Acest site foloseste cookie-uri. Apasati butonul alaturat pentru o navigare cat mai usoara.
Daca folositi acest site, sunteti de acord cu utilizarea cookie-urilor.
X Acest site foloseste Cookies.
Continuarea navigarii implica acceptarea lor. Detalii aici
Newsletter Infojuridic Stiri, Noutati, Articole, Dezbateri
Litigiile de munca: legislatie comentata si exemple practice

Citeste GRATUIT un Raport Special exclusiv "Litigiile de munca: legislatie comentata si exemple practice"

Adauga mai jos adresa de email si vei primi raportul in Inbox
E-JURIDIC.RO cauta meniuMeniu
Consultanta in afaceri | Manager

HOTARARE din 25 ianuarie 2011 in Cauza Iorga si altii impotriva Romaniei

 HOTARARE din 25 ianuarie 2011 in Cauza Iorga si altii impotriva Romaniei

EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI - SECTIA A TREIA
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 291 din 22 aprilie 2014

 Strasbourg

                   (Cererea nr. 26.246/05)
Diurna legala in Romania si in strainatate
Diurna legala in Romania si in strainatate

Vezi detalii

Softuri de Legislatia Muncii
Softuri de Legislatia Muncii

Vezi detalii

Noul regim fiscal al cheltuielilor cu autovehicule
Noul regim fiscal al cheltuielilor cu autovehicule

Vezi detalii


                         DEFINITIVA
                      25 aprilie 2011

    Hotararea a devenit definitiva in conditiile prevazute la art. 44 § 2 din Conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.
    In Cauza Iorga si altii impotriva Romaniei,
    Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura, Corneliu Birsan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
    dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la 4 ianuarie 2011,
    pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

                         PROCEDURA

    1. La originea cauzei se afla cererea nr. 26.246/05 indreptata impotriva Romaniei prin care trei resortisanti ai acestui stat, Banica Iorga, Nicolae Iorga si Elena Iorga (reclamantii), au sesizat Curtea la 14 iulie 2005 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
    2. Reclamantii sunt reprezentati de Diana-Elena Dragomir, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    3. Reclamantii pretind, in special, neluarea de catre stat a masurilor necesare pentru protejarea vietii lui I.M., fiul primului reclamant si fratele celorlalti doi, si neefectuarea unei anchete efective in urma decesului lui I.M. in timp ce se afla in inchisoarea Inspectoratului de Politie Judetean Prahova.
    4. La 23 octombrie 2008, presedintele celei de-a treia sectii a decis sa comunice cererea Guvernului in conformitate cu art. 2 din Conventie, atat sub aspect material, cat si procedural. In conformitate cu art. 29 § 1 din Conventie, acesta a hotarat, de asemenea, ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate impreuna.

                          IN FAPT

    I. Circumstantele cauzei
    5. Reclamantii sunt cetateni romani care au domiciliul la Calugareni.
    1. Incarcerarea lui I.M. si faptele care au condus la decesul acestuia
    6. La 12 martie 2002, I.M., fiul primului reclamant si fratele celorlalti doi, a fost incarcerat in arestul Inspectoratului de Politie Judetean Prahova in vederea ispasirii unei pedepse de patruzeci de zile de inchisoare contraventionala. Aceasta pedeapsa i-a fost aplicata lui I.M. de catre instanta care, dupa ce a constatat ca acesta nu a platit amenda de 800.000 lei romanesti (ROL) [echivalentul a 20 euro (EUR)], a transformat-o in pedeapsa cu inchisoarea contraventionala in temeiul legislatiei nationale in vigoare la data faptelor (infra, pct. 51). Paznicii de la inchisoarea respectiva erau, la vremea aceea, cadre militare active ce apartineau Ministerului de Interne.
    7. Inainte de a fi inchis, I.M. a fost supus unui control medical care a stabilit ca prezenta un vechi traumatism cerebral si un hematom mediu la nivelul toracelui si ca era intr-o stare accentuata de confuzie. Medicul care l-a examinat a mai aratat ca I.M. consuma bauturi alcoolice in cantitati mari si foarte frecvent. Acesta a apreciat ca I.M., totusi, indeplinea toate conditiile sa fie incarcerat. A fost plasat mai intai in celula nr. 36 si, apoi, in celula nr. 3.
    8. Din informatiile furnizate de Guvern, oprirea consumului de alcool de catre acesta, care era dependent, cunoscuta si sub numele de sevraj alcoolic, a condus la o modificare a comportamentului persoanei respective, cu repercusiuni fiziologice si psihologice care se caracterizeaza printr-un anumit numar de simptome, dintre care cele mai grave survin in a doua si a treia zi de la ultima doza de alcool; persoana respectiva este agitata, confuza, este incoerenta si delireaza. Uneori, sevrajul este insotit de o criza de anxietate, insomnii, de o stare depresiva sau de atacuri de panica. Pentru calmarea crizelor de sevraj se recomanda sa se recurga la medicamente din familia benzodiazepinelor, precum diazepam.
    a) Incarcerarea in celula nr. 36
    9. I.M. impartea celula nr. 36 cu paisprezece alti detinuti condamnati definitiv pentru infractiuni grave (de exemplu, pentru talharie, omor sau viol).
    10. La 13 martie 2002, a doua zi de la incarcerare, in momentul in care autoritatile voiau sa treaca la prelevarea de amprente lui I.M., acesta s-a prabusit si si-a pierdut temporar cunostinta din cauza unei crize de sevraj alcoolic. A fost examinat de medicul U.M. din inchisoare care i-a prescris un tratament anticonvulsiv pentru calmarea crizelor de sevraj. Medicamentele au fost administrate de ceilalti detinuti din celula si de paznicii inchisorii.
    11. In opinia reclamantilor, chiar de la sosirea lui in celula nr. 36, I.M. a fost lovit de D.F., detinutul "sef de celula", care executa o pedeapsa de patru ani inchisoare pentru santaj, si de ceilalti codetinuti. Desi biroul paznicilor era aproape de celula nr. 36, supraveghetorii nu au intervenit decat in noaptea de 15 spre 16 martie 2002, la ora 2 dimineata, cand starea lui I.M. devenise critica.
    12. Guvernul arata ca nu au fost incidente in celula nr. 36 inainte de noaptea de 15 spre 16 martie 2002, atunci cand paznicul E.V., la ora 2,25, alertat de zgomot, s-a dus in celula si a constatat ca I.M. a facut o noua criza de sevraj alcoolic si ca ii deranjase pe ceilalti codetinuti; a constatat, de asemenea, ca I.M. a fost lovit de colegii sai de celula, dar a considerat ca leziunile de pe corpul sau nu erau grave.
    13. I.M. a fost apoi dus la infirmierul inchisorii, care a decis sa-l trimita la spitalul din Ploiesti. La spital, I.M. a fost examinat de un medic specialist psihiatru, care a considerat ca nu era necesara spitalizarea; medicul a aratat ca I.M. avea numeroase echimoze la nivelul toracelui, feselor si ochilor. I-a recomandat un examen neurologic si o electroencefalograma. Reiese din registrul de consultatii al spitalului ca lui I.M. i-au fost administrate diazepam si fenobarbital. Nu s-au efectuat nici un examen neurologic, nici electroencefalograma.
    14. Dupa aceasta consultatie, in noaptea de 15 spre 16 martie 2002, I.M. a fost dus inapoi la aceeasi inchisoare si plasat in celula nr. 3.
    b) Incarcerarea in celula nr. 3
    15. Detinutul "sef al camerei" nr. 3, pe care reclamantul o impartea cu optsprezece alti codetinuti, era D.V., care era fratele detinutului "sef al camerei" nr. 36 si care executa o pedeapsa de noua ani inchisoare pentru omor. Guvernul arata ca alegerea acestei celule a fost facuta pentru protejarea lui I.M., avand in vedere, in special, numarul important de detinuti din aceasta noua celula si faptul ca ceilalti codetinuti asigurau in permanenta, pe rand, functia de planton.
    16. Inca de la sosirea in celula, I.M. a fost lovit cu picioarele si pumnii in zona capului si a toracelui de catre detinutul D.V., care l-a fortat sa intre sub un pat. In opinia reclamantilor, D.V. si o parte dintre codetinuti au continuat sa-l loveasca pe I.M. pentru a nu iesi de sub pat.
    17. Reiese din declaratia unuia dintre codetinutii lui I.M. ca, in noaptea de 15 spre 16 martie 2002, in timp ce era sub pat si un alt detinut era intins in patul sub care acesta se afla, I.M. a urinat, fiind intr-o stare de inconstienta. Paznicii nu au intervenit, desi incaperea in care se aflau era adiacenta celulei nr. 3. I.M. a petrecut noaptea sub pat pana la apelul de dimineata, cand a avut nevoie de ajutorul altor doi detinuti pentru a se prezenta. D.V. l-ar fi lovit apoi din nou in cap si l-ar fi plasat iar cu forta sub pat. Reiese din declaratiile codetinutilor ca lui I.M. i-au fost administrate comprimate de diazepam de catre detinutul sef al celulei, care a primit instructiuni de la paznicii inchisorii pentru a-i calma crizele de sevraj.
    18. La 16 martie 2002, I.M. a cazut intr-o stare de somnolenta profunda, ramanand toata ziua intins in celula. Reiese din declaratiile codetinutilor audiati ulterior de catre parchetul militar ca I.M. respira greu; fata i se umflase si avea o coloratie cianotica. Paznicii au deschis de mai multe ori vizeta usii celulei sale pentru a-l intreba pe "seful de camera" daca I.M. se simtea bine. "Seful de camera" le-a raspuns ca l-a tranchilizat, ceea ce ii amuza pe paznici care au plecat fara sa verifice spusele lui D.V. In jurul orelor 19,30, la apelul de seara, paznicii au trecut prin fata celulei si s-au multumit sa afle ca I.M. se odihnea in urma administrarii medicamentelor, dupa spusele lui D.V. Niciun paznic nu a incercat sa-l clatine sau sa vada din ce motiv era nemiscat. In noaptea de 16 spre 17 martie 2002, I.M. a ramas in aceeasi pozitie, fara ca vreunul dintre supraveghetori sa se ingrijoreze de soarta sa.
    19. In opinia Guvernului, I.M. a dormit toata ziua de 16 martie 2002. In jurul orelor 19,30, atunci cand paznicii au trecut pentru apelul de seara, au observat ca I.M. se odihnea in urma administrarii medicamentelor, asa cum au fost informati de seful de camera D.V. Noaptea de 16 spre 17 martie s-ar fi scurs fara incidente, paznicii nefiind sesizati cu niciun incident legat de I.M.
    20. La 17 martie 2002, la apelul de dimineata, paznicii si-au dat seama ca I.M. era in stare de inconstienta. A fost apoi dus la Spitalul de Urgenta din Ploiesti, unde medicii au descoperit ca acesta avea multiple contuzii hemoragice si fracturi la nivelul craniului, precum si un edem cerebral difuz. Din cauza gravitatii leziunilor, I.M. a fost transferat, la 17 martie 2002, la Spitalul de Urgenta Floreasca din Bucuresti, unde a decedat la 21 martie 2002. In raportul autopsiei, medicul a notat ca decesul a survenit in urma loviturilor repetate facute asupra victimei cu un corp dur, lovituri ce puteau data din 16 martie 2002.
    2. Ancheta efectuata de autoritati in urma decesului lui I.M.
    21. Dupa decesul lui I.M., Parchetul militar din Ploiesti s-a sesizat din oficiu si a inceput o ancheta pentru a stabili cauza decesului si eventualele persoane responsabile. La 17 martie 2002, procurorul insarcinat cu ancheta a mers la locul de detinere unde au fost comise faptele si a alcatuit lista persoanelor care au impartit celula cu reclamantul, precum si documentele medicale ale acestuia. A doua zi, parchetul militar a sesizat Parchetul de pe langa Tribunalul Prahova pentru a efectua investigatii cu privire la D.V., detinutul "sef al camerei" nr. 3.
    a) Ancheta parchetului militar cu privire la personalul medical din arestul Inspectoratului de Politie Judetean Prahova, paznicii arestului si codetinutii lui I.M. (cu exceptia lui D.V.)
    22. Parchetul militar i-a audiat pe codetinutii lui I.M. din celula nr. 3 si din celula nr. 36, pe paznicii centrului de retinere al inspectoratului de politie Prahova care au fost de serviciu in perioada 12-17 martie 2002 si care, in temeiul legislatiei in vigoare la momentul comiterii faptelor, erau cadre militare active, care nu puteau fi urmarite penal si judecate, dupa caz, decat de catre parchetele si instantele militare. Tatal si fratele lui I.M. au fost si ei audiati de parchet. Declaratiile personalului medical din centrul de retinere care i-a prescris medicamente si l-a examinat pe I.M. in perioada 12-17 martie 2002 au fost, de asemenea, atasate la dosarul anchetei.
    23. In fata Parchetului militar din Ploiesti, unii codetinuti ai lui I.M. au marturisit ca paznicii au dat dovada, in opinia lor, de multa superficialitate si nu si-au facut griji de soarta lui I.M., limitandu-se la a-l intreba din cand in cand pe D.V., detinutul "sef al camerei", daca I.M. se simtea bine. Desi I.M. respira greu, fata i se umflase si capatase o coloratie albastruie in urma numeroaselor lovituri aplicate de D.V., paznicii s-au multumit cu raspunsul afirmativ al lui D.V., fara sa intre in celula sa verifice ei insisi daca asa era situatia. Unul dintre codetinuti a aratat ca, in opinia lui, I.M. a fost plasat in celula nr. 3 special pentru a nu mai tulbura linistea inchisorii, din cauza violentelor la care urma sa fie supus din partea codetinutilor. Un alt codetinut a precizat ca toate zgomotele de intensitate medie din celula nr. 3 puteau fi auzite de catre paznici, pentru ca peretele care dadea inspre culoarul unde erau supraveghetorii avea doar un grilaj. Codetinutii au aratat ca detinutul "sef al camerei" primise instructiuni de la paznici sa-i administreze din cand in cand lui I.M. comprimate de diazepam pentru a-i calma crizele de sevraj alcoolic. Ei au precizat ca se temeau de D.V. pentru ca era cunoscut ca fiind foarte violent si ca, in plus, fusese autorizat de catre paznici sa tina asupra lui anumite obiecte susceptibile sa provoace moartea unei persoane, cum ar fi un foarfece sau un ciocan metalic.
    24. La 27 iunie 2002, un procuror militar de la Parchetul militar din Ploiesti a pronuntat o rezolutie de neincepere a urmaririi penale cu privire la cadrele militare din arestul Inspectoratului de Politie Judetean Prahova si la personalul medical din arest in urma anchetei efectuate impotriva lor pentru neglijenta in indeplinirea functiilor lor. El a considerat ca elementele constitutive ale acestei infractiuni prevazute in Codul penal nu erau indeplinite in speta cu privire la modul in care paznicii si personalul medical isi indeplinisera atributiile de serviciu. El a notat ca paznicii l-au transferat pe I.M. in celula nr. 3 cu scopul precis de a-i asigura protectia, deoarece era vorba de celula cea mai populata din inchisoare, unde nu se inregistrase niciun incident inainte si unde un serviciu de planton era asigurat pe rand de catre codetinuti. Procurorul a aratat, de asemenea, ca incidentul violent dintre I.M. si D.V., detinutul "sef al camerei", a fost de scurta durata, ca lui I.M. i-a fost administrat un tratament sedativ si ca D.V. a spus paznicilor ca I.M. dormea, circumstante care nu au permis supraveghetorilor sa se sesizeze si sa intervina.
    Procurorul a aratat, de altfel, ca faptele au fost favorizate in speta de anumite elemente obiective, printre care supraaglomerarea arestului Inspectoratului de Politie Judetean Prahova, care, in ciuda capacitatii sale de nouazeci de detinuti, adapostea doua sute. La aceasta s-a adaugat, in opinia procurorului insarcinat cu ancheta, incalcarea, de catre administratia inchisorii, a regulamentului interior si a Ordinului nr. 901 din 10 mai 1999 al ministrului de interne care interzice plasarea, in aceeasi celula, a detinutilor condamnati la o simpla pedeapsa cu inchisoare contraventionala si a detinutilor aflati in arest preventiv sau condamnati printr-o hotarare definitiva pentru savarsirea de infractiuni mai grave. In aceasta privinta, procurorul a aratat ca, la data la care reclamantul a fost incarcerat, numai alte patru persoane, dintre care doua femei, erau incarcerate pentru executarea unei pedepse cu inchisoare contraventionala, ceea ce facea, in opinia lui, imposibila asigurarea unei celule speciale pentru acestia, astfel cum impunea regulamentul interior. Procurorul a retinut ca transferul lui I.M. intr-un alt penitenciar nu ar fi putut avea loc, conform protocolului in vigoare, decat dupa prelevarea analizelor sale medicale, operatiune care ar fi putut avea loc cel mai devreme la 18 martie 2003, intr-o clinica a Ministerului de Interne, deoarece aceste analize se efectuau contra cost in spitalele ce apartineau Ministerului Sanatatii.
    Constatand, in cele din urma, ca supravegherea este greu de realizat in mod corespunzator in toate celulele unui centru de retinere, procurorul a aratat ca, in speta, nerespectarile regulamentului interior comise de paznici nu erau de natura sa angajeze raspunderea lor penala.
    Parchetul a dat, de asemenea, o rezolutie de neincepere a urmaririi penale pentru acuzatia de lovire si alte violente provocate de catre codetinuti asupra lui I.M., cu exceptia lui D.V., detinutul "sef al camerei".
    25. Reclamantii nu au fost niciodata informati de rezultatul acestei anchete, rezolutia de neincepere a urmaririi penale din 27 iunie 2002 nefiindu-le comunicata, pe motiv ca ancheta a fost efectuata din oficiu.
    26. La 2 iulie 2002, colonelul V.P., procuror militar sef adjunct al Sectiei parchetelor militare, a intocmit un raport ce arata ca era de acord, in principiu, cu solutia Parchetului militar din Ploiesti. Totusi, acesta a propus superiorului sau ierarhic retrimiterea cauzei la parchetul respectiv, apreciind ca rezolutia din 27 iunie 2002 prezenta unele deficiente in motivare, care era, in opinia sa, prea sumara, ambigua si prost redactata. El a mai propus sesizarea ministrului de interne cu privire la deficientele de la nivelul arestului Inspectoratului de Politie Judetean Prahova pentru a se lua masurile necesare in vederea prevenirii altor situatii similare. Acest raport nu a fost comunicat reclamantilor. El cuprinde o mentiune manuscrisa de catre procurorul militar sef indicand ca este de acord cu propunerea facuta de adjunctul sau.
    27. Printr-o nota datata din "octombrie 2002", acelasi colonel V.P. a informat ministrul de interne cu privire la deficientele constatate de procurorii militari la nivelul arestului Inspectoratului de Politie Judetean Prahova in timpul anchetei deschise in urma decesului lui I.M. El a aratat ca trebuiau luate masuri pentru prevenirea neregulilor constatate de procurorii militari, in special incalcarea Ordinului nr. 901 din 10 mai 1999 al ministrului de interne ce impunea separarea detinutilor ce executau o pedeapsa cu inchisoare contraventionala de cei aflati in arest preventiv sau condamnati. A aratat, de asemenea, ca, la data agresiunii a carui victima a fost I.M., arestul Inspectoratului de Politie Judetean Prahova era supraaglomerat, avand doua sute de persoane, in vreme ce capacitatea sa maxima era de nouazeci de detinuti. A atras atentia asupra faptului ca anterior, la 18 martie 1996, un alt detinut care executa o pedeapsa cu inchisoare contraventionala decedase in urma agresiunilor comise de codetinutii sai in aceeasi inchisoare supraaglomerata.
    Aceasta nota nu a fost comunicata reclamantilor. Ea contine pe margine o mentiune scrisa in acesti termeni: "Avand in vedere competentele parchetului militar, consider ca nu este necesara interventia pe langa Inspectoratul General al Politiei si pe langa Ministerul de Interne, care sunt la curent cu faptele pe care vrem sa le aducem la cunostinta. De clasificat."
    28. Nicio alta informatie cu privire la o eventuala reluare a anchetei de catre parchetul militar cu privire la cauzele decesului lui I.M. nu figureaza in dosar.
    b) Ancheta efectuata cu privire la codetinutul D.V. pentru acuzatia de omor
    29. Parchetul de pe langa Tribunalul Prahova a deschis din oficiu, in urma decesului lui I.M., o ancheta impotriva detinutului D.V. Procurorul insarcinat cu ancheta a mers la inchisoarea respectiva la 17 martie 2002. El a procedat la audierea, in calitate de martori, a mai multor codetinuti ai lui I.M. incarcerati in celulele nr. 3 si 36, printre care si D.V. Copiile declaratiilor facute de codetinutii lui I.M. in fata parchetului militar (supra, pct. 15) si copia rezolutiei de neincepere a urmaririi penale a acestui parchet din 27 iunie 2002 au fost atasate la dosarul deschis de catre Parchetul de pe langa Tribunalul Prahova.
    30. Prin rechizitoriul Parchetului de pe langa Tribunalul Prahova din 29 noiembrie 2002, D.V. a fost trimis in judecata pentru omor, infractiune prevazuta la art. 174 si 176 din Codul penal. Parchetul a notat ca D.V. era responsabil de moartea lui I.M. din cauza loviturilor si ranilor pe care i le-a provocat in mai multe randuri, obligandu-l sa stea sub un pat si lovindu-l de fiecare data cand incerca sa se ridice.
    31. In fata Tribunalului Prahova, competent pentru judecarea cauzei, reclamantii s-au constituit parti civile, cerand rambursarea cheltuielilor pentru inmormantarea lui I.M., precum si despagubiri pentru prejudiciu moral.
    32. S-au desfasurat mai multe sedinte publice in fata Tribunalului Prahova, apoi cauza a fost retrimisa la Tribunalul Hunedoara, prin decizia Curtii Supreme de Justitie. La 17 februarie 2003, avocatul reclamantilor a cerut copii ale documentelor depuse la dosar, cerere admisa de instanta.
    33. Prin hotararea din 16 iunie 2004, instanta a apreciat ca D.V. era raspunzator de decesul lui I.M. si l-a condamnat la o pedeapsa de 10 ani inchisoare pentru omor deosebit de grav. A notat ca, din ansamblul elementelor depuse la dosar, a rezultat ca D.V. a avut o atitudine foarte violenta fata de I.M., lovindu-l de mai multe ori dupa ce a fost adus in celula pana cand a cazut pe jos si s-a supus ordinului sau de a sta sub pat. Tribunalul a retinut ca I.M. a fost lovit din nou de D.V. la 16 martie 2002, atunci cand a incercat sa se ridice si a subliniat ca I.M. a intrat apoi intr-o stare de inconstienta pana a doua zi, adica 17 martie 2002 dimineata, cand D.V., la cererea codetinutilor, a alertat paznicul, care l-a transferat la spital. Tribunalul a aratat, de altfel, ca ancheta pe care a efectuat-o parchetul militar a constatat ca nu se putea angaja raspunderea penala fata de personalul medical sau fata de paznicii arestului Inspectoratului de Politie Judetean Prahova.
    Instanta a admis cererea reclamantilor pentru rambursarea cheltuielilor pentru inmormantarea lui I.M., precum si obtinerea de despagubiri pentru prejudiciul moral si l-a condamnat pe D.V. la plata, fiecaruia dintre reclamanti, a sumei de 16,6 milioane ROL (adica echivalentul a aproximativ 400 euro la paritatea euro/leu de la acea data) pentru cheltuielile pentru inmormantarea lui I.M., precum si 400 milioane ROL (aproximativ 9.600 euro la paritatea euro/leu de la acea data) cu titlu de prejudiciu moral.
    34. Parchetul, D.V. si reclamantii au declarat recurs impotriva acestei hotarari. In temeiul art. 362 din Codul de procedura penala, astfel cum era redactat la momentul comiterii faptelor, recursul reclamantilor, parti civile la proces, nu putea privi decat aspectul civil al hotararii.
    35. Prin hotararea din 8 septembrie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia a respins ca nefondat recursul tatalui si al fratelui lui I.M., apreciind ca solutia Tribunalului Hunedoara cu privire la aspectul civil al cauzei era corecta. In ceea ce priveste aspectul penal, Curtea a admis recursul parchetului, care a solicitat majorarea pedepsei lui D.V. si a marit pedeapsa acestuia la 16 ani inchisoare.
    36. Prin hotararea din 14 ianuarie 2005, Inalta Curte de Casatie si Justitie a confirmat, in urma recursului lui D.V., temeinicia condamnarii sale de catre instantele inferioare.
    37. In timpul derularii procedurii penale impotriva lui D.V., reclamantii au scris un memoriu procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, plangandu-se de rezolutia de neincepere a urmaririi penale a parchetului militar din 27 iunie 2002 si cerand reluarea anchetei penale efectuate de parchetele militare impotriva paznicilor inchisorii si impotriva personalului medical. Reclamantii au notat in memoriu ca D.V. nu era decat un tap ispasitor in aceasta cauza si ca organele de ancheta competente pentru determinarea eventualei raspunderi a paznicilor si a personalului medical al arestului au cautat sa minimizeze faptele, in ciuda numeroaselor elemente din dosar care dovedeau ca mai multe persoane au participat la comiterea faptelor care au provocat decesul lui I.M., care nu s-ar fi produs, in opinia lor, fara atitudinea neglijenta a paznicilor. Ei au subliniat ca instantele de drept comun care erau competente pentru examinarea acuzatiilor aduse de catre parchet impotriva lui D.V. au indicat faptul ca paznicii si personalul medical al arestului au fost exonerati de catre organul care avea competenta speciala, avand in vedere calitatea de militari activi a paznicilor inchisorii, si ca, prin urmare, procesul penal impotriva lui D.V. nu putea fi extins si la ei. Au cerut procurorului general sa se ia masuri pentru ca cei intr-adevar vinovati de comiterea faptelor care au provocat decesul lui I.M. sa fie gasiti si trimisi in judecata. Nu reiese din elementele dosarului ca reclamantii ar fi primit vreun raspuns sau ca le-a fost dat curs cererii lor.
    38. Reclamantii nu au primit sumele la plata carora D.V. a fost condamnat cu titlu de despagubiri pentru prejudiciu material si moral prin hotararea din 16 iunie 2004, ramasa definitiva.

    II. Dreptul si practica interne si internationale relevante
    1. Codul de procedura penala
    39. Dispozitiile relevante cu privire la caile de atac disponibile pentru contestarea unei decizii a parchetului sunt redactate in felul urmator:
    Art. 275. Dreptul de a face plangere
    "Orice persoana poate face plangere impotriva masurilor si actelor de urmarire penala, daca prin acestea s-a adus o vatamare intereselor sale legitime."
    Art. 278. Plangerea contra actelor procurorului
    "Plangerea impotriva masurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispozitiilor date de acesta se rezolva de prim-procurorul parchetului. In cazul cand masurile si actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispozitiilor date de catre acesta, plangerea se rezolva de procurorul ierarhic superior."
    Art. 278^1. Plangerea in fata instantei impotriva rezolutiilor sau a ordonantelor procurorului de netrimitere in judecata - introdus de Legea nr. 281/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedura penala si a unor legi speciale
    "Dupa respingerea plangerii facute conform art. 275-278 impotriva rezolutiei de neincepere a urmaririi penale (...) date de procuror, persoana vatamata, precum si orice alte persoane ale caror interese legitime sunt vatamate pot face plangere in termen de 20 de zile de la data comunicarii de catre procuror a modului de rezolvare, (...) la judecatorul de la instanta careia iar reveni, potrivit legii, competenta sa judece cauza in prima instanta."

    40. Ansamblul dispozitiilor relevante din Codul de procedura penala (art. 278 si art. 278^1 introdus de Legea nr. 281/2003) privind caile de atac disponibile pentru a contesta o rezolutie a parchetului sunt citate exhaustiv in cauzele Dumitru Popescu (nr. 1), nr. 49.234/99, pct. 43-46, 26 aprilie 2007) si Stoica impotriva Romaniei, nr. 42.722/02, pct. 45, 4 martie 2008.
    41. Dispozitiile relevante din Codul de procedura penala cu privire la persoanele ce pot face uz de caile de atac impotriva unei hotarari pronuntate in prima instanta erau redactate in felul urmator:
    Art. 362
    "Pot face apel:
    a) procurorul, in ce priveste latura penala si latura civila;
    b) inculpatul, in ce priveste latura penala si latura civila;
    c) partea vatamata, in cauzele in care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila, dar numai in ce priveste latura penala; [...]
    d) partea civila si partea responsabila civilmente, in ce priveste latura civila."
    Art. 385^2
    "Pot face recurs persoanele aratate in art. 362."
    42. Prin deciziile nr. 45, 157 si 261, pronuntate la 14 martie 2000, 21 septembrie 2000 si, respectiv, 24 septembrie 2002, Curtea Constitutionala a respins exceptia de neconstitutionalitate a art. 362 si art. 385^2 din Codul de procedura penala cu privire la imposibilitatea partii civile sau a partii vatamate de a ataca o decizie pe care o considera incorecta la instantele superioare. Curtea Constitutionala a aratat in special ca, in calitatea sa de titular al actiunii publice, se considera ca parchetul apara, in temeiul art. 130 din Constitutie, interesele generale ale societatii, statul de drept si drepturile si libertatile cetatenilor, printre care si cele ale partii vatamate sau ale partii civile la un proces penal. Din opiniile separate atasate la deciziile citate, judecatorii minoritari au aratat ca imposibilitatea partii civile sau a partii vatamate de a exercita personal si direct dreptul de a ataca o hotarare pe care o considera incorecta la instantele superioare constituie o atingere a dreptului lor de acces la o instanta, garantat prin art. 21 din Constitutie, precum si o incalcare a principiului constitutional de egalitate in fata legii.
    43. Prin Decizia nr. 100 din 9 martie 2004, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 261 din 24 martie 2004, Curtea Constitutionala si-a revizuit pozitia anterioara si a hotarat ca partea vatamata in procesul penal putea apela o hotarare pronuntata in prima instanta independent de modul - din oficiu sau la plangerea prealabila - in care actiunea penala a fost pusa in miscare.
    2. Cu privire la statutul procurorilor militari si al politistilor
    44. La data comiterii faptelor, supraveghetorii detinutilor din arestul inspectoratelor de politie erau militari activi. Urmarirea penala si judecarea acelora dintre ei care au comis fapte prevazute de legea penala erau, prin calitatea lor de militari activi, de competenta parchetelor si instantelor militare.
    45. Prin Legea nr. 293/2004 privind Statutul functionarilor publici cu statut special din Administratia Nationala a Penitenciarelor, membrii personalului conducerii penitenciarului au dobandit calitatea de functionari publici. Urmarirea penala si judecarea personalului conducerii penitenciarului erau, de acum inainte, de competenta parchetelor si a instantelor ordinare.
    46. Ansamblul dispozitiilor relevante din dreptul intern cu privire la statutul militarilor se gaseste in Hotararea Barbu Anghelescu impotriva Romaniei (nr. 46.430/99, pct. 40, 5 octombrie 2004) [a se vedea, de asemenea, Notar impotriva Romaniei (dec.), nr. 42.860/98, 13 noiembrie 2003].
    3. Cu privire la modalitatile de executare a pedepselor privative de libertate
    a) Rapoartele Comitetului European pentru Prevenirea Torturii si Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT)
    47. In unul din recentele sale rapoarte cu privire la Romania, CPT le-a recomandat autoritatilor romane, in urma unei alte vizite din iunie 2006 in diferite centre de detentie si penitenciare romanesti, sa ia masuri imediate pentru reducerea semnificativa a gradului de ocupare a celulelor si ca toti detinutii sa beneficieze de un pat, de saltele si lenjerii curate. In constatarile sale, CPT a evidentiat ca penitenciarele romanesti, in special aresturile politiei, se confruntau, in general, cu un grad de supraaglomerare deosebit de ridicat, ceea ce implica faptul ca detinutii erau adesea obligati sa imparta paturile, ca traiau in spatii mici si ca nu desfasurau aproape deloc activitati in afara celulei, ceea ce presupunea o lipsa constanta de intimitate, o tensiune sporita si, prin urmare, un nivel ridicat de violenta intre ei sau intre ei si personalul inchisorii.
    48. CPT s-a declarat intens preocupat de faptul ca lipsa paturilor aparea, de mai multi ani, ca o problema cronica la scara nationala si le-a recomandat autoritatilor romane sa ia masuri pentru a asigura respectarea normei privind spatiul vital de 4 mp pentru fiecare detinut in celulele colective ale tuturor penitenciarelor din tara. Problema supraaglomerarii penitenciarelor din Romania este, de asemenea, subliniata in rapoartele CPT intocmite dupa diversele sale vizite efectuate in perioadele 15-21 iunie 2004, 8-19 iunie 2006 si 28 septembrie-2 octombrie 2009.
    b) Recomandarile Comitetului de Ministri al Consiliului Europei si ale Parlamentului European privind supraaglomerarea din inchisori
    49. In Recomandarea nr. R (99) 22 cu privire la supraaglomerarea inchisorilor si inflatia populatiei inchisorilor, adoptata la 30 septembrie 1999, Comitetul de Ministri al Consiliului Europei anticipeaza un ansamblu de dispozitii care vizeaza reorientarea politicii penale spre recurgerea minima la incarcerare. Angajat in special in promovarea alternativelor la detentie, Comitetul de Ministri considera ca "privarea de libertate ar trebui considerata ca fiind o sanctiune sau masura de ultima instanta si nu trebuia, prin urmare, sa fie prevazuta decat in cazul in care gravitatea infractiunii ar face in mod vadit inadecvata orice alta sanctiune sau masura". El considera ca extinderea numarului de penitenciare "ar trebui mai degraba sa fie o masura exceptionala, deoarece nu este, ca regula generala, adecvata sa ofere o solutie durabila problemei supraaglomerarii". El invita statele sa "determine procurorii si instantele sa recurga cat de mult posibil la masuri alternative detentiei, numite «sanctiuni si masuri aplicate in interesul comunitatii»". De asemenea, incurajeaza tarile membre ale Consiliului Europei "sa examineze oportunitatea de dezincriminare a anumitor tipuri de delicte sau de reincadrare a lor astfel incat sa evite sa faca apel la pedepse privative de libertate".
    50. In Rezolutia din 17 decembrie 1998, Parlamentul European se declara, de asemenea, "in favoarea extinderii, in diferitele sisteme, a masurilor alternative inchisorii si pedepselor de substituire ca mijloace flexibile de asigurare a executarii pedepselor".
    c) Regimul juridic aplicabil contraventiilor
    51. La momentul comiterii faptelor, in cazul in care contravenientul refuza executarea amenzii, ca pedeapsa aplicata, instanta putea inlocui amenda cu o pedeapsa privativa de libertate. Prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 108/2003 privind desfiintarea inchisorii contraventionale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 747 din 26 octombrie 2003, inchisoarea contraventionala a fost scoasa de pe lista sanctiunilor aplicabile in materia contraventiilor. Astfel, principalele sanctiuni aplicabile au ramas avertismentul, amenda si obligatia de a presta munca in folosul comunitatii. Aceasta ultima sanctiune nu poate fi aplicata decat de o instanta. Pedeapsa cu inchisoarea contraventionala prevazuta de actele normative in vigoare se transforma in munca in folosul comunitatii. In cazul in care contravenientul refuza executarea pedepsei, instanta o poate inlocui cu amenda. Executarea pedepsei cu amenda se face conform regulilor privind executarea creantelor banesti, in caz de neplata nemaifiind posibila transformarea amenzii intr-o pedeapsa privativa de libertate.

                        IN DREPT

    I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 2 din Conventie
    52. Reclamantii se plang ca autoritatile nu au luat masurile necesare pentru a-i proteja viata lui I.M. si nu au efectuat o ancheta efectiva in urma decesului sau in inchisoare. Acestia invoca art. 3 si 6 din Conventie.
    53. Curtea reaminteste ca, fiind responsabila cu incadrarea juridica a faptelor cauzei, nu se considera legata de incadrarea facuta de reclamanti sau de Guvern. In temeiul principiului jura novit curia, aceasta a examinat, de exemplu, din oficiu, capetele de cerere din perspectiva unui articol sau paragraf pe care partile nu l-au invocat. Un capat de cerere se caracterizeaza prin faptele pe care le denunta si nu doar prin simplele motive sau argumente de drept invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra si altii impotriva Italiei din 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotarari si decizii 1998-I, si Berktay impotriva Turciei, nr. 22.493/93, pct. 167, 1 martie 2001). In lumina acestor principii, Curtea considera necesar, in circumstantele spetei, sa examineze intregul capat de cerere din perspectiva art. 2 din Conventie, formulat dupa cum urmeaza in partile sale relevante:
    "1. Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzata cuiva [...]"

    A. Cu privire la admisibilitate
    54. Guvernul invoca inadmisibilitatea cererii mai intai pentru nerespectarea termenului de 6 luni si apoi pentru neepuizarea cailor de atac interne. El subliniaza, pe de o parte, ca reclamantii ar fi trebuit sa depuna cererea in termen de 6 luni de data la care au luat cunostinta de rezolutia de neincepere a urmaririi penale a parchetului militar din 27 iunie 2002, adica in termen de 6 luni incepand cu 17 februarie 2003, cand avocatul lor a consultat documentele depuse la dosarul cauzei penale impotriva lui D.V. Guvernul pretinde, pe de alta parte, ca reclamantii au omis sa introduca o plangere impotriva aceleiasi decizii de neincepere a urmaririi penale a parchetului militar din 27 iunie 2002 la procurorul ierarhic superior, astfel cum le permitea art. 278 din Codul de procedura penala. Sustine ca persoanele in cauza nu au mai atacat aceasta rezolutie in fata instantei in temeiul art. 278^1 din Codul de procedura penala coroborat cu art. IX din Legea nr. 281/2003.
    55. Reclamantii resping teza Guvernului. In opinia lor, ultima hotarare interna definitiva pronuntata in cazul de fata este hotararea din 14 ianuarie 2005 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Reclamantii arata ca, atata vreme cat era inscrisa pe rolul instantelor nationale o cauza vizand cercetarea circumstantelor in care I.M. a decedat, cauza in care ei aveau calitatea de parti civile, erau obligati sa astepte rezultatul cauzei. Ei subliniaza ca rezolutia de neincepere a urmaririi penale a parchetului militar din 27 iunie 2002 nu reprezinta ultima hotarare interna definitiva, in sensul art. 35 § 1 din Conventie, intrucat ar fi putut fi confirmata sau infirmata ulterior de procurorii ierarhic superiori pana la prescrierea raspunderii penale a persoanelor invinuite. Ei noteaza ca, in orice caz, decizia respectiva nu le-a fost niciodata notificata pentru a putea exercita caile de atac prevazute de dispozitiile nationale. Reclamantii indica, de altfel, ca la data la care au luat cunostinta de existenta acelei decizii, s-au plans procurorului ierarhic superior, cerandu-i reluarea investigatiei fata de gardieni si personalul inchisorii in care a stat I.M.
    56. Curtea reaminteste ca, in temeiul art. 35 § 1 din Conventie, nu poate fi sesizata decat in urma epuizarii cailor de atac interne, astfel cum reiese din principiile de drept international general recunoscute, si in termen de 6 luni de la data hotararii interne definitive.
    Regula de epuizare a cailor de atac interne enuntata la art. 35 din Conventie le obliga, prin urmare, pe persoanele doritoare sa introduca impotriva unui stat o actiune in fata Curtii sa utilizeze inainte recursurile oferite de sistemul juridic din tara lor. Termenul de 6 luni se scurge de la data hotararii definitive in cadrul epuizarii cailor de atac interne [Paul si Audrey Edwards impotriva Regatului Unit (dec.), nr. 46.477/99, 7 iunie 2001]. Aceste cai de atac trebuie sa aiba un grad suficient de certitudine, practic si teoretic, fara de care le lipseste efectivitatea si accesibilitatea dorite (a se vedea, in special, Dalia impotriva Frantei, 19 februarie 1998, pct. 38, Culegere, 1998-I). Epuizarea cailor de atac interne este examinata in mod normal la data introducerii cererii la Curte. Totusi, aceasta regula nu este fara exceptii, care pot fi justificate de circumstantele speciale ale cauzei [Brusco, mentionata anterior, si Prodan impotriva Moldovei, nr. 49.806/99, pct. 39, CEDO 2004-III (extrase)].
    57. Aplicand aceste principii cazului de fata, Curtea arata mai intai ca rezolutia de incetare a urmarii penale a parchetului militar din 27 iunie 2002, considerata de Guvern ca fiind ultima decizie interna definitiva in sensul art. 35 § 1 din Conventie, nu a fost niciodata notificata reclamantilor. La data la care au luat cunostinta (supra, pct. 29 si 32), reclamantii au fost angajati, in calitate de parti civile, intr-o procedura ce vizeaza cercetarea raspunderii lui D.V. pentru faptele ce au condus la decesul lui I.M. Aceasta procedura avea o incidenta directa asupra problemei de a sti cine era raspunzator de decesul lui I.M. si era susceptibila sa clarifice circumstantele in care s-a produs, avand in vedere in special ca documentele intocmite in cadrul anchetei efectuate de parchetul militar care au constatat nereguli comise de paznici la regulamentul interior al inchisorii au fost depuse la dosarul cauzei (supra, pct. 29). Nu putem reprosa reclamantilor ca au asteptat rezultatul acestei proceduri inainte de a sesiza Curtea in termen de 6 luni de la pronuntarea hotararii definitive de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie, la 14 ianuarie 2005.
    58. Mai mult, Curtea nu este convinsa ca rezolutia de neincepere a urmaririi penale a parchetului militar din 27 iunie 2002 ar putea trece, in speta, ca fiind ultima hotarare interna definitiva, in sensul art. 35 § 1 din Conventie, intrucat, in temeiul art. 278 din Codul de procedura penala, aceasta decizie ar fi putut fi confirmata sau infirmata ulterior de procurorii ierarhic superiori celui care a luat-o. Reiese de altfel din elementele furnizate de parti ca, dupa adoptare, un procuror al parchetului militar ierarhic superior a cerut retrimiterea cauzei Parchetului militar teritorial din Ploiesti, avand in vedere ca rezolutia in litigiu prezenta deficiente din punctul de vedere al motivatiei sale (supra, pct. 26).
    59. Curtea arata, in plus, ca dupa ce a luat cunostinta de rezolutia de neincepere a urmaririi penale a parchetului militar consultand documentele unui alt dosar de ancheta, reclamantii, contrar afirmatiilor Guvernului, s-au plans procurorului general al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, cerandu-i reluarea anchetei (supra, pct. 37).
    60. In ceea ce priveste calea de atac indicata de Guvern pe baza art. 278^1 din Codul de procedura penala coroborat cu art. IX din Legea nr. 281/2003, aceasta nu a devenit disponibila decat la 1 iulie 2003, adica dupa data introducerii cererii. Presupunand chiar ca se face o exceptie, in speta, de la regula conform careia caile de atac trebuie sa fie disponibile la data introducerii cererii (Brusco, citata anterior, si Prodan, citata anterior, pct. 39), nu este deloc sigur ca aceasta cale de atac ar fi putut fi folosita in circumstantele deosebite ale prezentei cauze. In aceasta privinta, Curtea arata ca art. 278^1 din Codul de procedura penala permite persoanei vatamate sau oricarei alte persoane ale carei interese legitime sunt vatamate de o decizie de respingere a plangerii depuse in temeiul art. 275 si art. 278 din Codul de procedura penala impotriva unei rezolutii de neincepere a urmaririi penale date de procuror sa faca plangere, in termen de 20 de zile de la data comunicarii deciziei, la instanta care este, potrivit legii, competenta sa judece cauza in prima instanta. Or, nu reiese din actele dosarului ca reclamantilor li s-ar fi notificat pana in prezent o decizie ca raspuns la plangerea lor impotriva rezolutiei de neincepere a urmaririi penale din 27 iunie 2002, act pe care l-ar fi putut apoi ataca in justitie prin intermediul dispozitiei citate de Guvern.
    61. Curtea nu poate admite, prin urmare, exceptiile preliminare ale Guvernului. De asemenea, Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din Conventie si ca nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar asadar sa fie declarat admisibil.

    B. Cu privire la fond
    1. Cu privire la aspectul material al art. 2 din Conventie
    62. Reclamantii denunta neluarea de catre autoritati a masurilor necesare pentru protejarea vietii lui I.M. Acestia arata ca I.M. a trebuit sa imparta celula cu detinuti condamnati pentru infractiuni grave, in ciuda naturii pedepsei sale, ce impunea o detentie separata de ceilalti detinuti condamnati prin hotarari definitive. Ei subliniaza ca paznicii nu si-au facut datoria de supraveghere si au omis sa ia masuri pentru a se interesa de soarta lui I.M., in pofida faptului ca erau la curent cu crizele sale de sevraj alcoolic si cu incidentele violente din partea codetinutilor sai. Reclamantii arata, de asemenea, ca medicii inchisorii s-au multumit sa dea medicamentele paznicilor pentru a i le administra lui I.M. in caz de criza de sevraj alcoolic si ca aceasta sarcina a fost apoi incredintata detinutului "sef al camerei", ceea ce ei considera a fi contrar deontologiei medicale si datoriei lor de supraveghere.
    63. Guvernul considera ca autoritatile au luat toate masurile previzibile pentru protejarea vietii lui I.M. El subliniaza ca, din motive de ordin obiectiv, legate de supraaglomerarea inchisorii Inspectoratului de Politie Judetean Prahova, autoritatile penitenciare au trebuit sa incalce regula conform careia persoanele care executau o pedeapsa cu inchisoare contraventionala trebuiau sa fie separate de cele arestate preventiv sau condamnate definitiv pentru infractiuni prevazute in Codul penal. Noteaza ca autoritatile penitenciare au considerat ca I.M. nu putea coabita cu A.N., o alta persoana care executa un mandat de arestare contraventionala, pe motiv ca I.M. putea reprezenta un pericol pentru acesta din urma, in varsta de 60 de ani, din cauza crizelor de sevraj alcoolic. Subliniaza ca autoritatile penitenciare au decis instalarea lui I.M. in celula nr. 36 si, apoi, in celula nr. 3, tocmai pentru a putea fi supravegheat si ingrijit de ceilalti detinuti, care ii administrau efectiv medicamentele prescrise de medici. Considera ca paznicii si-au indeplinit datoria de supraveghere verificand starea lui I.M. de doua ori pe zi, la schimbul turei, dar ca au fost indusi in eroare de spusele detinutului "sef de camera", care le-a indicat ca I.M. dormea in urma administrarii de sedative.
    64. Curtea reitereaza ca prima teza din art. 2 § 1 din Conventie obliga statul nu numai sa nu provoace cu intentie moartea unei persoane, ci sa si ia masurile necesare pentru a proteja viata persoanelor aflate sub jurisdictia sa. Aceasta dispozitie cuprinde, de asemenea, in anumite circumstante definite, obligatia pozitiva a statelor de a lua preventiv masuri de ordin practic pentru a proteja individul a carui viata este amenintata (a se vedea, de exemplu, Osman impotriva Regatului Unit, 28 octombrie 1998, pct. 115, Culegere 1998-VIII, Mahmut Kaya impotriva Turciei, nr. 22.535/93, pct. 85, CEDO 2000-III, L.C.B. impotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, pct. 36, Culegere 1998-III, si Anguelova impotriva Bulgariei, nr. 38.361/97, pct. 125-131, CEDO 2002-IV). Aceasta se aplica, in special, atunci cand este vorba de persoane retinute sau arestate care se afla astfel intr-un raport de dependenta cu statul, astfel cum este cazul lui I.M. dupa incarcerarea sa in inchisoarea Inspectoratului de Politie Judetean Prahova.
    65. Datoria Curtii este de a verifica daca, in speta, autoritatile au luat, in cadrul atributiilor lor, masuri care, dintr-un punct de vedere rezonabil, ar fi putut preveni rezultatul fatal pentru persoana in cauza, in timpul in care aceasta se afla sub supravegherea paznicilor inchisorii. In cazul in care sunt formulate acuzatii in temeiul art. 2, ca in cazul de fata, Curtea trebuie sa inceapa o examinare deosebit de detaliata; pentru aceasta, se bazeaza pe ansamblul elementelor furnizate de parti sau, daca este necesar, pe cele pe care si le procura din oficiu (H.L.R. impotriva Frantei, 29 aprilie 1997, pct. 37, Culegere 1997-III). Criteriul ce trebuie folosit in cadrul Conventiei este cel al probei "dincolo de orice indoiala rezonabila"; o astfel de proba poate reiesi dintr-o serie de indicii sau din supozitii care nu au fost respinse, suficient de grave, precise si concordante (Irlanda impotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 161, seria A nr. 25). In ceea ce priveste aprecierea probelor, Curtea are un rol subsidiar de jucat si trebuie sa fie prudenta inainte de a-si asuma rolul de instanta de prim grad de jurisdictie chemata sa cunoasca faptele, atunci cand circumstantele unei cauze date nu ii dispun acest lucru [Tahsin Acar impotriva Turciei (MC), nr. 26.307/95, pct. 216, CEDO 2004-III].
    66. Curtea arata mai intai ca autoritatile penitenciare erau la curent, chiar de cand l-au inchis pe I.M., de dependenta de alcool pe care o avea si puteau, asadar, sa prevada in mod rezonabil consecintele pe care stoparea consumului acestei substante le putea provoca, cum ar fi o stare de agitatie sau de confuzie, de anxietate, de insomnii sau halucinatii (supra, pct. 8). Acestea erau elemente importante ce trebuiau luate in considerare la plasarea unui detinut intr-o celula sau alta.
    67. Or, trebuie sa se constate ca autoritatile penitenciare l-au plasat pe I.M. intr-o celula pe care trebuia s-o imparta cu mai multi detinuti condamnati pentru infractiuni grave prevazute in Codul penal, cu incalcarea regulamentului centrelor de detentie respective, conform caruia detinutii care executau o pedeapsa de inchisoare contraventionala trebuiau sa stea separati de cei care erau arestati sau condamnati printr-o hotarare judecatoreasca definitiva. Faptul invocat de Guvern de a dori sa-l protejeze pe A.N., celalalt detinut din inchisoare care ispasea, in acelasi timp cu I.M., o pedeapsa cu inchisoare contraventionala, si care ar fi putut fi pus in pericol din cauza crizelor de sevraj alcoolic ale lui I.M., nu le scutea deloc pe autoritatile penitenciare de obligatia de a lua masuri corespunzatoare pentru protejarea lui I.M. Oriunde ar fi fost plasat, acesta din urma necesita, in special in primele zile de detentie, cand se manifestau cele mai puternice simptome de sevraj, o atentie si o supraveghere cu totul deosebite. Or, nu s-a intamplat nimic.
    68. Nu a fost contestat faptul ca, dupa primele trei zile de incarcerare, I.M. prezenta numeroase echimoze la nivelul toracelui, feselor si ochilor, provocate de loviturile care i-au fost aplicate de catre codetinutii din celula nr. 36 dupa incarcerare.
    69. De asemenea, nu s-a contestat nici faptul ca, dupa tratamentele aplicate de catre codetinuti, I.M. nu a beneficiat de un examen neurologic si de o electroencefalograma, astfel cum a indicat totusi medicul care l-a consultat in noaptea de 15 spre 16 martie 2002. Omiterea autoritatilor penitenciare de a-l duce pe I.M. la examinarile prescrise, la care se adauga faptul ca au delegat codetinutilor sarcina de a-i administra lui I.M. medicamentele prescrise pentru calmarea crizelor de sevraj alcoolic, ridica indoieli serioase cu privire la respectarea de catre stat a obligatiei de protejare a vietii oferind cu diligenta ingrijiri medicale atunci cand starea de sanatate a unei persoane le necesita pentru prevenirea unui rezultat fatal (Anguelova, citata anterior, pct. 125-131, si Scavuzzo-Hager si altii impotriva Elvetiei, nr. 41.773/98, pct. 65, 7 februarie 2006).
    70. La aceasta se adauga modul cu siguranta defectuos in care autoritatile si-au exercitat obligatia de supraveghere dupa ce I.M. a fost inapoiat la inchisoare, la 16 martie 2002. O simpla vizita a paznicilor in celula in care a fost plasat I.M. in acea zi le-ar fi permis sa vada ca I.M. fusese din nou agresat de codetinuti. Era vorba de o masura care nu depasea atributiile de baza ale paznicilor si care ar fi putut evita decesul lui I.M. daca ar fi fost luate masuri de urgenta. Or, codetinutii lui I.M., audiati atat de parchetul civil, cat si de cel militar, convin sa declare ca paznicii nu si-au facut griji pentru I.M. dupa ce a fost plasat in celula nr. 3 si ca s-au limitat sa intrebe, din cand in cand, pe detinutul "sef al camerei" daca I.M. era bine, fara sa verifice daca intr-adevar asa era. Curtea apreciaza ca o atentie deosebita din partea supraveghetorilor era cu atat mai mult necesara in ziua respectiva stiind ca I.M. fusese deja agresat de codetinutii din celula in care a stat inainte si ca i s-au administrat tranchilizante care ii slabeau capacitatea de a rezista potentialilor agresori sau de a cere ajutor.
    71. Faptul, indicat de Guvern, ca inchisoarea respectiva era supraaglomerata la momentul comiterii - lucru confirmat de CPT in rapoartele sale pregatite in urma vizitelor efectuate in inchisorile din Romania (supra, pct. 47) - nu ii scutea pe paznici de obligatia de a asigura o supraveghere efectiva a lui I.M. Si asta cu atat mai mult cu cat, in aceeasi inchisoare, un alt detinut care executa, ca si I.M., o pedeapsa cu inchisoare contraventionala, decedase cu cativa ani in urma, in urma agresiunilor aplicate acestuia de catre codetinuti (supra, pct. 27 in fine).
    72. Mai pe larg, Curtea apreciaza ca supraaglomerarea inchisorilor din tara nu constituie o circumstanta susceptibila de exonerare a statelor contractante de obligatia de a lua, la nivel national, masurile necesare pentru ca dreptul garantat de art. 2 din Conventie sa fie respectat, cum sunt masurile preconizate de Recomandarea nr. R (99) 22 cu privire la supraaglomerarea si inflatia populatiei inchisorilor adoptata de Comitetul de Ministri, care solicita in special statelor sa determine procurorii si instantele sa recurga cat mai pe larg posibil la masuri alternative la detentie si sa reorienteze politica penala catre minima recurgere la incarcerare. In aceasta privinta, Curtea arata ca legislatia nationala care a permis, la acea vreme, unei instante sa transforme pedeapsa contraventionala cu amenda intr-o pedeapsa cu inchisoare ferma a fost abrogata si ca nu mai este posibil ca o persoana care a primit o asemenea pedeapsa sa fie inchisa in caz de neplata (supra, pct. 51).
    73. In lumina tuturor acestor elemente, Curtea apreciaza ca statul nu si-a indeplinit, in speta, obligatia de a proteja viata lui I.M. cand se afla sub supravegherea sa si ca a fost incalcat art. 2 din Conventie sub aspect material.
    2. Cu privire la aspectul material al art. 2 din Conventie
    74. Reclamantii denunta lipsa anchetei efective impotriva agentilor statului in urma decesului lui I.M. Arata ca, in ciuda greselilor si neglijentelor grave comise de paznicii inchisorii, care l-au plasat pe I.M. in celule supraaglomerate, cu recidivisti cunoscuti pentru comportamentul lor violent, si care au omis sa asigure supravegherea necesara, nicio raspundere nu a fost retinuta impotriva lor, fiind angajata raspunderea penala doar fata de o singura persoana particulara.
    75. Guvernul combate aceasta teza, indicand diferitele acte procedurale efectuate din oficiu de catre parchetele militar si civil, acte care atesta, in opinia lui, ca a fost efectuata o ancheta completa si efectiva. Arata, de asemenea, ca cerinta de promptitudine si de diligenta rezonabila a fost respectata in speta, ancheta debutand, in fata parchetului militar, la 17 martie 2002 si terminandu-se la 27 iunie 2002, data la care parchetul a pronuntat o rezolutie de neincepere a urmaririi penale. Arata ca, la sfarsitul anchetei, parchetul militar insarcinat a sesizat ministrul de interne pentru a-i aduce la cunostinta incalcarea regulamentului interior comisa, in speta, de conducerea arestului Inspectoratului de Politie Judetean Prahova si supraaglomerarea acesteia, ceea ce a dus, in opinia sa, la imposibilitatea paznicilor de a cunoaste in orice moment situatia efectiva a fiecarui detinut.
    76. Guvernul arata, de asemenea, ca ancheta efectuata de parchetul civil a condus la condamnarea lui D.V. la o pedeapsa de 16 ani inchisoare si la obligatia de despagubire a reclamantilor. Mai mult, in opinia sa, reclamantii puteau sesiza instantele civile cu o actiune in raspundere civila delictuala impotriva paznicilor sau conducerii inchisorii in baza art. 998-1000 din Codul civil. Ar fi putut astfel obtine obligarea paznicilor la plata de despagubiri, conditiile necesare pentru angajarea raspunderii civile delictuale fiind mai putin stricte decat cele pentru angajarea raspunderii penale.
    77. Reclamantii subliniaza ca nu au obtinut sumele la plata carora D.V. a fost obligat cu titlu de despagubiri pentru prejudiciu material si moral prin hotararea din 16 iunie 2004 ramasa definitiva. Arata ca sansele de a obtine despagubiri prin executarea acestei hotarari sunt nule avand in vedere ca debitorul executa o pedeapsa lunga cu inchisoare si ca nu are niciun venit. Ei neaga existenta unor sanse de reusita a unei actiuni separate in materie civila impotriva paznicilor inchisorii avand in vedere ca, prin hotararea definitiva din 14 ianuarie 2005, Inalta Curte de Casatie si Justitie a estimat ca singurul vinovat al decesului lui I.M. era D.V., fara sa retina unele elemente in privinta paznicilor inchisorii, de natura sa ofere o baza faptica care sa permita formularea unei actiuni civile in raspundere delictuala impotriva lor. Ei subliniaza ca, potrivit art. 22 din Codul de procedura penala, hotararea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile care judeca actiunea civila, cu privire la existenta faptelor, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia.
    78. Curtea reaminteste ca obligatia de a proteja dreptul la viata pe care il impune art. 2, coroborata cu obligatia generala care ii revine statului in temeiul art. 1 din Conventie de "a recunoaste oricarei persoane aflate sub jurisdictia [sa], drepturile si libertatile definite [...] [in] Conventie", presupune si impune desfasurarea unei forme de ancheta oficiala efectiva atunci cand recurgerea la forta a dus la moartea unei persoane [a se vedea, mutatis mutandis, McCann si altii impotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, pct. 161, seria A nr. 324, si Kaya impotriva Turciei, 19 februarie 1998, pct. 105, Culegere 1998-I, Sabuktekin impotriva Turciei, nr. 27.243/95, pct. 97, CEDO 2002-II (extrase), si Ekinci impotriva Turciei, nr. 25.625/94, pct. 77, 18 iulie 2000]. O astfel de ancheta trebuie sa aiba loc de fiecare data cand o persoana decedeaza in urma recurgerii la forta, fie ca autorii pretinsi sunt agenti ai statului sau terti. Cu toate acestea, daca se pretinde ca in actul respectiv sunt implicati agenti sau organe ale statului, se pot aplica cerinte deosebite cu privire la eficacitatea anchetei (Tahsin Acar, citata anterior, pct. 220). Investigatiile trebuie sa fie, in special, aprofundate, impartiale si atente [McCann si altii, citata anterior, pct. 161-163, si Cakici impotriva Turciei (MC), nr. 23.657/94, pct. 86, CEDO 1999-IV].
    79. Curtea subliniaza ca obligatia mentionata nu se aplica numai cazurilor in care s-a stabilit ca moartea a fost provocata de un agent al statului. Simplul fapt ca autoritatile sunt informate despre deces da nastere ipso facto obligatiei prevazute de art. 2 de a efectua o ancheta efectiva cu privire la circumstantele in care s-a produs [a se vedea, mutatis mutandis, Ergi impotriva Turciei, 28 iulie 1998, pct. 82, Culegere 1998-IV, Yasa impotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 100, Culegere 1998-VI, Hugh Jordan impotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, pct. 107-109, CEDO 2001-III, Tanrikulu impotriva Turciei (MC), nr. 23.763/94, pct. 103, CEDO 1999-IV, si Slimani impotriva Frantei, nr. 57.671/00, pct. 29, CEDO 2004-IX (extrase)].
    80. In speta, autoritatile interne nu au ramas inactive in urma decesului lui I.M. S-au efectuat doua anchete, in paralel, de catre parchetele civil si militar. Una dintre ele a constatat vinovatia exclusiva a unui codetinut, care a fost condamnat pentru omor deosebit de grav la o pedeapsa de 16 ani inchisoare; cealalta a dus la o rezolutie de neincepere a urmaririi penale in privinta paznicilor inchisorii. Fara a contesta temeinicia deciziilor pronuntate de autoritati la nivel national, Curtea apreciaza totusi ca simplul fapt ca un individ a fost condamnat pentru uciderea lui I.M. nu ar fi suficient, in speta, pentru a se considera ca statul si-ar fi respectat obligatia prevazuta de art. 2 din Conventie de a efectua o ancheta efectiva asupra circumstantelor in care s-a produs decesul unei persoane cand se afla sub supravegherea sa.
    81. Pentru ca o astfel de ancheta sa poata fi considerata efectiva in ceea ce priveste circumstantele din speta, investigatiile ar fi trebuit sa fie efectuate de autoritati independente in privinta tuturor celor implicati in evenimente, inclusiv a paznicilor inchisorii [a se vedea, de exemplu, hotararile Gulec impotriva Turciei, 27 iulie 1998, pct. 81-82, Culegere 1998-IV, si Ogur impotriva Turciei (MC), nr. 21.594/93, pct. 91-92, CEDO 1999-III]. Aceasta cerinta de independenta presupune nu numai lipsa oricarei legaturi ierarhice sau institutionale, ci si o independenta practica (a se vedea, de exemplu, Ergi, citata anterior, pct. 83-84, Culegere 1998-IV, si Kelly si altii impotriva Regatului Unit, nr. 30.054/96, pct. 114, 4 mai 2001).
    82. In acest sens, trebuie constatat ca ancheta efectuata in privinta paznicilor sau a celorlalte cadre ale inchisorii in care sau produs incidentele ce au condus la decesul lui I.M. a fost efectuata exclusiv de procurorii parchetului militar.
    83. Ori, independenta procurorilor militari poate fi pusa sub semnul indoielii avand in vedere legislatia nationala in vigoare la data faptelor. In Cauza Barbu Anghelescu impotriva Romaniei, Curtea a hotarat ca a existat o incalcare a art. 3 in latura sa procedurala, avand in vedere lipsa de independenta a procurorilor militari carora li s-a solicitat sa efectueze o ancheta in urma unei plangeri penale pentru rele tratamente indreptata impotriva ofiterilor de politie (Barbu Anghelescu, citata anterior, pct. 70). Ea a constatat ca acestia din urma erau la data faptelor cadre militare active cu aceeasi functie ca si procurorii militari si ca beneficiau, asadar, de grade militare, se bucurau de toate privilegiile in materie, erau raspunzatori de incalcarea regulilor de disciplina militara si faceau parte din structura militara, bazata pe principiul subordonarii ierarhice (Barbu Anghelescu, citata anterior, pct. 40-43).
    84. Curtea nu vede niciun motiv sa nu fie de acord cu o asemenea concluzie in speta, paznicii inchisorii unde I.M. executa pedeapsa cu inchisoare contraventionala fiind ei insisi la data faptelor militari activi, precum procurorul militar care a efectuat ancheta impotriva lor.
    85. Eficacitatea anchetei pe care statul este obligat sa o efectueze asupra circumstantelor in care decesul unei persoane s-a produs atunci cand era sub supravegherea sa cere, in plus, astfel cum reaminteste Guvernul in mod corect, celeritate si o diligenta rezonabila (Hotararea Yasa, citata anterior, pct. 102-104, si Mahmut Kaya, citata anterior, pct. 106-107, CEDO 2000-III). Se subintelege ca o astfel de cerinta implica obligatia autoritatilor de a informa in mod corespunzator rudele victimei cu privire la rezultatul acestei anchete (Lupascu impotriva Romaniei, nr. 14.526/03, pct. 41, 4 noiembrie 2008) pentru a le permite sa exercite caile de atac disponibile in dreptul intern si, mai pe larg, pentru a le mentine increderea in respectarea principiului legalitatii si a evita orice aparenta de complicitate sau de toleranta privind anumite acte ilegale (McKerr impotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, pct. 114, CEDO 2001-III, si Tahsin Acar, citata anterior, pct. 223-224). Omitand, in mod deliberat sau nu, in speta, sa comunice reclamantilor rezultatul anchetei efectuate de parchetul militar cu privire la paznicii inchisorii, functionarilor si codetinutilor lui I.M., autoritatile au impiedicat exercitarea, de catre acestia, a cailor de atac care ar fi putut sa se dovedeasca eficiente in dreptul intern pentru contestarea rezultatului anchetei efectuate de parchetul militar impotriva paznicilor, personalului militar si codetinutilor lui I.M., in special noul recurs instituit de Legea nr. 281/2003 (pct. 39 si 60).
    86. Din elementele dosarului reiese ca reclamantii au fost in realitate privati de posibilitatea efectiva de a contesta decizia care ii exonereaza pe agentii statului de orice raspundere pentru moartea lui I.M., inclusiv in cadrul procedurii penale deschise de parchet impotriva detinutului D.V. In calitatea lor de parti civile la procedura mentionata, recursul reclamantilor nu putea privi, avand in vedere dispozitiile procedurale in vigoare la data faptelor, decat aspectul civil al hotararii prin care instanta a indicat ca paznicii inchisorii au fost exonerati de raspundere de un organ care avea competenta speciala avand in vedere calitatea lor de militari activi (supra, pct. 42). Reiese, de pe alta parte, din motivele avansate de instantele care au cunoscut cauza ca aceste jurisdictii nu au cautat sa examineze eventuala parte de raspundere a paznicilor inchisorii in moartea lui I.M., desi competenta lor s-a extins, in cursul procedurii respective, la judecarea fostilor militari activi, cum sunt supraveghetorii din inchisoare (supra, pct. 45), si ca ordonanta de neincepere a urmaririi penale din 27 iunie 2002 nu avea in fata ei autoritate de lucru judecat.
    87. Curtea nu este convinsa de argumentul Guvernului conform caruia, la terminarea anchetei parchetului militar, procurorul insarcinat cu ancheta ar fi sesizat ministrul de interne, informandu-l despre incalcarile regulamentului interior comise de paznici si de personalul de conducere al inchisorii. Intr-adevar, nimic nu ne permite sa afirmam ca nota procurorului militar C.V. care denunta acele nereguli ar fi fost trimisa in realitate ministrului de interne, citirea notei scrise de mana de pe marginea acestui document conducand in sens contrar (supra, pct. 28).
    88. In ceea ce priveste posibilitatea pentru reclamanti de a introduce o actiune in despagubiri impotriva paznicilor si conducerii inchisorii, Curtea reaminteste ca obligatia statului in sensul art. 2 din Conventie nu poate fi considerata indeplinita decat daca mecanismele de protectie prevazute in drept functioneaza efectiv si in practica [Calvelli si Ciglio impotriva Italiei (MC), nr. 32.967/96, pct. 53, CEDO 2002-I, Lazzarini si Ghiacci impotriva Italiei (dec.), nr. 53.749/00, 7 noiembrie 2002, si Byrzykowski impotriva Poloniei, nr. 11.562/05, pct. 117, 27 iunie 2006]. Ori, atat timp cat nu s-a contestat faptul ca o actiune civila impotriva paznicilor inchisorii era teoretic posibila, in temeiul art. 998-1000 din Codul civil, o asemenea cale era, in practica, daca nu destinata esecului, cel putin aleatorie, avand in vedere circumstantele din speta si, in special, motivarea hotararii definitive din 14 ianuarie 2005, care a desemnat un singur vinovat de decesul lui I.M., pe codetinutul D.V. Mai mult, Curtea arata ca Guvernul nu a pronuntat nicio decizie a vreunei instante nationale care sa demonstreze ca un paznic al unei inchisori ar fi putut fi condamnat la plata de despagubiri pe motiv ca nu a comis infractiunea de neglijenta in exercitarea atributiilor sale, astfel cum a fost cazul de fata.
    89. Ansamblul tuturor acestor elemente sunt suficiente Curtii pentru a concluziona ca statul nu si-a indeplinit, in speta, obligatia de a efectua o ancheta efectiva in urma decesului lui I.M. Prin urmare, a fost incalcat art. 2 din Conventie sub aspect procedural.

    II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
    90. In temeiul art. 41 din Conventie,
    "Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a Protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

    A. Prejudiciu
    91. Reclamantii pretind 30.714 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material cauzat in urma decesului rudei lor apropiate si fac trimitere la hotararea Tribunalului Hunedoara din 16 iunie 2004. Acestia solicita, de asemenea, 60.000 euro cu titlu de prejudiciu moral ca urmare a pierderii lui I.M.
    92. Guvernul considera ca nu trebuie acordata nicio suma cu titlu de prejudiciu material. Subliniaza ca debitorul sumei stabilit de hotararea Tribunalului Hunedoara in ceea ce priveste cheltuielile de inmormantare era D.V., si nu statul, si apreciaza ca Guvernul nu este raspunzator de neindeplinirea unei obligatii ce apartine unui tert. In ceea ce priveste cererea reclamantilor pentru prejudiciu moral, Guvernul o considera excesiva in raport cu sumele acordate de Curte in alte cauze in care a constatat o incalcare a art. 2 din Conventie.
    93. Curtea noteaza ca reclamantii nu indica clar pentru ce se cere suma pe care o pretind cu titlu de prejudiciu material. Arata ca hotararea Tribunalului Hunedoara din 16 iunie 2004 citata de reclamanti le-a admis cererea de obtinere a rambursarii cheltuielilor expuse pentru inmormantarea lui I.M. (supra, pct. 33 in fine). Nimic nu indica faptul ca in realitate le-a fost imposibil sa obtina executarea acelei hotarari sau ca statul ar fi impiedicat executarea prin actiuni sau inactiuni de care nu poate fi considerat raspunzator. Prin urmare, Curtea nu poate admite aceasta cerere. In schimb, considera ca reclamantii au suferit un anumit prejudiciu moral din cauza suferintelor cauzate de pierderea unei rude si de lipsa unei anchete efective, prejudiciu pe care doar constatarea incalcarii nu ar putea sa il stearga. Curtea considera ca trebuie sa li se acorde reclamantilor impreuna suma de 35.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

    B. Cheltuieli de judecata
    94. De asemenea, reclamantii solicita 6.540 EUR pentru cheltuielile de judecata suportate in fata Curtii, incluzand, in special, onorariile avocatului, cheltuielile de traducere si comunicare cu Curtea.
    95. Guvernul este de acord sa acorde reclamantilor o suma corespunzatoare cheltuielilor reale, dovedite, necesare si rezonabile facute in timpul procedurilor in fata instantelor interne si in fata Curtii.
    96. In conformitate cu jurisprudenta Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de judecata decat in masura in care se stabileste caracterul real, necesar si rezonabil al cuantumului lor. In speta si tinand seama de documentele de care dispune si de jurisprudenta sa, Curtea considera ca este rezonabil sa se acorde reclamantilor suma de 3.600 EUR pentru toate cheltuielile.

    C. Dobanzi moratorii
    97. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.

                   PENTRU ACESTE MOTIVE,
                      In unanimitate,
                         CURTEA:

    1. declara cererea admisibila;
    2. hotaraste ca a fost incalcat art. 2 din Conventie sub aspect material;
    3. hotaraste ca a fost incalcat art. 2 din Conventie sub aspect procedural;
    4. hotaraste:
    a) ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantilor, in termen de trei luni de la data la care hotararea ramane definitiva, in conformitate cu articolul 44 § 2 din Conventie, suma de 35.000 EUR (treizeci si cinci mii euro), cu titlu de prejudiciu moral, si 3.600 EUR (trei mii sase sute euro) pentru cheltuieli de judecata, care trebuie convertiti in moneda nationala a statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii, plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit;
    b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;
    5. respinge cererea de reparatie echitabila pentru celelalte capete de cerere.
    Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 25 ianuarie 2011, in temeiul art. 77 § 2 si 3 din Regulament.

                      PRESEDINTE
                   JOSEP CASADEVALL

                       Grefier,
                   Santiago Quesada

                       --------
Data aparitiei: 23 Aprilie 2014
Ti-a placut acest articol?
Da Like, Printeaza sau trimite pe Email!
Votati articolul "HOTARARE din 25 ianuarie 2011 in Cauza Iorga si altii impotriva Romaniei":
Rating:

Nota: 4.5 din 5 din 2 voturi


Newsletter Infojuridic Stiri, Noutati, Articole, Dezbateri
Litigiile de munca: legislatie comentata si exemple practice

Citeste GRATUIT un Raport Special exclusiv "Litigiile de munca: legislatie comentata si exemple practice"

Adauga mai jos adresa de email si vei primi raportul in Inbox

Poate sunteti interesat si de:

ClubJuridic.ro - intrebarea zilei

Puteti sa imi raspundeti ?

Intrebare: Buna ziua.Cu tot respectul, va rog sa imi spuneti,pas cu pas. cum si de unde as putea sa aflu, daca un teren proprietate personala cu mostenitori, are documentatia cadastrala efectuata respectiv inregistrata. Ce acte imi sunt necesare ? Proprietarii de drept sunt decedati, in rest, nu exista comunicare. Mii de multumiri anticipate.

Raspuns: Nu ati intrebat daca este intabulat terenul, ci doar daca a fost depusa o documentatie topocadastral... [citeste tot raspunsul aici...]

Atentie, Juristi!
Litigiile de munca: legislatie comentata si exemple practice

Conflictele de munca pot fi solutionate!

Cititi intreaga legislatie cu privire la neintelegerile si conflictele de munca!

Descarcati GRATUIT Raportul Special "Litigiile de munca: legislatie comentata si exemple practice"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice