(1) Orice persoana fizica sau persoana juridica trebuie sa isi exercite drepturile si sa isi execute obligatiile civile cu buna-credinta, in acord cu ordinea publica si bunele moravuri.
(2) Buna-credinta se prezuma pana la proba contrara.
Comentariu
Judecatorii Mihaela Ganea, Gabriel Lefter si Vanghelita Tase au apreciat (in cuprinsul deciziei civile nr. 13 din 18 ianuarie 2010 pronuntata in recurs de Sectia civila, minori si familie, litigii de munca si asigurari sociale a Curtii de Apel Constanta avand ca obiect anulare act - JURINDEX20103613994) ca buna-credinta este un concept foarte complex ce isi are originea in resorturile psihologice ce trebuie sa se circumscrie normelor morale care guverneaza activitatea subiectelor de drept in cadrul relatiilor sociale. Deoarece participarea la viata juridica, prin incheierea de acte juridice, presupune manifestarea in exterior a unei vointe constiente (vointa libera si vointa reala, interna), care trebuie sa supuna imperativului respectarii bunelor moravuri, decelarea continutului bunei-credinte impune descrierea faptelor psihologice care intra in sfera acestei notiuni. Fiind strans legata de formarea vointei juridice, buna-credinta este una din conditionarile ce trebuie sa apara in procesul psihologic al deliberarii: cantarirea avantajelor si dezavantajelor pe care le prezinta dorintele (nevoile resimtite de om) in raport cu mijloacele de realizare a acestora.
De aceea, vor constitui izvoare ale bunei-credinte faptele psihologice conforme cu normele morale specifice oricarei organizari socio-economice care au avut la origine onestitatea, loialitatea, prudenta si temperanta (cumpatarea, chibzuinta).
Onestitatea este acel concept moral ce reflecta o insusire personala de a urmari, in mod constant, idealul etic; loialitatea este faptul psihologic ce se reflecta intr-un comportament social cu reprezentarea riguroasa a indatoririlor morale, in realizarea unei conduite drepte, astfel incat sa rezulte incredere intre membrii societatii: prudenta consta in acea insusire a constiintei unei persoane ce-si conduce activitatea cu intentia de a prevedea si a evita greselile si pericolele; in fine, temperanta este insusirea caracteristica persoanei de a se manifesta moderat, cumpatat, in urma unor procese deliberative care sa aiba in vedere nu numai interesele unei persoane, ci si cele ale societatii in ansamblu - care constituie, in fapt, limita libertatii indivizilor.
Dezvoltarea acestor concepte moral-juridice dau continutul conceptului de buna-credinta (astfel cum a fost fundamentat inca din dreptul roman): sinceritate in cuvinte si fidelitate in angajamente. Astfel, va exista buna-credinta atunci cand se constata o dubla concordanta: conformitatea intre ceea ce persoana gandeste si ceea ce afirma si conformitatea intre afirmatiile sale si angajamentele sale; ambele stari trebuie apreciate din punctul de vedere al conduitei adoptate in realizarea scopului ce se subscrie unei intentii drepte, oneste ceea ce inseamna respectarea riguroasa a datoriilor morale si juridice.
Aplicarea acestor dezvoltari ale notiunii in materia vanzarii lucrului altuia, face ca buna-credinta sa fie considerata convingerea eronata a dobanditorului ca transmitatorul este proprietarul veritabil al bunului dobandit.
Conceptia obiectiva expusa a bunei-credinte – rezultand in special din constatarea prudentei si chibzuintei – impune dobanditorului obligatia de a face toate verificarile necesare cu privire la calitatea de proprietar al transmitatorului, inclusiv a documentelor in baza carora instrainatorul incearca sa justifice dreptul sau.
Deoarece si cea mai mica omisiune in aceasta verificare inlatura aparenta de drept, cercetarile trebuie apreciate nu numai in functie de criteriul bonus pater. familias, ci in functie de criteriul celui mai exigent membru al societatii. De aceea, buna credinta se intemeiaza nu numai pe existenta titlului ci si pe verificari exigente ale titlului proprietarului, pe care cumparatorul trebuie sa le efectueze critic si cu multa grija caci, in raport de demersurile pe care acesta le-a efectuat prealabil incheierii contractului – pentru aflarea situatiei juridice a imobilului, in scopul inlaturarii oricarui echivoc cu privire la valabilitatea titlului instrainatorului -, se poate stabili daca diligentele sale au fost de natura a-l impiedica sa ajunga intr-o eroare.
(Raluca Cirstea - "Complexitatea conceptului de buna-credinta. Aplicarea sa in materia vanzarii lucrului altuia", 2011, www.juridice.ro)
Jurisprudenta
Legea prevede, in mod columativ, cel putin doua conditii esentiale, pentru incidenta unei cauze de analiza a unei cereri de azil in procedura accelerata - reaua-credinta si lipsa oricarei explicatii plauzibile pentru inducerea in eroare a organelor cu competente in materie de refugiati. Nici una din aceste conditii nu este indeplinita in speta dedusa judecatii. Astfel, buna credinta se prezuma, potrivit unui principiu larg recunoscut in dreptul civil roman, iar reaua credinta trebuie dovedita.
Daca solicitantului nu i s-a dovedit reau credinta, iar acesta a oferit o explicatie plauzibila pentru faptul ca a calatorit cu pasaport fals, constand in teama ca autoritatile turce sa nu afle de persoana sub numele careia i-a fost eliberat pasaportul si sa i se intample acesteia ceva, pe de o parte, iar pe de alta parte, de teama sa nu fie chiar el arestat, cererea sa trebuia analizata in cadrul procedurii ordinare.
(Judecatoria sectorului 5, sentinta civila nr.4050/2005; Dr. Dan Lupasu, Nicoleta Cristus: "Practica judiciara si legislatie in materia dreptului international privat")
Un produs media marca Rentrop&Straton 
