prof. univ. dr. Adrian Severin
Presedinte Curtea de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei


1. Consideratii generale
In planificarea si aprecierea executarii actelor de comert, buna-credinta are rolul unui adevarat principiu consacrat pe scara larga de dreptul pozitiv. Intrebarea care se pune este cum opereaza acest principiu in concret? Cum se face legatura intre un standard juridic nedeterminat – cum este buna-credinta – si operatiunile concrete prin care obligatiile contractuale se executa?
Simpla afirmatie potrivit careia contractul obliga nu numai la ceea ce este explicit inscris in el, ci si la ceea ce buna-credinta impune, arata ca, in functie de specificul obligatiei, expresia ostensibila a acordului de vointa are a fi completata sau/si corectata, dupa caz, prin raportare la amintitul standard, astfel incat conduita partilor sa fie conforma cu el. Ca factor de completare si corectare a raportului juridic, buna-credinta va interveni permanent, in faza de executare a actelor de comert, spre a reamenaja efectele lor, astfel incat echilibrul existent intre parti la incheierea actului sau cel urmarit de ele prin executarea acestuia sa se pastreze. O atare reamenajare presupune, in primul rand, interpretarea actului juridic, determinarea intinderii obligatiilor de executat si a drepturilor de exercitat izvorate din el. In expresie generala, aceasta interpretare trebuie sa plece de la ideea ca toate clauzele convenite de parti, toate manifestarile lor de vointa au fost animate de intentii oneste si au fost stipulate in scopul satisfacerii intereselor lor legitime. Aplicarea in concret a
clauzelor contractuale, adica recunoasterea concreta a unor drepturi si obligatii ce-si au sorgintea in actul de comert dat, trebuie efectuata prin permanenta raportare la un astfel de standard de onestitate si legitimitate, care nu este altul decat acela al bunei-credinte.
Pornindu-se de la o interpretare de acest tip, ceea ce urmeaza este permisiunea acordata subiectului de drept de a se libera total sau partial de executarea stricta a unora din obligatiile la care prima facie este tinut, in masura in care aceasta ar conduce la consecinte ce contravin ideii de echilibru, spiritului in care s-a nascut si in lumina caruia a fost validat actul juridic. Asemenea ipoteze nu pot fi confundate cu cele privind anularea actelor juridice. Este vorba aici despre cazurile in care actul juridic s-a nascut asa cum a fost dorit si asa cum legea o prescrie, dar unele circumstante care i-au determinat nasterea si care s-au schimbat pe parcursul executarii fac ca efectele sale sa devina inechitabile si, ca urmare, de nedorit. Buna sau reauacredinta a participantilor la circuitul comercial va face, fie ca jocul unor clauze sa fie blocat, fie ca unele obligatii neexecutate sa nu dea nastere la raspunderea debitorului.
Alaturam acestor situatii si pe cele in care partile isi rezerva, intr-un fel sau altul, dreptul de a reamenaja sfera relatiilor lor obligationale pe parcursul derularii afacerilor sau chiar dreptul de a se desprinde din legatura lor juridica.
Exercitarea respectivelor drepturi – de reamenajare sau de dezangajare – va fi la randul ei circumscrisa de standardul bunei-credinte si recurgerea la intelegerile respective se va face numai sub conditia implicita a unei atitudini de prudenta si loialitate. In caz contrar, efectele lor vor fi blocate. Iata ipoteza in lumina careia vom efectua o serie de consideratii cu privire la bunacredinta ca fundament al fortei majore si impreviziunii in dreptul comertului international, inclusiv din perspectiva jurisprudentei statale si arbitrale, romane si internationale.

2. Buna-credinta si forta majora in dreptul comertului international

2.1. Forta majora, ca eveniment suspensiv al executarii obligatiilor, conduce la modificarea configuratiei originare a raportului juridic. Aceasta impune trimiterea la buna-credinta ca standard operand prin mecanismul reamenajarii sistemului obligational definit de contract.
In practica arbitrala, aparitia fortei majore se cere, de regula, anuntata de partea care o invoca cocontractantului sau. De asemenea, existenta fortei majore impune partilor masuri care sa diminueze consecintele pagubitoare ale suspendarii executarii obligatiilor. Este vorba deci de o obligatie de informare si una de cooperare, ambele menite a partaja si micsora la maximum efectele realizarii riscului constand din starea de forta majora5. Problema ne apare ca o fateta a unei obligatii mai largi si coerente de cooperare (careia obligatia de informare ii este integrata), fundamentata pe standardul bunei-credinte.

2.2. Orientarea actuala, in special in materia contractelor de servicii si contractelor de antrepriza, este ca in situatia in care forta majora, prin prelungirea ei in timp, face imposibila din punct de vedere tehnic sau economic continuarea executarii, raportul contractual sa se considere terminat de plin drept ori din initiativa suverana a uneia din parti, creditorul obligatiei imposibil de executat urmand a achita contravaloarea prestatiilor deja realizate.
O asemenea solutie este reflectata in practica contractelor de consulting-engineering de uzante precum Conditiile Generale ale Contractului International pentru Lucrari Electrice si Mecanice, inclusiv Constructii la Cheie, elaborate de FIDIC (editia a II-a, 1980). Ea pare a aduce atingere regulii res perit debitori. In realitate, este vorba despre un amendament de sorginte morala adus regulilor dreptului, care se bazeaza insa si pe ratiuni economice concrete. Astfel, se porneste de la observatia ca in comertul international exista un dezechilibru economic intre firmele de consulting si cele de engineering, pe de o parte si beneficiarii marilor obiective de investitii, pe de alta parte. Primele sunt in general firme mici, cu capital redus, in timp ce ultimele beneficiaza, de regula, de surse de finantare importante. In al doilea rand, executarea lucrarilor la cheie, in conditiile de complexitate si specializare impuse de stadiul actual al dezvoltarii tehnologice, presupune antrenarea unui numar mare de subproiectanti, subfurnizori si subconstructori in cadrul unor combinatii a caror montare si demontare implica cheltuieli de regie ridicate. Numai repatrierea materialelor, utilajelor si specialistilor, probleme practic necunoscute in comertul intern, pun in sarcina debitorului cheltuieli imense. A aditiona acestor cheltuieli si pe cele decurgand din riscul contractului, in masura in care ele ar fi lasate in seama debitorului obligatiei imposibil de executat, ar fi prea oneros si, deci, de-a dreptul inhibant pentru comert. S-ar putea ajunge in atari conditii la un sir de falimente generate nu de incompetanta gestionare a afacerilor, ci de situatii de forta majora. Asemenea falimente ar tulbura viata afacerilor si ar descuraja anumite activitati.
Practica, asa cum se concretizeaza ea in contractele de comert international, demonstreaza ca in situatii de felul celor descrise mai sus partile cauta solutii pentru o cat mai echilibrata partajare a efectelor riscurilor, plata serviciilor sau lucrarilor deja executate in cadrul unui contract incetat fortuit inainte de data normala a expirarii sale urmand a fi totusi datorata. Subliniem ca este vorba de acele cazuri in care o munca prestata numai partial – din motive in afara controlului debitorului – s-a concretizat in valori certe care, desi neconforme celor pe care le astepta creditorul si chiar lipsite de utilitate pentru acesta, raman in posesia sa si-i creeaza, cel putin, posibilitatea unei viitoare valorificari.

2.3. In ceea ce priveste obligatia de informare asupra aparitiei cazului de forta majora7, aratam ca ea are menirea de a-l pune in garda pe cel care este susceptibil a suporta consecintele pagubitoare. Omisiunea de a informa poate avea drept rezultat fie imposibilitatea invoca rii fortei majore – imprejurare ce are a fi privita si ca sanctiune a relei-credinte pusa in sarcina contractantului caruia ii incumba o atare obligatie – fie posibilitatea pentru cocontractantul de buna-credinta care a ignorat fara vina aparitia fortei majore de a pretinde contractantului de rea-credinta care a omis sa informeze, din usurinta sau cu intentie maligna, acoperirea prejudiciilor care ar fi putut fi evitate in situatia in care ar fi fost informat.
Lipsa de informare nu poate fi acuzata insa decat de catre contractantul de buna-credinta, adica de catre contractantul care efectiv nu cunostea producerea evenimentului de forta majora, fara ca o atare ignoranta sa ii poata fi imputata. Nu va fi astfel de buna-credinta subiectul care a cunoscut situatia dintr-o alta sursa decat de la cocontractantul sau ori nu a cunoscut-o practic, desi prin notorietatea sa evenimentul era usor cognoscibil.
Atari reguli au fost consacrate in practica arbitrala si judecatoreasca11, buna credinta intervenind si in aceste cazuri (indiferent daca este pomenita in mod expres sau nu) spre a modifica jocul normal al regulii de drept in functie de masura in care comportarea subiectului ce invoca forta majora face interesele sale demne de protectie.

2.4. Asa cum am aratat, indatorirea debitorului obligatiei imposibil de executat de a-l informa pe creditorul acesteia asupra ivirii evenimentului de forta majora are ca scop crearea conditiilor pentru ca cel din urma sa ia masuri spre a micsora impactul negativ al fortei majore asupra intereselor sale. Aceasta indatorire face obiectul unei obligatii generale de cooperare intre partile contractante care isi gaseste temeiul tot in principiul bunei-credinte, respectiv in dispozitiile de drept pozitiv care il consacra. O alta componenta a obiectului obligatiei generale de cooperare este indatorirea creditorului de a face tot posibilul spre a facilita sarcina debitorului cat priveste executarea obligatiilor sale contractuale, inclusiv de a face cat mai putin oneroase conditiile in care raspunderea contractuala a acestuia are a fi angajata.
Intrebarea care se pune este de ce atunci cand niciuna din parti nu isi executa segmentul ce ii revine in cadrul unui asemenea raport obligational bilateral, cel care este in ultima instanta protejat este debitorul obligatiei afectate de forta majora? Aceasta intrebare este cu atat mai legitima cu cat practica nu pare sa promoveze ideea impartirii prejudiciilor rezultate din neindeplinirea obligatiei afectate de forta majora, neretinand existent a unei culpe comune. Atunci cand aparitia fortei majore nu a fost notificata de debitor, dar a fost cunoscuta de creditor, din terte surse, integralitatea efectelor negative ale neexecutarii, acestea vor ramane in sarcina creditorului, debitorul fiind exonerat de raspundere in totalitate.
Credem ca explicatia se gaseste in principiul ocrotirii celui care isi asuma riscul actiunii combinat cu principiul ocrotirii partii aflate intr-o eroare scuzabila. Ambele principii sunt subsumate principiului mai cuprinza tor al bunei-credinte.
Intr-adevar, dreptul comertului international ocroteste, in favorem negotii, securitatea dinamica a circuitului comercial, respectiv protejeaza cu precadere pe cel care isi asuma riscul actiunii, iar nu pe acela care se apara in spatele dreptului castigat. Intr-un raport juridic contractual, ambele parti accepta riscul ca profitul sperat sa fie zadarnicit de aparitia unei situatii de forta majora. Dintre cele doua parti, riscul aparent mai mare este, totusi, al debitorului, intrucat acesta actioneaza si cheltuieste in vederea executarii contractului. Creditorul asteapta doar executarea.
In acelasi timp, odata cu moralizarea principiului pacta sunt servanda in sistemele de drept civil, s-a admis ca validitatea obligatiei este conditionata de caracterul neviciat al consimtamantului si de caracterul moral si licit al cauzei sale. Consecinta unei asemenea abordari a fost aceea ca raspunderea debitorului nu se angajeaza daca neexecutarea obligatiei nu este culpabila; adica nu ii poate fi imputata. Cu toate acestea, in cazul nenotificarii fortei majore, raspunderea se poate angaja chiar si in lipsa culpei pentru neexecutarea obligatiei contractuale specifice ca sanctiune pentru neexecutarea obligatiei de cooperare – in concret, de informare – izvorata din principiul bunei-credinte. Combinand aceste rationamente, putem conchide ca protectia riscului functioneaza numai in limitele bunei-credinte a celui protejat.
Pe de alta parte, conceptul de risc insusi include ideea impreviziunii. Daca impedimentul ivit a fost prevazut, „eroarea“ de a nu-l lua in consideratie nu mai este scuzabila. Partile ar fi trebuit sa isi ia masuri pentru a evita consecintele negative ale acelui impediment.
Cine poate prevedea nu risca. Cine nu risca nu are de ce sa fie protejat. Mutatis mutandis problema poate fi pusa in aceeasi termeni si prin raportare la cunoasterea evenimentului de forta majora deja ivit. Creditorul obligatiei imposibil de executat care nu a fost informat de debitor asupra ivirii fortei majore poate cere protectia impotriva efectelor pagubitoare ale acesteia numai daca ramane in sfera riscului asumat, adica a necunoasterii scuzabile a starii de pericol in care se gaseste. Odata cunoscuta aceasta stare, pe indiferent ce cai, pasivitatea nu mai este corolar al riscului asumat, ci preferinta de a valorifica un drept dedus din forma consimtamantului in detrimentul actiunii intemeiate pe realitatea concreta. In dreptul comertului international, formalismul este factor de protectie cand genereaza actiune si este ratiune a sanctiunii cand genereaza pasivitate. O atare disctinctie subtila nu poate fi intemeiata decat pe principiul buneicredinte consacrate explicit de texte.
Astfel, desi nici creditorul, nici debitorul obligatiei imposibil de executat nu si-au onorat indatoririle subsumate bunei-credinte, primul va ramane sa suporte integral consecintele neexecutarii intrucat culpa sa consta in sustragerea de la mecanismul riscului protejat in timp ce culpa celui de-al doilea consta intr-o simpla neglijenta legata de o obligatie de a face. Concluzia este ca in dreptul comertului international buna-credinta are ca finalitate si ocrotirea sau stimularea riscului, respectiv a securitatii dinamice a circuitului comercial cerute de legile obiective ale comertului.