Motivarea CCR privind revocarea lui Kovesi a fost publicata

 

 

asupra cererii de solutionare a conflictului juridic de natura constitutionala dintre Ministrul justitiei, pe de o parte, si Presedintele Romaniei, pe de alta parte

 

 

Valer Dorneanu - presedinte

Marian Enache - judecator

Petre Lazaroiu - judecator

Mircea Stefan Minea - judecator

Daniel Marius Morar - judecator Mona-Maria Pivniceru - judecator Doina Livia Stanciu - judecator Simona-Maya Teodoroiu - judecator Varga Attila - judecator

Benke Károly - magistrat-asistent sef

 

 

Pe rol se afla examinarea cererii de solutionare a conflictului juridic de natura constitutionala dintre Ministrul justitiei, pe de o parte, si Presedintele Romaniei, pe de alta parte, in principal, si dintre Guvernul Romaniei si Presedintele Romaniei, in subsidiar, determinat de refuzul Presedintelui Romaniei de a da curs cererii de revocare din functie a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, doamna Laura Codruta Kövesi, cerere formulata de prim-ministrul Guvernului.

Cererea fost formulata in temeiul art.146 lit.e) din Constitutie si al art.11 alin.(1) lit.A.e) si art.34 din Legea nr.47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, a fost inregistrata la Curtea Constitutionala sub nr.3051/23 aprilie 2018 si constituie obiectul Dosarului nr.589E/2018.

 

Dezbaterile au avut loc in sedinta publica din data de 10 mai 2018, in prezenta domnului Tudorel Toader, in calitate de ministru al justitiei si de reprezentant al Guvernului Romaniei, si a doamnei Elena Simina Tanasescu, consilier prezidential, in calitate de reprezentant al Presedintelui Romaniei, si au fost consemnate in incheierea de sedinta de la acea data, cand Curtea, in temeiul art.57 si art.58 alin.(3) din Legea nr.47/1992, pentru o mai buna studiere a problemelor ce formeaza obiectul cauzei, a amanat pronuntarea pentru data de 30 mai 2018, data la care a pronuntat prezenta decizie.

 

CURTEA,

avand in vedere actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele:

Prin Adresa nr.5/2455/23 aprilie 2018, prim-ministrul Guvernului a sesizat Curtea Constitutionala cu cererea de solutionare a conflictului juridic de natura constitutionala dintre Ministrul justitiei, pe de o parte, si Presedintele Romaniei, pe de alta parte, in principal, si dintre Guvernul Romaniei si Presedintele Romaniei, in subsidiar, determinat de refuzul Presedintelui Romaniei de a da curs cererii de revocare din functie a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, doamna Laura Codruta Kövesi.

Prin cererea formulata, se solicita Curtii Constitutionale constatarea existentei unui conflict juridic de natura constitutionala dintre Ministrul justitiei, respectiv Guvernul Romaniei, pe de o parte, si Presedintele Romaniei, pe de alta parte; constatarea faptului ca respectivul conflict a fost generat de refuzul Presedintelui Romaniei de a da curs cererii de revocare din functie a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie; si solutionarea conflictului juridic de natura constitutionala, cu statuarea conduitei de urmat, in sensul ca Presedintele Romaniei are obligatia sa emita decretul de revocare din functie a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, doamna Laura Codruta Kövesi.

 

In cererea formulata se arata, in esenta, ca, la data de 22 februarie 2018, ministrul justitiei a facut publica declansarea procedurii de revocare a doamnei Laura Codruta Kövesi din functia de procuror-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, in temeiul art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor. In acest sens, in temeiul art.54 alin.(4) coroborat cu art.51 alin.(2) lit.b) din Legea nr.303/2004, ministrul justitiei a formulat cererea de revocare, fundamentata pe Raportul privind activitatea manageriala de la Directia Nationala Anticoruptie, din care rezulta ca procurorul-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, doamna Laura Codruta Kövesi, si-a exercitat si isi exercita in mod discretionar functia, deturnand activitatea de combatere a coruptiei si institutia pe care o conduce de la rolul sau constitutional si legal.

Se arata ca propunerea ministrului justitiei a fost transmisa Consiliului Superior al Magistraturii – Sectia pentru procurori, care a emis un aviz negativ cu privire la aceasta, iar Presedintele Romaniei a comunicat ministrului justitiei faptul ca

„nu se poate da curs propunerii de revocare din functia de procuror-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, a doamnei Laura Codruta Kövesi”, pentru lipsa de

„oportunitate” a masurii propuse.

In acest context, se sustine ca refuzul Presedintelui Romaniei de a da curs propunerii de revocare a doamnei Laura Codruta Kövesi din functia de procuror- sef al Directiei Nationale Anticoruptie, cu motivarea in sensul lipsei de oportunitate a acestei masuri, este de natura sa creeze un blocaj institutional, prin impiedicarea finalizarii procedurii de revocare initiate de ministrul justitiei, cu consecinta unui conflict juridic de natura constitutionala intre cele doua autoritati publice de rang constitutional.

Cu privire la admisibilitatea cererii, se arata ca aceasta priveste intinderea competentei/ atributiilor constitutionale ale Presedintelui Romaniei, pe de o parte, si ale ministrului justitiei, pe de alta parte, in legatura cu procedura de

 

revocare a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, procedura care trebuie interpretata in lumina principiilor constitutionale care consacra statul de drept si cooperarea loiala intre autoritati. In lipsa unor norme exprese ale legii fundamentale sau organice, dar cu aplicarea principiilor si normelor constitutionale care consacra rolul si atributiile ministrului justitiei si, respectiv, Presedintelui Romaniei, Curtea este chemata sa decida in privinta refuzului Presedintelui Romaniei

„de a da curs propunerii de revocare din functia de procuror-sef al Directiei Nationale Anticoruptie a doamnei Laura Codruta Kövesi”, si sa traseze conduita de urmat. Lipsa unei interventii a Curtii Constitutionale pentru eliminarea acestui blocaj institutional, pe motiv ca Legea fundamentala nu ar cuprinde dispozitii exprese, ar fi de natura sa acrediteze si sa sustina ideea ca oricand, in orice imprejurare, si indiferent de motive, discretionar, Presedintele Romaniei ar putea refuza sa dea curs unor proceduri legale. Prin urmare, se considera ca, sub aspectul obiectului, cererea este admisibila.

In privinta calitatii prim-ministrului de a sesiza Curtea Constitutionala  cu un conflict juridic de natura constitutionala, precum si a ministrului justitiei/ Guvernului, respectiv a Presedintelui Romaniei de a fi parti intr-un astfel de conflict, se arata ca, potrivit jurisprudentei Curtii Constitutionale, organele administratiei publice centrale, cuprinse in art.116 din Constitutie, sunt autoritati publice care ar putea fi implicate intr-un asemenea conflict. Aceste autoritati se refera atat la ministere, cat si la organele de specialitate organizate in subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autoritati administrative autonome. Consacrarea distincta in Titlul III al Constitutiei a unui minister/ ministru, reprezentant al autoritatii executive, precum si retinerea sa in arhitectura unei autoritati, alta decat Guvernul, si anume autoritatea judecatoreasca, semnifica rolul major pe care il are ministrul justitiei in randul autoritatilor publice de rang constitutional si, respectiv, in organizarea si functionarea autoritatii judecatoresti. De aceea, si actele date in aplicarea Constitutiei

 

si legii caracterizeaza Ministerul Justitiei ca fiind organul de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juridica, in subordinea Guvernului, care contribuie la buna functionare a sistemului judiciar si la asigurarea conditiilor infaptuirii justitiei ca serviciu public, apararea ordinii de drept si a drepturilor si libertatilor cetatenesti. Prin urmare, intrucat cererea este formulata de prim-ministru, acesta este admisibila atat sub aspectul calitatii procesuale a autorului acesteia, cat si al autoritatilor aflate in conflict.

De asemenea, se subliniaza ca, data fiind natura juridica si structura Guvernului, respectiv raporturile Ministerului Justitiei cu Guvernul, acest conflict poarta deopotriva intre Presedintele Romaniei si Guvern. In acest sens, este invocata Decizia Curtii Constitutionale nr.45 din 30 ianuarie 2018, par.165, care prevede, intre altele, referitor la art.132 alin.(1) din Constitutie, ca, „legiuitorul a optat pentru o procedura in cadrul careia Guvernul si Presedintele sa conlucreze”. Astfel, se arata ca un eventual conflict juridic de natura constitutionala in legatura cu interpretarea si aplicarea art.132 alin.(1) din Constitutie va purta, in mod firesc, nu doar intre Ministerul Justitiei si Presedinte, ci si intre Guvern si Presedinte. Intrucat ambele autoritati au atat calitatea de a sesiza Curtea Constitutionala, cat si de a fi parti intr-un conflict juridic de natura constitutionala, cererea este admisibila si sub acest aspect.

Pe fondul cauzei, se arata ca sunt aduse in fata Curtii Constitutionale acte si fapte concrete circumscrise realizarii rolului Presedintelui Romaniei si ministrului justitiei in statul de drept si a obligatiei de cooperare loiala subsumate acestui obiectiv, in legatura cu procedura de revocare a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie. Astfel, prezenta cauza priveste partajarea de competenta intre ministrul justitiei si Presedintele Romaniei in cadrul procedurii de revocare a procurorilor cu functii de conducere, in conditiile lipsei unor norme exprese care sa stabileasca intinderea acestei competente. Intrucat competenta rezida direct din textele Constitutiei, partajarea trebuie examinata cu directa raportare la normele

 

constitutionale, analizate, la randul lor, intr-o interpretare sistematica si teleologica a Constitutiei. In acest sens, se prezinta cadrul constitutional si legal aplicabil, respectiv art.1 alin.(3)-(5), art.132 alin.(1) si art.134 alin.(1) din Constitutie, precum si art.54 din Legea nr.303/2004, text care valorifica art.132 alin.(1) si art.134 alin.(1) din Constitutie.

Cu privire la jurisprudenta Curtii Constitutionale, se arata ca s-a statuat deja asupra inexistentei unui drept de veto al Presedintelui Romaniei in legatura cu proceduri constitutionale care presupun exercitarea unor competente identificate de Curte ca fiind „conjuncte” cu cele trei autoritati ale statului, cea legislativa, executiva si judecatoreasca. Astfel, este invocata Decizia nr.356 din 5 aprilie 2007, prin care Curtea a statuat ca Presedintele Romaniei poate sa ceara prim-ministrului sa faca o alta propunere pentru ocuparea unei functii de ministru ramase vacanta si a precizat ca Presedintele nu are un drept de veto, excluzand, astfel, validitatea unui refuz nemotivat, arbitrar. Se mai indica Decizia nr.98 din 7 februarie 2008, prin care Curtea a apreciat ca una dintre conditiile realizarii obiectivelor fundamentale ale statului roman o constituie buna functionare a autoritatilor publice, cu respectarea principiilor separatiei si echilibrului puterilor, fara blocaje institutionale. Se subliniaza ca instanta constitutionala a statuat ca „legiuitorul constituant a prevazut la art.77 alin.(2) din Legea fundamentala dreptul Presedintelui de a cere Parlamentului reexaminarea unei legi inainte de promulgare, o singura data. […] aceasta solutie are valoare constitutionala de principiu in solutionarea conflictelor juridice intre doua sau mai multe autoritati publice care au atributii conjuncte in adoptarea unei masuri prevazute de Legea fundamentala si ca acest principiu este de aplicatiune generala in cazuri similare. Aplicata la procesul de remaniere guvernamentala si de numire a unor ministri in caz de vacanta a posturilor, aceasta solutie este de natura sa elimine blocajul ce s-ar genera prin eventualul refuz repetat al Presedintelui de a numi un ministru la propunerea primului-ministru”. In acelasi sens, se mai invoca Decizia

 

nr.80 din 16 februarie 2014, prin care Curtea a statuat ca Presedintele Romaniei nu are drept de veto fata de propunerea prim-ministrului, dar o poate refuza pentru neindeplinirea conditiilor prevazute de lege. De asemenea, prin Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, par.165, Curtea a statuat, in privinta expresiei legale a art.132 alin.(1) din Constitutie, ca „legiuitorul a optat pentru o procedura in cadrul careia Guvernul si Presedintele sa conlucreze. Rolul central in aceasta ecuatie il are, insa, ministrul justitiei, sub autoritatea acestuia functionand procurorii constituiti in parchete. Presedintele Romaniei nu are nicio atributie constitutionala expresa care sa justifice un drept de veto in aceasta materie. Prin urmare, daca legiuitorul organic a ales o asemenea procedura de numire, mentinand un veto prezidential limitat la refuzarea unei singure propuneri de numire in functiile de conducere prevazute la art.54 alin.(1) din lege, el a respectat rolul constitutional al ministrului justitiei in raport cu procurorii, Presedintelui conferindu-i-se atributia de numire in considerarea solemnitatii actului si a necesitatii existentei unei conlucrari si consultari permanente in cadrul executivului bicefal”.

Se arata ca, in procedura de revocare a procurorilor-sefi, rolul principal si decizional apartine ministrului justitiei. Presedintele Romaniei nu are un drept de veto in procedura de revocare, cele stabilite de Curtea Constitutionala in materia numirii procurorilor aplicandu-se mutatis mutandis in procedura de revocare a procurorilor cu functii de conducere.

In interpretarea gramaticala a art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, Presedintele este obligat sa revoce procurorul-sef al Directiei Nationale Anticoruptie la propunerea ministrului justitiei. Aceasta, intrucat actiunea Presedintelui este descrisa prin termenul „revoca”, iar nu de o eventuala sintagma de tipul „poate revoca”. Este reglementata, asadar, o obligatie, iar nu o posibilitate a Presedintelui. Fata de aceasta interpretare, refuzul Presedintelui Romaniei de a da curs propunerii de revocare este lipsit de temei legal, cu consecinta, in plan constitutional, a

 

impiedicarii ministrului justitiei de a-si realiza rolul consfintit de art.132 alin.(1) din Constitutie. Din aceasta perspectiva, refuzul Presedintelui apare deopotriva ca un act de incalcare a legii si un act de incalcare a Constitutiei, generand un conflict de competente intre acesta si ministrul justitiei.

Cat priveste interpretarea logica si sistematica a Constitutiei, se arata ca exista o obligatie a Presedintelui de a da curs cererii de revocare, de natura sa puna in valoare principiul cooperarii loiale intre autoritatile publice. Interpretarea este aceea ca, de principiu, intr-o procedura care implica mai multe autoritati publice, numai una dintre autoritati are rol central, decizional, in functie de sfera de competenta vizata de respectiva procedura, celelalte autoritati implicate fiind de natura a oferi regularitate procedurii, fara a o putea bloca. Se mentioneaza, in acest sens, si mecanismul expres instituit de art.77 din Constitutie in privinta cererii de reexaminare. Recunoasterea unei puteri de „blocare” de catre o autoritate a unei initiative ce tine de sfera de competente a altei autoritati ar avea semnificatia unei substituiri de competenta, ar deschide calea exercitarii discretionare a unor atributii, asadar a abuzului de putere. De aceea, este necesara stabilirea limitelor de competenta, circumscrise rolului constitutional al fiecarei autoritati intr-o astfel de procedura mixta.

Prin urmare, in cadrul procedurii revocarii procurorilor cu functii de conducere, rolul central, decizional in privinta declansarii, revine ministrului justitiei, concluzie fundamentata pe dispozitiile art.132 alin.(1) din Constitutie, potrivit carora activitatea procurorilor se desfasoara sub autoritatea ministrului justitiei. Ministrul justitiei are obligatia sa isi intemeieze legal si sa isi argumenteze propunerea, neputandu-se retine, cu siguranta, nici in privinta acestuia, o exercitare discretionara a rolului sau constitutional.

Cat priveste Presedintele Romaniei, acesta nu poate avea decat rolul de a verifica regularitatea procedurii, expresie a conlucrarii/ colaborarii in cadrul executivului bicefal, in sensul celor precizate de Curtea Constitutionala in

 

jurisprudenta invocata. Conform modelului construit de Curtea Constitutionala prin analogie, Presedintele Romaniei ar fi putut invoca doar nelegalitatea procedurii, si ar fi putut cere reexaminarea de catre ministrul justitiei, fara a-i putea, insa, impune acestuia o solutie si fara a putea bloca procedura pe care ministrul justitiei a initiat-o. Ministrul justitiei isi putea insusi criticile la solicitarea Presedintelui sau putea constata caracterul nefondat al acestora, caz in care Presedintele ar fi fost obligat sa procedeze la revocarea procurorului-sef, incheind, astfel, procedura deschisa de ministrul justitiei.

In cauza de fata, insa, Presedintele Romaniei a inteles sa blocheze pur si simplu procedura de revocare, comunicand ca nu ii va da curs din considerente de oportunitate. Altfel spus, acesta a opus un raspuns pur politic unei solicitari pur juridice, solicitare intemeiata pe o procedura legala, declansata si continuata in exercitarea rolului constitutional al ministrului justitiei. Raspunsul nu face decat sa consfinteasca in scris pozitia exprimata public de Presedintele Romaniei de indata ce ministrul justitiei a anuntat public declansarea procedurii de revocare. La acel moment, Presedintele Romaniei a declarat ca „[…] Daca legea spune ca Presedintele revoca atunci este o chestiune de oportunitate politica doar Presedintele poate decide”. Se apreciaza ca decizia Presedintelui era luata inainte ca solicitarea de revocare sa ii fie comunicata, asadar inainte si independent de orice examen de legalitate/regularitate.

Rolul Presedintelui in procedura de numire/ revocare a procurorilor-sefi nu este si nici nu poate fi unul politic, iar examinarea pe care o realizeaza in aceasta privinta nu poate fi una de oportunitate, ci exclusiv de legalitate. Acceptarea punctului de vedere al Presedintelui si, implicit, a raspunsului din cauza de fata, ar avea semnificatia acceptarii faptului ca atat numirea, cat si revocarea procurorilor-sefi reprezinta acte politice, ceea ce este inadmisibil intr-un stat de drept. Aceasta concluzie se fundamenteaza atat pe cadrul constitutional roman, cat si pe documente

 

ale unor organisme internationale de referinta in domeniu. In acest sens, sunt mentionate: Raportul Ad-hoc privind Romania (regula 34), adoptat de Grupul de state impotriva coruptiei (GRECO), la cea de-a 79-a sesiune plenara - Strasbourg, 19-23 martie 2018, sau Raportul privind standardele europene referitoare la independenta sistemului judiciar, adoptat de Comisia de la Venetia la cea de-a 85-a sesiune plenara (Venetia, 17-18 decembrie 2010), subliniindu-se pct.30 si 32 al acestui din urma raport, potrivit carora „30. Orice fel de «independenta» a parchetelor, in insasi esenta sa, difera ca intindere de cea a judecatorilor. Elementul principal al acestei independente «externe» a parchetelor sau a Procurorului General, consta in imposibilitatea executivului sa dea instructiuni in cauze individuale Procurorului General (si, desigur, direct altor procurori). Instructiunile de ordin general, cum ar fi, de exemplu, cele de a instrumenta cu severitate si celeritate anumite tipuri de infractiuni, sunt mai putin problematice. Asemenea instructiuni pot fi considerate ca un aspect de politica, care poate fi decis in mod corespunzator de Parlament sau Guvern […].

32. Pentru a evita instructiuni neadecvate, este esentiala dezvoltarea unei liste care sa cuprinda asumarea de garantii de neinfluentare a activitatilor procurorului. Neinfluentarea presupune asigurarea faptului ca activitatile procurorului in faza de judecata nu sunt supuse nici presiunilor externe, nici altor presiuni nepotrivite sau ilegale interne venite din interiorul sistemului de parchet . Asemenea garantii ar trebui sa vizeze numirea, raspunderea disciplinara/eliberarea din functie, dar si reguli specifice privind managementul de caz si mecanisme de luare a deciziilor”. Astfel, este exclusa numirea sau revocarea politica a procurorilor in/ din functii de conducere; aspectele de politica penala la care se refera Comisia de la Venetia au o cu totul alta semnificatie decat aceea a unor decizii politice de numire/ revocare din functie. Astfel, este exclusa intr-un stat de drept acceptarea acestei posibilitati,

 

respectiv a unui rol al Presedintelui statului de decident politic in procedura de

numire/revocare a procurorilor de rang inalt.

Or, in cauza de fata, Presedintele Romaniei si-a asumat rolul de decident politic, refuzand sa dea curs, din considerente de oportunitate, cererii de revocare a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, formulata de ministrul justitiei. Este un refuz care, pentru considerentele aratate, incalca rolul constitutional al ministrului justitiei si principiul independentei procurorilor. Chiar daca nu fac parte din puterea judecatoreasca si nu beneficiaza de independenta pe care Constitutia o garanteaza judecatorilor, procurorii se bucura de garantii specifice de independenta.

Refuzul Presedintelui de a da curs cererii de revocare este contrar principiului cooperarii loiale intre autoritatile publice, principiu de esenta statului de drept. Prin conduita sa, Presedintele inlatura a priori orice colaborare loiala, anuntand ab initio refuzul sau bazat pe convingerea politica si, odata cu transmiterea oficiala a acestui refuz, blocheaza o procedura constitutionala si legala. Acest refuz a inchis, din punct de vedere procedural, calea ministrului justitiei, impiedicand finalizarea procedurii de revocare din functie a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie. In acelasi timp, Presedintele nu a emis, nu s-a pronuntat printr-un decret asupra procedurii de revocare, in conditiile in care, pentru asigurarea simetriei actului juridic, se impune emiterea aceluiasi tip de act, in cazul revocarii ca si in cazul numirii. Se incalca, astfel, principiul legalitatii, prevazut de art.1 alin.(5) din Constitutie. Emiterea unui decret prin care sa se pronunte asupra propunerii de revocare reprezinta o componenta a responsabilitatii politice pe care presedintele o are fata de popor si este parte intrinseca a caracterului reprezentativ al mandatului prezidential. Cum motivele invocate in refuzul Presedintelui nu privesc legalitatea procedurii, nu se poate retine nici o obligatie a ministrului justitiei de a proceda la reexaminarea solicitarii sale. De altfel, o asemenea reexaminare nici nu a fost ceruta sau acceptata ca fiind posibila de catre Presedintele Romaniei.

 

Ca urmare, constatand ca, din punct de vedere al competentelor constitutionale si legale ale ministrului justitiei si ale Sectiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, procedura a fost indeplinita, se solicita Curtii Constitutionale sa procedeze la solutionarea conflictului juridic de natura constitutionala, in sensul obligarii Presedintelui Romaniei sa dea curs cererii de revocare din functie a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, Laura Codruta Kövesi. Cum refuzul Presedintelui, exprimat deja in cauza, este unul exclusiv politic, iar nu de nelegalitate, a da curs procedurii inseamna emiterea de catre Presedintele Romaniei a decretului de revocare din functie a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie. Se considera ca acceptarea posibilitatii Presedintelui de a bloca o procedura de revocare a procurorilor-sefi initiata de ministrul justitiei in conditiile legii ar avea semnificatia neantizarii rolului constitutional al ministrului justitiei si al recunoasterii unei subordonari politice, sub semnul ratiunilor de oportunitate, a conducerii de cel mai inalt rang a Parchetelor.

In temeiul art.35 alin.(1) din Legea nr.47/1992, au fost solicitate punctele de vedere ale partilor aflate in conflict asupra continutului conflictului si a eventualelor cai de solutionare a acestuia.

Presedintele Romaniei, in punctul de vedere comunicat sub nr.CP1/718/3.05.2018 si inregistrat la Curtea Constitutionala sub nr.3296/3 mai 2018, sustine ca nu a existat si nu exista un conflict juridic de natura constitutionala intre ministrul justitiei si Presedintele Romaniei, in principal, si intre Guvernul Romaniei si Presedintele Romaniei, in subsidiar.

Cu privire la admisibilitatea cererii formulate, se arata ca aceasta nu intruneste elementele necesare pentru existenta unui conflict juridic de natura constitutionala. Astfel, se apreciaza ca simpla nominalizare a ministrului justitiei in Constitutie in cadrul unei prevederi ce vizeaza organizarea interna a autoritatii judecatoresti, respectiv Ministerul Public, nu indreptateste concluzia ca acesta este o

 

autoritate publica de natura constitutionala ce participa nemijlocit la realizarea puterii de stat. Ministrul justitiei ocupa o functie de demnitate publica in cadrul unei autoritati publice si nu poate fi asimilat cu autoritatea publica in sensul art.146 lit.e) din Constitutie si art.2 alin.(1) lit.b) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, coroborat cu art.46 din Legea nr.90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului Romaniei si a ministerelor. Ministrul justitiei, in calitate de conducator al Ministerului Justitiei, este unul dintre membrii Guvernului, organ investit de Parlament si care isi exercita atributiile colegial si raspunde solidar. Guvernul, si nu ministrul justitiei, este, de fapt, autoritatea publica ce exercita nemijlocit puterea de stat si care poate fi parte intr-un conflict juridic de natura constitutionala. Pentru aceste motive, se solicita „respingerea conflictului juridic de natura constitutionala principal ca inadmisibil, in raport de calitatea uneia dintre parti”.

Cu privire la cererea subsidiara de solutionare a conflictului juridic de natura constitutionala dintre Guvernul Romaniei si Presedintele Romaniei, se arata ca Guvernul poate fi parte intr-un conflict juridic de natura constitutionala, fiind o autoritate publica in sensul art.146 lit.e) din Constitutie.

Cu privire la obiectul cererii de constatare a conflictului juridic de natura constitutionala, se arata ca aspectele invederate nu vizeaza un conflict de competenta pozitiv sau negativ nascut intre autoritatile publice constitutionale sau o situatie conflictuala a carei nastere rezida in mod direct din textul Constitutiei. Se arata ca refuzul Presedintelui Romaniei de a da curs propunerii de revocare din functie a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie este reglementat de art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 si nu poate fi, astfel, calificat, din punct de vedere juridic, drept o exercitare a unei competente ce rezida in mod direct din textul Constitutiei. De altfel, nici in ceea ce il priveste pe ministrul justitiei nu se poate justifica o competenta ce rezida in mod direct in textul Constitutiei, propunerea sa fiind

 

intemeiata pe aceleasi dispozitii de rang legal, iar nu de rang constitutional. Astfel, nici pentru Presedintele Romaniei si nici pentru ministrul justitiei nu exista vreo atributie constitutionala expresa care sa permita calificarea situatiei expuse ca reprezentand un conflict juridic de natura constitutionala, motiv pentru care se impune respingerea acestuia ca inadmisibil. Aceeasi concluzie se impune si in privinta pretinsului conflict juridic de natura constitutionala dintre Guvern si Presedinte, Guvernul neavand atributii de rang constitutional sau legal in materia revocarii procurorilor din functiile de conducere.

Cu privire la conduita imputata, se arata ca aceasta nu reprezinta o problema de constitutionalitate prin ea insasi, ci una de legalitate, ce intra in sfera de competenta a instantelor judecatoresti. Astfel, din modul in care este indicat obiectul conflictului juridic de natura constitutionala, se apreciaza ca se solicita Curtii Constitutionale pronuntarea unei decizii interpretative asupra unor dispozitii legale in vigoare, respectiv art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, ceea ce inseamna ca solicitarea excedeaza procedurii prevazute de art.146 lit.e) din Constitutie.

Cu privire la invocarea principiilor constitutionale care consacra statul de drept si cooperarea loiala intre autoritati, se arata ca, in speta, este incident in egala masura si principiul legalitatii, atributia Presedintelui fiind in mod expres inscrisa la art.54 alin.(4) si limitata la motivele prevazute de art.51 alin.(2)-(6) din Legea nr.303/2004. Astfel, nicio autoritate publica, in aplicarea acestei proceduri, nu poate adopta solutii care sa contravina normelor legale, doar sub pretextul evitarii unui conflict juridic de natura constitutionala, o asemenea conduita neputand fi calificata drept circumscrisa principiului colaborarii loiale si al respectului reciproc. Se mai arata ca Decizia nr.270 din 10 martie 2008, invocata de autorul sesizarii, nu are incidenta in cauza.

Dintr-o alta perspectiva, in cadrul procedurii revocarii, actul in care se materializeaza decizia Presedintelui Romaniei reprezinta un act administrativ, supus

 

controlului instantelor de contencios administrativ. Astfel, daca autorul sesizarii considera ca refuzul Presedintelui Romaniei de a da curs propunerii de revocare este nejustificat sau intra in sfera excesului de putere se poate adresa instantei de contencios administrativ in conditiile art.126 alin.(6) din Constitutie si ale Legii nr.554/2004. Ca atare, instanta constitutionala nu poate impune obligarea la emiterea acestui act administrativ. In caz contrar, Curtea ar proceda ca o instanta de contencios administrativ, ceea ce ar avea semnificatia unei schimbari a statutului Curtii Constitutionale, din arbitru intre puterile statului in parte componenta a uneia dintre acestea.

Se mai arata ca nu exista niciun blocaj institutional. Astfel, pe de o parte, prin comunicarea refuzului de revocare din functie a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, procedura legala este incheiata; in acest context, conflictul juridic de natura constitutionala este inadmisibil, intrucat nu poate viza o facta praeterita, adica faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situatii juridice realizate in intregime.

Pe de alta parte, nu poate exista un blocaj institutional intre Guvern si Presedinte din moment ce Guvernul nu are nicio atributie in materie de revocare a procurorilor-sefi, astfel incat nu se poate sustine ca Presedintele ar fi ignorat o competenta ce ar apartine Guvernului.

In concluzie, se arata ca, din modul de structurare a sesizarii, nu rezulta care este autoritatea publica parte in conflict cu Presedintele Romaniei, nu este indicat in ce consta blocajul institutional si nu rezulta ratiunea introducerii cererii, cata vreme modul de interpretare si aplicare a dispozitiilor legale incidente intra in sfera de infaptuire a actului de justitie.

Cu privire la existenta conflictului juridic de natura constitutionala, se arata ca, prin Decizia nr.375 din 6 iulie 2005, Curtea a statuat ca „daca Presedintele Romaniei nu ar avea niciun drept de examinare si de apreciere asupra propunerilor

 

facute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea judecatorilor si procurorilor sau in anumite functii de conducere ori daca nu ar putea refuza numirea nici motivat si nici macar o singura data, atributiile Presedintelui Romaniei, prevazute de art.94 lit.c) coroborat cu art.125 alin.(1) din Constitutie, ar fi golite de continut si importanta”. In acelasi sens, este invocata Decizia nr.551 din 18 octombrie 2009.

Se citeaza din punctul de vedere al Guvernului redat in Decizia nr.375 din 6 iulie 2005, mentionandu-se ca, in procedura de numire a judecatorilor si procurorilor, rolul Presedintelui nu este unul formal, ci de substanta, ca nu poate fi facuta nicio paralela intre rolul pe care il are Presedintele in aceasta procedura cu cel pe care il are in procedura numirii unor ministri care au primit votul de incredere de la Parlament si ca are deplin suport constitutional faptul ca numirea principalelor functii de conducere din Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si Directia Nationala Anticoruptie se face de catre Presedintele Romaniei, la propunerea ministrului justitiei si cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Se concluzioneaza ca, astfel, Curtea Constitutionala si-a insusit punctul de vedere al Guvernului. In acelasi sens, se invoca Decizia nr.683 din 27 iunie 2012.

In consecinta, avand in vedere cele prezentate, se arata ca deciziile invocate de autorul sesizarii, respectiv Decizia nr.356 din 5 aprilie 2007, Decizia nr.98 din 7 februarie 2008 si Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, nu pot fi aplicate prin analogie in materia revocarii procurorilor din functiile de conducere. Cu privire la invocarea Deciziei nr.45 din 30 ianuarie 2018, par.165, se arata ca aceasta vizeaza numirea procurorilor in functiile de conducere, nu si revocarea acestora, astfel incat nu poate fi aplicata mutatis mutandis la cauza de fata.

Se apreciaza ca, atat in cadrul procedurii de numire, cat si in cea de revocare, Presedintele Romaniei trebuie sa faca o analiza de legalitate, pe de o parte, si de oportunitate, pe de alta parte, prevazuta chiar de art.54 alin.(3) si (4) din Legea nr.303/2004, si sa aplice aceste norme legale de fiecare data cand i se inainteaza o

 

propunere de numire sau de revocare, analiza sa neputand fi altfel limitata. Se confera, pe de o parte, o greutate sporita dreptului de apreciere asupra legalitatii acestei masuri, iar, pe de alta parte, sub aspectul oportunitatii, aduce in discutie puterea discretionara de care beneficiaza administratia, concept care nu se confunda cu excesul de putere. In plus, „dreptul de veto” nu este o notiune consacrata pe planul dreptului administrativ, fiind recunoscut doar in cadrul anumitor proceduri constitutionale, ce implica o puternica componenta politica (numire/ revocare ministri), proceduri ce nu se finalizeaza cu emiterea unor acte administrative supuse controlului judecatoresc, constituind un fine de neprimire in sensul art.126 alin.(6) din Constitutie. Astfel, in cazul de fata nu se poate sustine ca Presedintele Romaniei a actionat politic, ci analiza sa a vizat atat legalitatea, cat si oportunitatea masurii propuse.

Se mai arata ca, prin Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, Curtea a recunoscut un rol central ministrului justitiei intr-o ecuatie in care sunt implicati si alti actori constitutionali, in acord cu rolul si atributiile fiecaruia in ceea ce priveste statul de drept, independenta justitiei si cariera magistratilor, aspecte ce nu pot fi privite marginal si contextual.

Art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 nu are un caracter imperativ, in sensul ca Presedintele ar fi obligat sa emita decretul de revocare daca ministrul justitiei propune acest lucru, intrucat, in speta, trebuie aplicate prevederile art.51 alin.(2) din aceeasi lege, iar manifestarea de vointa a ministrului justitiei nu poate avea aceeasi forta juridica cu actul administrativ la baza caruia sta. Per absurdum, daca s-ar aprecia ca Presedintele Romaniei nu are un drept de apreciere cu privire la legalitatea si oportunitatea revocarii procurorilor din functii de conducere, nu s-ar fi folosit notiunea de „propunere” formulata de ministrul justitiei, neexistand in terminologia juridica notiunea de „propunere conforma”. Astfel, nu se poate sustine ca in sarcina Presedintelui incumba o obligatie de revocare.

 

Se arata ca, in interpretarea autorului sesizarii, rolul constitutional al Consiliului Superior al Magistraturii este diminuat si ca nu ministrul justitiei este destinatarul avizului Consiliului Superior al Magistraturii. Cel mult, ca urmare a avizului nefavorabil, ministrul justitiei ar putea reveni asupra propriei propuneri, insa nu ar putea impune Presedintelui Romaniei propria solutie.

Se sustine ca, din perspectiva Rapoartelor Comisiei Europene privind progresele inregistrate de Romania in cadrul Mecanismului de Cooperare si Verificare, publicate in lunile ianuarie si noiembrie 2017, ceea ce transpare este ca, in pofida presiunilor exercitate de factorul politic ce a solicitat initierea procedurii de demitere a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, mentinerea eforturilor institutiilor judiciare care combat coruptia la nivel inalt ramane cel mai important semnal de consolidare a luptei anticoruptie. Pentru evitarea unui astfel de risc politic, in termeni constitutionali, tipul de raport juridic stabilit in procedura revocarii constituie o perfecta punere in practica legislativa a principiului constitutional al separatiei si echilibrului puterilor prevazut de art.1 alin.(4) din Constitutie. Se precizeaza ca aceasta competenta de revocare din functie a procurorului general a apartinut Presedintelui Romaniei inca din anul 1990, mentionandu-se, in acest sens, Decretul Presedintelui Romaniei nr.73/1990. Prin urmare, prevederile legale incidente nu reprezinta altceva decat expresia consolidarii acestei prerogative a Presedintelui Romaniei. Se mai subliniaza dispozitiile art.80 din Constitutie, referitoare la rolul Presedintelui Romaniei.

Realizandu-se o paralela cu Decizia Curtii Constitutionale nr.727 din 9 iulie 2012, prin care aceasta nu a admis diminuarea atributiilor sale, se arata mutatis mutandis ca golirea de continut si importanta a atributiei Presedintelui Romaniei in materia revocarii din functii de conducere a procurorilor nu poate fi justificata decat prin prisma unor elemente exterioare, ce nu tin de statul de drept si democratia constitutionala. Avand in vedere ca inca de la inceputul tranzitiei democratice si al

 

instaurarii statului de drept in Romania, Presedintele a avut atributia de a numi si de a revoca procurori in/ din functii de conducere, exista asteptarea legitima, in sensul jurisprudentei constante a Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ca rolul sau in materie sa nu fie diminuat.

A admite interpretarea propusa de autorul sesizarii, ce inverseaza raporturile dintre Presedintele Romaniei si ministrul justitiei, numit in functie prin decret prezidential, ar insemna sa nu se tina seama de necesitatea echilibrului intre puterile statului ori in interiorul aceleiasi puteri si nici de eforturile depuse in consolidarea democratiei, iar, pentru a da satisfactie intr-o actiune conjuncturala, sa se modifice competente consacrate/ castigate.

Prin urmare, se solicita constatarea faptului ca nu a existat si nu exista un conflict juridic de natura constitutionala intre ministrul justitiei si Presedintele Romaniei, in principal, si intre Guvernul Romaniei si Presedintele Romaniei, in subsidiar.

Prim-ministrul si ministrul justitiei, in punctele de vedere comunicate sub nr.5/2506/2018, respectiv nr.4/33938/3.05.2018, inregistrate la Curtea Constitutionala sub nr.3314/4 mai 2018, respectiv nr.3256/3 mai 2018, reiau, in esenta, motivarea cuprinsa in sesizarea adresata Curtii Constitutionale de catre prim- ministru si se solicita, in consecinta, admiterea cererii, astfel cum a fost formulata.

 

CURTEA,

examinand cererea de solutionare a conflictului juridic de natura constitutionala dintre ministrul justitiei, pe de o parte, si Presedintele Romaniei, pe de alta parte, in principal, si dintre Guvernul Romaniei si Presedintele Romaniei, in subsidiar, inscrisurile depuse, raportul intocmit de judecatorul-raportor, sustinerile ministrului justitiei si ale reprezentantului Presedintelui Romaniei, prevederile Constitutiei si ale

 

Legii nr.47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, retine urmatoarele:

Prezentarea situatiei de fapt

In ceea ce priveste situatia de fapt a cauzei, Curtea retine ca, la data de

22 februarie 2018, ministrul justitiei a facut publica declansarea procedurii de revocare a doamnei Laura Codruta Kövesi din functia de procuror-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, in temeiul art.54 alin.(4) coroborat cu art.51 alin.(2) lit.b) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor. In acest sens, ministrul justitiei a intocmit si prezentat un Raport privind activitatea manageriala de la Directia Nationala Anticoruptie, precizand ca perioada de referinta a evaluarii este februarie 2017-februarie 2018, iar etapele institutionale premergatoare evaluarii le constituie: raportul de evaluare a eficientei manageriale si a modului de indeplinire a obligatiilor procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, in urma pronuntarii Deciziei Curtii Constitutionale nr.68 din 27 februarie 2017 si Raportul Directiei de inspectie judiciara pentru procurori nr.5115/IJ/982/DIP/2017, avand ca obiect

„eficienta manageriala si modul de indeplinire a atributiilor ce decurg din legi si regulamente, de catre conducerea structurii centrale a Directiei Nationale Anticoruptie, precum si respectarea normelor procedurale si a regulamentelor de catre procurori si personalul auxiliar de specialitate din cadrul parchetului vizat”, aprobat prin Hotararea Consiliului Superior al Magistraturii - Sectia pentru procurori nr.686/31 octombrie 2017, impreuna cu masurile stabilite prin acest raport. Analiza cuprinsa in Raportul ministrului justitiei a fost structurata pe 20 de puncte, dupa cum urmeaza:

„1) Situatie fara precedent in cadrul raporturilor dintre autoritatile publice din Romania: intr-un singur an trei conflicte juridice de natura constitutionala in care Directia Nationala Anticoruptie, prin conducerea acesteia, a fost chemata in fata instantei constitutionale la sesizarea altor autoritati publice care au invocat incalcari

 

ale competentelor lor de catre DNA si comportamentul lipsit de loialitate constitutionala a procurorului-sef DNA; trei conflicte juridice de natura constitutionala in care Curtea Constitutionala a circumstantiat ferm competenta DNA, iar, in doua dintre ele, a sanctionat comportamentul procurorului-sef DNA, contrar loialitatii constitutionale;

Decizia nr.68/2017 a Curtii Constitutionale – DNA a actionat ultra vires, si-a arogat o competenta pe care nu o poseda;

Decizia nr.611/2017 a Curtii Constitutionale – prin conduita sa, procurorul- sef al DNA nu numai ca inlatura a priori orice colaborare loiala cu autoritatea care exercita suveranitatea poporului – Parlamentul Romaniei, ci refuza sa participe la clarificarea unor aspecte legate de un eveniment de interes public; prin refuzul procurorului-sef al DNA este incalcata autoritatea Parlamentului Romaniei, organ reprezentativ al poporului, si este impiedicata desfasurarea activitatii acestuia, sub aspectul indeplinirii atributiilor de control prin intermediul comisiilor parlamentare;

Decizia nr.757/2017 a Curtii Constitutionale – parchetul/DNA nu au competenta de a incepe urmarirea penala in privinta oportunitatii emiterii actelor administrative individuale;

Acreditarea competentei DNA de evaluare a aspectelor de oportunitate a elaborarii unor hotarari de Guvern;

Lipsa de asumare a unei incalcari a dispozitiilor constitutionale si legale, respectiv a corectarii unei astfel de conduite;

Incalcarea principiilor care guverneaza exercitarea functiei de conducere a unei autoritati publice. «Performanta» procurorului-sef DNA de a determina Curtea Constitutionala sa explice pe larg ca institutia DNA nu este nici Guvern, nici Parlament, nici Curte Constitutionala, nici instanta de judecata si ca, in calitate de conducator al acestei institutii, trebuie sa respecte competentele legale ale DNA, precum si sa aiba o conduita constitutionala loiala;

 

Comportamentul excesiv de autoritar, discretionar, contrar obligatiilor de rezerva si deontologice impuse magistratilor;

Implicarea in anchetele altor procurori, anchete realizate cu incalcarea competentelor constitutionale;

Prioritizarea solutionarii dosarelor cu impact mediatic. Atitudini nedemne. Incalcarea standardelor minimale de etica si deontologie ale unui magistrat;

Contestarea actelor si autoritatii Curtii Constitutionale;

Contestarea autoritatii si actelor Parlamentului;

Critici vehemente cu referire la unele propuneri de modificare legislativa; solutiile legislative respective au fost dovedite ulterior ca fiind constitutionale;

Incalcarea rolului si locului procurorilor intr-un stat de drept. Acreditarea

unui alt statut al procurorului decat cel consacrat de Constitutie;

Incercarea de a obtine condamnari cu orice pret;

Cresterea numarului de achitari. Sporirea cheltuielilor. Raportari eronate;

Lipsa de implicare a procurorului-sef DNA in identificarea si eliminarea

comportamentelor abuzive ale procurorilor;

Lipsa de masuri in cazuri grave constatate de instantele de judecata – falsificarea transcrierii unor convorbiri telefonice;

Tergiversarea solutionarii cauzelor, cu consecinta prescrierii raspunderii

penale;

Lipsa de reactie in verificarea activitatii profesionale si conduitei unor

procurori”.

Raportul si propunerea de revocare a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie au fost transmise, prin adresa nr.2/17472/23.02.2018, atat catre Consiliul Superior al Magistraturii - Sectia pentru procurori, cat si Presedintelui Romaniei „pentru a decide potrivit competentelor legale”.

 

La sedinta din 27 februarie 2018 a Consiliului Superior al Magistraturii - Sectia pentru procurori, au fost prezenti atat domnul Tudorel Toader, ministrul justitiei, care si-a sustinut propunerea de revocare, cat si doamna Laura Codruta Kövesi, procuror-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, care a aratat ca propunerea ministrului justitiei este neintemeiata si nedovedita. Prin Hotararea nr.52 din 27 februarie 2018, Consiliul Superior al Magistraturii - Sectia pentru procurori a avizat nefavorabil propunerea ministrului justitiei de revocare a doamnei Laura Codruta Kövesi din functia de procuror-sef al Directiei Nationale Anticoruptie.

Presedintele Romaniei a transmis ministrului justitiei, cu adresa nr.CP1/616/17.04.2018, raspunsul sau cu privire la propunerea de revocare initiata, prin care a constatat ca „in analiza prezentata in Raport au fost dezvoltate ca motive distincte de revocare aspecte care, in fapt, se subsumeaza aceluiasi motiv principal, au fost avute in vedere concluzii din rapoarte ale Inspectiei Judiciare sau din hotarari ale Consiliului Superior al Magistraturii prin care se retin imprejurari diferite de cele prezentate, au fost valorificate considerente din decizii ale Curtii Constitutionale care nu sustin concluziile documentului ori au fost indicate date statistice ce exced perioadei de referinta a evaluarii” si ca, „desi Raportul invoca drept temei juridic art.51 alin.(2) lit.b) din Legea nr.303/2004, argumentele prezentate sunt fie improprii, fie nu sunt relevante pentru tipul de evaluare avut in vedere de art.51 alin.(2) lit.b) coroborat cu art.51 alin.(3)-(6) din Legea nr.303/2004”. S-a mai indicat ca avizul Consiliului Superior al Magistraturii – Sectia pentru procurori are relevanta „nu doar ca un element aditional intr-o evaluare a competentelor manageriale ale unei persoane, ci si pentru toate autoritatile publice implicate in aceasta procedura, oferind o fundamentare tehnica pentru decizia ce urmeaza a fi luata”. In consecinta, Presedintele Romaniei a apreciat ca „argumentele cuprinse in Raportul privind activitatea de la Directia Nationala Anticoruptie nu sunt de natura sa creeze convingerea cu privire la oportunitatea masurii propuse si, prin urmare, nu se poate

 

da curs propunerii de revocare din functia de procuror-sef al Directiei Nationale Anticoruptie a doamnei Laura Codruta Kövesi”.

Avand in vedere refuzul Presedintelui Romaniei de a da curs propunerii ministrului justitiei de revocare a doamnei Laura Codruta Kövesi din functia de procuror-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, prim-ministrul, in temeiul art.146 lit.e) din Constitutie, a formulat, prin adresa nr.5/2455/23 aprilie 2018, prezenta cerere de solutionare a conflictului juridic de natura constitutionala dintre ministrul justitiei, pe de o parte, si Presedintele Romaniei, pe de alta parte, in principal, si dintre Guvernul Romaniei si Presedintele Romaniei, in subsidiar, determinat de refuzul Presedintelui Romaniei de a da curs cererii de revocare din functie a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, doamna Laura Codruta Kövesi.

Admisibilitatea cererii formulate de catre prim-ministrul Guvernului

Sub aspectul titularului dreptului de a sesiza Curtea Constitutionala cu solutionarea unui conflict juridic de natura constitutionala, Curtea constata ca prim- ministrul este titular al acestui drept, conform art.146 lit.e) din Constitutie. De asemenea, Curtea observa ca cererea formulata, desi vizeaza o singura conduita care constituie sursa prezentului conflict, respectiv refuzul Presedintelui Romaniei de a da curs cererii ministrului justitiei de revocare din functie a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, mentioneaza, in mod alternativ, autoritatile publice aflate in conflict. Astfel, prim-ministrul, prin cererea formulata, precizeaza faptul ca acestea ar fi ministrul justitiei si Presedintele Romaniei, in principal, respectiv prim-ministrul si Presedintele Romaniei, in subsidiar. Pentru a stabili partile intre care poarta pretinsul conflict juridic de natura constitutionala, Curtea trebuie sa determine atat calitatea acestora de autoritate publica, in sensul Titlului III din Constitutie, cat si specificul problemei de drept care a generat formularea cererii de fata.

Jurisprudenta Curtii Constitutionale (Decizia nr.270 din 10 martie 2008,

publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.290 din 15 aprilie 2008,

 

Decizia nr.838 din 27 mai 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.461 din 3 iulie 2009, Decizia nr.972 din 21 noiembrie 2012, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.800 din 28 noiembrie 2012, Decizia nr.460 din 13 noiembrie 2013, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.762 din 9 decembrie 2013, Decizia nr.261 din 8 aprilie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.260 din 17 aprilie 2015, Decizia nr.68 din 27 februarie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.181 din 14 martie 2017, par.55, sau Decizia nr.757 din 23 noiembrie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.33 din 15 ianuarie 2018, par.59) ilustreaza situatii in care sesizarea a apartinut fie Presedintelui Romaniei, fie presedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, fie presedintelui Senatului, cu toate ca aceste autoritati publice nu erau parti ale conflictelor reclamate. Subiectele de drept pe care Legea fundamentala le indrituieste a sesiza Curtea sunt limitativ prevazute, dispozitia constitutionala nedistingand dupa cum autoritatile pe care le reprezinta sunt sau nu parti in conflictul cu care sesizeaza Curtea. Prin urmare, Curtea a constatat ca subiectele de drept prevazute de art.146 lit.e) din Constitutie sunt in drept sa formuleze cereri cu privire la solutionarea unor conflicte juridice de natura constitutionala, desi nu sunt parti in aceste conflict, deci nu justifica un interes propriu. Asadar, textul constitutional al art.146 lit.e) opereaza o distinctie intre cele doua categorii de subiecte de drept: titularii dreptului de a sesiza Curtea Constitutionala, enumerati expres de norma constitutionala, respectiv autoritatile publice care pot avea calitatea de parte in conflict si are ca scop delimitarea calitatilor procesuale ale acestora in cauza dedusa judecatii Curtii. Astfel, prima categorie, prin formularea cererii de sesizare a Curtii, actioneaza in virtutea dreptului conferit de Constitutie, fara a dobandi calitatea procesuala de parte a conflictului, in vreme ce a doua categorie dobandeste calitatea procesuala de parte a conflictului.

 

In cauza de fata, Curtea retine ca, sub aspectul autoritatilor publice indicate a fi in conflict, autorul cererii aduce in discutie calitatea de parte a ministrului justitiei si, in masura in care Curtea va constata o atare calitate a acestuia, cererea subsidiara ramane fara obiect, fara a fi, desigur, necesar a fi respinsa ca atare. Astfel, Curtea urmeaza sa stabileasca daca Guvernul, reprezentat de prim-ministru, este parte in acest conflict si atunci cumuleaza calitatea de titular al dreptului de sesizare cu cel de parte, sau daca prim-ministrul este doar titular al dreptului de sesizare, iar parte in cadrul conflictului este ministrul justitiei.

Potrivit jurisprudentei constante a Curtii Constitutionale, autoritatile publice care ar putea fi implicate intr-un conflict juridic de natura constitutionala sunt numai cele cuprinse in Titlul III din Constitutie, si anume: Parlamentul, alcatuit din Camera Deputatilor si Senat, Presedintele Romaniei, ca autoritate publica unipersonala, Guvernul, organele administratiei publice centrale si ale administratiei publice locale, precum si organele autoritatii judecatoresti [Decizia nr.611 din 3 octombrie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.877 din 7 noiembrie 2017, par.58], respectiv Inalta Curte de Casatie si Justitie, Ministerul Public si Consiliul Superior al Magistraturii [Decizia nr.988 din 1 octombrie 2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.784 din 24 noiembrie 2008].

Prin Decizia nr.285 din 21 mai 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.478 din 28 iunie 2014, par.45, Curtea a statuat ca „actul contrasemnarii reprezinta o atributie proprie a primului-ministru in raporturile sale cu Presedintele Romaniei si vizeaza nemijlocit conduita sa proprie, care, desigur, in final, angajeaza raspunderea Guvernului. Chiar daca, prin Decizia nr.988 din 1 octombrie 2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.784 din noiembrie 2008, Curtea a mentionat doar Guvernul, si nu si prim-ministrul, ca autoritate publica prevazuta in Titlul III al Constitutiei care poate avea calitate

 

procesuala activa, aceasta nu inseamna ca primul-ministru, ca reprezentant constitutional al Guvernului, nu poate fi parte in conflict in conditiile in care se contesta insasi maniera in care isi exercita o atributie proprie. Avand in vedere cele aratate, Curtea constata ca, in cauza de fata, se contesta chiar modul in care prim-ministrul a inteles sa isi exercite atributia de contrasemnare a decretelor de conferire a decoratiilor, astfel incat Curtea retine ca parti in cadrul prezentului litigiu sunt Presedintele Romaniei si prim-ministrul”. Prin Decizia nr.901 din 17 iunie 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.503 din 21 iulie 2009, Curtea a statuat: „cu privire la sustinerea existentei unui conflict juridic de natura constitutionala intre autoritatea judecatoreasca, reprezentata de Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, si autoritatea executiva, reprezentata de Ministerul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti, organ de specialitate al administratiei publice centrale de specialitate in subordinea Guvernului, pe de alta parte, motivat de faptul ca misiunile de audit efectuate de Ministerul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti si-au depasit atributiunile, se constata ca o atare sustinere este fara suport constitutional”. De asemenea, prin Decizia nr.270 din 10 martie 2008, pct.4 lit.b), Curtea a constatat ca „nu poate retine implicarea Ministerului Justitiei in conflict[ul]” juridic de natura constitutionala. Prin urmare, Curtea nu a avut nicio obiectie cu privire la calitatea de parte a acestui minister, insa, a constatat ca nu exista un conflict intre Ministerul Justitiei si Presedintele Romaniei. Totodata, din Decizia nr.108 din 5 martie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.257 din 9 aprilie 2014, Curtea retine ca prefectul, reprezentantul Guvernului pe plan local, a fost calificat de instanta constitutionala, chiar daca nu expres, ca fiind parte intr-un conflict juridic de natura constitutionala; in sensul calificarii prefectului drept autoritate publica ce ar putea fi implicata intr-un conflict juridic de natura constitutionala, se retine faptul ca a fost solicitat punctul de vedere al

 

prefectului judetului Suceava, acesta a fost reprezentat in sedinta Curtii Constitutionale si i s-a comunicat si decizia.

Prin urmare, din cele patru exemple de mai sus, rezulta ca pot fi parti in conflictul juridic de natura constitutionala prim-ministrul, atunci cand isi exercita o atributie proprie, Ministerul Justitiei sau chiar prefectul. Prin urmare, raportat la cauza de fata, Curtea urmeaza sa aprecieze daca ministrul justitiei este o autoritate publica in sensul Titlului III din Constitutie si daca exercita, in aceasta calitate, o competenta proprie si, astfel, poate fi parte in cadrul conflictului juridic de natura constitutionala.

In ceea ce priveste calitatea de autoritate publica a Ministerului Justitiei, relevante sunt Deciziile nr.270 din 10 martie 2008 si nr.901 din 17 iunie 2009, Curtea retinand ca, sub acest aspect, se poate incadra in conceptul de autoritate publica in sensul Titlului III din Constitutie, fiind un organ al administratiei publice centrale. In acest sens, se retin dispozitiile art.34 din Legea nr.90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului Romaniei si a ministerelor, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.164 din 2 aprilie 2001, potrivit carora „Ministerele  sunt organe de specialitate ale administratiei publice centrale care realizeaza politica guvernamentala in domeniile de activitate ale acestora”. De asemenea, art.35 alin.(2) si (3) si art.46 alin.(2) din aceeasi lege prevad ca „(2) Ministerele sau alte organe de specialitate organizate in subordinea Guvernului sunt conduse de ministri, in urma acordarii votului de incredere de catre Parlament. (3) Ministrii raspund de intreaga activitate a ministerului in fata Guvernului, precum si, in calitate de membri ai Guvernului, in fata Parlamentului”, respectiv „(2) Ministrul reprezinta ministerul in raporturile cu celelalte autoritati publice, cu persoanele juridice si fizice din tara si din strainatate, precum si in justitie”.

Ministerele au o consacrare constitutionala expresa in dispozitiile art.116

si 117 din Constitutie, fiind autoritati publice in sensul Titlului III din Constitutie. In

 

consecinta, Ministerul Justitiei este tot o autoritate publica in sensul Titlului III din Constitutie. Totusi, in corpul Constitutiei nu este mentionat acest minister, ca exponent al Guvernului, ci referirea este facuta la ministrul justitiei. In acest sens, se retin art.72 alin.(3), art.132 alin.(1), art.133 alin.(2) lit.c) si art.134 alin.(2) din Constitutie. Astfel, Constitutia recunoaste ministrului justitiei o putere si o autoritate proprie, fiind lato sensu o autoritate publica in raporturile constitutionale in care este expres nominalizat.

Dezvoltand acest din urma aspect, Curtea constata ca, pentru ca o autoritate publica sa poata fi parte, in nume propriu, intr-un conflict juridic de natura constitutionala, trebuie sa isi exercite o competenta proprie. In cauza de fata, Curtea constata ca textul Constitutiei nu consacra o competenta a Guvernului, ci o competenta distincta si proprie a ministrului justitiei, membru al Guvernului, si care conduce Ministerul Justitiei, ce se organizeaza si functioneaza in subordinea Guvernului [art.35 alin.(1) din Legea nr.90/2001]. Potrivit art.102 alin.(1) din Constitutie, Guvernul, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament, asigura realizarea politicii interne si externe a tarii si exercita conducerea generala a administratiei publice. Or, autoritatea ministrului justitiei, astfel cum aceasta este prevazuta de art.132 alin.(1) din Constitutie, nu se exercita in raport cu programul de guvernare, neavand nicio contingenta cu acesta, ci reprezinta o expresie a unui raport specific de putere care vizeaza activitatea desfasurata de procurori.

Autoritatea ministrului justitiei nu vizeaza un aspect ce tine de realizarea politicii interne in sensul textului constitutional antereferit, intrucat, potrivit jurisprudentei Curtii Constitutionale, aceasta are in vedere atributiile constitutionale ale Guvernului normativizate in legea de organizare si functionare a acestuia, adoptata conform art.73 alin.(3) lit.e) din Constitutie, respectiv, in momentul de fata, Legea nr.90/2001. In acest sens, Curtea, prin Decizia nr.64 din 20 aprilie 1999, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.249 din 2 iunie 1999, a

 

constatat ca atributiile astfel normativizate in legea antereferita [la acel moment fiind vorba de Legea nr.37/1990 pentru organizarea si functionarea Guvernului Romaniei, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.137 din 8 decembrie 1990] sunt atributiile constitutionale ale Guvernului. Or, autoritatea ministrului justitiei asupra activitatii desfasurate de procurori, desi lato sensu reflecta o chestiune de politica interna, ca expresie a suveranitatii nationale, nu se incadreaza in continutul normativ al art.102 alin.(1) din Constitutie. De asemenea, autoritatea ministrului justitiei nu vizeaza conducerea generala a administratiei publice, ci raporturile specifice dintre un organ al administratiei publice centrale si Ministerul Public, entitate care nu face parte din puterea sau autoritatea executiva.

In acest context, prin prisma celor anterior expuse, Curtea constata ca ministrul justitiei poate fi parte intr-un conflict juridic de natura constitutionala atat ca reprezentant al ministerului pe care il conduce pentru aspecte ce vizeaza competenta generala a Guvernului, cat si distinct, in masura in care exista reglementata in sarcina sa o atributie/ competenta constitutionala speciala si expresa, care nu are legatura cu competenta generala a Guvernului, precum in cazul de fata. Asadar, autoritatea ministrului justitiei asupra activitatii desfasurate de catre procurori este o atributie/ competenta proprie acestuia, si nu o atributie/ competenta constitutionala proprie a Guvernului. Faptul ca, pentru actele ministrului justitiei, Guvernul raspunde politic in fata Parlamentului [a se vedea mutatis mutandis situatia contrasemnarii decretelor presedintelui Romaniei de catre prim-ministru in privinta conferirii unor decoratii – Decizia nr.285 din 21 mai 2014] nu inseamna ca ministrul justitiei exercita o competenta specifica Guvernului, ci reprezinta un aspect al controlului parlamentar asupra Guvernului. Prin urmare, ministrul justitiei, in temeiul art.132 alin.(1) din Constitutie, isi exercita o atributie proprie in procesul de revocare a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, ceea ce duce la concluzia irefragabila ca ministrul justitiei este parte in acest conflict, si nu

 

Guvernul sau Ministerul Justitiei, drept pentru care Curtea urmeaza a retine spre analiza cererea principala, cea subsidiara ramanand fara obiect.

Potrivit jurisprudentei Curtii Constitutionale, conflictul juridic de natura constitutionala presupune acte sau actiuni concrete prin care o autoritate ori mai multe isi aroga puteri, atributii sau competente care, potrivit Constitutiei, apartin altor autoritati publice, ori omisiunea unor autoritati publice, constand in declinarea competentei ori in refuzul de a indeplini anumite acte care intra in obligatiile lor (Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.144 din 17 februarie 2005). Totodata, conflictul juridic de natura constitutionala exista intre doua sau mai multe autoritati si poate privi continutul ori intinderea atributiilor lor decurgand din Constitutie, ceea ce inseamna ca acestea sunt conflicte de competenta, pozitive sau negative, si care pot crea blocaje institutionale (Decizia nr.97 din 7 februarie 2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.169 din 5 martie 2008). Mai mult, Curtea a statuat ca textul art.146 lit.e) din Constitutie „stabileste competenta Curtii de a solutiona in fond orice conflict juridic de natura constitutionala ivit intre autoritatile publice, iar nu numai conflictele de competenta nascute intre acestea” (Decizia nr.270 din 10 martie 2008). Prin urmare, potrivit jurisprudentei Curtii, conflictele juridice de natura constitutionala

„nu se limiteaza numai la conflictele de competenta, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje institutionale, ci vizeaza orice situatii juridice conflictuale a caror nastere rezida in mod direct in textul Constitutiei” (a se vedea Decizia Curtii Constitutionale nr.901 din 17 iunie 2009, Decizia nr.1525 din 24 noiembrie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.818 din 7 decembrie 2010, Decizia nr.108 din 5 martie 2014, sau Decizia nr.285 din 21 mai 2014).

Raportat la cauza de fata, Curtea constata ca cererea formulata de prim- ministru vizeaza o situatie litigioasa, intrucat priveste un diferend intre ministrul justitiei si Presedintele Romaniei, iar litigiul are un caracter juridic, intrucat

 

refuzul Presedintelui Romaniei de a da curs cererii de revocare din functie a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, doamna Laura Codruta Kövesi, este in legatura cu intinderea si valorizarea competentelor autoritatilor publice antereferite. Astfel, rezulta, in mod evident, ca cele doua autoritati publice au realizat acte cu semnificatie juridica, ceea ce inseamna ca intre acestea s-a stabilit un raport juridic, apt in sine sa genereze un conflict de natura juridica. Prin urmare, instanta constitutionala este chemata sa solutioneze diferendul ivit pe fondul neintelegerilor dintre ministrul justitiei si Presedintele Romaniei cu privire la intinderea atributiilor/ competentelor lor.

In continuare, Curtea urmeaza sa stabileasca daca aceasta situatie juridica litigioasa are natura constitutionala. Cu privire la acest aspect, Curtea constata ca, in esenta, problema de drept asupra careia poarta obiectul sesizarii este aceea de a determina intinderea si continutul sintagmei „sub autoritatea ministrului justitiei” din cuprinsul art.132 alin.(1) din Constitutie, prin raportare la art.94 lit.c) din Constitutie. Astfel, Curtea retine ca ministrul justitiei isi intemeiaza autoritatea asupra procurorilor pe dispozitiile art.132 alin.(1) din Constitutie, in timp ce Presedintele Romaniei isi intemeiaza competenta de a revoca procurorul din functia de conducere pe art.94 lit.c) din Constitutie, care, desi reglementeaza expres numai numirea in functii publice, se refera in mod firesc si la revocarea din respectivele functii publice, cu exceptia cazului in care Constitutia prevede, in mod expres, o alta procedura. Curtea mai observa, contrar sustinerilor Presedintelui Romaniei, potrivit carora cele doua autoritati publice de rang constitutional aflate in divergenta ar exercita doar competente legale, nu si constitutionale exprese [pag.7 si 8 din punctul de vedere al Presedintelui Romaniei comunicat Curtii Constitutionale], ca nicio competenta legala nu poate exista, din punct de vedere normativ, fara un reazem constitutional general sau special; in caz contrar, dispozitia legala respectiva ar fi lipsita de suport constitutional.

 

Curtea constata ca cele doua texte constitutionale antereferite vizeaza esentialmente organizarea puterii publice. Puterea publica in mod axiomatic are caracter unic si organizat, iar, in sistemul de drept continental, instrumentul juridic primar care ordoneaza puterea publica este actul fundamental al statului, respectiv Constitutia sau Legea fundamentala, dupa caz. Acesta, prin natura sa, implica, pe de  o parte, o dimensiune constitutiva, care vizeaza stabilirea/ instituirea puterilor statului si a autoritatilor publice fundamentale, si, pe de alta parte, o dimensiune atributiva, care vizeaza conferirea si definirea atributiilor/ competentelor autoritatilor publice antereferite. Asadar, puterea publica nu exclude, ci, dimpotriva, presupune diviziunea functiilor intre diferitele autoritati publice, iar in privinta celor de rang constitutional aceasta isi are, in mod evident, temeiul direct si originar in Constitutie. Prin urmare, Constitutia, de principiu, trebuie sa realizeze o diviziune coerenta si complementara a functiilor puterii publice intre autoritatile publice de rang constitutional, revenind Curtii Constitutionale competenta ca, in ipoteza unor conflicte aparute in interpretarea normelor constitutionale, sa transeze problema de drept constitutional.

In consecinta, in prezenta cauza, instanta constitutionala este chemata, din perspectiva dimensiunii atributive a Constitutiei, sa stabileasca atat intinderea atributiilor si competentelor constitutionale ale celor doua autoritati publice in legatura lato sensu cu activitatea Ministerului Public, cat si limitele acestora. Prin urmare, stabilirea si delimitarea atributiilor/ competentelor constitutionale intre doua autoritati publice de natura constitutionala reflecta un raport de drept constitutional pur, in sensul ca ele formeaza obiectul de reglementare al Constitutiei, neputand fi reglementate prin norme juridice apartinand altor ramuri de drept. In aceste conditii, din confruntarea continutului normativ al art.94 lit.c) si art.132 alin.(1) din Constitutie, Curtea urmeaza sa stabileasca justul echilibru existent intre atributiile/ competentele ministrului justitiei si ale Presedintelui Romaniei in procedura de revocare a procurorului din functiile de conducere, prevazute de art.54

 

alin.(1) din Legea nr.303/2004. Prin urmare, raporturile care se stabilesc intre ministrul justitiei si Presedintele Romaniei in legatura cu exercitarea puterii publice, respectiv a atributiilor si competentelor conferite de art.94 lit.c) si art.132 alin.(1) din Constitutie, constituie, in mod evident, raporturi de drept constitutional pur.

De asemenea, Curtea Constitutionala, in procedura de numire a procurorului in functiile de conducere, prevazute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, prin Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.199 din 5 martie 2018, par.165, a folosit termenul de veto prezidential, termen specific raporturilor de drept constitutional, astfel cum recunoaste si Presedintele Romaniei in punctul sau de vedere [pag.18]. Acest termen juridic s-a folosit tocmai pentru a concilia atributia constitutionala expresa si speciala a ministrului justitiei de a exercita autoritatea asupra procurorilor si atributiunea constitutionala generala a Presedintelui Romaniei de a numi in functii publice. Aceeasi situatie este in cazul revocarii, fiind vorba tot de raporturi pure de drept constitutional intre cele doua autoritati publice.

Faptul ca decretul Presedintelui este un act administrativ nu inseamna ca toate raporturile pe care acesta le are cu celelalte autoritati publice, care conduc la emiterea decretului, sunt raporturi de drept administrativ. Intr-o asemenea paradigma, raporturile de drept din cadrul puterii executive ar fi calificate tale quale ca fiind de drept administrativ, ceea ce reprezinta o abatere nepermisa de la principiile care stau la baza Constitutiei; exemplificativ, Curtea retine ca un raport de drept constitutional pur, si nu de drept administrativ, este si contrasemnarea decretului de conferire a unei decoratii, Presedintele neputandu-l chema in judecata pe prim-ministru in fata instantelor de contencios-administrativ pentru refuzul contrasemnarii acestuia [ad similis, a se vedea Decizia nr.285 din 21 mai 2014].

 

De asemenea, chiar daca actul rezultat din consumarea raportului juridic de drept constitutional este unul de drept administrativ nu inseamna ca poate fi angajata competenta instantei de contencios administrativ pentru verificarea desfasurarii raportului juridic antereferit. Daca s-ar accepta aceasta teza, s-ar recunoaste competenta instantei de contencios administrativ de a aplica si interpreta textul Constitutiei in detrimentul competentei Curtii Constitutionale, garantul suprematiei Constitutiei [art.142 alin.(1) din Constitutie] si unica autoritate de jurisdictie constitutionala din Romania [art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992]. Astfel, in cazul de speta, s-ar ajunge la situatia in care instanta judecatoreasca, si anume, in cazul de fata, Curtea de Apel Bucuresti, sa determine intinderea si continutul sintagmei „sub autoritatea ministrului justitiei” din cuprinsul art.132 alin.(1) din Constitutie, prin raportare la art.94 lit.c) din Constitutie si sa realizeze un control de constitutionalitate sui generis cu privire la propunerea ministrului justitiei si refuzul Presedintelui Romaniei de a emite decretul in cauza, ceea ce este inadmisibil. Or, potrivit jurisprudentei constante a Curtii Constitutionale, in Romania, competenta de a exercita controlul de constitutionalitate apartine, in exclusivitate, singurei autoritati de jurisdictie constitutionala, si anume Curtea Constitutionala. De altfel, in mod axiomatic, in cadrul modelului european de control al constitutionalitatii este exclusa competenta instantelor judecatoresti de a exercita un asemenea control, aceasta activitate revenind, in intregime, curtilor constitutionale specializate [a se vedea Decizia nr.377 din 31 mai 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.586 din 21 iulie 2017, par.71]. Aceasta este singura autoritate competenta in materia controlului de constitutionalitate, fiind exclusa orice partajare sub acest aspect cu instantele de drept comun [Decizia nr.766 din 15 iunie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.549 din 3 august 2011, si Decizia nr.377 din 31 mai 2017, par.69]. Astfel, nu tin de competenta instantelor judecatoresti interpretarea si aplicarea la cauze concrete a Constitutiei, pentru ca, astfel, ele s-ar

 

substitui Curtii Constitutionale. In acest sens, Curtea a stabilit ca instantele judecatoresti pot aplica in mod direct Constitutia numai daca Curtea Constitutionala a constatat neconstitutionalitatea unei solutii legislative si a autorizat, prin decizia respectiva, aplicarea directa a unor prevederi constitutionale, in lipsa unei reglementari legale a situatiei juridice create in urma deciziei de admitere a exceptiei de neconstitutionalitate [a se vedea, cu privire la aplicarea directa a Constitutiei, Decizia nr.186 din 18 noiembrie 1999, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.213 din 16 mai 2000, Decizia nr.774 din 10 noiembrie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr.895 din 17 decembrie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.84 din 4 februarie 2016, Decizia nr.24 din 20 ianuarie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.276 din 12 aprilie 2016, par.34, Decizia nr.794 din 15 decembrie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.1029 din 21 decembrie 2016, par.37, sau Decizia nr.377 din 31 mai 2017, par.65]. „Acordarea unui rol decizional instantelor judecatoresti in realizarea controlului de constitutionalitate implica [...] interpretarea notiunilor si conceptelor constitutionale, determinarea sferei si limitelor drepturilor si libertatilor fundamentale sau explicitarea organizarii si functionarii in cadrul raporturilor de drept constitutional a autoritatilor statului [...]. Astfel, se submineaza competenta Curtii Constitutionale, care ar ramane in sfera contenciosului constitutional al normelor, iar instantele judecatoresti ar prelua competenta aplicarii in concret la cazuri de speta a prevederilor Constitutiei” [Decizia nr.377 din 31 mai 2017, par.70]. De asemenea, Curtea subliniaza faptul ca, potrivit jurisprudentei sale, „curtile constitutionale beneficiaza de o competenta prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdictie in privinta atributiilor stabilite. Curtea Constitutionala a Romaniei se supune numai Constitutiei si legii ei organice de organizare si functionare nr.47/1992, competenta sa fiind stabilita de art.146 din Legea fundamentala si de Legea nr.47/1992” [Decizia

 

nr.302 din 27 martie 2012, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I,

nr.361 din 29 mai 2012].

Cu privire la posibilitatea, invocata de Presedintele Romaniei, ca ministrul justitiei sa atace refuzul Presedintelui in contencios administrativ, Curtea constata ca acest controlul judecatoresc se exercita numai in limitele unui control de legalitate a refuzului Presedintelui Romaniei, fara a putea fi, insa, antamate aspecte de constitutionalitate ce privesc intinderea competentelor celor doua autoritati. Instanta de contencios administrativ nu poate cerceta raportul de drept constitutional dintre ministrul justitiei si Presedintele Romaniei din moment ce, intre cele doua autoritati, in problema data, nu se stabilesc raporturi de drept administrativ, ci de drept constitutional. De altfel, in acest sens, se constata ca art.126 alin.(6) din Constitutie prevede: „controlul judecatoresc al actelor administrative ale autoritatilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat”, ceea ce inseamna ca textul constitutional se refera atat la actele unilaterale cu caracter individual sau normativ emise de o autoritate publica, in regim de putere publica, in vederea organizarii executarii legii sau a executarii in concret a legii, care dau nastere, modifica sau sting raporturi juridice [art.2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.1154 din 7 decembrie 2004], raporturi care pot fi numai de drept administrativ, cat si la refuzul nejustificat de a solutiona o cerere [art.2 alin.(1) lit.i) din Legea nr.554/2004], refuz ce intervine tot intr-un raport de drept administrativ. Astfel, avand in vedere intinderea competentei sale functionale si materiale, instanta de contencios administrativ nu are competenta de a interpreta si aplica normele constitutionale si, prin urmare, de a solutiona raporturi pure de drept constitutional, respectiv situatii in care sunt incidente numai norme constitutionale. Instanta de contencios administrativ are competenta de a verifica numai conformitatea actului administrativ cu legea, si nu cu

 

Constitutia; astfel, acestea efectueaza un control de legalitate stricto sensu, si nu de constitutionalitate.

Din cele de mai sus rezulta ca, intr-o prima faza, intre ministrul justitiei si Presedintele Romaniei se stabilesc raporturi de drept constitutional, iar actul emis de Presedintele Romaniei sau refuzul emiterii acestuia da nastere unui raport de drept administrativ numai in limitele verificarii legalitatii desfasurarii procedurii de revocare din functia de conducere. De aceea, in prima faza, este angajata competenta Curtii Constitutionale, iar, in cea de-a doua, cea a instantei de contencios administrativ.

Problema de drept cu care Curtea Constitutionala a fost sesizata este aceea de a determina intinderea si continutul sintagmei „sub autoritatea ministrului justitiei” din cuprinsul art.132 alin.(1) din Constitutie, prin raportare la art.94 lit.c) din Constitutie, aspect care se subsumeaza unui raport de drept constitutional pur. In functie de interpretarea data de catre Curte acestei sintagme, se obiectivizeaza si intinderea competentei ministrului justitiei, respectiv a Presedintelui Romaniei. Prin urmare, cele doua autoritati vor aplica decizia Curtii Constitutionale, iar controlul aplicarii si respectarii deciziei de catre acestea nu va reveni instantei de contencios administrativ, ci tot celei constitutionale. Astfel, instanta de contencios administrativ va retine numai competenta de control stricto sensu a legalitatii decretului/ refuzului emiterii acestuia, respectiv: emitent, temei de drept, existenta propunerii ministrului justitiei de revocare a procurorului din functia de conducere si a comunicarii acesteia in vederea emiterii avizului de catre Consiliul Superior al Magistraturii - Sectia pentru procurori, semnatura si, dupa caz, publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei, in timp ce instanta constitutionala are competenta de a solutiona conflictele de competenta dintre cele doua autoritati rezultate ca urmare a unor interpretari diferite date de  catre acestea a textelor constitutionale incidente, precum in cazul de fata.

 

Prin urmare, astfel fiind stabilita competenta instantei constitutionale, rezulta ca numai aceasta are competenta de a solutiona raporturi pure de drept constitutional si, in consecinta, de a decide cu privire la intinderea atributiilor constitutionale ale celor doua autoritati publice de rang constitutional; de aceea, in aceasta ecuatie, competenta instantelor de contencios administrativ este exclusa. In aceste conditii, sanctiunea gresitei aprecieri a intinderii competentei, prevazute de Constitutie, a unei autoritati publice de rang constitutional, obiectivizata in acte/ fapte concrete, ce se subsumeaza unui raport de drept constitutional, este, in mod firesc, una de drept constitutional, distincta de cea administrativa, respectiv constatarea existentei unui conflict juridic de natura constitutionala de catre Curtea Constitutionala, cu consecinta revenirii la starea de constitutionalitate.

Mutatis mutandis, Curtea, prin Decizia nr.68 din 27 februarie 2017, a statuat ca „cercetarea aspectelor de legalitate a ordonantelor simple sau de urgenta ale Guvernului vizeaza exclusiv raportarea la Legea fundamentala, care consacra procedura de adoptare a acestui tip de act normativ, precum si drepturile si libertatile fundamentale pe care continutul acestuia trebuie sa le respecte. Or, in temeiul art.142 alin.(1) din Constitutie, Curtea Constitutionala este garantul suprematiei Legii fundamentale, iar, potrivit art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992, aceasta este unica autoritate de jurisdictie constitutionala din Romania. Cu alte cuvinte, in conformitate cu dispozitiile constitutionale si legale in vigoare, doar Curtea Constitutionala este abilitata sa efectueze controlul asupra ordonantelor simple sau de urgenta ale Guvernului, nicio alta autoritate publica neavand competenta materiala in acest domeniu” [par.79]. In aceeasi decizie, Curtea a statuat ca sanctiunea aplicata pentru nerespectarea dispozitiilor constitutionale referitoare la emiterea actelor de reglementare primara de catre Guvern este una de drept constitutional, extrapenal, respectiv constatarea neconstitutionalitatii ordonantei simple sau de urgenta a

 

Guvernului de catre Curtea Constitutionala, in temeiul art.146 lit.d) din Constitutie, cu consecinta lipsirii ei de efecte juridice [par.83].

In aceste conditii, Curtea retine ca este exclusa posibilitatea ministrului justitiei de a ataca actul/ refuzul Presedintelui in fata instantei de contencios administrativ in sensul obligarii acestuia la emiterea decretului de revocare a procurorului din functiile de conducere, prevazute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, pe motiv ca Presedintele Romaniei ar fi incalcat competenta sa constitutionala. Cadrul procesual din fata instantei de contencios administrativ este configurat si circumscris numai motivelor de legalitate antereferite ale refuzului emiterii decretului, astfel ca, in cadrul acestui proces, o eventuala exceptie de neconstitutionalitate care ar privi dispozitiile art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 este ab initio inadmisibila, tocmai pentru ca structurarea cadrului procesual in functie de competenta functionala a instantei judecatoresti nu permite decat pronuntarea acesteia pe cele sase aspecte anterior mentionate [emitent, temei de drept, existenta propunerii ministrului justitiei si a comunicarii acesteia la Consiliul Superior al Magistraturii -Sectia pentru procurori in vederea emiterii avizului consultativ, semnatura si, dupa caz, publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei], astfel cum s-a aratat la paragrafele 71 si 73 ale prezentei decizii. Prin urmare, orice exceptie de neconstitutionalitate care ar privi stabilirea raporturilor existente intre cele doua autoritati ar fi ab initio inadmisibila in temeiul art.142 din Constitutie si art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992 teza referitoare la legatura cu solutionarea cauzei a textului legal criticat. De asemenea, potrivit jurisprudentei constante a Curtii Constitutionale, o cerere in justitie ab initio inadmisibila determina caracterul inadmisibil al exceptiei de neconstitutionalitate pe care aceasta se sprijina, din moment ce nu sunt contestate chiar dispozitiile legale care determina o atare solutie in privinta cauzei in care a fost ridicata exceptia; aceasta deoarece, indiferent de solutia pronuntata de Curtea Constitutionala referitoare la exceptia de

 

neconstitutionalitate ridicata intr-o cauza ab initio inadmisibila, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauza (a se vedea Decizia nr.171 din 8 februarie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr.203 din 6 martie 2012, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.324 din 14 mai 2012, Decizia nr.94 din 27 februarie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.279 din 16 aprilie 2014, Decizia nr.320 din 9 mai 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.555 din 13 iulie 2017, par.26, si Decizia nr.294 din 26 aprilie 2018, nepublicata la data pronuntarii prezentei decizii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I). Or, in cauza de fata, chiar dispozitiile constitutionale ale art.142 determina necompetenta functionala si materiala a instantei de contencios administrativ, dispozitii care, in mod evident, nu pot forma obiect al exceptiei de neconstitutionalitate.

Astfel, avand in vedere raporturile constitutionale anterior relevate, Curtea constata ca situatia litigioasa dintre cele doua autoritati publice, de rang constitutional, poate fi solutionata numai in cadrul competentei prevazute de art.146 lit.e) din Constitutie.

Prin urmare, Curtea constata ca relatia dintre ministrul justitiei si Presedintele Romaniei sub aspectul revocarii procurorului din functiile de conducere, prevazute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, se subsumeaza raporturilor pure (specifice) de drept constitutional, ceea ce inseamna ca determinarea continutului competentei celor doua autoritati publice antereferite tine de competenta exclusiva a Curtii Constitutionale. In consecinta, nefiind vorba de raporturi de drept administrativ, solutionarea prezentei cauze nu intra in sfera contenciosului administrativ, fara a se altera, astfel, caracterul administrativ al actului Presedintelui. De asemenea, avand in vedere amploarea, importanta si intinderea raportului de drept

 

constitutional constatat, raportul de drept administrativ se reduce numai la aspectele

de legalitate referite la paragraful 73 al prezentei decizii.

Avand in vedere cele anterior expuse, Curtea a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art.146 lit.e) din Constitutie si ale art.1, 10, 34-36 din Legea nr.47/1992, sa se pronunte asupra cererii de solutionare a conflictului juridic de natura constitutionala dintre ministrul justitiei, pe de o parte, si Presedintele Romaniei, pe de alta parte.

Analiza pe fond a cererii formulate de prim-ministrul Guvernului

Cu titlu preliminar, Curtea subliniaza ca pozitia institutionala a Ministerului Public, in sistemul exercitarii puterii publice, si statutul procurorului sunt reglementate la nivel constitutional si constituie, astfel, probleme pur interne ale statului roman. Definirea exacta a naturii si rolului procurorului este o problema deosebit de complexa [Comisia Europeana pentru Democratie prin Drept (Comisia de la Venetia) in Avizul nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constitutiei Romaniei, adoptat la cea de-a 51-a sa reuniune plenara din 5-6 iulie 2002, par.59]. In acest sens, Comisia de la Venetia a indicat ca sistemele de justitie penala variaza in Europa si sunt ancorate in cultura juridica diferita a acestora, fara sa existe un model uniform pentru toate statele, iar Recomandarea Rec(2000)19 a Comitetului de Ministri al Consiliului Europei permite o pluralitate de modele, inclusiv modele in care ministerul public este parte sau in subordinea Guvernului. De asemenea, Comisia de la Venetia a subliniat ca independenta sau autonomia Ministerului Public nu este intr- atat de categorica prin natura sa, precum cea a instantelor judecatoresti. Sistemele in care Ministerul Public este in subordinea sau parte a Guvernului sunt conforme cu standardele europene, cu conditia existentei unor masuri efective de natura a garanta independenta sau autonomia Ministerului Public si non-interventia Guvernului in cauze concrete/ individuale [a se vedea Avizul nr.892/2017 privind Legea referitoare la Ministerul Public din Polonia, astfel cum a fost modificata, adoptat de Comisia de

 

la Venetia, la cea de-a 113-a sa reuniune plenara din 8-9 decembrie 2017, par.27 si 28, Avizul comun nr.791/2014 privind proiectul de lege referitor la Ministerul Public din Republica Moldova, intocmit de Comisia de la Venetia, Directia drepturilor omului din cadrul Directiei generale pentru drepturile omului si statul de drept a Consiliului Europei si de Biroul pentru institutii democratice si drepturile omului din cadrul Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE), adoptat de Comisia de la Venetia, la cea de-a 102-a sa reuniune plenara din 20-21 martie 2015, par.28, precum si Raportul Comisiei de la Venetia asupra independentei sistemului judiciar, Partea a II-a: Ministerul Public, adoptat la cea de-a 85-a sa sesiune plenara din 17-18 decembrie 2010, par.7]. In consecinta, nu exista standarde internationale care sa impuna independenta Ministerului Public [Avizul nr.709/2012 privind proiectele de modificare a legii referitoare la Ministerul Public, adoptat de Comisia de la Venetia, la cea de-a 94-a sa reuniune plenara din 8-9 martie 2013, par.20]

Textul constitutional incident in cauza de fata, pe care ministrul justitiei isi intemeiaza argumentele de fond ale cererii sale, il constituie art.132 alin.(1) din Constitutie, care prevede ca „Procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei”. Constitutia a fost revizuita o singura data, prin Legea de revizuire a Constitutiei Romaniei nr.429/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003, insa textul analizat nu a suferit nicio modificare, astfel incat, pentru a determina continutul acestuia, Curtea trebuie sa identifice vointa constituantului originar, impreuna cu motivatiile care au stat la baza acesteia, apeland, astfel, la metoda istorica de interpretare. In masura in care aceasta vointa este neechivoca si nesusceptibila de interpretari, Curtea nu se poate indeparta de la vointa constituantului originar, in sensul ca, prin mijlocirea altor metode de interpretare, sa dea o noua/ alta interpretare textului constitutional in discutie, pentru ca altminteri s-ar substitui legiuitorului constituant originar. Or,

 

interpretarea nu este o activitate generatoare de norme juridice, ci de explicitare a acestora [a se vedea, cu privire la interpretarea normelor juridice, Decizia nr.619 din 11 octombrie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.6 din 4 ianuarie 2017, par.30, si Decizia nr.61 din 7 februarie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.219 din 30 martie 2017, par.36].

Astfel, Curtea retine ca raportorul Comisiei de redactare a proiectului Constitutiei Romaniei cu privire la Capitolul Autoritatea judecatoreasca, preciza, in cadrul lucrarilor Adunarii Constituante pentru adoptarea Constitutiei Romaniei: „in cadrul Comisiei, dezbaterile au prilejuit observarea a trei solutii in privinta statutului Ministerului Public: 1. Pastrarea sistemului actual al Procuraturii, de institutie independenta in stat, sistem pe care-l regasim in toate fostele state socialiste si in Portugalia. 2. Subordonarea Ministerului Public in mod nemijlocit fata de Guvernul Romaniei. 3. Subordonarea acestei institutii fata de ministrul justitiei. A fost aleasa aceasta ultima varianta, intrucat ea raspunde traditiilor noastre si corespunde practicii internationale in materie” [a se vedea, Geneza Constitutiei Romaniei – Lucrarile Adunarii Constituante, Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 1998, pag.567].

In sensul celor de mai sus, este de observat ca, in proiectul de Constitutie, statutul procurorilor era reglementat dupa cum urmeaza: „Procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiilor legalitatii, impartialitatii si controlului ierarhic, sub autoritatea administrativa a ministrului justitiei”. Comisia de redactare a proiectului Constitutiei Romaniei a admis un amendament la acest text si a eliminat termenul „administrativa”, cu urmatoarea motivare: „pentru a se asigura raspunderea ministrului justitiei cu privire la intreaga activitate a Ministerului Public este necesar ca autoritatea sa sa nu fie limitata la aspectul pur administrativ. Altminteri, reducandu-se aceasta autoritate exclusiv la aspectele sale administrative, implicit se micsoreaza raspunderea ministrului fata de Parlament si Guvern pentru activitatea procurorilor” [a se vedea, Geneza

 

Constitutiei Romaniei – Lucrarile Adunarii Constituante, Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 1998, pag.667-668]. Curtea mai retine ca s-a mai formulat un amendament in sensul ca procurorii ar trebui sa fie sub autoritatea procurorului general, insa Comisia a respins, in mod expres, acest amendament cu motivarea ca „Subordonarea Ministerului Public fata de Ministerul Justitiei reprezinta o decizie politica a Adunarii Constituante” [a se vedea, Geneza Constitutiei Romaniei – Lucrarile Adunarii Constituante, Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 1998, pag.668]. S-a mai propus, in privinta tezelor Constitutiei, ca Procuratura sa fie independenta sau ca procurorii sa fie sub autoritatea Consiliului Superior al Magistraturii, amendamente care au fost respinse in mod expres [a se vedea, Geneza Constitutiei Romaniei – Lucrarile Adunarii Constituante, Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 1998, pag.595-596].

In privinta jurisprudentei Curtii Constitutionale cu referire la textul constitutional analizat, prin Decizia nr.339 din 18 iulie 1997, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.170 din 25 iulie 1997, Curtea a statuat ca, „potrivit art.131 alin.(1) [devenit art.132 alin.(1), in urma republicarii Constitutiei, cu consecinta renumerotarii textelor, in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003] din Constitutie, procurorii isi desfasoara activitatea sub autoritatea ministrului justitiei, ceea ce, desigur, presupune o subordonare a tuturor procurorilor, din moment ce textul constitutional nu distinge. Pe de alta parte, art.130 alin.(2) [devenit art.131 alin.(2)] din Constitutie stabileste ca Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori constituiti in parchete, in conditiile legii. Asa fiind, inseamna ca legea poate concretiza formele sub care se manifesta autoritatea ministrului justitiei asupra procurorilor, inclusiv dreptul de a da dispozitie direct procurorilor, in vederea respectarii si aplicarii legii. Sustinerea din sesizarea grupului de deputati, in sensul ca aceasta autoritate ar fi numai administrativa, este contrara textului constitutional, ca urmare a acceptarii de catre Adunarea Constituanta a unui

 

amendament ce viza eliminarea restrictiei din proiectul de Constitutie, care limita autoritatea ministrului justitiei numai la aspectul administrativ”. „Faptul ca dispozitiile referitoare la Ministerul Public sunt asezate in Constitutie in capitolul referitor la «Autoritatea judecatoreasca» nu pot duce, din punctul de vedere al aspectului supus judecatii, la o alta concluzie, deoarece aceasta imprejurare nu transforma Ministerul Public si unitatile sale in instante judecatoresti, care sa infaptuiasca, potrivit Constitutiei, justitia. In capitolul privind «Autoritatea judecatoreasca» sunt plasate si dispozitiile art.131 [devenit art.132] din Constitutie, care, in alin.(1), stabilesc ca procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei. Este fara indoiala ca ministrul justitiei este reprezentant al executivului. Fara a intra in controversele doctrinare privind natura Ministerului Public, din acest text constitutional rezulta, fara dubiu, o legatura a institutiei Ministerului Public cu puterea executiva, care este determinata de faptul ca aceasta din urma reprezinta interesele societatii in mod permanent si continuu, iar Ministerul Public, potrivit art.130 alin.(1) [devenit art.131 alin.(1)] din Constitutie, reprezinta si el in activitatea judiciara interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor” [Decizia nr.96 din 24 septembrie 1996, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.251 din 17 octombrie 1996]. „Este adevarat ca Ministerul Public face parte, potrivit Constitutiei, din «autoritatea judecatoreasca». Totusi el reprezinta o magistratura speciala, care nu indeplineste atributii de natura jurisdictionala. In sensul prevederilor art.131 alin.(1) din Constitutie, procurorii isi desfasoara activitatea «sub autoritatea ministrului justitiei», organ esentialmente executiv, fiind, pe cale de consecinta, ei insisi agenti ai autoritatii executive” [Decizia nr.73 din 4 iunie 1996, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.255 din 12 octombrie 1996, sau Decizia nr.259 din 24

 

septembrie 2002, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.770 din 23

octombrie 2002].

In continuare, Curtea a retinut ca, „astfel cum s-a statuat in jurisprudenta Curtii Constitutionale ulterioara revizuirii din 2003 a Constitutiei, Ministerul Public este o parte componenta a autoritatii judecatoresti, si nu a puterii executive sau a administratiei publice, iar principiul controlului ierarhic este expresia principiului unicitatii de actiune a membrilor Ministerului Public, o garantie suplimentara a respectarii principiilor legalitatii si impartialitatii in desfasurarea activitatii judiciare” (a se vedea, in acest sens, Decizia nr.1.503 din 18 noiembrie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.8 din 5 ianuarie 2011, Decizia nr.385 din 13 aprilie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.317 din 14 mai 2010, Decizia nr.307 din 5 iunie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.579 din 4 august 2014, par.27). Totodata, Curtea a retinut ca

„procurorii, [...] fata de care Constitutia stabileste controlul ierarhic, activitatea lor desfasurandu-se sub autoritatea ministrului justitiei [art.132 alin.(1) din Constitutie], nu fac parte din puterea judecatoreasca, ci din autoritatea judecatoreasca, insa, avand in vedere stransa lor legatura cu infaptuirea actului de justitie, legiuitorul constituant a ales ca Ministerul Public sa nu faca parte din autoritatea executiva, drept care activitatea procurorilor, obiectivizata in instrumentarea fazei de urmarire penala sau a rolului pe care il joaca in faza judiciara a procesului penal/civil, dupa caz, nu se afla sub control parlamentar, desfasurarea activitatii acestora fiind realizata sub autoritatea ministrului justitiei [art.132 alin.(1) din Constitutie]” [a se vedea Decizia nr.430 din 21 iunie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.655 din 9 august 2017, par.34, si Decizia nr.206 din 3 aprilie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.351 din 23 aprilie 2018, par.108]. „Ministerul Public a fost instituit,   prin   art.131   si   132   din   Constitutia   Romaniei,   ca   o   magistratura

 

componenta a autoritatii judecatoresti, avand rolul de a reprezenta in activitatea judiciara interesele generale ale societatii si de a apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor” [Decizia nr.866 din 28 noiembrie 2006, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.5 din 4 ianuarie 2007, si Decizia nr.924 din 1 noiembrie 2012, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.787 din 22 noiembrie 2012, pct.7.2.2.].

Prin Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, par.165, Curtea a statuat:

„Avand in vedere caracterul bicefal al autoritatii executive, legiuitorul a optat pentru o procedura [in privinta numirii procurorilor in functii de conducere – s.n.] in cadrul careia Guvernul si Presedintele sa conlucreze. Rolul central in aceasta ecuatie il are, insa, ministrul justitiei, sub autoritatea acestuia functionand procurorii constituiti in parchete. Presedintele Romaniei nu are nicio atributie constitutionala expresa care sa justifice un drept de veto in aceasta materie. Prin urmare, daca legiuitorul organic a ales o asemenea procedura de numire [propunere de numire din partea ministrului justitiei, aviz al Consiliului Superior al Magistraturii si numire prin decret prezidential], mentinand un veto prezidential limitat la refuzarea unei singure propuneri de numire in functiile de conducere prevazute la art.54 alin.(1) din lege, el a respectat rolul constitutional al ministrului justitiei in raport cu procurorii, Presedintelui conferindu-i-se atributia de numire in considerarea solemnitatii actului si a necesitatii existentei unei conlucrari si consultari permanente in cadrul executivului bicefal”.

Totodata, prin Decizia nr.136 din 20 martie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.383 din 4 mai 2018, par.62, Curtea a statuat ca

„autoritatea pe care ministrul justitiei o exercita asupra procurorilor nu are nicio legatura cu activitatea judiciara pe care un procuror o desfasoara in concret, intr-o anumita cauza penala, ci vizeaza activitatea Ministerului Public, in ansamblul sau, in exercitarea rolului sau de a reprezenta interesele generale

 

ale societatii si de a apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor”. Legiuitorul constituant a dorit crearea unui statut al procurorului care sa ii permita mentinerea unei echidistante fata de activitatea puterii legiuitoare si executive [a se vedea, in acest sens Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, par.168].

Din cele de mai sus, Curtea constata ca Ministerul Public nu face parte din puterea judecatoreasca, ci din autoritatea judecatoreasca, concepte diferite in esenta lor. Potrivit art.126 alin.(1) din Constitutie, „Justitia se realizeaza prin Inalta Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege”, ceea ce inseamna ca din cele trei entitati cuprinse in autoritatea judecatoreasca, respectiv in Capitolul VI al Titlului III din Constitutie, numai instantele judecatoresti fac parte din puterea judecatoreasca. Desi nu face parte nici din puterea executiva sau autoritatea executiva, Ministerul Public nu are o pozitie de independenta institutionala fata de aceasta, intrucat textul Constitutiei este foarte clar, activitatea desfasurata de procurori fiind sub autoritatea ministrului justitiei. Mai mult, astfel cum s-a aratat, in privinta tezelor elaborarii Constitutiei s-a respins expressis verbis un amendament care prevedea caracterul independent al Ministerului Public in cadrul organizarii puterii publice, astfel ca nu poate fi ignorata si incalcata vointa constituantului originar, care nu a dorit conferirea unei astfel de pozitii institutionale. In consecinta, interpretarea textului constitutional urmeaza, in mod firesc, vointa legiuitorului constitutional expres normativizata sub forma punerii activitatii desfasurate de procurori sub autoritatea ministrului justitiei.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a subliniat ca, pe terenul art.6 par.1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, in Romania, procurorii, actionand in calitate de reprezentanti ai Ministerului Public, subordonati, mai intai, procurorului general, apoi ministrului justitiei, nu indeplinesc conditia de independenta in raport cu puterea executiva; or, independenta fata de executiv este inclusa printre garantiile pe care le presupune notiunea de „magistrat”,

 

in sensul art.5 par.3 din Conventie [Hotararea din 22 mai 1998, pronuntata in cauza Vasilescu impotriva Romaniei, par.40 si 41, sau Hotararea din 3 iunie 2003, pronuntata in Cauza Pantea impotriva Romaniei, par.238]; mai mult, aceasta jurisprudenta a Curtii Europene a Drepturilor Omului a fost reflectata si in jurisprudenta Curtii Constitutionale [a se vedea, in acest sens, Decizia nr.629 din 8 octombrie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.868 din 20 noiembrie 2015, par.17]. In consecinta, procurorii nu pot invoca o pozitie de independenta, asemenea judecatorilor, cu privire la care art.124 alin.(3) prevede expres ca „Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii”, din moment ce activitatea acestora se desfasoara sub control ierarhic si sub autoritatea ministrului justitiei. In acest sens, Comisia de la Venetia a subliniat ca politica judiciara – penala sau civila - a unui stat este determinata, intr-un context democratic, de Guvern, emanatie a majoritatii parlamentare. Aceasta politica trebuie sa fie executata  de agenti ai Guvernului, si anume de procurori, astfel incat exigentele referitoare la independenta completa a judecatorilor nu sunt aplicabile in aceeasi masura si procurorilor [Avizul nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constitutiei Romaniei, adoptat la cea de-a 51-a sa reuniune plenara din 5-6 iulie 2002, par.60 si 61]. Totodata, Comisia de la Venetia a reiterat ca Ministerul Public nu trebuie sa fie, in mod necesar, independent, fiind de preferat ca acesta sa depinda de Ministerul justitiei [Avizul suplimentar nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constitutiei Romaniei, adoptat la cea de-a 52-a sa reuniune plenara din 18-19 octombrie 2002, par.23].

O situatie similara se regaseste si in Franta, unde, potrivit art.5 din Ordonanta nr.58-1270 din 22 decembrie 1958, magistratii din cadrul parchetului sunt plasati sub indrumarea si controlul sefilor lor ierarhici si sub autoritatea ministrului justitiei, iar independenta acestora se refera la libera exercitare a actiunilor lor in fata jurisdictiilor; de asemenea, aceasta independenta trebuie conciliata cu prerogativele

 

Guvernului si nu poate asigura aceleasi garantii magistratilor parchetului precum cele aplicabile judecatorului de scaun [a se vedea Decizia Consiliului Constitutional francez nr.2017-680 QPC din 8 decembrie 2017, par.9]. Mai mult, in Germania, potrivit art.147 din Legea privind constituirea instantelor, ministrul federal de justitie detine dreptul de a superviza si indruma procurorul general federal si procurorii federali, iar membrii parchetului trebuie sa se conformeze indrumarilor oficiale date de superiorii lor [art.146 din aceeasi lege].

Curtea retine, de asemenea, ca autoritatea ministrului justitiei nu este una administrativa, din contra, acesta are plenitudine de competenta sub aspectul autoritatii asupra procurorilor. Aceasta plenitudine este limitata doar prin dispozitiile constitutionale exprese, respectiv cele referitoare la numirea in functia de procuror si la aplicarea sanctiunilor disciplinare [art.134 alin.(1) si (2) din Constitutie], acestea fiind dispuse de Presedintele Romaniei, respectiv de Consiliul Superior al Magistraturii. Notiunea de autoritate are o semnificatie foarte puternica, ea fiind definita drept putere de a da dispozitii sau de a impune cuiva ascultare, insa, in contextul constitutional dat, acesta se refera la o putere de decizie in privinta gestionarii carierei procurorilor [spre exemplu, potrivit art.69 alin.(1) si (2) din Legea nr.304/2004, ministrul justitiei, cand considera necesar, din proprie initiativa sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercita controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnati de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie sau, de procurorul-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, de procurorul-sef al Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism ori de ministrul justitiei. Controlul consta in verificarea eficientei manageriale, a modului in care procurorii isi indeplinesc atributiile de serviciu si in care se desfasoara raporturile de serviciu cu justitiabilii si cu celelalte persoane implicate in lucrarile de competenta parchetelor. Controlul nu poate viza masurile dispuse de procuror in cursul urmaririi penale si solutiile

 

adoptate] si a modului de realizare a politicii penale generale a statului [a se vedea mutatis mutandis, cu privire la atributiile ministrului justitiei in raport cu magistratii din cadrul parchetului, atat art.69 alin.(3) din Legea nr.304/2004, potrivit caruia ministrul justitiei poate sa ceara procurorului general al Parchetului de pe  langa Inalta Curte de Casatie si Justitie sau, dupa caz, procurorului general al Directiei Nationale Anticoruptie informari asupra activitatii parchetelor si sa dea indrumari scrise cu privire la masurile ce trebuie luate pentru prevenirea si combaterea eficienta a criminalitatii, cat si Decizia Consiliului Constitutional francez nr.2017-680 QPC din 8 decembrie 2017, par.11, potrivit careia autoritatea ministrului justitiei se manifesta, in special, prin exercitarea unei puteri de a numi si sanctiona, ipoteze in care, pe de o parte, Presedintele Republicii numeste in functie procurorul la propunerea ministrului justitiei, cu avizul sectiei competente a Consiliului Superior al Magistraturii, iar, pe de alta parte, ministrul justitiei sanctioneaza procurorul cu avizul sectiei competente a Consiliului Superior al Magistraturii. Totodata, ministrul justitiei poate adresa magistratilor Ministerului Public instructiuni generale de politica penala, in special, cu privire la necesitatea asigurarii pe tot teritoriul Republicii egalitatea cetatenilor in fata legii]. In caz contrar, daca s-ar interpreta textul constitutional in sensul de subordonare ierarhica a procurorilor fata de ministrul justitiei, s-ar ajunge la situatia neavuta in vedere de constituantul originar si de la care a dorit sa se indeparteze, potrivit careia ministrul justitiei ar fi seful suprem al membrilor parchetului, carora le poate da ordine si instructiuni privitor la urmarirea crimelor si delictelor [a se vedea, in acest sens, art.66 din Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929, promulgata cu Decretul nr.2710/929 si publicata in Monitorul Oficial nr.169 din 2 august 1929]. Prin urmare, Curtea constata ca textul constitutional consacra un evident element de discontinuitate fata de traditia interbelica in privinta relatiei dintre ministrul justitiei si procurori.

 

In sensul celor de mai sus, Curtea retine, astfel cum s-a aratat la paragraful 87 al prezentei decizii, ca activitatea judiciara pe care un procuror o desfasoara in concret, intr-o anumita cauza penala nu are legatura cu autoritatea ministrului justitiei, acestea fiind doua probleme distincte. De aceea, in activitatea judiciara, „in solutiile dispuse, procurorul este independent, in conditiile prevazute de lege” [art.64 alin.(2) teza intai din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciara, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.827 din 2 septembrie 2005]. Comisia de la Venetia a apreciat ca aplicarea a unei politici nu presupune in nici un caz existenta unor ordine precise date personal procurorilor intr-un anumit dosar. Fiecare dintre acestia isi mentine libertatea deciziei, dar in cadrul circularelor ministeriale care determina principalele orientari ale politicii judiciare a statelor. Un stat nu poate avea multiple politici penale care sa fie la discretia opiniilor sau convingerilor procurorilor, ci doar o singura politica penala. Cu toate acestea, in aprecierea modului in care aceasta trebuie sa se aplice cazurilor individuale, fiecare procuror trebuie sa fie independent [Avizul Comisiei de la Venetia nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constitutiei Romaniei, adoptat la cea de-a 51-a sa reuniune plenara din 5-6 iulie 2002, par.62]. Acesta este si sensul Deciziei nr.873 din 25 iunie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.433 din 28 iunie 2010, prin care Curtea a statuat ca una dintre componentele independentei justitiei este cea institutionala, care nu se refera exclusiv la judecatori, ci acopera sistemul judiciar in intregime, aspect care justifica acordarea pensiilor de serviciu si procurorilor. In consecinta, Curtea constata ca o asemenea solutie da consistenta tendintei - si nu unei reguli - generale europene catre un minister public mai independent fata de unul subordonat sau legat de executiv [a se vedea si Avizul comun nr.811/2015 privind proiectul de lege referitor la Ministerul Public din Georgia, intocmit de Comisia de la Venetia, Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni din cadrul Consiliului Europei si de Biroul pentru institutii democratice si

 

drepturile omului din cadrul Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE), adoptat de Comisia de la Venetia, la cea de-a 104-a sa reuniune plenara din 23-24 octombrie 2015, par.16].

De asemenea, acelasi art.64, la alin.(1), stabileste, in virtutea controlului ierarhic care caracterizeaza activitatea procurorilor, ca „Dispozitiile procurorului ierarhic superior, date in scris si in conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine”. Astfel, rechizitoriul emis de procuror este verificat sub aspectul legalitatii si temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, dupa caz, de procurorul general al parchetului de pe langa curtea de apel, iar cand a fost intocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Cand a fost intocmit de un procuror de la Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, rechizitoriul este verificat de procurorul-sef de sectie, iar cand a fost intocmit de acesta, verificarea se face de catre procurorul general al acestui parchet [art.328 alin.(1) teza a doua si a treia din Codul de procedura penala]. Totodata, Curtea, cu titlu exemplificativ, subliniaza ca solutionarea plangerilor impotriva masurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozitiilor date de acesta se rezolva de catre prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe langa curtea de apel, de procurorul-sef de sectie al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, conform art.339 din Codul de procedura penala, iar plangerea formulata impotriva solutiilor de neurmarire si netrimitere in judecata se realizeaza in conditiile art.340 si 341 din Codul de procedura penala, apelandu-se, asadar, in final, la instanta judecatoreasca, fara ca ministrul justitiei sa aiba vreo atributie/ competenta in acest sens. De asemenea, potrivit art.318 alin.(10) din Codul de procedura penala, „Ordonanta [procurorului – s.n.] prin care s-a dispus renuntarea la urmarirea penala este verificata sub aspectul legalitatii si temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, dupa caz, de procurorul general al parchetului de pe langa curtea de apel, iar cand a fost intocmita de acesta, verificarea se face de

 

procurorul ierarhic superior. Cand a fost intocmita de un procuror de la Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, ordonanta este verificata de procurorul-sef de sectie, iar cand a fost intocmita de acesta, verificarea se face de catre procurorul general al acestui parchet”, iar alineatul 12 al aceluiasi text stabileste ca „Ordonanta prin care s-a dispus renuntarea la urmarirea penala, verificata potrivit alin.(10), se comunica in copie, dupa caz, persoanei care a facut sesizarea, partilor, suspectului, persoanei vatamate si altor persoane interesate si se transmite, spre confirmare, in termen de 10 zile de la data la care a fost emisa, judecatorului de camera preliminara de la instanta careia i-ar reveni, potrivit legii, competenta sa judece cauza in prima instanta”. Prin urmare, Curtea subliniaza ca actele procurorului in situatii individuale/ concrete ale activitatii sale judiciare nu sunt supuse niciunui control al ministrului justitiei, ci procurorului ierarhic superior sau instantei judecatoresti competente, dupa caz, tocmai pentru ca autoritatea ministrului justitiei nu vizeaza si se delimiteaza de aceasta ipoteza.

Puterea de decizie a ministrului justitiei, subsumata autoritatii exercitate, a fost eliminata, astfel cum s-a aratat, in privinta numirii in functie si a constatarii si aplicarii sanctiunilor disciplinare, si pentru a nu fi/ deveni arbitrara, poate fi supusa conditiilor legii in privinta celorlalte elemente ale carierei procurorului. In privinta acestor din urma situatii, Curtea subliniaza ca textele Constitutiei nu elimina autoritatea ministrului justitiei, ci permit supunerea exercitarii acesteia unor conditii legale. Asadar, autoritatea ministrului justitiei poate fi supusa, sub aspectul revocarii procurorilor din functii de conducere, unor conditii legale, pentru ca ea in sine sa nu se manifeste in mod nemarginit, arbitrar, exclusiv la libera sa apreciere.

In acest sens, art.54 alin.(4) raportat la art.51 alin.(2) din Legea

nr.303/2004 stabileste cazurile de revocare. Astfel, in privinta revocarii procurorilor

 

din functia de conducere, dispozitiile art.51 alin.(2) coroborate cu cele ale art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 au reglementat trei ipoteze distincte, respectiv:

in cazul in care nu mai indeplinesc una dintre conditiile necesare pentru numirea in functia de conducere;

in cazul exercitarii necorespunzatoare a atributiilor manageriale privind organizarea eficienta, comportamentul si comunicarea, asumarea responsabilitatilor si aptitudinile manageriale;

in cazul aplicarii uneia dintre sanctiunile disciplinare.

Prin urmare, ministrul justitiei poate propune, numai in aceste trei ipoteze, revocarea din functia de conducere a Procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, a prim-adjunctului si adjunctului acestuia, a procurorului general al Directiei Nationale Anticoruptie, a adjunctilor acestuia, a procurorilor sefi de sectie ai acestor parchete, precum si a procurorului-sef al Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism si a adjunctilor acestora.

In continuare, Curtea constata ca legea instituie un anumit mecanism procedural pentru revocarea procurorilor din functiile de conducere prevazute la art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, respectiv: propunerea ministrului justitiei, avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii si actul Presedintelui Romaniei. In acest mecanism procedural, se pune problema daca actul Presedintelui Romaniei reflecta o competenta legata fata de propunerea ministrului justitiei sau, din contra, justifica o competenta discretionara, bazata pe criterii de oportunitate, fata de propunerea formulata. Pentru a raspunde la problema ridicata, Curtea urmeaza sa analizeze raportul existent intre art.132 alin.(1) si art.94 lit.c) din Constitutie.

Art.94 lit.c) din Constitutie este un text cu caracter general, de principiu, in sensul ca Presedintele Romaniei numeste in functii publice, in conditiile legii. Cu privire la acest text, Curtea a statuat ca „Presedintele Romaniei nu isi asuma vreo

 

raspundere politica, ci doar juridica in sensul legalitatii desfasurarii procedurii care se finalizeaza cu decretul de numire” si ca „nu se pune problema vreunei raspunderi politice, ci doar cea vizand legalitatea desfasurarii procedurii de numire in functie”. Curtea a mai subliniat ca atributia Presedintelui Romaniei de a numi in functii publice este prevazuta de art.94 lit.c) din Constitutie, text care prevede expres, spre deosebire de celelalte litere ale sale, ca numirea in functii publice se realizeaza

„in conditiile prevazute de lege” [a se vedea Decizia nr.285 din 21 mai 2014, par.68 si 69]. Curtea reitereaza cele mentionate la paragraful 65 al prezentei decizii ca acest text constitutional, chiar daca nu prevede si ipoteza revocarii/ eliberarii din functie, se aplica si in aceste ipoteze, in virtutea principiului simetriei, cu exceptia cazului in care Constitutia prevede, in mod expres, o alta procedura. Este optiunea exclusiva a legiuitorului de a stabili expresia normativa concreta a acestui text constitutional, intrucat acesta din urma nu impune ca, in mod obligatoriu, actul de numire/ revocare/ eliberare in/ din orice functie publica sa fie emis de Presedintele Romaniei. Astfel, cu exceptia conditionarilor constitutionale exprese, legiuitorul ordinar/ organic are competenta exclusiva de a stabili categoriile de functii publice si/ sau nivelul functiilor publice [de executie/ conducere] cu privire la care actul de numire/ revocare/ eliberare din functie apartine Presedintelui Romaniei, caz in care acesta atesta, in temeiul art.94 lit.c) din Constitutie, legalitatea desfasurarii procedurii de numire/ revocare/ eliberare din functie.

In schimb, art.132 alin.(1) din Constitutie este un text cu caracter  special, care stabileste o putere de decizie a ministrului justitiei asupra activitatii desfasurate de procurori. El nu indica, in mod expres, ca numirea in functii de conducere se realizeaza de ministrul justitiei, ci faptul ca in aceasta procedura ministrul are un rol central [a se vedea Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018]. Astfel, in ceea ce priveste numirea, Curtea constata ca ministrul justitiei are o marja larga de apreciere, marja a carei exercitare poate fi limitata prin stabilirea unor conditii legale

 

pe care procurorul trebuie sa le intruneasca pentru a fi eligibil sa fie numit in functia de conducere. In schimb, marja de apreciere a ministrului justitiei nu poate fi anihilata/ denaturata prin atribuirea unor competente in sarcina altor autoritati publice care sa afecteze echilibrul si sa se reconfigureze, in mod implicit, competentele constitutionale ale acestora.

De asemenea, textul constitutional al art.132 alin.(1), astfel cum s-a aratat, este unul cu caracter special, care stabileste competenta ministrului justitiei in privinta activitatii procurorilor, astfel incat, in masura in care legiuitorul organic a optat ca actul de numire in functie sa fie emis de Presedinte, in temeiul prevederilor art.94 lit.c) din Constitutie, acestuia din urma nu i se poate recunoaste o putere discretionara, ci o putere de verificare a regularitatii procedurii. Prin urmare, chiar daca in sedinta publica a Curtii Constitutionale din 10 mai 2018 s-a sustinut ca autoritatile publice care au o legitimitate politica mai larga dispun si de o competenta discretionara mai mare, in schimb, autoritatile publice care au o legitimitate politica mai mica, cele tehnice sau cele rezultate dintr-un act de numire dispun de o competenta discretionara mai limitata, Curtea constata ca o atare sustinere nu poate fi acceptata, pentru ca, in mod primar, Constitutia si, in dezvoltarea acesteia, legea sunt cele care stabilesc atributiile/ competentele autoritatilor publice, legitimitatea politica diferita a unei autoritati publice in raport cu alta neputand justifica o incalcare a atributiilor/ competentelor celeilalte autoritati publice, prin deplasarea si preluarea acestora de catre o alta autoritate publica aleasa prin vot. Exemplificativ, Curtea retine ca o putere discretionara a Presedintelui Romaniei exista in privinta atributiilor de acordare/ conferire prevazute de art.94 lit.a), b) si d) din Constitutie, putere care, de asemenea, trebuie exercitata in conditiile legii, in timp ce in privinta literei c), care stabileste ca numirile in functii publice se realizeaza „in conditiile legii”, Presedintele Romaniei verifica doar regularitatea procedurii, neavand, asadar, in temeiul acestui text constitutional, nici o putere discretionara. De aceea, atributia

 

Presedintelui Romaniei, in cazul revocarii/ eliberarii din functie dispuse in temeiul art.94 lit.c) din Constitutie, se subsumeaza numai unor conditii de regularitate strict stabilite de lege, si nu unei puteri discretionare proprii de apreciere.

Prin urmare, in privinta propunerii de numire in functiile de conducere prevazute la art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, Curtea constata ca ministrul justitiei detine o larga marja de apreciere, din moment ce limitarile impuse de lege, sub forma conditiilor necesare a fi intrunite, in mod obiectiv, de catre procuror pentru a fi numit in functia de conducere, sunt minime [respectiv ca procurorul sa aiba o vechime minima de 10 ani in functia de judecator sau procuror, sa nu fi facut parte din serviciile de informatii inainte de 1990 sau a colaborat cu acestea, sa nu aiba un interes personal, ce influenteaza sau ar putea influenta indeplinirea cu obiectivitate si impartialitate a atributiilor prevazute de lege, a se vedea art.54 alin.(1) si (2), prin raportare la art.48 alin.(10)-(12) din Legea nr.303/2004], si, in aceste conditii, ca o contrapondere, Presedintele Romaniei ii poate opune un drept de veto limitat in ideea unei conlucrari si consultari permanente in cadrul executivului bicefal, intemeiata pe dispozitiile art.1 alin.(5) si art.80 alin.(2) teza doua din Constitutie, potrivit caruia „Presedintele Romaniei vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice. In acest scop, Presedintele exercita functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate”, neputand, insa, bloca acea procedura de numire. Aceasta reflecta existenta unei competente discretionare minime a Presedintelui Romaniei in cadrul acestei proceduri, tocmai pentru a se respecta rolul preeminent al ministrului justitiei asupra activitatii procurorilor. In schimb, daca refuzul de numire al Presedintelui Romaniei se intemeiaza pe aspecte de legalitate, in conditiile art.94 lit.c) din Constitutie, procedura de numire inceteaza, ea trebuind a fi reluata.

Aceeasi paradigma constitutionala se aplica si in privinta procedurii de

revocare, in sensul ca tot ministrul justitiei are un rol central si in cadrul acestei

 

proceduri. Daca in cazul numirii in functia de conducere ministrul justitiei detine o marja larga de apreciere, iar Presedintele Romaniei una limitata, in cazul revocarii, ministrul justitiei are o marja de apreciere minima, din moment ce limitarile impuse de lege sunt extrem de stricte, si, in aceste conditii, Presedintele Romaniei ii poate opune numai dreptul sau de a verifica legalitatea propunerii, putand-o refuza doar in cazul in care propunerea nu respecta conditiile legii, caz in care procedura inceteaza. Desigur, niciun text constitutional nu se opune ca intre cele doua autoritati publice sa existe consultari in temeiul art.1 alin.(5) si art.80 alin.(2) teza a doua din Constitutie, insa, avand in vedere ca intreaga procedura se desfasoara in conditiile in care competenta discretionara/ marja de apreciere a ministrului justitiei - ministru care joaca un rol central in cadrul procedurii - este minima, competenta discretionara/ marja de apreciere a Presedintelui nu poate fi recunoscuta in niciun fel. Prin urmare, Presedintele Romaniei are doar o competenta legata in cadrul acestei proceduri, limitata la verificarea conditiilor de legalitate a procedurii.

In caz contrar, si anume in situatia in care unei competente discretionare minime, apartinand chiar autoritatii publice care joaca un rol central in cadrul procedurii de revocare din functia de conducere a procurorilor, i s-ar opune o competenta discretionara larga/ minima a unei alte autoritati publice, bazata pe ideea de conlucrare si consultare permanenta, ar insemna o alterare a autoritatii ministrului justitiei si o modificare, pe cale legala, a unei prevederi constitutionale exprese, in sensul ca, in realitate, procurorii si-ar desfasura activitatea sub autoritatea Presedintelui Romaniei. De altfel, Curtea retine ca nu se poate sustine teza potrivit careia doua autoritati publice in cadrul aceleiasi proceduri in care sunt implicate dispun de competente identice. In realitate, fiecare dintre aceste autoritati dispun de competente proprii si diferite, ceea ce inseamna ca in niciun caz doua autoritati

 

constitutionale nu pot exercita in cadrul aceleiasi proceduri aceeasi atributie/ competenta decizionala.

Aplicand rationamentul din Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, par.165, si la ipoteza revocarii, Curtea constata ca art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, potrivit caruia „Revocarea procurorilor din functiile de conducere prevazute la alin.(1) [si anume Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, prim-adjunctul si adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului National Anticoruptie, adjunctii acestuia, procurorii-sefi de sectie ai acestor parchete, precum si procurorul-sef al Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism si adjunctii acestora – s.n.] se face de catre Presedintele Romaniei, la propunerea ministrului justitiei care se poate sesiza din oficiu, la cererea adunarii generale sau, dupa caz, a procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie ori a procurorului general al Directiei Nationale Anticoruptie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru motivele prevazute la art.51 alin.(2) care se aplica in mod corespunzator”, nu poate altera art.132 alin.(1) din Constitutie, in sensul de a schimba, chiar si in mod implicit, autoritatea publica sub autoritatea careia procurorii isi desfasoara activitatea, ipoteza in care textul in cauza ar fi neconstitutional. Or, norma juridica se bucura de prezumtia de constitutionalitate, ceea ce inseamna ca nicio autoritate publica nu poate aduce o interpretare care sa plaseze norma juridica sau o parte a continutului sau normativ in afara Constitutiei. Drept pentru care, ori de cate ori exista o posibilitate de a o interpreta intr-un mod constitutional, instanta constitutionala este datoare sa dea precadere unei interpretari conforme cu Constitutia [a se vedea, in acest sens, Decizia nr.223 din 13 martie 2012, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr.163 din 12 martie 2013, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.190 din 4 aprilie 2013, pct.6, sau Decizia nr.448 din 29 octombrie 2013 publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I,

 

nr.5 din 7 ianuarie 2014]. Prin urmare, neexistand un conflict ce se naste intre dispozitii de reglementare primara si Constitutie, ci de o interpretare conforma a textului legal incident cu Constitutia, nu se poate sustine ca, in realitate, prezenta cerere s-ar subsuma constatarii neconstitutionalitatii art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, caz in care solutionarea acesteia ar fi trebuit sa formeze obiectul unei alte atributiuni a Curtii Constitutionale, si anume, avand in vedere distinctia de la paragraful 76 al prezentei decizii, celei prevazute de art.146 lit.d) teza a doua din Constitutie, respectiv obiectul controlului de constitutionalitate in care este verificata compatibilitatea normelor de reglementare primara cu Constitutia [a se vedea mutatis mutandis Decizia nr.259 din 8 aprilie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.334 din 15 mai 2015, par.50, Decizia nr.231 din 9 mai 2013, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.347 din 12 iunie 2013, sau Decizia nr.63 din 8 februarie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.145 din 27 februarie 2017, par.97]. Prin urmare, Curtea constata ca sintagma

„revocarea […] se face”, din cuprinsul art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, are un inteles clar, univoc si imperativ, si nu acorda Presedintelui Romaniei optiunea de a revoca, ceea ce indica faptul ca Presedintele Romaniei nu are o putere discretionara cu privire la propunerea de revocare inaintata de ministrul justitiei.

Astfel, si in aceasta ipoteza, solemnitatea actului, dezbaterea publica si transparenta actului de revocare au impus o atare solutie legislativa perfect constitutionala. Propunerea ministrului justitiei de revocare trebuie transmisa Consiliului Superior al Magistraturii – Sectia pentru procurori, unde atat procurorul fata de care se solicita revocarea din functia de conducere, cat si ministrul justitiei isi pot expune argumentele de fond cu privire la aspectele imputate, fiecare putandu-si apara/ reconsidera/ nuanta punctul sau de vedere. Consiliul Superior al Magistraturii

Sectia pentru procurori emite un aviz consultativ, care este un reper pentru

ministrul justitiei in decizia sa de a-si sustine in continuare propunerea de revocare.

 

Daca isi sustine propunerea de revocare, ministrul justitiei o transmite Presedintelui Romaniei; de asemenea, Presedintelui Romaniei i se va comunica si avizul consultativ al Consiliul Superior al Magistraturii.

Toate aceste aspecte, de ordin legal, nu pot denatura autoritatea constitutionala a ministrului justitiei. Rezulta ca Presedintele Romaniei nu isi poate exercita competentele legale intr-un sens care sa afecteze textul constitutional. De aceea, competenta sa este de control al legalitatii masurii, si anume a propunerii de revocare, neputand invoca aspecte de oportunitate sau sa realizeze el insusi o evaluare a activitatii procurorului-sef/ general, astfel cum s-a intamplat in cazul de speta. Prin urmare, competenta decizionala a Presedintelui Romaniei se limiteaza la conditiile de legalitate a propunerii de revocare inaintate.

Nu se poate aplica teza din art.77 din Constitutie in sensul ca Presedintele ar putea refuza o singura data propunerea de revocare, acest principiu general recunoscut si aplicat extensiv de Curtea Constitutionala prin Decizia nr.98 din 7 februarie 2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.140 din 22 februarie 2008, putand viza numai situatia numirilor in functie. De altfel, prin decizia mentionata, Curtea a stabilit ca, „in ceea ce priveste numarul de cazuri in care Presedintele Romaniei poate cere primului-ministru sa faca alta nominalizare pentru functia de ministru vacanta, […], pentru preintampinarea aparitiei unui blocaj institutional in procesul de legiferare, legiuitorul constituant a prevazut la art.77 alin.(2) din Legea fundamentala dreptul Presedintelui de a cere Parlamentului reexaminarea unei legi inainte de promulgare, o singura data. Curtea apreciaza ca aceasta solutie are valoare constitutionala de principiu in solutionarea conflictelor juridice intre doua sau mai multe autoritati publice care au atributii conjuncte in adoptarea unei masuri prevazute de Legea fundamentala si ca acest principiu este de aplicatiune generala in cazuri similare”. Or, ipoteza analizata nu se incadreaza in coordonatele deciziei antereferite.

 

De asemenea, Curtea subliniaza faptul ca Decizia Curtii Constitutionale nr.375 din 6 iulie 2005, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.591 din 8 iulie 2005, nu a abordat, astfel cum se acrediteaza in punctul de vedere al Presedintelui Romaniei, problema dreptului de apreciere al acestuia in materia revocarii procurorilor din functiile de conducere, ci a analizat raportul existent intre art.125 alin.(1) si (2), art.134 alin.(1) si art.94 lit.c) din Constitutie, respectiv numirea in functie sau in functiile de conducere, astfel incat decizia antereferita nu este aplicabila in cauza de fata. Se retine ca, prin redarea punctului de vedere al Guvernului in corpul Deciziei nr.375 din 6 iulie 2005, solicitat si comunicat conform art.16 alin.(2) si art.17 din Legea nr.47/1992, Curtea si-a respectat si a dat expresie unei obligatii legale si, pe cale de consecinta, nu se poate sustine ca instanta constitutionala si-ar fi insusit punctul de vedere al Guvernului, acesta neputand avea caracter general obligatoriu asemenea considerentelor si solutiei rezultate din decizia Curtii Constitutionale.

Colaborarea loiala intre autoritati inseamna un dialog permanent intre acestea, Presedintelui fiindu-i permis sa initieze discutii, sa incerce sa il convinga pe ministrul justitiei sa isi retraga propunerea de revocare, sa renunte la anumite motive de revocare, mentinandu-le pe celelalte, dar nu ii este permis sa o infirme decat strict pe motive de legalitate.

Raportat la cauza de fata, Curtea observa ca, in raspunsul sau, Presedintele a considerat ca argumentele ministrului justitiei „nu sunt de natura sa creeze convingerea cu privire la oportunitatea masurii propuse”, ceea ce inseamna ca acesta a realizat o analiza a argumentelor ministrului justitiei si, printr-un act decizional propriu, a determinat solutia pe care a considerat-o mai adecvata. Or, o competenta de verificare a legalitatii propunerii de revocare nu echivaleaza cu si nu are drept scop analizarea evaluarii realizate de ministrul justitiei in considerarea art.51 alin.(2) lit.b) din Legea nr.303/2004, astfel cum a procedat Presedintele Romaniei.

 

Ministrul justitiei realizeaza aceasta evaluare in conformitate cu art.51 alin.(3)-(6) din Legea nr.303/2004, potrivit caruia „(3) La verificarea organizarii eficiente a activitatii vor fi avute in vedere, in principal, urmatoarele criterii: folosirea adecvata a resurselor umane si materiale, evaluarea necesitatilor, gestionarea situatiilor de criza, raportul resurse investite - rezultate obtinute, gestionarea informatiilor, organizarea pregatirii si perfectionarii profesionale si repartizarea sarcinilor in cadrul instantelor sau parchetelor.

La verificarea comportamentului si comunicarii vor fi avute in vedere, in principal, comportamentul si comunicarea cu judecatorii, procurorii, personalul auxiliar, justitiabilii, persoanele implicate in actul de justitie, alte institutii, mass- media, asigurarea accesului la informatiile de interes public din cadrul instantei sau parchetului si transparenta actului de conducere.

 

La verificarea asumarii responsabilitatii vor fi avute in vedere, in principal, indeplinirea atributiilor prevazute de lege si regulamente, implementarea strategiilor nationale si secventiale in domeniul justitiei si respectarea principiului distribuirii aleatorii sau, dupa caz, al repartizarii pe criterii obiective a cauzelor.

La verificarea aptitudinilor manageriale vor fi avute in vedere, in principal, capacitatea de organizare, capacitatea rapida de decizie, rezistenta la stres, autoperfectionarea, capacitatea de analiza, sinteza, previziune, strategie si planificare pe termen scurt, mediu si lung, initiativa si capacitatea de adaptare rapida”.

Textul legal antereferit normeaza o anumita metodologie a  evaluarii. Conformarea la si respectarea acestei metodologii ii incumba, in exclusivitate, initiatorului masurii. Presedintele nu este indrituit sa realizeze o

 

analiza decizionala asupra modului in care este motivata propunerea. In schimb, acesta poate deschide un dialog cu ministrul justitiei cu privire la aceste aspecte.

Nu este nici rolul Presedintelui Romaniei si nici cel al Curtii Constitutionale de a efectua un control al acestei evaluari pentru ca, intr-un atare caz, ar denatura rolul ministrului justitiei si s-ar transforma in autoritati de control al modului in care ministrul justitiei intelege sa isi exercite competenta constitutionala discretionara minimala ce se reflecta in evaluarea realizata. Or, Curtea constata ca Presedintele Romaniei a realizat in cazul dat o

„evaluare a evaluarii” ministrului justitiei, cu alte cuvinte a temeiniciei motivelor cuprinse in propunerea de revocare, plasandu-se deasupra autoritatii ministrului justitiei, ceea ce incalca art.132 alin.(2) din Constitutie. In acest sens, Curtea retine urmatoarele pasaje folosite in raspunsul Presedintelui Romaniei: „in analiza prezentata in Raport au fost dezvoltate ca motive distincte de revocare aspecte care, in fapt, se subsumeaza aceluiasi motiv principal, au fost avute in vedere concluzii din rapoarte ale Inspectiei Judiciare sau din hotarari ale Consiliului Superior al Magistraturii prin care se retin imprejurari diferite de cele prezentate, au fost valorificate considerente din decizii ale Curtii Constitutionale care nu sustin concluziile documentului ori au fost indicate date statistice ce exced perioadei de referinta a evaluarii”; sau „argumentele [Raportului – s.n.] prezentate sunt fie improprii, fie nu sunt relevante pentru tipul de evaluare avut in vedere de art.51 alin.(2) lit.b) coroborat cu art.51 alin.(3)-(6) din Legea nr.303/2004”.

Curtea retine ca, potrivit art.109 alin.(1) din Constitutie, „Guvernul raspunde politic numai in fata Parlamentului pentru intreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului raspunde politic solidar cu ceilalti membri pentru activitatea Guvernului si pentru actele acestuia”, iar potrivit art.35 alin.(3) din Legea nr.90/2001, „Ministrii raspund de intreaga activitate a ministerului in fata Guvernului, precum si, in calitate de membri ai Guvernului, in fata Parlamentului”.

 

Or, prin locul si rolul sau, derivate din alegerea directa de catre popor - ceea ce ii confera un grad echivalent de legitimitate cu Parlamentul, de asemenea ales direct-, Presedintele Romaniei nu poate fi participant la o dezbatere parlamentara, deoarece aceasta ar insemna sa isi angajeze raspunderea politica, ceea ce este contrar pozitiei sale constitutionale, situandu-l intr-o pozitie similara cu aceea a Guvernului, care, potrivit art.109 alin.(1) din Constitutie, raspunde politic in fata Parlamentului. Asadar, rezulta ca Presedintele Romaniei nu raspunde politic in fata Parlamentului [Decizia nr.87 din 30 septembrie 1994, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.292 din 14 octombrie 1994, sau Decizia nr.285 din 21 mai 2014, par.54]. Prin urmare, argumentele cuprinse in propunerea de revocare a procurorului din functia de conducere, prevazuta de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, precum si temeinicia acestora se subsumeaza competentei discretionare a ministrului justitiei, si nu a Presedintelui Romaniei, generand, astfel, o raspundere politica, in primul rand, a ministrului justitiei si, in al doilea rand, a Guvernului in fata Parlamentului, putand deveni incidente chiar dispozitiile art.113 si art.114 din Constitutie, referitoare la votarea unei motiuni simple sau de cenzura, dupa caz.

 

De asemenea, Curtea constata ca Hotararea Consiliului Superior al Magistraturii – Sectia pentru procurori, care are valoare consultativa, poate cuprinde consideratii privind atat temeinicia, cat si legalitatea propunerii. Or, atat timp cat competenta Presedintelui Romaniei valorifica numai controlul legalitatii procedurii de revocare, acesta nu poate invoca drept motiv de refuz a propunerii ministrului justitiei faptul ca Consiliul Superior al Magistraturii – Sectia pentru procurori a constatat ca „aspectele sesizate de ministrul justitiei nu denota deficiente in exercitarea atributiilor manageriale de catre procurorul-sef al Directiei Nationale Anticoruptie” sau ca „in Raportul ministrului justitiei sunt enumerate generic componentele manageriale, fara o individualizare concreta a resurselor nelegal folosite, a deficientelor comportamentale, a atributiunilor legale neindeplinite sau a aptitudinilor manageriale inexistente sau manifestate defectuos”. Astfel cum s-a aratat, Hotararea Consiliului Superior al Magistraturii – Sectia pentru procurori este un reper consultativ pentru ministrul justitiei atat in privinta legalitatii, cat si a temeiniciei propunerii, insa, Presedintele Romaniei, data fiind competenta sa, o poate valorifica, tot cu valoare consultativa, numai pe aspecte de legalitate a procedurii.

 

Celelalte critici ale Presedintelui Romaniei vizeaza modul de redactare a documentului, in sensul ca acesta este intitulat „Raport privind activitatea manageriala de la Directia Nationala Anticoruptie”, ca in corpul sau sunt abordate numai aspecte ce tin de activitatea procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, si nu cu privire la activitatea altor procurori cu functii de conducere din Directia Nationala Anticoruptie, ca autorul raportului califica actul in cauza ca fiind o „luare de pozitie” sau ca autorul documentului isi prezinta anumite aspecte  din cariera sa profesionala chiar in cuprinsul Raportului. Or, toate aceste critici nu tin de legalitatea desfasurarii procesului de revocare. Textul legal impune realizarea unei evaluari a exercitarii necorespunzatoare a atributiilor manageriale privind organizarea eficienta, comportamentul si comunicarea, asumarea responsabilitatilor si aptitudinile manageriale, fara a stabili titlul pe care documentul trebuie sa il poarte. Atat timp cat documentul este intocmit, astfel cum retine pana la urma si Presedintele Romaniei, pentru a sustine propunerea de revocare a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, in sensul art.54 alin.(4) coroborat cu art.51 alin.(2) lit.b) din Legea nr.303/2004, inseamna ca sunt indeplinite cerintele de legalitate a propunerii de revocare. De asemenea, avand in vedere ca a fost solicitat si obtinut avizul – negativ al Consiliului Superior al Magistraturii – Sectia pentru procurori, sub forma Hotararii nr.52/2018, Presedintele Romaniei ar fi trebuit sa se pronunte strict asupra regularitatii procedurii de revocare. Practic, actul trebuie sa consfinteasca regularitatea sau lipsa de regularitate a procedurii, si nu oportunitatea sau lipsa de oportunitate a acesteia.

 

Se mai retine ca, avand in vedere competenta discretionara redusa a ministrului justitiei in procedura de revocare a procurorilor din functiile de conducere prevazute la art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, propunerea de revocare trebuie si, in consecinta, a fost fundamentata pe argumente juridice, si nu de oportunitate. Antitetic, Presedintele Romaniei a dat mai multa consistenta argumentelor de oportunitate, rezultate din perceptia proprie, si valorizate ca fiind mai adecvate situatiei date, sens in care a realizat o comparatie intre cele constatate, pe de o parte, de institutiile interne abilitate legal si de cele de la nivel european sau international, iar, pe de alta parte, de ministrul justitiei [a se vedea, exemplificativ, pag.1 par.4 al adresei Presedintelui Romaniei inregistrate sub nr.CP1/616/17.04.2018]. Astfel, Presedintele Romaniei, in mod deschis, si-a arogat o putere discretionara proprie, inexistenta potrivit Constitutiei, care a anihilat, pe cale de consecinta, competenta discretionara minimala a ministrului justitiei, ceea ce reprezinta eo ipso o incalcare a prevederilor art.132 alin.(1) din Constitutie.

Prin urmare, analizand textele constitutionale si legale subsumate acestora, Curtea constata ca procedura de revocare initiata de ministrul justitiei, in conditiile in care Presedintele Romaniei nu a avut nici o obiectie cu privire la regularitatea acesteia, indeplineste criteriile de legalitate, astfel incat Presedintele Romaniei ar fi trebuit sa emita decretul de revocare din functie a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie. Refuzand emiterea acestuia, Curtea urmeaza a aprecia daca Presedintele Romaniei a creat un blocaj in privinta exercitarii autoritatii ministrului justitiei asupra activitatii procurorilor. Se poate sustine, in acest sens, ca, arogandu-si un rol contra legem, Presedintele Romaniei a impiedicat realizarea unei competente constitutionale proprii a ministrului justitiei, blocand-o, fara ca textul Constitutiei sa ii acorde o asemenea competenta. Prin urmare, conduita Presedintelui

 

Romaniei de a nu-si exercita competentele potrivit Constitutiei a determinat imposibilitatea ministrului justitiei sa isi exercite competentele constitutionale conferite de art.132 alin.(1) din Constitutie. A rezultat, astfel, un blocaj institutional intre cele doua autoritati, care a impiedicat valorizarea si finalizarea propunerii ministrului justitiei de revocare potrivit art.132 alin.(1) din Constitutie, in sensul ca aceasta sa produca efecte depline in conformitate cu textul constitutional antereferit. In consecinta, propunerea ministrului justitiei de revocare a produs numai efecte procedurale, respectiv a fost initiata, avizata de catre Consiliul Superior al Magistraturii si transmisa Presedintelui Romaniei, fiindu-i refuzate, insa, efectele substantiale care rezida tocmai in textul art.132 alin.(1) din Constitutie. Or, autoritatea ministrului justitiei asupra activitatii procurorilor impune efecte constitutionale similare in privinta actului emis in legatura cu cariera procurorului, aspect refuzat, insa, de Presedintele Romaniei, care a ales sa nu dea cursul constitutional firesc propunerii ministrului justitiei, blocand-o si creand, astfel, o situatie evidenta de blocaj institutional intre cele doua autoritati. Astfel, se constata impiedicarea ministrului justitiei de a-si indeplini rolul constitutional in legatura cu revocarea procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie.

 

In consecinta, din analiza adresei Presedintelui Romaniei prin care a refuzat sa dea curs propunerii de revocare din functia de procuror-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, a doamnei Laura Codruta Kövesi, Curtea retine ca Presedintele Romaniei a constatat regularitatea si legalitatea procedurii de revocare, singurele obiectii ale acestuia vizand oportunitatea masurii. In acest context, Curtea constata existenta unui conflict juridic de natura constitutionala intre ministrul justitiei si Presedintele Romaniei, generat de refuzul Presedintelui Romaniei de a da curs propunerii de revocare din functie a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, doamna Laura Codruta Kövesi.

 

Odata constatat un conflict juridic de natura constitutionala, Curtea Constitutionala, in virtutea dispozitiilor art.142 alin.(1) din Constitutie, potrivit carora „este garantul suprematiei Constitutiei”, are obligatia sa solutioneze conflictul, aratand conduita in acord cu prevederile constitutionale la care autoritatile publice trebuie sa se conformeze. In acest sens, Curtea are in vedere prevederile art.1 alin.(3), si (5) din Constitutie, in conformitate cu care Romania este stat de drept, organizat potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor - legislativa, executiva si judecatoreasca, stat in care respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie, iar colaborarea intre autoritatile/institutiile statului se fundamenteaza pe principiul colaborarii loiale si al respectului reciproc [Decizia nr.460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr.261 din 8 aprilie 2015, par.49, Decizia nr.68 din 27 februarie 2017, par.123, sau Decizia nr.611 din 3 octombrie 2017, par.139]. Una dintre conditiile realizarii obiectivelor fundamentale ale statului roman o constituie buna functionare a autoritatilor publice, cu respectarea principiilor separatiei si echilibrului puterilor, fara blocaje institutionale [Decizia nr.460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr.261 din 8 aprilie 2015, par.49, sau Decizia nr.68 din 27 februarie 2017, par.123]. De asemenea, textul art.146 lit.e) din Constitutie nu confera Curtii Constitutionale atributia de a constata doar existenta conflictelor juridice de natura constitutionala, ci pe aceea de a solutiona aceste conflicte. Prin urmare, in exercitarea atributiei sale, Curtea aplica o procedura in doua trepte, si anume analiza existentei conflictului juridic de natura constitutionala si, in masura unui raspuns afirmativ, indicarea conduitei de urmat de catre autoritatile publice implicate in conflict.

 

Astfel, indiferent de autoritatea care a generat conflictul juridic de natura constitutionala, aceasta are obligatia, in coordonatele statului de drept, sa respecte si sa se conformeze celor constatate prin decizia Curtii Constitutionale. Raportat la cauza de fata, Curtea constata ca, din adresa Presedintelui Romaniei prin care a refuzat sa dea curs propunerii de revocare din functia de procuror-sef al Directiei Nationale Anticoruptie a doamnei Laura Codruta Kövesi, rezulta, in mod indubitabil, indeplinirea conditiilor referitoare la regularitatea si legalitatea procedurii, sens in care este si aprecierea Curtii Constitutionale. Prin urmare, Presedintele Romaniei urmeaza sa emita decretul de revocare din functie a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, doamna Laura Codruta Kövesi.

 

Curtea reitereaza faptul ca autoritatea de lucru judecat ce insoteste actele jurisdictionale, deci si deciziile Curtii Constitutionale, se ataseaza nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijina acesta [a se vedea, in acest sens, Decizia Plenului Curtii Constitutionale nr.1 din 17 ianuarie 1995, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr.414 din 14 aprilie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr.392 din 6 iunie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.504 din 30 iunie 2017, par.52]. De asemenea, potrivit art.147 alin.(4) din Constitutie, deciziile Curtii Constitutionale se publica in Monitorul Oficial al Romaniei si, de la data publicarii, sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor.

Avand in vedere considerentele expuse, dispozitiile art.146 lit.e) din Constitutie, precum si prevederile art.11 alin.(1) lit.A.e), ale art.34 si 35 din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,

 

CURTEA CONSTITUTIONALA

In numele legii DECIDE

 

Constata existenta unui conflict juridic de natura constitutionala intre Ministrul justitiei si Presedintele Romaniei, generat de refuzul Presedintelui

 

Romaniei de a da curs propunerii de revocare din functie a procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, doamna Laura Codruta Kövesi.

Presedintele Romaniei urmeaza sa emita decretul de revocare din functie a

procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie, doamna Laura Codruta Kövesi.

Definitiva si general obligatorie.

Decizia se comunica Presedintelui Romaniei, prim-ministrului si ministrului justitiei si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

Pronuntata in sedinta din 30 mai 2018.

 

Celelalte opinii pot fi citite AICI!