Raporturile juridice in arbitrajul comercial

- conf. univ. dr. Ioan Sabau-Pop arbitru, Curtea de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei

1. Preliminarii

Arbitrajul comercial este o institutie mixta, de drept procesual si de drept material, ea ramanand sub aspectul raportului juridic o institutie de drept procesual.

Transformarea „dreptului de judecata“ din domeniul competentelor autoritatilor publice, puterea judecatoreasca in domeniul justitiei private creeaza noi raporturi juridice si de asta data acestea sunt de drept privat. Insa solutiile care se pronunta sunt recunoscute de
autoritatile publice cu puterea egala a unei hotarari judecatoresti, scopul fiind acela de a fi pusa in executare cu concursul autoritatilor statului care au competenta in aceasta materie.

Elementul central al arbitrajului, care da o distinctie acestuia, o constituie conventia arbitrala, pe care urmeaza sa o analizam din aceasta perspectiva. Conventia arbitrala constituie elementul central al arbitrajului privat. Competenta materiala a instantelor judecatoresti fiind de ordine publica, are o singura exceptie, anume trecerea litigiului respectiv de la justitia statala realizata de puterea judecatoreasca, in competent a justitiei private, organizata legal sub forma arbitrajului privat – institutionalizat sau ad-hoc.

Ca element central – conventia arbitrala este aceea care antreneaza exceptia de competenta materiala, prin traducerea litigiului de la puterea judecatoreasca in favoarea arbitrajului, fiind o alternativa jurisdictionala.

Arbitrul are aceasta putere invocata din lege si din conventia partilor, intemeiata pe consimtamantul liber exprimat ca efect al libertatii contractuale de care am mentionat.

Literatura romana Rezumatele textelor studiate in clasele IX-XII

Vezi AICI detalii

Cartea verde a contabilitatii

Vezi AICI detalii

Pachet Teste REZOLVATE pentru reusita la examenul de titularizare in invatamantul prescolar - EDUCATORI 2 culegeri

Vezi AICI detalii

Impartasind punctul de vedere ca arbitrajul este o activitate jurisdictionala bazata pe teoria contractualista,definim conventia arbitrala ca fiind acordul de vointa al partilor – deopotriva persoane fizice sau persoane juridice care au calitatea de subiecte de drept – incheiat cu privire la solutionarea diferendului dintre ele pe cale arbitrala1. 
Mai nuantat, s-a exprimat opinia in literatura juridica ca arbitrajul are o natura mixta: el este conventional prin origine si jurisdictional prin functie2. In literatura juridica, problematica contractului de arbitraj nu a fost dezbatuta decat sporadic; cei mai multi autori se limiteaza atunci cand abordeaza acest act juridic, analizandu-l in acceptiunea de conventie arbitrala, care se regaseste in practica arbitrala sub doua forme: clauza compromisorie si compromisul arbitral.

Este de retinut ca in dreptul material – Codul civil si, de altfel, restul legislatiei romane – nu este mentionat expres din care perspectiva s-ar putea afirma ca este un contract nenumit in dreptul material. Deci Codul civil nu se ocupa expres de conventia arbitrala si cu atat mai mult nu o defineste3.

In schimb, in art. 340 si urm. C. proc. civ. gasim denumirea de conventie arbitrala. Potrivit art. 340 din Cod: „Persoanele care au capacitate deplina de exercitiu a drepturilor pot conveni“, art. 3401: „Arbitrajul poate fi incredintat prin conventie arbitrala...“, art. 341 alin. (1): „Arbitrajul se organizeaza si se desfasoara potrivit
conventiei arbitrale...“, art. 343 alin. (1): „conventia arbitrala se incheie in scris...“ si asa mai departe. Conventia de arbitraj, de lege lata, este reglementata de Codul de procedura civila, adica de dreptul procesual,si nu de cel material unde firesc ar trebui sa-si gaseasca locul, de unde s-ar putea considera ca are o natura preponderent procesuala.

Ca natura juridica, convent ia de arbitraj poate fi civila sau comerciala, derivand din natura litigiului dedus judecatii, dar isi pastreaza accentul sau procesual.

Chiar daca deocamdata isi gaseste sediul materiei in Codul de procedura civila, conditiile de valabilitate ale acesteia sunt cele din Codul civil, ca pentru orice act juridic (contract), ceea ce ne indeamna sa credem ca are o natura duala, daca nu chiar hibrida: civila si procesuala sau comerciala si procesuala, dupa caz. De lege ferenda, inconvenientul pare sa poata fi lamurit, prin cuprinderea conventiei de arbitraj, in proiectul noului Cod civil, adoptat deja de Senatul Romaniei in sedinta din 13.09.2004. Proiectul a fost trimis in conformitate cu art. 75 din Constitutia Romaniei, republicata,spre dezbatere si adoptare la Camera Deputatilor care este Camera decizionala, in regimul constitutional actual.

In Proiect, la Capitolul XV, sub denumirea „Conventia de arbitraj“, ii sunt consacrate articolele 1770-1776, proiectul pastrand aceeasi inconsecventa in clarificarea notiunilor de "contract“ si de „conventie“. In art. 1770 C. civ. din proiect este aratata notiunea:
„Conventia de arbitraj este contractul prin care partile convin sa supuna un litigiu existent sau eventual hotararii unuia sau mai multor arbitri, numiti potrivit legii“. Inconsecventa de simetrie a legiuitorului roman, devenita o traditie, pare sa se transmita, intrucat la sfarsit uita inceputul. In chiar definirea notiunii din proiectatul art. 1770 se face trimitere la o lege de procedura, iar in art. 1776 leguitorul chiar se ocupa de procedura arbitrala, ceea ce nu ar fi cazul intr-un cod civil – lege de drept material.

Conventia arbitrala nu se confunda cu contractul de arbitru care se refera la natura si efectele raporturilor juridice privitoare la drepturile si obligatiile partile – ale arbitrilor si ale institutiei de arbitrare – in cadrul litigiilor arbitrale4. Sub forma unei reglementari limitate de contract, conventia de arbitraj isi gaseste, in Codul civil, o vaga reglementare alaturata contractului de mandat si celui de tranzactie, respectiv in art. 1537 din C. civ., care prevede: „Facultatea de a face o tranzactie cuprinde pe aceea de a face un compromis“; daca retinem remarca din literatura juridica, ca semnificatia cuvantului „compromis“ folosit de text este acela de conventie arbitrala5.
Este locul unde se poate face afirmatia ca imprejurarea nu este deloc singulara, pentru ca si tranzactia este reglementata material (art. 1704 C. civ.) si procesual (art. 271 C. proc. civ.).

2. Specificul conventiei arbitrale, pe care l-am anticipat la punctul precedent, consta in aceea ca, dupa cum rezulta din art. 341 alin. (1) si 343 alin. (2) din C. proc. civ., pot exista doua forme ale conventiei arbitrale, ceea ce ii si da o configuratie juridica aparte:

a) Clauza compromisorie si b) compromisul arbitral.

2.1. Clauza compromisorie, apare inscrisa in contractul principal, asa cum prevede art. 343 alin. (2), teza I din C. proc. civ., si este o forma a contractului de arbitraj, cea mai des intalnita in practica, atat in arbitrajul de stat organizat pana in anul 1985, cat si dupa
aceea, cand activitatea arbitrala a fost reintrodusa. Astfel, s-a decis ca daca partile au convenit in anul 1991 ca eventualele litigii contractuale sa fie solutionate de Arbitrajul de stat, chiar daca acesta a fost desfiintat in anul 1985, respectiva optiune este valabila ulterior daca din modul de redactare se interpreteaza ca rezulta vointa partilor, in mod expres, de a inlatura competenta instantelor judecatoresti6 in favoarea arbitrajului.

Clauza compromisorie consta in aceea ca partile, cu prilejul incheierii unui contract comercial sau civil, in capitolul referitor la „litigii“ sau in alt fel, insereaza in mod expres mentiunea sub forma de clauza distincta, ca in cazul in care se vor ivi probleme litigioase in legatura cu interpretarea si executarea contractului, ele convin anticipat ca acel litigiu sa fie solutionat pe calea arbitrajului, aratand institutia arbitrala (in cazul arbitrajului institutionalizat), numele arbitrilor sau modalitatea de numire a acestora.
In privinta raportului care exista intre conventia arbitrala incheiata sub forma clauzei compromisorii si contractul in care aceasta este inserata, s-ar putea crede la prima vedere ca ar fi de la principal la accesoriu, potrivit principiului accesorium sequitur principale si, in consecinta, de soarta contractului principal (ex. un contract de antrepriza) ar depinde contractul accesoriu (clauza compromisorie), deci conditiile de validitate ale primului s-ar putea rasfrange si fata de cel de al doilea.

Legiuitorul a dorit altfel, fiindca alin. (2) al art. 3431 C. proc. civ. statueaza ca eficacitatea juridica a clauzei compromisorii este independenta de valabilitatea contractului in care a fost inscrisa. Deci, valabilitatea clauzei compromisorii nu depinde de valabilitatea contractului in care a fost inserata, fiind importanta aceasta prevedere, pentru ca fiind independenta, ea stabileste competenta si procedura de urmat, sau trimite la aceasta, dupa care este analizat contractul care face obiectul litigiului. De exemplu, daca s-ar cere anularea contractului de baza, acel motiv de nulitate nu priveste in principiu conventia arbitrala.

Asa fiind, clauza compromisorie nu va fi afectata de alte motive sau imprejurari ce se rasfrang asupra contractului, cum ar fi imposibilitatea executarii acestuia datorita interventiei fortei majore. Clauza compromisorie poate sa fie nula sau inoperanta independent de contract, imprejurarile respective privesc numai acel contract, clauzele invocate sunt separate intre ele, cum sunt si cele doua contracte si efectele la fel diferite. Este esential de retinut ca ele vor fi analizate separat, de exemplu, decesul arbitrului desemnat de parti face inoperant arbitrajul, dar celalalt contract ramane functional.

Independenta clauzei compromisorii este insa relativa, pentru ca pot fi situatii de fapt ce pot afecta ambele contracte, exemplificam lipsa consimtamantului partilor. Independenta clauzei compromisorii se justifica logic in sensul ca daca ar fi influentata in vreun fel de
neajunsurile contractului in care este inserata, ea nu ar putea sa isi atinga scopul propus, adica ar impiedica solutionarea prin arbitraj a litigiilor, avand de analizat si pronuntat o solutie cu privire la contractul in care a fost introdusa.

In doctrina si in practica arbitrala s-a remarcat ca in continutul clauzei compromisorii se gaseste materializata vointa partilor privind stabilirea competentei ca litigiul dintre ele sa fie supus arbitrajului. Este prorogarea de competenta materiala in favoarea arbitrajului.
Daca are loc fara desemnarea arbitrilor s-a retinut in literatura de specialitate ca „cerintele ce privesc compromisul nu i se aplica“, reiesind de aici ca daca nu intocmesc ulterior, cand litigiul este pendinte, un compromis, aceasta face ca respectiva clauza compromisorie sa devina ineficace7.

Opinia este intru totul valabila in cazul arbitrajului ad-hoc, unde indicarea numelui arbitrului este importanta. Desemnarea arbitrilor apreciem ca nu este obligatorie, in cazul indicarii unui arbitraj institutionalizat (de exemplu Curtea de Arbitraj International Bucuresti, Tribunalul Arbitral de pe langa C.C.I.A. a jud. Mures), deoarece se considera ca, odata ales un asemenea organism arbitral, partile cunosc si adera la Regulamentul de organizare al acelui arbitraj institutionalizat unde li se ofera spre alegere lista arbitrilor. In Regulamentele respective este prevazut ca daca partea parata, dupa introducerea cererii de arbitrare si desemnarea arbitrului propus de reclamant, nu se prezinta intr-un termen acordat in acest sens, arbitrul se desemneaza din oficiu de catre institutia arbitrala. Asa ca nu impartasim in totalitate opinia exprimata in sensul ca o clauza compromisorie devine automat inoperanta, deoarece scopul deslusit al inserarii acesteia este clar – acela ca litigiul sa fie solutionat dupa procedura arbitrala. Ea a fost prevazuta de parti cu scopul de a-si produce un efect si nu de a fi lipsita de orice efect.

In jurisprudenta s-a exprimat si punctul de vedere ca daca nu sunt prevazute numele arbitrilor si/sau modalitatea de numire a lor, clauza compromisorie este imperfecta si, deci, lovita de nulitate. Este discutabila si prea severa o atare sanctiune. Clauza compromisorie este caracterizata ca o convent ie deschisa, mai larga, mai „aerisita“, datorita faptului ca este incheiata inainte de nasterea litigiului, cuprinde elemente generice si mai putine privind elementele arbitrajului si va putea fi adoptata, chiar completata, inainte sau deodata cu declansarea litigiului, fie de parti, prin aditionarea acesteia, fie chiar si de organul arbitral. Codul impune inscrierea in clauza compromisorie a numelui arbitrilor sau modalitatea de numire a lor, dar nu instituie nici o sanctiune daca nominalizarea nu este facuta, ca in cazul compromisului (art. 3432 din C. proc. civ.), motivele de nulitate fiind de stricta interpretare. Se impune a se avea in vedere regimul nulitatilor procedurale prevazute de art. 105 din Cod.

Intr-o speta s-a retinut ca, de vreme ce conventia arbitrala prevede ca litigiile dintre parti privind un contract de executare de lucrari va fi solutionat de catre Camera de Comert a judetului Mures, intentia partilor a fost de a nominaliza Tribunalul arbitral de pe langa
acea camera de comert8 ce rezulta din contextul clauzei.

Revenind la autonomia recunoscuta relativ clauzei compromisorii in raport de contractul unde aceasta este cuprinsa, este de retinut ca nulitatea, rezolutiunea sau rezilierea contractului principal nu atrage dupa sine aceeasi ineficacitate si asupra clauzei compromisorii, arbitrii desemnati urmeaza sa-si verifice competenta si sa urmeze procedura.
La interferenta autonomiei clauzei compromisorii, in cazul litigiilor arbitrale cu elemente de extraneitate, in special de drept comercial international, legea aplicabila procedurii de arbitraj (aleasa de parti sau determinata potrivit normelor conflictuale ale forului) poate sa fie diferita de legea aplicabila contractului care priveste fondul litigiului. Nimic nu impiedica interpretarea si aplicarea diferentiata a normelor de drept in discutie, fiind un ilustru exemplu al independentei dintre cele doua contracte.

Intr-o speta9 s-a pus problema aplicarii legii germane fondului litigiului izvorat din neintelegerile rezultate dintr-un contract de comision, punandu-se totodata problema legii aplicabile procedurii arbitrale. Aplicandu-se legea forului, s-a avut in vedere Codul roman de procedura civila si Regulamentul tribunalului arbitral care a solutionat cauza, independent de faptul ca litigiul pe fond a fost solutionat potrivit legii germane10.
Un alt aspect care contureaza autonomia relativa dintre cele doua conventii este acela ca, in situatia in care contractul principal trebuind sa fie incheiat prin inscris sub forma autentica, ca o conditie pentru validitate, dar a fost incheiat prin act sub semnatura privata, in privinta validitatii, clauza compromisorie este deplin valabila.

Pentru ca natura arbitrajului este deopotriva contractuala si jurisdictionala, duce la o alta imbinare a regimului nulitatilor absolute si relative, atenuand trasatura clasica existenta intre normele imperative si dispozitive. De aceea, a fost rolul doctrinei si jurisprudentei, de a ordona de la caz la caz, modalitati de interpretare, cautand vointa intima a partilor si scopul pe care l-au urma rit.

Codul, prevazand forma scrisa, s-a pus problema daca lipsa acesteia atrage nulitatea, in raport de prevederile imperative ale art. 343 alin. (2) din C. proc. civ. S-a retinut ca daca arbitrajul sesizat este cel organizat de Curtea de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei,forma scrisa a conventiei arbitrale nu este obligatorie, fata de dispozitiile art. 13 din Regulile de procedura arbitrala 11.
Intr-o solutie contrara, s-a retinut ca solutionarea pe cale arbitrala este precedata de conventia arbitrala incheiata in scris, sub sanctiunea nulitatii. Incheierea conventiei arbitrale si cerinta conventiei arbitrale de a se face in forma scrisa este prevazuta pentru ca exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenta instantelor judecatoresti12.
Privitor la continutul clauzei compromisorii, acesta se poate interpreta ca deficitar, atunci cand se insereaza in contract drept clauza compromisorie urmatoarea formula: „litigiile dintre parti, neaplanate pe cale amiabila, se supun spre solutionare instantelor judecatoresti competente din Romania sau arbitrajului“.

In motivarea hotararii arbitrale se sustine ca pretinsa clauza nu face decat sa exprime principiul general aplicabil, chiar fara o enuntare expresa in contract, potrivit caruia un atare litigiu poate fi solutionat fie de instantele judecatoresti, fie de arbitraj si nu se desprinde ca partile au inteles sa dea prin conventia lor prioritate arbitrajului. In lipsa clauzei compromisorii, tribunalul arbitral si-a constatat necompetenta si a dispus inchiderea procedurii arbitrale13. Solutia contrara rezulta dintr-o alta speta a unei alte instante arbitrale, cu prilejul solutionarii unui litigiu comercial generat de neexecutarea obligatiilor rezultand dintr-un contract antrepriza in constructii. S-a inserat cu titlu de clauza compromisorie urmatorul text: „In caz de neintelegeri privind indeplinirea obligatiilor contractuale, partile vor incerca solutionarea pe cale de mediere, iar in caz contrar va fi competent tribunalul sau arbitrajul Camerei de Comert si Industrie a judetului Mures“.

Dupa sesizarea arbitrajului, a fost invocata exceptia de necompetenta ce a fost respinsa. Succint, in motivare, s-a retinut ca sunt aplicabile regulile competentei alternative, reclamantul fiind indreptatit sa aleaga intre instanta de judecata (tribunal) si institutia arbitrala nominalizata de parti. In consecinta, daca a ales sa sesizeze, asa cum au convenit in prealabil, mai intai instanta arbitrala, aceasta devine competenta sa solutioneze litigiul.
Clauza compromisorie, ca o conventie distincta, se interpreteaza ca avand acest efect14.

2.2. Compromisul arbitral isi gaseste reglementarea de principiu in art. 3432 din C. proc. civ. Potrivit textului „prin compromis arbitral partile convin ca un litigiu intre ele sa fie solutionat pe calea arbitrajului, aratandu-se sub sanctiunea nulitatii, obiectul litigiului si numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor“. In doctrina, compromisul este definit ca fiind o convent ie prin care partile stabilesc ca litigiul ivit intre ele sa fie scos de sub jurisdictia ordinara si dat spre solutionare unui arbitraj, stabilind conditiile de desfasurare ale arbitrajului astfel desemnat15. Definitia sugereaza ca este vorba despre un litigiu deja pendinte.

Din acest punct de vedere, compromisul se aseamana foarte mult cu o tranzactie, partile convenind asupra procedurii de rezolvare a litigiului dintre ele si asupra faptului ca acesta urmeaza sa fie solutionat in cadrul justitiei private. Desigur, deosebirea dintre compromis si tranzactie ramane esentiala, deoarece partile nu transeaza raportul de drept material, concesiunile reciproce pe care si le fac privesc doar aspecte de competenta si procedura. Conventia arbitrala sub forma compromisului nu mai este inserata in inscrisul care cuprinde si contractul principal (civil sau comercial) si nu mai este cazul sa se faca raportul dintre ele, iar problema autonomiei celor doua conventii nu se mai poate supune vreunei discutii, ea fiind absoluta.

Compromisul arbitral intervine ulterior si se refera la un litigiu existent deja sau cel putin pe cale sa se produca, ceea ce poate sa presupuna ca un atare compromis poate sa intervina chiar si in ipoteza in care un contract asupra raportului juridic de drept material nici nu a fost incheiat. Important este ca acel compromis sa aiba ca obiect un litigiu dintre cele susceptibile de a fi solutionate pe cale arbitrala potrivit art. 340 C. proc. civ.

Pentru valabilitatea compromisului arbitral sunt necesar sa fie intrunite urmatoarele conditii consacrate in doctrina: – contractul de arbitraj sa se refere in mod direct la un litigiu patrimonial care deja exista;

– invoiala partilor de solutionare a litigiului pe calea arbitrajului sa fie expresa, din compromisul lor sa rezulte fara echivoc ca au dat puterea de a arbitra acelor arbitri pe care i-au desemnat;

– arbitrii sa fie nominalizati prin compromis sau sa fie stabilita modalitatea concreta prin care acestia pot fi desemnat i. S-a statuat ca in lipsa desemnarii arbitrilor, compromisul devine nul. Ei vor putea fi desemnati insa ulterior, daca partile staruie la solutionare pe aceasta cale;

– compromisul sa fie redactat in scris, astfel incat sa fie stabilite toate elementele referitoare la locul, modalitatea de solutionare, durata arbitrajului.

Compromisul arbitral are acelasi obiect si ca atare dezleaga acelasi raport juridic ca si clauza compromisorie, deosebirea esentiala dintre ele deriva din faptul ca sunt intocmite in momente diferite: clauza arbitrala compromisorie este continuta in insusi contractul care
anticipeaza un eventual litigiu sau este aditionata la contractul principal (de exemplu, un contract de antrepriza);

Investirea arbitrajului este doar o posibilitate aleatorie (un litigiu viitor, determinabil), pe cand compromisul coincide tocmai cu nasterea diferendului care a devenit o certitudine, conflictul judiciar este pendinte.

Asemanarile sunt mai multe, ambele forme propunandu-s i, in principal, inlocuirea justitiei statale in favoarea arbitrajului privat, caruia i se confera, prin vointa partilor, putere de jurisdictie.

Material aparut in Revista Arbitraj Comercial, nr 1, ianuarie - martie 2007