Dictionar juridic - Definitia termenului BUNA-CREDINTA

1. Convingarea posesorului ca are asupra lucrului posedat un drept de propietate dobandit in baza unui tiltu translativ de propietate, a carui nevalabilitate o ignora. Prin ipoteza, titlul lui nu este valabil, deoarece daca ar fi valabil, posesorul n-ar fi un simplu posesor, ci un adevarat propietar. 2. Cerinta legala in domeniul contractelor, potrivit careia partile contractante trebuie sa-si indeplineasca obligatiile asumate astfel incat efectuarea contractului sa corespunda in cel mai inalt grad vointei lor reale, in concordanta cu legea. 3. Convingerea pe care o are, la incheierea casatoriei, unul dintre soti ( sau amandoi ) ca aceasta este valabila, ignorand cauza nulitatii ei. 4. Convingere a unei persoane care construieste, planteaza sau face alte lucrari pe un teren, ca este propietar al acelui teren. 5. Criteriu de importanta majora de interpretare a contractelor de comert international.