Aspecte Teoretice - Articol (1) Materie Comerciala

Aspecte introductive cu privire la raporturile contractuale

Statuarea prin Constitutie a obligatiei statului de a asigura libertatea comertului nu inseamna consacrarea dezinteresului total al acestuia asupra modului in care se desfasoara relatiile economice intr-o economie de piata.
 
Statul, in considerarea obligatiei sale prevazute la art. 134 alin. 2 lit. a din Constitutie, este in masura sa introduca, prin mijloacele legale ce ii stau la dispozitie, mecanisme financiare si juridice apte sa descurajeze pe rau-platnici, evitand blocajul financiar si constituind, pe aceasta cale, un minimum de garantie pentru agentii economici corecti, fapt care corespunde interesului public ca economia nationala sa functioneze corespunzator in conditiile proprii economiei de piata.
 
Posibilitatea limitarii prin lege a libertatii de vointa a partilor, in caz de neexecutare a obligatiilor asumate, este stabilita si de prevederile art. 1088 din Codul civil, precum si de cele ale art. 43 din Codul comercial¹.
 
In plan general respectarea respectiv nerespectarea contractului ridica probleme care exced sferei juridice², implicatiile fiind mult mai profunde, deoarece antameaza aspectele morale ale “cuvantului dat”³.
 
Sub acest aspect, incorectitudinea in relatiile contractuale distorsioneaza grav mediul de afaceri si are o sfera complexa care consta in principal in nerespectarea in mod voit a obligatiilor contractuale, neplata la termen a sumelor datorate si utilizarea de mijloace de plata false sau fara acoperire⁴.

 
In plan comunitar, pe 4 iunie 1997, Comisia a publicat “un plan de actiune pentru piata unica care sublinia faptul ca intarzierea efectuarii platilor reprezinta un obstacol din ce in ce mai serios pentru succesul pietei unice⁵”.
 
Pentru aceste motive Parlamentul a adoptat un set de masuri care au ca obiect instituirea unor masuri care sa conduca la intarirea disciplinei contractuale si a respectarii contractelor incheiate pentru realizarea comertului de catre agentii economici comercianti, persoane juridice si persoane fizice⁶.
Sediul materiei se regaseste in Legea nr. 469 din 9 iulie 2002 privind unele masuri pentru intarirea disciplinei contractuale⁷ modificata prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 112 din 10 septembrie 2002 pentru modificarea alin. 1 al art. 5 din Legea nr. 469/2002, aprobata⁸ prin Legea nr. 647 din 7 decembrie 2002 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 112/2002⁹.
 
Prezenta lege a fost adoptata in concordanta cu prevederile Programului de Guvernare si ale Programului de actiune al Guvernului si al Bancii Nationale a Romaniei pentru diminuarea blocajului financiar in economie.
 
Prin aceste programe s-a prevazut initierea unui proiect de act normativ pentru reglementarea urmatoarelor probleme:
- intarirea disciplinei financiare in relatiile contractuale;
- instituirea obligatiei de inscriere in contracte a dobanzilor aferente intarzierilor la plata;
- cuprinderea in contracte a unor garantii de buna executare a contractelor;
- executarea silita a agentilor economici si a persoanelor fizice autorizate in cazul nerespectarii obligatiilor contractuale.

Fata de cele prezentate s-a adoptat legea privind unele masuri pentru intarirea disciplinei contractuale¹⁰.
Sub aspect comunitar, sediul materiei se regaseste in Directiva Parlamentului European si a Consiliului 2000/35/CE din 29 iunie 2000 privind combaterea intarzierii efectuarii platilor in cazul tranzactiilor comerciale.

La baza adoptarii prezentei Directive au stat urmatoarele acte:
- art. 95 si art. 251 din Tratatul de instituire a Comunitatii Europene;
- propunerea Comisiei¹¹;
- avizul Comitetului Economic si Social¹²;
- textul comun aprobat de Comitetul de conciliere pe 4 mai 2000;
- rezolutia Parlamentului European  privind programul complet in favoarea IMM si a sectorului artizanal¹³;
- recomandarea Comisiei privind termenele de plata in tranzactiile comerciale¹⁴; 
- rezolutia Parlamentului European privind recomandarea Comisiei cu privire la termenele de plata¹⁵;
- avizul Comitetului Economic si Social asupra cartii verzi a Comisiei privind achizitiile publice in Uniunea Europeana: Explorand calea dinainte¹⁶;
- planul de actiune al Comisiei din 4 iunie 1997;
- raportul Comisiei din 17 iulie 1997 privind intarzierea efectuarii platilor in cazul tranzactiilor comerciale¹⁷.

In concluzie, asigurarea libertatii comertului¹⁸ (in plan intern), respectiv realizarea bunei functionari a pietei interne (la nivel comunitar), constituie temeiuri suficiente pentru adoptarea de masuri financiare si juridice care sa fluidizeze activitatea comerciala.

In conformitate cu pct. 12 din Directiva 2000/35/CE “obiectivul combaterii intarzierilor in efectuarea platilor pe piata interna nu poate fi atins indeajuns de catre statele membre actionand individual si poate fi, in consecinta, realizat mai bine de catre Comunitate”.

Intarzierea efectuarii platilor constituie o incalcare a contractului care a devenit atractiva din punct de vedere financiar pentru debitori, datorita dobanzilor mici aplicate intarzierii efectuarii platilor si/sau procedurilor greoaie de actiune.

O schimbare decisiva, incluzand compensarea creditorilor pentru costurile angajate, este necesara pentru a inversa aceasta tendinta si a asigura consecinte ale intarzierilor in efectuarea platilor care sa descurajeze intarzierea efectuarii platilor.

Prin prezenta directiva s-a dorit interzicerea “abuzului de libertate contractuala” pentru cazul in care o intelegere contractuala serveste indeosebi scopului procurarii de lichiditatii aditionale pentru debitor pe cheltuiala creditorului, sau in care contractantul principal impune furnizorului sau subcontractantilor sai termene de plata nejustificate in comparatie cu termenele de plata oferite lui insusi.

In acceptiunea prezentei Directive, acestea pot fi considerati factori care constituie un astfel de abuz fata de libertatea contractuala.

Prin prezenta Directiva nu se aduce atingere prevederilor nationale privind modul in care contractele sunt incheiate sau valabilitatea termenilor contractuali stabiliti de partile contractante.

Sub acest aspect, trebuie avut in vedere si faptul ca directivele sunt acte individuale, obligatorii din punct de vedere juridic, astfel cum stabileste art. 189 alin. 3¹⁹ din Tratatul instituind Comunitatea Europeana.
Acest articol stabileste ca ele (Directivele) obliga statele membre - carora le sunt adresate - numai cu privire la obiectivul de realizat, lasand, totusi, pe seama lor alegerea formei si mijloacelor de transpunere in legislatia nationala a principiilor cuprinse in directiva²⁰.

In concluzie, prezenta directiva ia in considerare “abuzarea de libertatea contractuala in dezavantajul creditorilor²¹” si urmareste sa inlature “consecintele intarzierii efectuarii platilor” respectiv “consecintele termenelor contractuale de plata lungi” prin masuri legislative adecvate.

Pornind de la prevederile art. 1 din Directiva, consideram ca prezenta Directiva reglementeaza toate tranzactiile comerciale, indiferent daca sunt realizate intre intreprinderi private si publice sau intre intreprinderi si autoritati publice, deoarece acestea din urma efectueaza un volum considerabil de plati catre intreprinderi.

Art. 2 pct. 1 din prezenta Directiva defineste tranzactiile comerciale ca fiind “tranzactii intre intreprinderi sau intre intreprinderi si autoritati publice care conduc la livrarea de bunuri sau furnizarea de servicii contra cost²²”.
 
In consecinta:
- in personam, prezenta directiva se aplica intreprinderilor si autoritatilor publice care efectueaza tranzactii comerciale²³;
- in rem, prezenta Directiva se aplica tuturor tranzactiilor comerciale incheiate de subiectii mai sus mentionati.

In functie de optiunea fiecarui stat membru, in procesul de transpunere a prezentei directive, se pot exclude:
- datoriile care constituie obiectul  procedurilor de insolvabilitate instituite impotriva debitorului;
- contractele care au fost incheiate anterior datei de 8 august 2002;
- revendicari de dobanzi cu o valorare mai mica de 5 EURO.

Potrivit art. 2 si art. 3 din Tratatul instituind Comunitatea Europeana, intemeierea unei piete comune si realizarea politicilor comune, presupune ca un anumit numar de domenii, care pana acum, erau reglementate exclusiv pe baza dreptului intern, sa fie supuse, unui drept comun, integrat in ordinea statala interna si aplicabil  unitar pe teritoriul supus suveranitatii proprii al fiecaruia dintre statele membre²⁴.
Pentru acest motiv, art. 8 - “Destinatarii” - stabileste ca “prezenta directiva se adreseaza statelor membre”, care au obligatia sa adopte masurile necesare aducerii la indeplinire a prezentei directive pana la 8 august 2002 cel mai tarziu.

In acest sens, Franta²⁵ a adoptat Circulara din 16 mai 2003 cu privire la negocierea comerciala intre furnizori si distribuitori, care substituie, pe de-o parte Circulara din 10 ianuarie 1978  (numita Circulara Scrivener) cu privire la relatiile comerciale intre intreprinderi si pe de alta parte Circulara din 22 mai 1984 (numita Circulara Delors) cu privire la transparenta tarifara in relatiile comerciale stabilite intre intreprinderi.

In Franta, cadrul juridic aplicabil relatiilor comerciale stabilite intre furnizori si distribuitori  a cunoscut, in decursul ultimilor ani, evolutii importante: legea din 1 iulie 1996 (numita legea Galland) a vizat ameliorarea transparentei tranzactiilor comerciale²⁶ si reechilibrarea raporturilor dintre furnizori si distribuitori; legea din 15 mai 2001 relativa la noile reguli economice moralizeaza practica comerciala prin definirea comportamentului abuziv²⁷.

Fata de interesul creditorului, statele membre pot mentine sau adopta dispozitii legale mai favorabile creditorului decat cele necesare pentru transpunerea dispozitiilor cuprinse in prezenta dispozitie (art. 6 alin. 2).
 
Dispozitiile cuprinse in prezenta directiva intra in vigoare in ziua publicarii in Jurnalul Oficial al Comunitatii Europene. Din acest moment si pana la data de 8 august 2002, statele membre au obligatia sa adopte masurile necesare aducerii la indeplinire a prezentei directive.

Incepand cu data de 8 august 2002 si pana la data de 8 august 2004 Comisia efectueaza o analiza  a ratei legale, a termenelor contractuale de plata si intarzierilor in efectuarea platii, pentru a evalua impactul asupra tranzactiilor comerciale si modul de functionare a dispozitiilor legale in practica. Rezultatele acestei analize vor fi comunicate Parlamentului European si Consiliului, insotite, daca este cazul, de propuneri de imbunatatire a dispozitiilor cuprinse in prezenta directiva.
      
Potrivit art. 4 din prezenta Directiva, dreptul de retentie reprezinta faptul ca “vanzatorul pastreaza dreptul de proprietate asupra bunurilor pana la plata integrala, daca cumparatorul si vanzatorul au fost in mod expres de acord cu o clauza prevazand dreptul de retentie inainte de livrarea bunurilor”.

Dreptul de retentie este un drept real de garantie imperfect, in virtutea caruia cel ce detine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie sa-l restituie, are dreptul sa retina lucrul respectiv, sa refuze deci restituirea, pana ce creditorul titular al bunului ii va plati sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, intretinerea ori imbunatatirea acelui bun²⁸.
In acceptiunea clasica dreptul de retentie confera o simpla detentie precara, deci nu o posesie, asa fiind detentorul nu are dreptul la fructe si nici nu poate invoca detinerea sa pentru dobandirea, prin uzucapiune, a proprietatii bunului²⁹. 

In temeiul art. 4 din Directiva, creditorul pastreaza dreptul de proprietate asupra bunului pana la plata integrala a acestuia, fapt care rastoarna conceptia traditionala cu privire la dreptul de retentie.
                    
Art. 3 din legea asupra vanzarii pe credit a masinilor industriale, agricole si autovehiculelor din 2 august 1929, dispune ca “in toate aceste vanzari, proprietatea lucrului vandut este pastrata vanzatorului pana la plata in intregime a pretului de cumparare si a accesoriilor aratate in contract, cu toate ca lucrul a fost predat cumparatorului”.

Dispozitiile cuprinse in art. 30 din aceeasi lege a permis extinderea utilizarii clauzei de rezerva a proprietatii³⁰ “la orice vanzare de lucruri mobile ... chiar daca bunurile mobile nu ar fi din cele prevazute in aceasta lege”.

Acest act nu mai este in vigoare, dar liceitatea stipularii unei astfel de clauze este mai presus de orice indoiala³¹.

Fata de precizarile de mai sus, consideram ca “dreptul de retentie”, astfel cum este definit in art. 4 din Directiva 2000/35/CE reprezinta in fapt o “clauza de rezerva a dreptului de proprietate”, cu regimul juridic aferent.

Prevederile cuprinse in art. 2 din lege, stabilesc obligatia partilor contractante (obligatie de diligenta) de a “intreprinde toate diligentele pentru stipularea de clauze care sa asigure realizarea obiectului contractului”.

Scopul adoptarii prezentei legi, este realizarea obiectului contractului, pe tot parcursul existentei contractului³², si nu numai la momentul incheierii contractului, astfel cum in mod gresit stabileste legiuitorul³³.

Pentru ca economia nationala sa functioneze trebuie sa fie asigurat cadrul juridic corespunzator, prin reglementarea statutului juridic al agentilor economici si a raporturilor juridice la care acestia participa³⁴.
In acceptiunea expunerii de motive la proiectul de lege, se considera ca scopul legii este de a “oferii solutii suficiente si eficiente pentru prevenirea si eliminarea cazurilor legate de nerespectarea clauzelor contractuale si de indisciplina economico - financiara”.

In concluzie, realizarea obiectului contractului constituie scopul acestei legii, iar infaptuirea acestui scop contribuie la intarirea disciplinei contractuale³⁵.

Nerespectarea clauzelor contractuale si indisciplina economico-financiara, afecteaza in special acele categorii de intreprinzatori  care de regula nu au relatii de afaceri diversificate  si depind de un furnizor  sau beneficiar predominant, astfel ca incorectitudinea unuia dintre acestia poate conduce la falimentul agentului economic³⁶.

Climatul general de indisciplina inhiba, totodata initiativa privata si distorsioneaza efectele care trebuie sa apara ca urmare a masurilor stimulatorii pentru revigorarea sectorului intreprinderilor mici si mijlocii.

Indisciplina contractuala se constituie intr-un suport real al arieratelor financiare si a blocajului financiar, care a ajuns, la nivelul anului 2001, sa reprezinte 45% din produsul intern brut³⁷.

In concluzie, obiectul prezentei legi il constituie crearea unor premise legislative in vederea indeplinirii criteriilor de economie de piata functionala³⁸. 
      
Potrivit art. 1 alin. 1 din lege, “prezenta lege se aplica tuturor contractelor incheiate pentru realizarea actelor de comert de catre agentii economici comercianti, persoane juridice, si comercianti, persoane fizice, denumite in continuare parti contractante, indiferent de forma de proprietate”.

  Citeste Articolul in continuare (...)