Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
Newsletter Infojuridic Stiri, Noutati, Articole, Dezbateri
5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Citeste GRATUIT un Raport Special exclusiv "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"

Adauga mai jos adresa de email si vei primi raportul in Inbox
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
E-JURIDIC.RO cauta meniuMeniu
Consultanta in afaceri | Manager

Spete - dreptul muncii (pct. 26 - 30)

26. Instanta judecatoreasca poate examina legalitatea masurii luate, respectiv daca reorganizarea activitatii, reducerea de personal si desfiintarea unor posturi de natura celui ocupat de salariatul concediat au fost reale sau fictive. In cadrul acestui control, instanta poate sanctiona si eventualele discriminari facute la selectionarea personalului prin folosirea altor criterii decat cele de pregatire, competenta si corespundere profesionala.

Prin Decizia nr. 300 din 6 noiembrie 2001 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. a) si ale art. 136 alin. (2) din Codul muncii, publicata in M.Of. nr. 27 din 17 ianuarie 2002, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierea din 2 mai 2001, pronuntata in Dosarul nr. 13.690/2000, Judecatoria Galati a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. a) si ale art. 136 alin. (2) din Codul muncii, exceptie ridicata, prin mandatar, de Valentina Aneta Duta intr-un litigiu de munca aflat pe rolul acelei instante.
In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate, autorul acesteia sustine ca dispozitiile legale criticate incalca principiul egalitatii sanselor si creeaza discriminari intre salariati aflati in aceeasi situatie, respectiv angajati pe posturi de aceeasi natura, intrucat unitatea poate mentine sau desface contractele de munca ale salariatilor in mod aleatoriu. Autorul exceptiei considera ca aceste texte de lege sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (3), art. 4, 11, 15, art. 16 alin. (1), art. 20, 33, 43 si 51 din Constitutie, precum si ale art. 23 si 25 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului.

Judecatoria Galati, exprimandu-si opinia, apreciaza ca exceptia ridicata este nefondata, intrucat in situatia prevazuta de art. 130 alin. (1) lit. a) din Codul muncii “unitatea, ca urmare a reorganizarii activitatii, reduce personalul prin desfiintarea unor posturi de natura celui ocupat de cel in cauza” si, in consecinta, “are dreptul sa selectioneze personalul pentru posturile ramase, instanta neputand cenzura aceasta”.

Potrivit dispozitiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, precum si Guvernului, pentru a-si exprima punctele de vedere cu privire la exceptia de neconstitutionalitate ridicata.

Guvernul, in punctul sau de vedere, apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Codul muncii este neintemeiata, intrucat motivul de desfacere a contractului de munca prevazut de acest text de lege “se impune, deoarece unitatea nu poate fi obligata sa pastreze anumite posturi, atunci cand mentinerea lor ii poate afecta activitatea ulterioara”, iar prin aceasta nu se incalca principiul egalitatii cetatenilor in fata legii, consacrat de art. 16 din Constitutie. In ceea ce priveste dispozitiile art. 136 alin. (2) din Codul muncii, se apreciaza, in acelasi punct de vedere, ca exceptia este inadmisibila, deoarece acest text de lege a fost declarat neconstitutional prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 193 din 19 iunie 2001.

Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

Curtea, examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicata, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicata.
Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie doua texte din Codul muncii, si anume:
- Art. 130 alin. (1) lit. a): “Contractul de munca poate fi desfacut, din initiativa unitatii, in cazul cand:
a) unitatea isi reduce personalul prin desfiintarea unor posturi de natura celui ocupat de cel in cauza ca urmare a reorganizarii;”
- Art. 136 alin. (2): “Daca persoana in cauza s-a incadrat intre timp intr-o functie cu o retributie inferioara sau a realizat alte castiguri mai mici, despagubirea prevazuta in alineatul precedent va consta, pentru perioada respectiva, in diferenta dintre salariul mediu realizat anterior desfacerii contractului de munca si castigul realizat intre timp.”

Alin. (1) al aceluiasi articol reglementeaza despagubirea datorata salariatului al carui contract de munca a fost desfacut in mod nejustificat, pe perioada cand, din aceasta cauza, a fost lipsit de salariu.
Prevederile constitutionale invocate de autorul exceptiei in sustinerea neconstitutionalitatii textelor de lege criticate sunt:
- Art. 1 alin. (3): “Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme si sunt garantate.”
- Art. 4 alin. (2): “Romania este patria comuna si indivizibila a tuturor cetatenilor sai, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala.”
- Art. 11: “(1) Statul roman se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”
- Art. 15 alin. (1): “Cetatenii beneficiaza de drepturile si libertatile consacrate prin Constitutie si prin alte legi si au obligatiile prevazute de acestea.”
- Art. 16 alin. (1): “Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari.”;
- Art. 20: “(1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.
(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale.”
- Art. 33: “(1) Dreptul la ocrotirea sanatatii este garantat.
(2) Statul este obligat sa ia masuri pentru asigurarea igienei si a sanatatii publice.
(3) Organizarea asistentei medicale si a sistemului de asigurari sociale pentru boala, accidente, maternitate si recuperare, controlul exercitarii profesiilor medicale si a activitatilor paramedicale, precum si alte masuri de protectie a sanatatii fizice si mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.”
- Art. 43: “(1) Statul este obligat sa ia masuri de dezvoltare economica si de protectie sociala, de natura sa asigure cetatenilor un nivel de trai decent.
(2) Cetatenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate platit, la asistenta medicala in unitatile sanitare de stat, la ajutor de somaj si la alte forme de asistenta sociala prevazute de lege.”
- Art. 51: “Respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie.”

Cu raportare la prevederile art. 11 si 20 din Constitutie, autorul exceptiei sustine ca dispozitiile legale criticate sunt in neconcordanta cu unele reglementari din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, si anume:
- Art. 23: “1. Orice persoana are dreptul la munca, la libera alegere a muncii, la conditii echitabile si satisfacatoare de munca, precum si la ocrotire impotriva somajului.
2. Toti oamenii au dreptul, fara nici o discriminare, la salariu egal pentru munca egala.
3. Orice om care munceste are dreptul la o remuneratie echitabila si satisfacatoare care sa-i asigure lui, precum si familiei sale o existenta conforma cu demnitatea umana si completata, daca este cazul, cu alte mijloace de protectie sociala.
4. Orice persoana are dreptul sa intemeieze cu alte persoane sindicate si de a se afilia la sindicate pentru apararea intereselor sale.”
- Art. 25: “1. Orice persoana are dreptul la un nivel de viata corespunzator asigurarii sanatatii sale, bunastarii proprii si a familiei, cuprinzand hrana, imbracamintea, locuinta, ingrijirea medicala, precum si serviciile sociale necesare, are dreptul la asigurare in caz de somaj, de boala, de invaliditate, vaduvie, batranete sau alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenta ca urmare a unor imprejurari independente de vointa sa.
2. Mama si copilul au dreptul la ajutor si ocrotire speciala. Toti copiii, indiferent daca s-au nascut in cadrul sau in afara casatoriei, se bucura de aceeasi ocrotire sociala.”

Examinand exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 136 alin. (2) din Codul muncii, Curtea constata ca textul a mai facut obiectul controlului de constitutionalitate si, prin Decizia nr. 193 din 19 iunie 2001, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 441 din 6 august 2001, a stabilit ca “dispozitiile art. 136 alin. (2) din Codul muncii nu mai sunt in vigoare intrucat sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1), ale art. 38 alin. (1) si ale art. 134 alin. (1) din Constitutie”.

In consecinta, avand in vedere dispozitiile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicata, conform carora “Nu pot face obiectul exceptiei prevederile legale a caror constitutionalitate a fost stabilita potrivit art. 145 alin. (1) din Constitutie sau prevederile constatate ca fiind neconstitutionale printr-o decizie anterioara a Curtii Constitutionale”, Curtea constata ca data publicarii deciziei sale, mentionata mai sus, este ulterioara celei la care a fost sesizata cu prezenta cauza si astfel urmeaza sa respinga exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 136 alin. (2) din Codul muncii, ca devenita inadmisibila.

In ceea ce priveste exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, Curtea constata ca aceasta este neintemeiata si urmeaza sa fie respinsa ca atare. Dispozitiile art. 130 alin. (1) lit. a) din Codul muncii dau posibilitatea agentilor economici si institutiilor sa isi organizeze activitatea in conformitate cu cerintele unei functionari eficiente, iar in raport cu aceasta sa dimensioneze numarul de personal angajat pe diferite posturi potrivit nevoilor lor reale. Aceasta posibilitate include si masuri de reorganizare a activitatii si, daca este necesar, reducerea numarului personalului angajat, prin desfiintarea unor posturi. In cazul reducerii numarului de personal angajat, conducerea unitatii decide pe care dintre salariatii incadrati ii mentine in posturi de aceeasi natura cu cele desfiintate, avand posibilitatea sa desfaca contractele de munca ale celorlalti.

Textul de lege criticat nu permite a se face nici o deosebire intre salariati pe baza nici unuia dintre criteriile prevazute la art. 4 alin. (2) din Constitutie, unitatea putand selectiona salariatii pe care-i opreste exclusiv pe baza criteriului de competenta, al corespunderii, avand in vedere modul de indeplinire a atributiilor ce le revin in posturile ocupate. Pentru eliminarea sau sanctionarea eventualelor abuzuri in aplicarea dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, la cererea salariatului care contesta masura desfacerii contractului de munca, instanta judecatoreasca poate examina legalitatea masurii luate, respectiv daca reorganizarea activitatii, reducerea de personal si desfiintarea unor posturi de natura celui ocupat de salariatul concediat au fost reale sau fictive. In cadrul acestui control, instanta poate sanctiona si eventualele discriminari facute la selectionarea personalului prin folosirea altor criterii decat cele de pregatire, competenta si corespundere profesionala.

Curtea mai constata ca in afara de prevederile art. 4 alin. (2) si ale art. 16 alin. (1) din Constitutie, celelalte dispozitii constitutionale, precum si reglementarile din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, invocate de autorul exceptiei, nu sunt incidente in cauza.

27. Efectuarea transferului in interesul serviciului, implicand cu necesitate schimbarea unitatii cu care s-a incheiat contractul individual de munca, doar din vointa unilaterala a angajatorului, incalca principiul consacrat de prevederile art. 38 alin. (1) din Constitutie, potrivit carora: “Dreptul la munca nu poate fi ingradit. Alegerea profesiei si alegerea locului de munca sunt libere”.

Prin Decizia nr. 253 din 18 septembrie 2001 privind exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 69 din Codul muncii, publicata in M.Of. nr. 837 din 27 decembrie 2001, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierea din 28 martie 2001, pronuntata in Dosarul nr. 1.838/2001, Judecatoria Bacau a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 69 din Codul muncii. Exceptia a fost ridicata de Leon Constantin intr-un litigiu de munca.

In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate se sustine ca dispozitiile art. 69 din Codul muncii sunt contrare prevederilor art. 38 alin. (1) din Constitutie, potrivit carora “[...] Alegerea profesiei si alegerea locului de munca sunt libere”. In acest sens se arata ca in temeiul dispozitiilor legale criticate, un salariat “ar putea fi transferat chiar si fara consimtamantul sau expres sau tacit”.

Judecatoria Bacau, exprimandu-si opinia, considera ca exceptia ridicata este intemeiata, deoarece teza a doua a art. 69 din Codul muncii prevede necesitatea acordului salariatului care urmeaza sa fie transferat in interesul serviciului numai “la o serie restransa de situatii, iar pentru restul situatiilor care nu sunt temeinic justificate, nu mai este obligatoriu consimtamantul celui ce urmeaza a fi transferat. Astfel aceasta fraza a doua vine in contradictie cu prevederile art. 38 alin. (1) - fraza a doua - din Constitutia Romaniei”.

Potrivit dispozitiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a formula punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.

Guvernul, in punctul sau de vedere, apreciaza ca “exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 69 din Codul muncii, in raport cu prevederile art. 38 alin. (1) din Constitutie, este intemeiata”. In acest sens se arata ca “efectuarea oricarui transfer in interesul serviciului, implicand, cu necesitate, schimbarea patronului (unitatii) cu care s-a incheiat contractul individual de munca, impune si acordul salariatului, deoarece, in caz contrar, se incalca art. 38 alin. (1) din Constitutie”.

Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.
Curtea, examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul intocmit in cauza de judecatorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicata, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicata.
Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie dispozitiile art. 69 din Codul muncii, care au urmatorul continut: “Persoana incadrata in munca poate fi transferata in interesul serviciului, de regula intr-o alta unitate din aceeasi ramura, in vederea bunei functionari a acesteia, ori la cerere, in conditiile legii. Transferul in interesul serviciului nu poate avea loc in cazul in care persoana care urmeaza a fi transferata nu este de acord pentru motive de sanatate, dovedite cu certificat medical, precum si in alte situatii temeinic justificate. Hotararea asupra temeiniciei motivelor este de competenta organului ierarhic superior.”

Autorul exceptiei considera ca acest text de lege, permitand transferarea unui salariat de la o unitate (loc de munca) la alta, chiar si fara acordul sau, incalca prevederile art. 38 alin. (1) din Constitutie. Din motivarea exceptiei rezulta insa ca, in opinia autorului, textul de lege criticat incalca doar prevederile constitutionale ale tezei a doua a alin. (1) al art. 38, referitoare la libertatea alegerii profesiei si a locului de munca.

Examinand dispozitiile art. 69 din Codul muncii, Curtea retine ca acestea reglementeaza transferul in interesul serviciului care, de regula, este obligatoriu pentru persoana incadrata. De asemenea, Curtea constata ca efectuarea transferului in interesul serviciului, implicand cu necesitate schimbarea unitatii cu care s-a incheiat contractul individual de munca, doar din vointa unilaterala a angajatorului, incalca principiul consacrat de prevederile art. 38 alin. (1) din Constitutie, potrivit carora: “Dreptul la munca nu poate fi ingradit. Alegerea profesiei si alegerea locului de munca sunt libere.”

In acelasi timp, in aprecierea constitutionalitatii dispozitiilor legale criticate, Curtea are in vedere si prevederile constitutionale ale art. 49, potrivit carora exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrans numai prin lege si numai daca aceasta se impune pentru motivele expres si limitativ prevazute la alin. (2) al art. 49 din Constitutie. Or in speta nu exista nici unul dintre aceste motive pentru a justifica restrangerea libertatii salariatului in alegerea profesiei si a locului de munca.

In consecinta, dispozitiile art. 69 din Codul muncii (Legea nr. 10/1972), dispozitii legale preconstitutionale, fiind contrare art. 38 alin. (1) din Constitutie, nu mai sunt in vigoare in temeiul prevederilor constitutionale ale art. 150 alin. (1), potrivit carora “Legile si toate celelalte acte normative raman in vigoare, in masura in care nu contravin prezentei Constitutii”.

28. Reglementarea legala a raporturilor de munca, asigurarea stabilitatii acestora, a drepturilor si obligatiilor angajatorilor si ale salariatilor sunt necesare si in conditiile economiei de piata. Asemenea reglementari au menirea sa impiedice angajatorii sa dispuna, din proprie initiativa, incetarea raporturilor de munca in mod abuziv, nelegal si nejustificat, precum si sa asigure exercitarea dreptului de aparare al salariatilor impotriva oricaror masuri nelegale sau neintemeiate.

Prin Decizia nr. 252 din 18 septembrie 2001 privind exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 133 alin. (1) din Codul muncii, publicata in M.Of. nr. 736 din 19 noiembrie 2001, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierea din 13 martie 2001, pronuntata in Dosarul nr. 364/C/2001, Tribunalul Timis - Sectia civila a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 133 alin. (1) din Codul muncii. Exceptia a fost ridicata de Societatea Comerciala “Luxten Lighting Company” - S.A. din Timisoara intr-un litigiu de munca in contradictoriu cu contestatorul Gheorghe Trufas.
In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate se sustine ca dispozitiile art. 133 alin. (1) din Codul muncii contravin prevederilor art. 38 din Constitutie, deoarece obliga unitatea angajatoare ca, in cazul desfacerii contractului de munca pentru motivele prevazute la art. 130 alin. (1) lit. a)-c), e) si f) din Codul muncii, sa ofere salariatului un alt loc de munca corespunzator pregatirii sale, solicitand in acest scop sprijinul organului ierarhic superior si al organelor de repartizare in munca, sau, dupa caz, sa ia masuri pentru recalificarea salariatului. De asemenea, se arata ca textul de lege criticat incalca si prevederile constitutionale ale art. 43 prin aceea ca unitatea angajatoare trebuie sa preia toate obligatiile privind asigurarea protectiei sociale a cetatenilor, obligatii care, potrivit noilor reglementari constitutionale, revin statului.

Tribunalul Timis - Sectia civila, exprimandu-si opinia, apreciaza ca argumentele invocate in sustinerea exceptiei sunt intemeiate, intrucat obligatia de a asigura incadrarea intr-o alta munca a salariatului caruia i se desface contractul de munca sau, dupa caz, recalificarea acestuia “nu mai poate subzista in sarcina societatii”. Se considera ca aceasta obligatie este in discordanta cu realitatea economica si contravine normelor constitutionale redate in cuprinsul art. 38 si 43.

Potrivit dispozitiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului pentru a formula punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.

Guvernul, in punctul sau de vedere, apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate este neintemeiata, deoarece dispozitiile legale criticate nu incalca prevederile art. 38 alin. (2) si ale art. 43 alin. (2) din Constitutie. Se arata ca obligatiile unitatii, prevazute la art. 133 alin. (1) din Codul muncii, “constituie o forma de protectie sociala a muncii salariatilor, care trebuie insa inteleasa ca o obligatie de diligenta (si nu de scop); ca urmare, in caz de imposibilitate a realizarii acestei obligatii, contractul de munca se desface si persoana respectiva, in baza deciziei de desfacere a contractului de munca, isi intocmeste formele pentru trecerea in somaj, potrivit dispozitiilor Legii nr. 1/1991”. De asemenea, se considera ca o forma de asigurare a nivelului de trai este si ajutorul de somaj.

Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.

Curtea, examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul intocmit in cauza de judecatorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:
Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si celor ale art. 1 alin. (1), art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicata, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicata.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie dispozitiile art. 133 alin. (1) din Codul muncii, care au urmatoarea redactare: “In cazul in care contractul de munca urmeaza sa fie desfacut din initiativa unitatii pentru motivele prevazute in art. 130 alin. (1) lit. a)-c), e) si f), aceasta este obligata sa ofere persoanelor in cauza trecerea in alta munca corespunzatoare, solicitand in acest scop sprijinul organului ierarhic superior si al organelor de repartizare in munca sau, dupa caz, sa ia masuri pentru recalificarea acestor persoane.”
In sustinerea criticii de neconstitutionalitate a acestui text de lege sunt invocate urmatoarele prevederi constitutionale:
- Art. 38 alin. (1) si (2): “(1) Dreptul la munca nu poate fi ingradit. Alegerea profesiei si alegerea locului de munca sunt libere.
(2) Salariatii au dreptul la protectia sociala a muncii. Masurile de protectie privesc securitatea si igiena muncii, regimul de munca al femeilor si al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul saptamanal, concediul de odihna platit, prestarea muncii in conditii grele, precum si alte situatii specifice.”;
- Art. 43: “(1) Statul este obligat sa ia masuri de dezvoltare economica si de protectie sociala, de natura sa asigure cetatenilor un nivel de trai decent.
(2) Cetatenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate platit, la asistenta medicala in unitatile medicale de stat, la ajutor de somaj si la alte forme de asistenta sociala prevazute de lege.”

Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constata ca dispozitiile art. 133 alin. (1) din Codul muncii nu contravin prevederilor constitutionale invocate. Reglementarea legala a raporturilor de munca, asigurarea stabilitatii acestora, a drepturilor si obligatiilor angajatorilor si ale salariatilor sunt necesare si in conditiile economiei de piata. Asemenea reglementari au menirea sa impiedice angajatorii sa dispuna, din proprie initiativa, incetarea raporturilor de munca in mod abuziv, nelegal si nejustificat, precum si sa asigure exercitarea dreptului de aparare al salariatilor impotriva oricaror masuri nelegale sau neintemeiate.

Curtea retine ca dispozitiile legale criticate impun masuri privind asigurarea protectiei sociale a muncii, cerinte pe deplin compatibile cu principiile cuprinse in art. 38 si 43 din Constitutie. Aceste dispozitii reprezinta garantii constitutionale ale dreptului la munca si la protectia sociala a muncii, precum si ale dreptului la protectie sociala si la un nivel de trai decent, drepturi care isi au sorgintea in prevederile art. 1
alin. (3) din Constitutie, care consacra principiul statului social.

Opinie Separata

Apreciem ca solutia ce se impunea in cauza era aceea de admitere a exceptiei, constatarea faptului ca dispozitiile art. 133 alin. (1) din Codul muncii sunt contrare dispozitiilor si principiilor Constitutiei din 1991 si, prin urmare, potrivit prevederilor art. 150 alin. (1) din Constitutie, nu mai sunt in vigoare. Aceasta opinie ne-o bazam pe urmatoarele considerente:

Art. 133 alin. (1) din Codul muncii obliga unitatea (angajatorul) ca in cazul in care urmeaza sa desfaca, din propria initiativa, contractul de munca pentru vreunul din motivele prevazute la art. 130 alin. (1) lit. a)-c), e) si f) “sa ofere persoanelor in cauza trecerea in alta munca corespunzatoare, solicitand in acest scop sprijinul organului ierarhic superior si al organelor de repartizare in munca sau, dupa caz, sa ia masuri pentru recalificarea acestor persoane”. Motivele de desfacere a contractului de munca, vizate de dispozitia legala examinata, sunt: “a) unitatea isi reduce personalul prin desfiintarea unor posturi de natura celui ocupat de cel in cauza ca urmare a reorganizarii;
b) unitatea isi inceteaza activitatea prin dizolvare;
c) unitatea se muta in alta localitate si are posibilitatea sa-si asigure pe plan local cadrele necesare”;
“e) persoana nu corespunde, sub raport profesional, postului in care a fost incadrata;
f) in postul ocupat de persoana incadrata in munca este reintegrat, pe baza hotararii organelor competente, cel care a detinut anterior acel post;”.
O asemenea obligatie legala ni se pare incompatibila cu principiile si regulile de functionare a unei economii de piata, cum este economia Romaniei, conform prevederii art. 134 alin. (1) din Constitutie. Ea contrazice si obligatia statului, inscrisa in acelasi articol din Constitutie la alin. (2) lit. a), si anume aceea de a asigura “crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de productie”.  Unitatea impiedicata sa dispuna desfacerea contractului de munca a unor salariati pentru nevoi reale si obiective ori pentru motive nelasate la aprecierea sa arbitrara (cum sunt: necesitatea reorganizarii activitatii pentru cresterea eficientei acesteia, ce implica si o mai rationala si mai optima dimensionare a numarului salariatilor incadrati pe diverse posturi; incetarea activitatii prin dizolvare; mutarea in alta localitate; necorespunderea, sub raport profesional, a salariatului pentru postul ocupat; reintegrarea pe post a altui salariat pe baza unei hotarari judecatoresti), in mod evident, nu are asigurate toate conditiile pentru valorificarea factorilor de productie.

Obligatia de a oferi un alt post corespunzator salariatului caruia urmeaza sa i se desfaca contractul de munca, fiind una legala, face ca, chiar si in situatia imposibilitatii obiective a indeplinirii ei, eventuala masura de desfacere a contractului de munca sa fie nelegala si anulabila. In consecinta, unitatea nu va putea dispune o asemenea masura, nu isi va putea reorganiza activitatea, nu va putea reduce numarul personalului angajat si este obligata sa mentina pe post si persoane necorespunzatoare sub raport profesional. Fata de acest caracter al obligatiei nu se poate accepta opinia exprimata in punctul de vedere al Guvernului, in sensul ca ea trebuie “inteleasa ca o obligatie de diligenta (si nu de scop)” si ca, “in caz de imposibilitate a realizarii acestei obligatii, contractul de munca se desface si persoana respectiva, in baza deciziei de desfacere a contractului de munca isi intocmeste formele pentru trecerea in somaj”. Pentru a fi asa, dispozitia legala ar trebui sa aiba caracterul unei recomandari, or ea cuprinde o obligatie expresa a carei neindeplinire poate fi invocata la contestarea legalitatii masurii de desfacere a contractului de munca.

Este gresita in opinia noastra si sustinerea ca obligatia prevazuta la art. 133 alin. (1) din Codul muncii constituie o masura de protectie sociala, care este impusa de caracterul “social” al statului roman, consacrat in art. 1 alin. (3) din Constitutie. Obligatia de a lua masuri “de protectie sociala, de natura sa asigure cetatenilor un nivel de trai decent”, potrivit art. 43 alin. (1) din Constitutie, revine statului, iar continutul masurilor de protectie sociala este definit in alin. (2) al aceluiasi articol, in sensul ca “Cetatenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate platit, la asistenta medicala in unitatile sanitare de stat, la ajutor de somaj si la alte forme de asistenta sociala prevazute de lege”.

Dispozitia legala examinata nu isi poate gasi justificare nici prin raportare la masuri de protectie sociala a muncii, intrucat, in aceasta privinta, art. 38 alin. (2) din Constitutie prevede ca “Salariatii au dreptul la protectia sociala a muncii. Masurile de protectie privesc securitatea si igiena muncii, regimul de munca al femeilor si al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul saptamanal, concediul de odihna platit, prestarea muncii in conditii grele, precum si alte situatii specifice”.

Statul, in principiu, isi indeplineste obligatiile constitutionale prin elaborarea unor acte normative pentru reglementarea diferitelor raporturi sociale, care prescriu sarcini si obligatii nu numai pentru autoritatile publice, ci si altor persoane juridice sau fizice. Reglementarea exercitarii drepturilor cetatenilor la protectia sociala, in general, sau la protectia sociala a muncii, in special, nu se poate face insa prin obligatia prevazuta pentru toate categoriile de angajatori la art. 133 alin. (1) din Codul muncii, act normativ preconstitutional.
Majoritatea reglementarilor din Codul muncii sunt necesare si aplicabile in conditiile actuale ale economiei de piata, fiind in concordanta cu dispozitiile si principiile noii Constitutii. Astfel este necesara reglementarea legala a raporturilor juridice de munca, in scopul asigurarii stabilitatii acestora, prin masuri de prevenire si de sanctionare a oricaror abuzuri si nelegalitati in indeplinirea indatoririlor si in exercitarea drepturilor atat din partea angajatorilor, cat si din partea salariatilor, stabilirea cazurilor si a conditiilor in care unitatea poate dispune, din proprie initiativa, desfacerea contractului de munca, precum si a raspunderii pentru nerespectarea acestora, a dreptului salariatilor la aparare impotriva unor masuri nejustificate. Obligarea unitatii de a asigura trecerea salariatului in alta munca nu se incadreaza insa in asemenea reglementari justificate constitutional.

Nu este lipsita de importanta nici constatarea ca obligatia prevazuta la art. 133 din Codul muncii in majoritatea cazurilor nu mai poate fi indeplinita. Unitatea, in cazul in care nu are in cadrul ei posturi vacante corespunzatoare pregatirii profesionale a salariatilor care urmeaza sa fie eliberati din alte posturi, nu mai are posibilitatea de a solicita sprijinul organului ierarhic superior sau al organelor de repartizare in munca, care nu mai exista, si nici nu ii incumba sarcina de a lua masuri de recalificare a salariatilor respectivi. Aceasta obligatie era justificata si realizabila atunci cand toate unitatile erau de stat, organizate intr-un sistem riguros de subordonare ierarhica, atunci cand la art. 1 alin. (2) din Codul muncii se prevedea ca “Oamenii muncii... au dreptul si datoria de a desfasura o munca utila pentru societate...”. Aceasta dispozitie legala a fost modificata prin Decretul-lege nr. 147/1990, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 66 din 12 mai 1990, in sensul ca “Libertatea muncii constituie un drept fundamental al tuturor cetatenilor Romaniei”. Aceasta reglementare este in concordanta cu prevederile art. 38 alin. (1) din Constitutie, potrivit carora “Dreptul la munca nu poate fi ingradit. Alegerea profesiei si alegerea locului de munca sunt libere”.
Asadar, dreptul la munca este un drept fundamental, iar nu o obligatie, nici pentru cetateni, dar nici pentru cei care angajeaza forta de munca, in sensul de a angaja sau de a mentine pe post, in mod neconditionat, pe toti cetatenii.

Indeplinirea obligatiei de a oferi salariatului, al carui contract de munca urmeaza a fi desfacut, un alt post corespunzator, cu sprijinul organului ierarhic superior, ar fi posibila doar pentru unele organe sau institutii de stat, situate pe o treapta inferioara a ierarhiei acestora. Consideram insa ca aceasta posibilitate nu justifica constitutionalitatea textului de lege examinat, intrucat se instituie o discriminare, un tratament juridic diferentiat intre salariatii care se afla, in realitate, intr-o situatie identica sub aspectul raporturilor de munca, respectiv intre salariatii institutiilor de stat si cei ai agentilor economici sau ai altor persoane juridice ori fizice, pe de o parte, precum si intre salariatii institutiilor de stat care au organe ierarhic superioare si cei ai institutiilor aflate la nivelul cel mai inalt al ierarhiei.

Curtea Constitutionala, avand a se pronunta cu privire la constitutionalitatea dispozitiilor art. 175 din Codul muncii, referitoare la competenta organelor administrative ierarhic superioare de a solutiona unele litigii de munca, in jurisprudenta sa, a statuat ca aceste dispozitii “creeaza o discriminare intre salariatii angajati la organizatii sau autoritati publice ce se afla in subordinea unui organ ierarhic superior si cei care sunt angajati la organizatii sau autoritati publice ce nu se afla in subordinea unui asemenea organ, cum ar fi salariatii Guvernului sau ai autoritatilor administrative autonome. O asemenea discriminare este insa contrara prevederilor art. 16 alin. (1) din Constitutie privind egalitatea cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice” (Decizia nr. 90 din 4 octombrie 1995, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 272 din 23 noiembrie 1995). In acelasi sens s-a pronuntat Curtea Constitutionala si prin Decizia nr. 3 din 3 februarie 1998, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 113 din 16 martie 1998.

Judecator,
Kozsokar Gabor

29.  Reglementarea legala a raporturilor de munca, a nasterii, a desfasurarii si a incetarii acestora, a drepturilor si a obligatiilor angajatorilor, pe de o parte, si ale salariatilor, pe de alta parte, este necesara si in conditiile economiei de piata.

Prin Decizia nr. 205 din 26 iunie 2001 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 134 alin. (2) din Codul muncii, publicata in M.Of. nr. 588 din 19 septembrie 2001, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierile din 23 februarie 2001, 26 martie 2001, 30 martie 2001 si 19 aprilie 2001, pronuntate in dosarele nr. 593/2001, 594/2001, 1.871/2001, 1.872/2001, 1.873/2001, 1.874/2001, 1.875/2001, 1.876/2001, 1.877/2001, 1.878/2001 si 1.879/2001, Tribunalul Iasi a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptiile de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 134 din Codul muncii, exceptii ridicate prin cereri de recurs de Societatea Comerciala “Tepro” - S.A. din Iasi in cauze avand ca obiect litigii de munca.

In motivarea exceptiilor de neconstitutionalitate, se sustine ca art. 134 din Codul muncii contravine dispozitiilor art. 150 din Constitutie, intrucat prevederile acestui articol guvernau relatiile de munca bazate pe principiul socialist al muncii, potrivit caruia fiecare persoana avea asigurat un loc de munca, iar in prezent reglementarile legale au instituit, pentru persoanele disponibilizate, protectia prin ajutorul de somaj si prin plati compensatorii. Cu referire la spete se arata ca in cadrul masurilor de restructurare s-a procedat la concedieri colective, iar personalului disponibilizat i s-au acordat salarii compensatorii si i s-au intocmit actele necesare pentru a beneficia de ajutor de somaj. Toti salariatii disponibilizati au luat cunostinta despre incetarea raporturilor de munca si astfel nu mai era necesara comunicarea in scris a dispozitiei de desfacere a contractului de munca. Marea parte a salariatilor disponibilizati au contestat in justitie desfacerea contractului de munca, au castigat procesele si au fost reintegrati, iar altii au depus contestatii dupa expirarea termenului legal, sustinand ca nu li s-a comunicat dispozitia de desfacere a contractului de munca.

Tribunalul Iasi, exprimandu-si opinia, considera ca exceptiile ridicate nu sunt intemeiate, fiind eronata sustinerea autorului acestora ca art. 134 din Codul muncii este abrogat prin efectul dispozitiilor art. 150 alin. (1) din Constitutie, “deoarece textul de lege, desi este anterior Constitutiei, nu contravine dispozitiilor si principiilor acesteia”.

In conformitate cu dispozitiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, Incheierile de sesizare au fost comunicate presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, precum si Guvernului, pentru a exprima punctele lor de vedere asupra exceptiilor de neconstitutionalitate ridicate.

Guvernul, in punctul sau de vedere, apreciaza ca exceptiile ridicate sunt nefondate. Se arata in acest sens ca reglementarile art. 134 din Codul muncii, desi sunt anterioare Constitutiei, nu contravin dispozitiilor acesteia. Dimpotriva, se arata ca dispozitiile legale criticate dau expresie principiului neingradirii dreptului la munca, prevazut la art. 38 alin. (1) din Constitutie.
Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere.

Curtea, examinand Incheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele intocmite in cauze de judecatorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Curtea constata ca a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicata, sa solutioneze exceptiile de neconstitutionalitate ridicate.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie dispozitiile art. 134 din Codul muncii, care au urmatorul continut:
“(1) Desfacerea contractului de munca, in toate situatiile, se stabileste prin dispozitia scrisa a conducerii unitatii, cu aratarea motivelor, a prevederilor legale pe care se intemeiaza, a termenelor, precum si a organelor la care masura luata se poate ataca.
(2) Dispozitia de desfacere a contractului de munca se comunica in scris in termen de 5 zile de catre unitate. Ea isi produce efectele de la data comunicarii.”

Autorul exceptiei sustine ca dispozitiile legale criticate sunt contrare prevederilor art. 150 din Constitutie, dar din faptul ca invoca scoaterea din vigoare a art. 134 din Codul muncii rezulta ca a avut in vedere doar alin. (1) al art. 150 din Legea fundamentala, care are urmatorul cuprins: “Legile si toate celelalte acte normative raman in vigoare, in masura in care ele nu contravin prezentei Constitutii”.

Examinand criticile formulate de autorul exceptiei, continutul dispozitiilor legale criticate, cu raportare la prevederile constitutionale invocate, Curtea observa ca nu se poate retine ca o dispozitie legala este contrara art. 150 alin. (1) din Constitutie, ci, eventual, doar faptul ca o anumita lege sau o dispozitie a acesteia, anterioara Constitutiei, nu mai este in vigoare (abrogata implicit) prin efectul normei constitutionale mentionate.

Reglementarea legala a raporturilor de munca, a nasterii, a desfasurarii si a incetarii acestora, a drepturilor si a obligatiilor angajatorilor, pe de o parte, si ale salariatilor, pe de alta parte, este necesara si in conditiile economiei de piata. Este adevarat ca Legea nr. 10/1972 - Codul muncii este anterioara Constitutiei din 1991, adoptata in conditiile unor relatii economice si de munca bazate pe alte principii. Nu mai putin adevarat este si faptul ca pentru a putea considera abrogat un act normativ anterior Constitutiei trebuie constatat in prealabil ca prevederile sale contravin vreunei dispozitii a actualei Constitutii.
Curtea retine ca majoritatea reglementarilor din Codul muncii, chiar si cu imperfectiunile unora dintre ele, nu incalca nici o dispozitie constitutionala. Astfel, nici art. 134 din Codul muncii nu incalca vreo norma constitutionala, cum nici autorul exceptiei nu sustine contrariul, invocand doar abrogarea prin efectul art. 150 alin. (1) din Constitutie, fara a indica o anume dispozitie constitutionala incalcata.

Art. 134 din Codul muncii prevede obligatia angajatorului, in cazul desfacerii unilaterale a contractului de munca, sa dispuna aceasta masura in scris, cu aratarea motivelor, a dispozitiilor legale pe care se intemeiaza, a termenului in care si a organului la care poate fi atacata masura luata. De asemenea, se prevede obligatia comunicarii in scris catre salariat a masurii luate, aceasta producandu-si efectele de la data comunicarii.
Toate aceste acte procedurale sunt necesare si pentru aplicarea prevederilor art. 38 alin. (1) din Constitutie, referitoare la dreptul la munca si la protectia sociala a muncii. Salariatul caruia i se desface contractul de munca trebuie sa cunoasca exact masura luata, motivele si temeiurile de drept ale acesteia, pentru a-si putea face apararea si pentru a putea contesta dispozitia considerata nelegala sau neintemeiata.

Examinarea faptului daca actele intocmite de angajator indeplinesc sau nu indeplinesc conditiile unei dispozitii de desfacere a contractului de munca, scrisa si motivata, sau daca s-a facut ori nu s-a facut o comunicare corespunzatoare, cui ii revine vina pentru neinmanarea ori neprimirea comunicarii nu ridica probleme de constitutionalitate a textelor de lege, ci doar probleme de aplicare a acestora, ceea ce intra in competenta exclusiva a instantei judecatoresti.

30. Limitarea la o suma comensurata pe baza unor criterii artificiale a despagubirii acordate in cazul reintegrarii in munca a celui caruia i s-a desfacut contractul de munca in mod nejustificat constituie o incalcare a prevederilor art. 16 din Constitutia Romaniei.

Prin Decizia nr. 193 din 19 iunie 2001 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 136 alin. (2) din Codul muncii (adoptat prin Legea nr. 10 din 23 noiembrie 1972), publicata in M.Of. nr. 441 din 6 august 2001, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierea din 24 noiembrie 2000, pronuntata in Dosarul nr. 3.632/2000, Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a civila a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 136 alin. (2) din Codul muncii, exceptie ridicata de Radu Chis intr-un dosar avand ca obiect judecarea recursului declarat de autorul exceptiei in cadrul unui litigiu de munca privind acordarea de despagubiri pe perioada cat contestatorul nu a lucrat, decizia de desfacere a contractului de munca a angajatorului fiind anulata.

In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate se sustine ca dispozitiile art. 136 alin. (2) din Codul muncii contravin prevederilor art. 38 alin. (1) si ale art. 134 alin. (1) din Constitutie, deoarece acorda despagubiri diminuate salariatului reincadrat in munca ca urmare a anularii deciziei de desfacere a contractului de munca. Se arata ca nu pot fi diminuate castigurile salariale de care a fost lipsita o persoana prin incalcarea dreptului la munca de faptul ca, in calitate de actionar, a participat la repartizarea beneficiilor societatii comerciale la care a subscris capital social.

Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a civila, exprimandu-si opinia, apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate este intemeiata, intrucat “In sensul dispozitiilor actuale este incurajata persoana careia i s-a desfacut contractul de munca sa nu munceasca, pe motiv ca oricum va fi despagubita si cu acea diferenta de bani rezultata ca urmare a desfasurarii unei activitati in afara unitatii care i-a desfacut contractul de munca”. Totodata se considera ca prevederile legale criticate “nu trebuie sa refuze” plata integrala a drepturilor ce s-ar fi cuvenit salariatului daca nu i s-ar fi desfacut contractul de munca din culpa lui.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, au fost solicitate punctele de vedere ale presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.

Guvernul, in punctul sau de vedere, considera ca exceptia de neconstitutionalitate este intemeiata. Se arata ca dispozitiile art. 136 alin. (2) din Codul muncii sunt neconstitutionale in raport cu prevederile art. 38 alin. (1) teza intai si ale art. 134 din Constitutie, care permit obtinerea de castiguri licite si din activitati comerciale ori de alt gen, specifice economiei de piata. Fiind mentionata Decizia Curtii Constitutionale nr. 160/1999 prin care s-a admis exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 136 alin. (1) din Codul muncii, se considera ca aceasta solutie este aplicabila, prin analogie, si cu referire la alin. (2) al aceluiasi articol, care face trimitere la despagubirea prevazuta la alin. (1).

Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

Curtea, examinand incheierea de sesizare, concluziile scrise depuse de autorul exceptiei, punctul de vedere al Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, sustinerile partii prezente, concluziile procurorului, dispozitiile legale atacate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicata, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicata.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie dispozitiile art. 136 alin. (2) din Codul muncii (adoptat prin Legea nr. 10 din 23 noiembrie 1972), care au urmatorul cuprins: “Daca persoana in cauza s-a incadrat intre timp intr-o functie cu un salariu inferior sau a realizat alte castiguri mai mici, despagubirea prevazuta in alineatul precedent va consta, pentru perioada respectiva, in diferenta dintre salariul mediu realizat anterior desfacerii contractului de munca si castigul realizat intre timp.”

Autorul exceptiei sustine ca prevederile legale criticate contravin dispozitiilor constitutionale cuprinse in art. 38 alin. (1) teza intai, potrivit carora “Dreptul la munca nu poate fi ingradit”, precum si celor ale art. 134 alin. (1), care prevad ca “Economia Romaniei este economie de piata”.

Analizand actele dosarului, Curtea Constitutionala retine ca in cauza este stabilit prin hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila ca dreptul la munca al autorului exceptiei a fost incalcat prin desfacerea nelegala a contractului de munca si, in consecinta, persoana angajata a fost lipsita, printr-un act injust al angajatorului, de incasarea salariului. Or, pentru perioada in care un salariat a fost impiedicat printr-o masura nelegala sa isi indeplineasca obligatiile prevazute in contractul de munca si, corelativ, sa isi primeasca salariul ce i s-ar fi cuvenit pentru munca pe care ar fi prestat-o daca nu i-ar fi fost incalcat de catre angajator dreptul la munca, acest salariat are dreptul de a beneficia de o despagubire echivalenta cu totalul sumelor de bani pe care le-ar fi primit daca nu s-ar fi luat de catre angajator masura nelegala de indepartare din munca, iar nu o despagubire limitata la “diferenta dintre salariul mediu realizat anterior desfacerii contractului de munca si castigul realizat intre timp”, cum prevede alin. (2) al art. 136 din Codul muncii.
Avand in vedere prevederile constitutionale ale art. 11 alin. (1), potrivit carora “Statul roman se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, precum si ale art. 20 alin. (1), care prevad ca “Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte”, Curtea retine, de asemenea, ca Romania este semnatara a mai multor acte internationale care recunosc si garanteaza dreptul la munca. Astfel, prin Decretul nr. 212 din
31 octombrie 1974, publicat in Buletinul Oficial, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974, a fost ratificat Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, adoptat de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 16 decembrie 1966.

Potrivit art. 6 pct. 1 din acest act international, “Statele-parti la prezentul pact recunosc dreptul la munca, ce cuprinde dreptul pe care il are orice persoana de a obtine posibilitatea sa-si castige existenta printr-o munca liber aleasa sau acceptata si vor lua masuri potrivite pentru garantarea acestui drept.” In plus, prin art. 7 al aceluiasi act international, statele-parti “recunosc dreptul pe care il are orice persoana de a se bucura de conditii de munca juste [...]”, drept care trebuie sa asigure, printre altele, dar indeosebi, “remuneratia”. Tot astfel, prin Legea nr. 74 din 3 mai 1999, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 193 din
4 mai 1999, a fost ratificata Carta sociala europeana revizuita, adoptata la Strasbourg la 3 mai 1996. Conform art. 1 pct. 2 din Carta sociala europeana revizuita, “In vederea exercitarii efective a dreptului la munca, partile se angajeaza: [...] 2. sa protejeze de o maniera eficienta dreptul lucratorului de a-si castiga existenta printr-o munca liber intreprinsa”.

In raport cu dispozitiile art. 38 alin. (1) teza intai din Constitutie si in lumina prevederilor din documentele internationale mentionate, Curtea constata ca sunt neconstitutionale prevederile art. 136 alin. (2) din Codul muncii, referitoare la stabilirea despagubirii cuvenite salariatului reincadrat intre timp intr-o functie cu un salariu tarifar inferior sau care a realizat alte castiguri mai mici la o suma calculata prin diferenta dintre salariul mediu realizat anterior desfacerii contractului de munca si castigul realizat intre timp.

Limitarea la o suma comensurata pe baza unor criterii artificiale a despagubirii acordate in cazul reintegrarii in munca a celui caruia i s-a desfacut contractul de munca in mod nejustificat constituie, de altfel, o derogare de la regula generala de drept al muncii stabilita la art. 111 alin. (1) din Codul muncii, conform caruia “Unitatea este obligata, in conditiile legii, sa despagubeasca persoana incadrata in munca, in situatia in care aceasta a suferit, din culpa unitatii, un prejudiciu in timpul indeplinirii indatoririlor de munca sau in legatura cu serviciul”. Asa fiind, dispozitiile art. 136 alin. (2) din Codul muncii sunt neconstitutionale si prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constitutie, potrivit carora “Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari”. {i aceasta intrucat se afla in situatii egale salariatii carora li s-a creat un prejudiciu prin desfacerea nelegala, din culpa unitatii, a contractului de munca, adica salariatii aflati in ipoteza reglementata la art. 136 alin. (2) din Codul muncii, precum si salariatii carora li s-a creat un prejudiciu prin vreo alta fapta culpabila a angajatorului decat desfacerea nelegala a contractului de munca, adica salariatii aflati in ipoteza reglementata prin art. 111 alin. (1) din Codul muncii. De aceea, in vederea respectarii principiului constitutional stabilit la art. 16 alin. (1) din Legea fundamentala, este necesara, pentru toate aceste situatii, instituirea unui tratament juridic nediscriminatoriu, care presupune aplicarea regulii generale cuprinse in art. 111 alin. (1) din Codul muncii.

Prin Decizia nr. 160 din 19 octombrie 1999, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 610 din 14 decembrie 1999, Curtea Constitutionala s-a pronuntat si asupra prevederilor art. 136 alin. (1) din Codul muncii, in sensul ca a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca sunt contrare Constitutiei si, in consecinta, nu mai sunt in vigoare, potrivit art. 150 alin. (1) din Constitutie, dispozitiile tezei finale a art. 136 alin. (1) din Codul muncii, conform carora despagubirea cuvenita salariatului reincadrat in functia avuta, ca urmare a anularii desfacerii contractului de munca, este “calculata pe baza salariului sau mediu realizat in ultimele 3 luni anterioare desfacerii contractului de munca”. Fata de aceasta imprejurare admiterea exceptiei de neconstitutionalitate a prevederilor art. 136 alin. (2) din Codul muncii se impune cu atat mai mult cu cat prevederile legale criticate fac trimitere la alin. (1) al art. 136 din Codul muncii, respectiv la o dispozitie normativa constatata de Curte ca nemaifiind in vigoare.

Totodata in privinta neconstitutionalitatii art. 136 alin. (2) din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 10 din 23 noiembrie 1972, asadar anterior adoptarii Constitutiei, rezulta ca sunt incidente dispozitiile art. 150 alin. (1) din Legea fundamentala, conform carora “Legile si toate celelalte acte normative raman in vigoare in masura in care ele nu contravin prezentei Constitutii”, cu consecinta constatarii pe aceasta cale ca prevederile legale mentionate nu mai sunt in vigoare.

Data aparitiei: 30 Martie 2007
Autor:
Ti-a placut acest articol?
Da Like, Printeaza sau trimite prin WhatsApp si Email!
Votati articolul "Spete - dreptul muncii (pct. 26 - 30)":
Rating:

Nota: 5 din 5 din 1 voturi


Newsletter Infojuridic Stiri, Noutati, Articole, Dezbateri
5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Citeste GRATUIT un Raport Special exclusiv "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"

Adauga mai jos adresa de email si vei primi raportul in Inbox
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Poate sunteti interesat si de:

©2019 RENTROP & STRATON
Toate drepturile rezervate.
SATI
Atentie, Juristi!
5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016