Spete - materia comerciala (pct. 41 - 43)

41. Problema verificarii situatiilor de fapt, a conditiilor in care a fost incheiat noul contract colectiv de munca, din 10 martie 2003, la care se refera autorii exceptiei de neconstitutionalitate, in cuprinsul memoriului depus la instanta, prin care au invocat exceptia, a conformitatii acestui contract cu legile in vigoare la data incheierii sale, nu este de resortul instantei de contencios constitutional, ci al instantei investite cu solutionarea conflictului de munca. Pe de alta parte, este de principiu ca Incheierea conventiilor colective nu se poate face decat cu respectarea legii. Aceste conventii sunt izvor de drept, dar forta lor juridica nu poate fi superioara legii. In consecinta, conventiile colective sunt garantate in masura in care nu incalca prevederile legale in materie.

Prin Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare si privatizare a unor societati nationale, companii nationale si societati comerciale cu capital majoritar de stat, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 569/2003, cu modificarile si completarile ulterioare, publicata in M.Of. nr. 787 din 26 august 2004, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierea din 24 februarie 2004, Tribunalul Hunedoara - Sectia civila a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2 alin. (5) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, aprobata cu modificari prin Legea nr. 569/2003, exceptie ridicata de Liliana-Adela Vaidner, Maria Coliba, Veronica Ghibirdic, Dumitru Ghibirdic, Liliana-Georgeta Tanase, Petru Marcel Mogosan, Lucia-Angela Iovan, Nicolae-Remus Bodrean, Lenuta Stoica, Mariana Dalog, Gheorghe Dubar, Eugenia Gheorghitanu, Ileana Hodirnau, Aurelia Pasca, Stelian Racheru, Remus Gherman, Rozalia Nagy, Ioan Andrica, Elena Cainant, Sidonia Craciun, Mariana Chereches, Mariana-Elena Negru, Rodica Boaches, Corina-Agafia Nemes, Alexandrina-Mariana Anca, Ioan-Petru Certejan, Ioana Maier, Paul Vultur, Ana Vultur in Dosarul nr. 5.275/2003 al acelei instante, avand ca obiect solutionarea unui conflict de munca.
   
In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate, autorii acesteia sustin, in esenta, ca dispozitiile art. 2 alin. (5) “partea a II-a” din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare si privatizare a unor societati nationale, companii nationale si societati comerciale cu capital majoritar de stat, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr. 569/2003 de aprobare a acesteia, prin care “se reitereaza art. II din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 22/11.04.2003”, contravin prevederilor constitutionale ale art. 15 alin. (2) si celor ale art. 38 alin. (5), devenit, dupa revizuirea si republicarea Constitutiei, art. 41 alin. (5), in sensul ca se incalca principiul neretroactivitatii legii, respectiv principiul garantarii caracterului obligatoriu al conventiilor colective.
   
Tribunalul Hunedoara - Sectia civila, formulandu-si opinia asupra exceptiei de neconstitutionalitate, considera ca aceasta este neintemeiata, “dispozitiile invocate neaducand atingere drepturilor constitutionale cu privire la negocieri colective in materie de munca si nici caracterului obligatoriu al conventiilor colective”. In ceea ce priveste pretinsa neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, “care reitereaza art. II din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 22/2003”, instanta apreciaza ca dispozitiile respective sunt explicabile “prin existenta unor situatii diferite in care se aflau societatile supuse privatizarii prin perfectarea pana la data aparitiei Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 22/2003 a unor contracte generatoare de obligatii”. In concluzie, instanta apreciaza ca nefondate criticile privind incalcarea dispozitiilor art. 15 alin. (2) si ale art. 41 alin. (5) din Constitutie, republicata.
   
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, Incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate. De asemenea, in conformitate cu dispozitiile
art. 181 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea si functionarea institutiei Avocatul Poporului, cu modificarile si completarile ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al acestei institutii.

   
Guvernul apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate privind prevederile art. II din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 22/2003 este inadmisibila, iar in ceea ce priveste dispozitiile art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, in redactarea data prin legea de aprobare a acesteia, critica de neconstitutionalitate este neintemeiata.
Se arata ca Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 22/2003 a fost respinsa prin Legea nr. 565/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 932 din 23 decembrie 2003, si, in consecinta, exceptia de neconstitutionalitate a art. II din aceasta ordonanta de urgenta, in conformitate cu dispozitiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, republicata, este inadmisibila.
   
Se invedereaza, de asemenea, faptul ca dispozitiile sus-amintite au fost reluate in textul art. 2 alin. (5) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, ca urmare a aprobarii acesteia cu modificari si completari prin Legea nr. 569/2003. Guvernul considera ca “aceste prevederi reiau intr-o formulare noua, adecvata contextului redactional, corespunzator normelor de tehnica legislativa, dispozitiile cuprinse in art. II din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 22/2003”. Guvernul, facand referire la jurisprudenta Curtii Constitutionale, arata ca “exceptarea societatilor pentru care Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participatiilor Statului semnase deja contractul pentru vanzarea actiunilor statului, in perioada indicata in text, are la baza un criteriu rational si obiectiv”.
   
Guvernul considera ca prevederile art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, cu modificarile si completarile aduse prin Legea nr. 569/2003, nu au caracter retroactiv si nu incalca nici dispozitiile art. 41 alin. (5) din Constitutie, republicata.
   
Avocatul Poporului apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate privind dispozitiile art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, aprobata cu modificari prin Legea nr. 569/2003, este neintemeiata, iar in ceea ce priveste dispozitiile art. II din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 22/2003 pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, exceptia de neconstitutionalitate este inadmisibila.
   
Avocatul Poporului arata ca dispozitiile art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003 nu incalca prevederile constitutionale ale art. 15 alin. (2), intrucat “textul de lege criticat reglementeaza o exceptie de la obligatia acordarii platilor compensatorii pentru acele societati ale caror actiuni au facut obiectul unor contracte de vanzare-cumparare incheiate ulterior intrarii in vigoare Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 8/2003”. De asemenea, se mai arata ca dispozitia in cauza nu incalca prevederile art. 41 alin. (5) din Constitutie, republicata, invocandu-se jurisprudenta in materie a Curtii Constitutionale, care a statuat ca “Incheierea conventiilor colective nu se poate face decat cu respectarea legii”, aceste conventii fiind “izvor de drept, dar forta lor juridica nu poate fi superioara legii, deoarece s-ar incalca un principiu fundamental al statului de drept, si anume primordialitatea legii in reglementarea relatiilor sociale”.
   
Avocatul Poporului invedereaza ca Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 22/2003 a fost respinsa prin Legea nr. 565/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 932 din 23 decembrie 2003, anterior sesizarii Curtii, ceea ce, conform dispozitiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, republicata, duce la inadmisibilitatea exceptiei de neconstitutionalitate in ceea ce priveste dispozitiile art. II din ordonanta de urgenta in cauza.
   
Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.
Curtea, examinand Incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului si al Avocatului Poporului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, concluziile partii prezente si ale procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, republicata, cu modificarile si completarile aduse prin Legea nr. 232/2004, retine urmatoarele:
   
Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, republicata, precum si celor ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicata, cu modificarile si completarile aduse prin Legea nr. 232/2004, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicata.
   
Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate, astfel cum a fost formulat de autorii exceptiei, il constituie dispozitiile art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare si privatizare a unor societati nationale, companii nationale si societati comerciale cu capital majoritar de stat, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 144 din 5 martie 2003, text introdus prin art. I pct. 2 din Legea nr. 569/2003 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 932 din 23 decembrie 2003, cu modificarile si completarile ulterioare.
   
Dispozitiile art. 2 alin. (5) teza a doua din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, criticate pentru neconstitutionalitate in cauza de fata, introduse prin art. I pct. 2 din Legea nr. 569/2003, au urmatorul cuprins:
“Prevederile prezentului alineat nu se aplica societatilor comerciale cu capital majoritar de stat ale caror actiuni au facut obiectul contractelor de vanzare-cumparare semnate de Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participatiilor Statului intre data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta si data publicarii Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 22/2003 pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 8/2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare si privatizare a unor societati nationale, companii nationale si societati comerciale cu capital majoritar de stat.”
   
Prevederile la care face referire textul criticat, cuprinse in acelasi alineat, teza intai, au urmatorul cuprins:
“In situatia in care societatile care efectueaza concedieri colective potrivit art. 1 nu pot achita platile compensatorii prevazute prin contractele colective de munca, pana la sfarsitul anului 2003, acestea pot fi acordate lunar, dupa caz, si ulterior acestei date, aceste plati avand acelasi regim de impozitare ca si indemnizatia de somaj.”
   
Curtea retine ca, anterior sesizarii Curtii Constitutionale de catre instanta, Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 22/2003 pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, la care face referire textul de lege criticat, fusese respinsa prin Legea nr. 565/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 932 din 23 decembrie 2003.
   
Dispozitiile art. II din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 22/2003 aveau urmatorul cuprins: “Prevederile art. 2 alin. (4) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003 nu se aplica societatilor comerciale cu capital majoritar de stat ale caror actiuni au facut obiectul contractelor de vanzare-cumparare semnate de Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participatiilor Statului intre data intrarii in vigoare a actului normativ sus-mentionat si data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta.”
Textele constitutionale invocate in sustinerea exceptiei sunt cele ale art. 15 alin. (2) si ale art. 41 alin. (5), acestea avand urmatorul cuprins:
- Art. 15 alin. (2): “Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile.”
- Art. 41 alin. (5): “Dreptul la negocieri colective in materie de munca si caracterul obligatoriu al conventiilor colective sunt garantate.”
   
In esenta, critica de neconstitutionalitate consta in sustinerea ca prevederea legala criticata, prin care se excepteaza de la obligatia achitarii platilor compensatorii societatile comerciale cu capital majoritar de stat ale caror actiuni au facut obiectul contractelor de vanzare-cumparare semnate de Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participatiilor Statului intre data intrarii in vigoare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 8/2003 si data intrarii in vigoare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 22/2003, incalca principiul constitutional al neretroactivitatii legii, precum si prevederile art. 41 alin. (5) din Constitutie privind garantarea caracterului obligatoriu al conventiilor colective.
   
Analizand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea retine ca textul criticat prevede exceptarea de la beneficiul prevederilor art. 2 alin. (5) teza intai din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, astfel cum a fost modificata si completata prin legea sa de aprobare, a societatilor cu capital majoritar de stat ale caror actiuni au facut obiectul unor contracte de vanzare-cumparare incheiate intre data intrarii in vigoare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 8/2003 si data publicarii Ordonantei de urgenta a Guvernului
nr. 22/2003. In cauza deci nu este vorba de exceptarea de la beneficiul unor dispozitii acordate anterior de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, in forma sa initiala, ci de la beneficiul unor dispozitii noi, introduse prin Legea nr. 569/2003. Prin urmare, nu se poate sustine incalcarea textului constitutional al
art. 15 alin. (2) din moment ce textul criticat de autorii exceptiei de neconstitutionalitate nu se refera la exceptarea de la beneficiul unor drepturi acordate in baza unui alt act normativ anterior, ci face referire la dispozitiile legale prin care acestea sunt acordate, cuprinse in acelasi act normativ.
   
De altfel, si referirile facute in motivarea exceptiei, la art. II din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 22/2003 si la art. 2 alin. (4) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, se bazau pe crearea aceleiasi confuzii. Potrivit motivarii exceptiei, se considera ca textul art. II din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 22/2003 era retroactiv, intrucat prevedea exceptarea societatilor comerciale cu capital majoritar de stat ale caror actiuni au facut obiectul contractelor de vanzare-cumparare semnate de Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participatiilor Statului intre data intrarii in vigoare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 8/2003 si data intrarii in vigoare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 22/2003, fara sa se arate insa ca textul la care se referea exceptarea salin. (4) al art. 2t nu era textul initial al art. 2 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, care in forma initiala nu avea decat trei alineate, ci un text care, introdus prin aceeasi Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 22/2003, care prevedea si exceptarea respectiva.
   
Referitor la critica formulata cu privire la incalcarea art. 41 alin. (5) din Constitutie, Curtea constata ca si aceasta este neintemeiata. Dispozitiile legale criticate prin exceptia de neconstitutionalitate - teza a doua a alin. (5) al art. 2 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr. 569/2003, nu au nici o referire directa la conventiile colective in materie de munca. Aceste prevederi, ca si cele cuprinse in teza intai a alin. (5) a articolului respectiv, nu au incidenta in cauza. Contractul colectiv de munca cu privire la care s-a creat conflictul pe care il solutioneaza instanta a fost incheiat la 10 martie 2003, deci sub regimul Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, in forma sa initiala, in care art. 2 avea numai trei alineate, care reglementau in mod diferit problema drepturilor de care beneficiau persoanele disponibilizate ca urmare a restructurarii sau reorganizarii societatilor vizate (cu capital majoritar de stat). Nu se putea pretinde deci ca prin contractul respectiv sa se anticipeze drepturi care au fost prevazute ulterior (prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 22/2003, publicata la data de 11 aprilie 2003, iar apoi, dupa respingerea acesteia de Legea nr. 565/2003, prin Legea nr. 569/2003, de aprobare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 8/2003, publicata la data de 23 decembrie 2003).
   
Curtea retine ca problema verificarii situatiilor de fapt, a conditiilor in care a fost incheiat noul contract colectiv de munca, din 10 martie 2003, la care se refera autorii exceptiei de neconstitutionalitate, in cuprinsul memoriului depus la instanta, prin care au invocat exceptia, a conformitatii acestui contract cu legile in vigoare la data incheierii sale, nu este de resortul instantei de contencios constitutional, ci al instantei investite cu solutionarea conflictului de munca. Pe de alta parte, este de principiu ca Incheierea conventiilor colective nu se poate face decat cu respectarea legii. Aceste conventii sunt izvor de drept, dar forta lor juridica nu poate fi superioara legii. In consecinta, conventiile colective sunt garantate in masura in care nu incalca prevederile legale in materie. In acest sens, Curtea s-a pronuntat prin Decizia nr. 65/1995, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995.

42. O lege nu este retroactiva atunci cand modifica pentru viitor o stare de drept nascuta anterior si nici atunci cand suprima producerea in viitor a efectelor unei situatii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru ca in aceste cazuri legea noua nu face altceva decat sa refuze supravietuirea legii vechi si sa reglementeze modul de actiune in timpul urmator intrarii ei in vigoare, adica in domeniul ei propriu de aplicare.

Prin Decizia nr. 291 din 1 iulie 2004 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor articolului unic din Legea nr. 428/2002 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 181/2001 privind modificarea si completarea Legii nr. 314/2001 pentru reglementarea situatiei unor societati comerciale, publicata in M.Of. nr. 753 din 18 august 2004, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierea din 31 octombrie 2003, pronuntata in Dosarul nr. 4.009/COM/2003, Tribunalul Dolj - Sectia comerciala si de contencios administrativ a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor articolului unic din Legea nr. 428/2002 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului
nr. 181/2001 privind modificarea si completarea Legii nr. 314/2001 pentru reglementarea situatiei unor societati comerciale. Exceptia a fost ridicata de Societatea Comerciala “Procomtrans” - S.R.L. din Craiova intr-o cauza al carei obiect este cererea de constatare a nulitatii absolute a radierii societatii din Oficiul Registrului Comertului, formulata de Directia Generala a Finantelor Publice - Dolj.
   
In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul acesteia sustine ca dispozitiile legale criticate contravin principiului constitutional al neretroactivitatii legii. In acest sens arata ca, in virtutea prevederilor
art. 5 din Legea nr. 314/2001, radierea societatilor comerciale care nu au majorat capitalul social in termenul legal a operat incepand cu data de 2 aprilie 2002. Legea nr. 428/2002, ulterioara acestei date, prevede insa ca “radierea este nula de drept in toate cazurile privitoare la societatile comerciale cu datorii fata de bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, la datoria publica interna, precum si fata de alti creditori cu care au litigii, aflate pe rolul instantelor”.
   
Instanta de judecata apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate este neintemeiata. Astfel, in opinia sa, “articolul unic reprezinta alineatul 4 la articolul 5 al Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 181/2001 si nu o dispozitie de sine statatoare, astfel ca nu se poate afirma ca s-ar fi incalcat principiul neretroactivitatii legii”.
   
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, Incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.
   
Guvernul apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate este inadmisibila. Motivand aceasta opinie, arata, pe de o parte, ca textul de lege criticat nu cuprinde dispozitii cu caracter retroactiv, iar, pe de alta parte, criticile de constitutionalitate se refera la aspecte ce privesc aplicarea, si nu neconstitutionalitatea acestora.
   
Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.

Curtea, examinand Incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, retine urmatoarele:
   
Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, republicata, precum si celor ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicata.
   
Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie dispozitiile articolului unic din Legea nr. 428/2002 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 181/2001 privind modificarea si completarea Legii nr. 314/2001 pentru reglementarea situatiei unor societati comerciale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 497 din 10 iulie 2002, dispozitii care au urmatoarea redactare:
“Articol unic. - Se aproba Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 181 din 20 decembrie 2001 privind modificarea si completarea Legii nr. 314/2001 pentru reglementarea situatiei unor societati comerciale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 844 din 28 decembrie 2001, cu urmatoarea completare:
- La articolul unic punctul 2, la articolul 5, dupa alineatul (3) se introduce alineatul (4) cu urmatorul cuprins:
“(4) Radierea este nula de drept in toate cazurile privitoare la societatile comerciale cu datorii fata de bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, la datoria publica interna, precum si fata de alti creditori cu care au litigii, aflate pe rolul instantelor judecatoresti.”“
   
In sustinerea neconstitutionalitatii acestor texte de lege, autorul exceptiei invoca incalcarea art. 15 alin. (2) din Constitutie, care, in urma revizuirii, are urmatorul cuprins: “Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile.”
Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea retine ca autorul acesteia critica dispozitiile articolului unic din Legea nr. 428/2002 in raport cu principiul constitutional al neretroactivitatii legii, sens in care arata ca aceste dispozitii legale sunt ulterioare masurii radierii prevazute de art. 5 din Legea nr. 314/2001.
   
Analizand textul de lege criticat, Curtea apreciaza ca trebuie sa se distinga intre faptul ca acesta nu contine in sine nici o dispozitie cu caracter retroactiv si nu face nici o precizare cu privire la aplicarea sa in timp si efectele nulitatii pe care legea o constata. Utilizarea institutiei nulitatii intervine numai pentru sanctionarea incalcarii unor conditii legale imperative la Incheierea actului juridic si opereaza retroactiv.
   
In ceea ce priveste determinarea situatiilor juridice care raman supuse vechii reglementari, precum si a celor care vor fi guvernate de noua reglementare, Curtea constata ca aceasta nu constituie o problema de constitutionalitate, ci de aplicare a legii in timp, de competenta exclusiva a instantelor judecatoresti.
   
De altfel, in jurisprudenta sa, Curtea a statuat constant ca o lege nu este retroactiva atunci cand modifica pentru viitor o stare de drept nascuta anterior si nici atunci cand suprima producerea in viitor a efectelor unei situatii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru ca in aceste cazuri legea noua nu face altceva decat sa refuze supravietuirea legii vechi si sa reglementeze modul de actiune in timpul urmator intrarii ei in vigoare, adica in domeniul ei propriu de aplicare.
 

Opinie separata

Contrar punctului de vedere al majoritatii membrilor Curtii, consider ca textul de lege dedus controlului de constitutionalitate - si anume articolul unic din Legea nr. 428/2002 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 181/2001 pentru modificarea si completarea Legii nr. 314/2001 pentru reglementarea situatiei unor societati comerciale, devenit art. 5 alin. (4) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 181/2001 - are caracter retroactiv si, prin aceasta, contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea fundamentala.
   
Potrivit reglementarii initiale, instituite prin Legea nr. 314 din 18 iunie 2001, toate societatile comerciale care nu si-au majorat capitalul social, in termenul acolo prevazut, sunt supuse procedurii de dizolvare si lichidare, finalizate prin radierea din oficiu.
   
Din formula redactionala a textului criticat rezulta ca acesta urmeaza a-si gasi aplicare cu privire la radierile deja operate, asadar pentru trecut, extinzandu-si domeniul temporal de incidenta asupra unor situatii juridice finalizate anterior intrarii sale in vigoare, facand parte din categoria asa-numitelor facta praeterita.
   
Intentia legiuitorului de a actiona asupra trecutului rezulta, a fortiori, din utilizarea institutiei nulitatii, care, prin definitie, intervine pentru incalcarea unor conditii legale imperative ale incheierii actului juridic si opereaza retroactiv, lipsind de eficienta respectivul act, chiar de la data incheierii sale, ca si cum nu ar fi fost incheiat niciodata.
   
Or in masura in care o atare conditie - si anume ca societatea comerciala sa nu aiba datorii - nu fusese prevazuta de legislatia in vigoare la data radierii, instituirea sa post factum, printr-o norma ulterioara, constituie o evidenta incalcare a principiului tempus regit actum, confirmand caracterul retroactiv si, prin aceasta, neconstitutional al reglementarii in cauza.
   
De altfel, intentia legiuitorului de a conferi eficienta retroactiva respectivei reglementari rezulta si din finalitatea urmarita. In conditiile in care, prin efectul radierii, societatea comerciala debitoare isi inceteaza existenta ca subiect de drept, eventualii creditori pierd posibilitatea de a-si valorifica creantele fata de aceasta, radierea operand, astfel, ca o veritabila purga, cu consecinte prejudiciabile ireversibile in ceea ce-i priveste. Asa fiind, prin reglementarea adoptata, s-a intentionat o repunere a partilor in situatia anterioara, respectiv readucerea in fiinta a societatii comerciale debitoare, care, redobandind, cu caracter retroactiv, prin efectul nulitatii radierii, calitatea de subiect de drept, poate fi urmarita de creditorii sai.
   
Chiar daca, in sine, o asemenea ratiune, avuta in vedere de legiuitor la adoptarea reglementarii criticate, nu poate fi convertita, strict vorbind, intr-un fine de neprimire a exceptiei de neconstitutionalitate, nu mai putin, interesele sociale majore a caror protectie tinde sa o asigure au cantarit mult in optiunea Curtii si, fara indoiala, in considerarea lor, a fost adoptata solutia cu privire la care imi exprim dezacordul.
   
Dincolo de argumentele enuntate, care converg in a demonstra caracterul retroactiv al reglementarii legale deduse controlului, consider ca insasi ratiunea avuta in vedere la adoptarea acesteia este susceptibila de serioase rezerve.
   
In acest sens, se impune avut in vedere ca - potrivit reglementarii initiale instituite prin Legea nr. 314/2001 - radierea din oficiu nu intervine automat si uno ictu, ca urmare a nemajorarii capitalului social in termenul definit de lege, ci reprezinta momentul final al unui proces constand in dizolvarea de drept si lichidarea respectivei societati comerciale. Or asa fiind, urmeaza a-si gasi aplicare toate exigentele legale instituite in materie, care, in esenta, urmaresc sa asigure acoperirea pasivului din si in limitele pasivului. Fara indoiala, in masura in care nu exista elemente de activ sau acestea sunt insuficiente pentru acoperirea tuturor datoriilor, creditorii sau o parte dintre ei vor ramane nesatisfacuti. Este insa dificil de inteles cum, intr-o atare ipoteza, redobandirea calitatii de subiect de drept, ca urmare a constatarii nulitatii absolute a radierii, de catre societatea comerciala debitoare, ar fi de natura sa le permita creditorilor sai, nesatisfacuti in procesul de lichidare, sa-si valorifice creantele, daca se are in vedere ca o asemenea societate, desi, teoretic, a redevenit subiect de drept, nu poate sa desfasoare o activitate lucrativa, aducatoare de venit, apta sa-i permita majorarea activului, motiv pentru care gradul sau de insolvabilitate va ramane, practic, acelasi.
   
Unica ipoteza in care s-ar putea sustine ca reglementarea in cauza isi releva utilitatea, in concordanta cu finalitatea urmarita, este doar aceea in care radierea a intervenit direct si nemijlocit, ca urmare a constatarii nemajorarii capitalului social, fara sa fi fost precedata de dizolvare si lichidare, situatie in care creditorii ar fi pusi in imposibilitatea de a-si valorifica creantele, ca urmare a incetarii existentei debitorului lor, ca subiect de drept, prin efectul legii. In conditiile in care insa Legea nr. 314/2001 prevede, cu titlu imperativ, ca radierea din oficiu nu poate interveni decat dupa dizolvarea de drept si lichidarea societatii comerciale, o radiere intempestiva, fara respectarea acestei proceduri prealabile, este oricum lovita de nulitate absoluta, care poate fi invocata de orice persoana interesata si, in primul rand, de creditorii astfel prejudiciati. Existenta unei asemenea posibilitati, in virtutea principiilor generale care guverneaza materia dreptului civil, nu credem ca ar putea fi negata, iar recunoasterea ei demonstreaza inutilitatea reglementarii legale criticate. Astfel spus, daca ocrotirea intereselor creditorilor era asigurata, in maniera aratata, prin reglementarea initiala, chiar intr-o atare situatie-limita, adoptarea reglementarii legale deduse controlului apare ca superflua.
   
Mai mult decat atat, in ceea ce priveste valorificarea creantelor statului, aceasta beneficiaza de o garantie suplimentara, prin aceea ca, potrivit art. 7 din Legea nr. 314/2001, bunurilor imobile si mobile din patrimoniul societatilor comerciale, care nu au intrat in patrimoniul altor persoane pana la data dizolvarii de drept ori in cadrul procedurii lichidarii, le sunt aplicabile, dupa data radierii, dispozitiile art. 477 din Codul civil, acestea devenind proprietatea statului ca bunuri fara stapan. Asa fiind, cu referire la aceste creante, a fortiori nu se vede utilitatea invalidarii radierii unei societati comerciale, ca efect al nulitatii.
   
Cele aratate converg in a demonstra inutilitatea solutiei legislative adoptate prin reglementarea dedusa controlului, dincolo si independent de caracterul sau neconstitutional, pe care l-am evidentiat in cele ce preceda. Sunt ratiuni care mi-au impus si ofera o suficienta justificare prezentei opinii separate la Decizia nr. 291 din 1 iulie 2004 a Curtii Constitutionale.

Judecator,
Serban Viorel Stanoiu

43. Legea nr. 64/1995, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, reglementeaza, pe calea unei proceduri speciale de executare silita, conditiile in care creditorii vor putea fi platiti, iar prin aceasta sunt asigurate buna functionare a creditului si respectarea obligatiilor contractuale, esentiale desfasurarii comertului si concurentei loiale. Masura ridicarii dreptului debitorului de a-si mai conduce activitatea, prin finalitatea ei, raspunde in realitate cerintei asigurarii unui cadru favorabil valorificarii tuturor factorilor de productie, vizand deci toti agentii economici, atat debitorul, cat si creditorii.

Prin Decizia nr. 279 din 29 iunie 2004 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor
art. 10 lit. d) si art. 401 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, publicata in M.Of. nr. 858 din 20 septembrie 2004, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierea din 26 ianuarie 2004, pronuntata in Dosarul nr. 7.612/1999, Tribunalul Bucuresti - Sectia a VII-a comerciala a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 10 lit. d) si art. 79 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare.
   
Exceptia a fost ridicata de Lucian Bagia, mandatar al administratorului Societatii Comerciale “Intelmed” - S.R.L., in dosarul cu numarul de mai sus, avand drept obiect aplicarea procedurii reglementate de Legea
nr. 64/1995. In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate, autorul acesteia sustine ca textele legale atacate, care atribuie judecatorului-sindic competenta de a ridica debitorului dreptul de a-si mai conduce activitatea, aduc atingere existentei dreptului insusi. Prin privarea debitorului de a-si conduce activitatea asa cum crede el de cuviinta, cu respectarea legilor in vigoare, nu se mai asigura libertatea comertului, care presupune, in opinia autorului, tocmai exercitarea acestui drept fara restrangeri stabilite de legiuitor in afara situatiilor expres si limitativ prevazute de Constitutia Romaniei in alin. (1) al art. 53.
In ceea ce priveste temeiurile constitutionale invocate referitoare la principiul egalitatii in drepturi si la inviolabilitatea proprietatii private, prevazute de art. 16 si art. 136 alin. (5), autorul exceptiei s-a limitat doar la indicarea textelor, fara a arata in mod concret in ce consta, din aceasta perspectiva, veninul de neconstitutionalitate.
   
Tribunalul Bucuresti - Sectia a VII-a comerciala opineaza ca exceptia de neconstitutionalitate este neintemeiata, deoarece prevederile legale atacate nu ingradesc in nici un fel libertatea comertului sau economia de piata, intrucat ridicarea dreptului debitorului de a-si mai conduce activitatea se face justificat, in conditiile legii, cu scopul de a se acoperi pasivul comerciantului aflat in insolventa.
   
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, Incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului. De asemenea, potrivit art. 181 din Legea nr. 35/1997, cu modificarile ulterioare, s-a solicitat si punctul de vedere al institutiei Avocatul Poporului.
   
Guvernul Romaniei apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate este neintemeiata, cu urmatoarea motivare:
   
Dispozitiile art. 79 din Legea nr. 64/1995, republicata, au fost preluate, ca urmare a modificarilor subsecvente, de prevederile art. 401.
   
In contextul ratiunii intregii proceduri a reorganizarii judiciare si falimentului, textele de lege criticate nu numai ca nu incalca dispozitiile constitutionale invocate, ci, dimpotriva, sunt conforme cu litera si cu spiritul acestora, ele vizand ridicarea dreptului debitorului fata de care s-a declansat procedura de reorganizare si faliment de a-si mai conduce activitatea, deoarece sufera pierderi continue din averea sa ori se afla in situatia in care nu exista probabilitatea de realizare a unui plan rational de activitate.
   
Avocatul Poporului considera ca exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 79 din Legea
nr. 64/1995 este inadmisibila, deoarece la data sesizarii Curtii Constitutionale textul criticat era abrogat prin art. I pct. 42 din Ordonanta Guvernului nr. 38/2002.
   
In ceea ce priveste dispozitiile art. 10 lit. d) din acelasi act normativ, Avocatul Poporului apreciaza ca sustinerile autorului sunt neintemeiate, intrucat, pe de o parte, posibilitatea de a ridica dreptul debitorului de a-si mai conduce activitatea se inscrie in reglementarile menite sa asigure indeplinirea obligatiei statului de a ocroti libertatea comertului, concurenta loiala si conditiile necesare pentru valorificarea tuturor factorilor de productie, iar pe de alta parte, dreptul comerciantului de a-si conduce activitatea nu este unul dintre drepturile si libertatile fundamentale. Dispozitiile art. 135 alin. (2) lit. a) din Constitutie, republicata, vizeaza, deopotriva, pe toti agentii economici, atat pe debitori, ale caror datorii trebuie executate in conditiile legii, cat si pe creditori, fata de care se impune crearea conditiilor corespunzatoare pentru recuperarea creantelor.
   
Criticile formulate prin prisma prevederilor art. 136 alin. (5) din Legea fundamentala nu pot fi retinute, deoarece prin textele legale atacate se opereaza numai o indisponibilizare a bunurilor, care nu afecteaza in esenta dreptul de proprietate al debitorului. Inviolabilitatea proprietatii trebuie inteleasa in conditiile legii organice, asa cum de altfel se stabileste prin Legea nr. 64/1995.
Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

Curtea, examinand Incheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului si ale Avocatului Poporului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:
   
Curtea Constitutionala constata ca a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, republicata, ale art. 1 alin (1), ale art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicata.
   
Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate - astfel cum a fost enuntat de autorul exceptiei - il constituie dispozitiile art. 10 lit. d) si art. 79 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 608 din 13 decembrie 1999, si au urmatorul continut:
- Art. 10 lit. d): “Principalele atributii ale judecatorului-sindic, in cadrul prezentei legi, sunt:
[...] d) judecarea cererilor de a se ridica debitorului dreptul de a-si mai conduce activitatea;”
- Art. 79: “(1) In lipsa unui plan de reorganizare, confirmat de judecatorul-sindic in conditiile art. 68, debitorul, un creditor, comitetul creditorilor sau camera de comert si industrie teritoriala poate adresa judecatorului-sindic o cerere de a se ridica debitorului dreptul de a-si conduce activitatea.
(2) Judecatorul-sindic va examina, in termen de 10 zile, o astfel de cerere, intr-o sedinta la care vor fi citati debitorul, creditorii, administratorul, comitetul creditorilor si camera de comert si industrie teritoriala. Cererea va putea fi admisa numai motivat, printre motive figurand pierderile continue din averea debitorului sau lipsa probabilitatii de realizare a unui plan rational de activitate.
(3) Daca cererea este admisa, judecatorul-sindic va dispune si aplicarea de indata a dispozitiilor prezentei sectiuni.”
   
Articolul 79 a fost abrogat prin art. I pct. 72 din Ordonanta Guvernului nr. 38/2002. Solutia legislativa anterioara a fost insa conservata in noile dispozitii prevazute de art. 401 introduse prin punctul 42 din acelasi act normativ. Ulterior, potrivit art. I pct. 52 din Legea nr. 149/2004 pentru modificarea si completarea Legii
nr. 64/1995, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 424 din 12 mai 2004, alineatele (5) si (6) ale art. 401 din lege au fost modificate.
   
Curtea observa ca aceasta modificare nu este de natura a schimba perspectiva analizarii textelor legale incriminate, deoarece criticile autorului exceptiei nu se fundamenteaza pe posibilitatea unuia sau altuia dintre subiectii care dobandesc calitate procesuala activa in scopul de a solicita judecatorului-sindic ridicarea dreptului de administrare a debitorului, ci se intemeiaza tocmai pe existenta acestei posibilitati de ridicare a dreptului de administrare a debitorului, atribuita, potrivit legii, judecatorului-sindic.
   
Dispozitiile legale contestate au urmatorul continut:
- Art. 401: “(1) Deschiderea procedurii ridica debitorului dreptul de administrare - constand in dreptul de a-si conduce activitatea, de a-si administra bunurile din avere si de a dispune de acestea -, daca acesta nu
si-a declarat, in conditiile art. 26 alin. (1) lit. f) sau, dupa caz, art. 32 alin. (1), intentia de reorganizare.
(2) Cu exceptia cazurilor prevazute expres de lege, prevederile alin. (1) sunt aplicabile si bunurilor pe care debitorul le-ar dobandi ulterior deschiderii procedurii.
(3) Judecatorul-sindic va putea ordona ridicarea, in tot sau in parte, a dreptului de administrare al debitorului odata cu desemnarea unui administrator, indicand totodata si conditiile de exercitare a acestuia.
(4) Dreptul de administrare al debitorului inceteaza de drept la data la care se dispune inceperea falimentului.
(5) Creditorii, comitetul creditorilor ori reprezentantul membrilor sau, dupa caz, al asociatilor/actionarilor pot oricand adresa judecatorului-sindic o cerere de a se ridica debitorului dreptul de administrare, avand ca justificare pierderile continue din averea debitorului sau lipsa probabilitatii de realizare a unui plan rational de activitate.
(6) Judecatorul-sindic va examina in termen de 15 zile cererea prevazuta la alin. (5), intr-o sedinta la care vor fi citati debitorul, creditorii, administratorul, comitetul creditorilor si reprezentantul membrilor sau, dupa caz, al asociatilor/actionarilor.”
   
Autorul exceptiei de neconstitutionalitate sustine ca prin dispozitiile legale criticate sunt incalcate prevederile art. 16, art. 49, art. 134 alin (2) lit. a) si art. 135 alin. (6) din Constitutia Romaniei. Dupa revizuirea Legii fundamentale dispozitiile invocate sunt cuprinse in art. 16, art. 53, art. 135 alin. (2) lit. a) si art. 136
alin. (5), al caror continut este urmatorul:
- Art. 16: “(1) Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Functiile si demnitatile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, in conditiile legii, de persoanele care au cetatenia romana si domiciliul in tara. Statul roman garanteaza egalitatea de sanse intre femei si barbati pentru ocuparea acestor functii si demnitati.
(4) In conditiile aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, cetatenii Uniunii care indeplinesc cerintele legii organice au dreptul de a alege si de a fi alesi in autoritatile administratiei publice locale.”
- Art. 53: “(1) Exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrans numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru: apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si a libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrangerea poate fi dispusa numai daca este necesara intr-o societate democratica. Masura trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o, sa fie aplicata in mod nediscriminatoriu si fara a aduce atingere existentei dreptului sau a libertatii.”
- Art. 135 alin. (2) lit. a): “(2) Statul trebuie sa asigure:
a) libertatea comertului, protectia concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de productie;”
- Art. 136 alin. (5): “Proprietatea privata este inviolabila, in conditiile legii organice.”
   
Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constata ca Legea nr. 64/1995, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, reglementeaza, pe calea unei proceduri speciale de executare silita, conditiile in care creditorii vor putea fi platiti, iar prin aceasta sunt asigurate buna functionare a creditului si respectarea obligatiilor contractuale, esentiale desfasurarii comertului si concurentei loiale. Masura ridicarii dreptului debitorului de a-si mai conduce activitatea, prin finalitatea ei, raspunde in realitate cerintei asigurarii unui cadru favorabil valorificarii tuturor factorilor de productie, vizand deci toti agentii economici, atat debitorul, cat si creditorii. Prin urmare, textele legale criticate nu numai ca nu incalca dispozitiile art. 135
alin. (2) lit. a) din Constitutie, republicata, dar sunt conforme cu litera si spiritul acestora, instituind un plan rational de activitate a debitorului in vederea garantarii posibilitatii de plata a creantelor creditorilor.
   
Referitor la invocarea incalcarii art. 53 din Constitutie, republicata, Curtea constata ca textul nu are legatura cu cauza, deoarece dreptul comerciantului de a-si mai conduce activitatea nu este unul dintre drepturile si libertatile fundamentale prevazute in titlul II din Legea fundamentala.
   
Curtea a statuat in mod constant in jurisprudenta sa ca principiul egalitatii in drepturi, consacrat de art. 16 din Constitutie, republicata, pe care autorul exceptiei il invoca in sustinerea neconstitutionalitatii textelor de lege criticate, se refera exclusiv la egalitatea in drepturi a cetatenilor, iar nu si la raporturile dintre cetateni si autoritatile publice ori reprezentantii acestora (de exemplu: Decizia Curtii Constitutionale nr. 77 din 22 aprilie 1997, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 270 din 7 octombrie 1997, sau Decizia nr. 487 din 25 noiembrie 1997, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 58 din 10 februarie 1998).
   
De asemenea, Curtea retine ca prevederile art. 10 lit. d) si ale art. 401 din Legea nr. 64/1995, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, nu incalca dispozitiile art. 136 alin. (5) din Constitutie, republicata, care declara “in conditiile legii” inviolabilitatea proprietatii private, deoarece se opereaza numai o indisponibilizare a bunurilor, care nu afecteaza in esenta dreptul de proprietate al debitorului.