Legea nr. 10/1972 – Vechiul Cod al muncii, prevedea in mod expres ca dispozitiile sale nu se aplica „raporturilor in care prestarea unei munci se face pe baza unui contract de drept civil.“
Dupa 1989, in practica, prestarea de activitati in temeiul unor conventii civile incheiate in baza Codului civil a cunoscut o evolutie spectaculoasa, fapt care a determinat reglementarea acestor raporturi juridice printr-un act normativ special.
Prestarea muncii in baza unor astfel de conventii civile crea avantaje pentru patroni si serioase dezavantaje pentru cei care prestau munca.
Pentru a acoperi legislativ aceasta situatie de fapt si pentru a inlatura aceste fenomene negative, legiuitorul a adoptat Legea nr. 83/1995 privind unele masuri de protectie a persoanelor incadrate in munca.
Acest act normativ nu a avut efectele scontate, motiv pentru care legiuitorul a adoptat Legea nr. 130/1999 privind unele masuri de protectie a persoanelor incadrate in munca.
Ulterior, in temeiul Legii nr. 130/1999, prin Hotararea Guvernului nr. 935 din 11 noiembrie 1999 s-au stabilit conditiile in care pot presta munca persoanele care nu incheie contracte individuale de munca si modul de utilizare a sumelor reprezentand comisionul perceput de inspectoratele teritoriale de munca, respectiv de directiile generale de munca si protectie sociala.
Cadrul normativ a fost completat prin Ordinul ministrului muncii si protectiei sociale nr. 747 din 13 decembrie 1999 pentru aprobarea Normelor privind incasarea, evidenta si modul de utilizare a sumelor provenite din comisionul incasat de inspectoratele teritoriale de munca si de directiile generale de munca si protectie sociala, potrivit art. 12 din Legea nr. 130/1999, cu modificarile si completarile ulterioare, a procedurii de inregistrare a contractelor individuale de munca si a modului de tinere a evidentei muncii prestate de
salariatii angajatorilor prevazuti la art. 8 din Legea nr. 130/1999, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si de inregistrare si evidenta a conventiilor civile de prestari de servicii.
Aceasta avalansa de reglementari a inlocuit Legea nr. 83/1995, iar acest act normativ a fost abrogat in mod expres de art. 24 din Legea nr. 130/1999.
Incepand cu 1 martie 2003 a intrat in vigoare Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, care in acord cu legislat ia comunitara a creat un nou cadru pentru raporturile juridice de munca, adoptand o conceptie unitara si generalizatoare cu privire la aceste raporturi.
In doctrina s-a statuat ca munca efectuata in cadrul unui raport juridic civil, gen contract de prestari de servicii, reglementat de Legea nr. 130/1999, este munca prestata in afara unor raporturi juridice de munca.
Dupa intrarea in vigoare a noului Cod al muncii, au existat doua opinii cu privire la actualitatea conventiilor civile de prestari de servicii. Astfel, intr-o prima opinie se considera ca aceste conventii civile de prestari de servicii continua sa produca efecte juridice, deoarece Legea nr. 53/2003 nu a abrogat in mod expres acest act normativ.
In cea de-a doua opinie, care coincide cu opinia oficiala a Ministerului Muncii si Solidaritatii Sociale, se considera ca aceste conventii civile au incetat sa mai produca efecte juridice. Personal nu achiesam la pozitia Ministerului Muncii si Solidaritatii Sociale.
Argumentele care sprijina pozitia oficiala a Ministerului Muncii si Solidaritatii Sociale, ar putea fi urmatoarele:
– legiuitorul roman, din dorinta de a se conforma legislatiei comunitare – acquisului comunitar – a adoptat o conceptie unitara in materia raporturilor de munca, statuand ca totalitatea raporturilor individuale si colective de munca dintre salariat si angajator vor fi cuprinse in contractul individual de munca reglementat de Codul muncii. (art. 1 C. m.);
– dispozitiile cuprinse in Legea nr. 130/1999 cu privire la conventiile civile de prestari servicii au fost abrogate in mod implicit de dispozitiile Codului muncii, deoarece conditiile in care se putea incheia o conventie civila de prestari de servicii au fost preluate de noul Cod al muncii prin: art. 80-86 care reglementeaza contractul individual de munca pe durata determinata; art. 87-100 care reglementeaza munca prin agent de munca temporara; art. 101-104 care reglementeaza contractul individual de munca cu timp partial;
– principiul autonomiei institutionale, consacrat in jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene, precum si de art. 14 – „Evitarea Paralelismelor“ – din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, se opune paralelismului institutional;
– astfel cum s-a aratat mai sus, regimul juridic al conventiilor civile de prestarii de servicii este statuat de Legea nr. 130/1999, completata cu dispozitiile cuprinse in art. 1 din H.G. nr. 935/1999, dispozitii care au fost abrogate in mod expres de art. 13 din H.G. nr. 247/2003;
– in acelasi sens trebuie avute in vedere si dispozitiile O.U.G. nr. 9/2003 pentru modificarea si completarea Legii nr. 19/2000, prin intermediul carora au fost abrogate toate textele legale care faceau referire la conventiile civile de prestari servicii, respectiv art. 5 alin. (1) pct. VI si art. 29 alin. (1) lit. f).
In aceasta opinie, noul Cod al muncii a abrogat in mod implicit dispozitiile cu privire la conventiile civile de prestari de servicii cuprinse in Legea nr. 130/1999. Precizam ca aceasta prima opinie a fost contrazisa de pozitia oficiala a Guvernului, care a considerat oportun, legal si necesar sa abroge in mod expres dispozitiile cu privire la conventiile civile de prestari de servicii cuprinse in Legea nr. 130/1999.
Opinia care sustine ca si dupa intrarea in vigoare a noului Cod al muncii, conventiile civile de prestari de servicii continua sa produca efecte juridice, si la care achiesam, se intemeiaza in mod corect pe dispozitiile art. 61 alin. 3 si art. 63 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, texte legale care stabilesc caracterul expres al abrogarii.
In consecinta, orice abrogare a dispozitiilor cuprinse in Legea nr. 130/1999 cu privire la conventiile civile de prestari de servicii, trebuia realizata in mod expres prin mentionarea tuturor datelor de identificare a respectivelor articole.
Pentru acest motiv, Guvernul a abrogat in mod expres dispozitiile cu privire la conventiile civile de prestari de servicii, cuprinse in Legea nr. 130/1999, prin art. 4 din O.U.G. nr. 23/2003 pentru modificarea si completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale si pentru modificarea art. II si III din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 9/2003.
Conventiile civile de prestarii de servicii incheiate anterior intrarii in vigoare a actului normativ abrogator, raman valabile, deoarece la momentul incheierii, acestea au respectat dispozitiile legale in vigoare. De asemenea, efectele juridice produse pana la momentul abrogarii dispozitiilor cu privire la conventiile civile de prestari de servicii sunt legal dobandite pentru partile conventiei.
Pentru viitor, angajatorul trebuie sa incheie contracte individuale de munca, deoarece raporturile determinate de aceste conventii civile de prestarii de servicii sunt raporturi juridice cu executare succesiva in timp, iar normele juridice cuprinse in Codul muncii si O.U.G. nr. 23/2003 prohibesc conventiile civile de prestarii de servicii fiind norme imperative si de imediata aplicare.
In concluzie, incepand cu data de 14 aprilie 2003, data intrarii in vigoare a O.U.G. nr. 23/2003, conventiile civile in forma reglementata de Legea nr. 130/1999 au incetat sa mai existe.
In prezent, doctrina secondata de catre jurisprudenta recunosc valabilitatea conventiei civile de prestari de servicii incheiate in baza Codului civil. O astfel de conventie civila, incheiata pe baza dispozitiilor cuprinse in Codul civil, este asimilata de jurisprudenta si de catre practica contractului de antrepriza.
In baza contractului de antrepriza, una dintre parti, numita antreprenor, se obliga sa execute pe riscul sau o anumita lucrare din insarcinarea celeilalte parti, numita client, in schimbul unei remuneratii.
Art. 10 din Legea nr. 53/2003 defineste contractul individual de munca, ca fiind „contractul in temeiul caruia, o persoana fizica, denumita salariat, se obliga sa presteze munca pentru si sub autoritatea unui angajator, persoana fizica sau juridica, in schimbul unei remuneratii denumite salariu“.
Din analiza celor doua definitii, rezulta in mod evident diferentele semnificative existente intre contractul individual de munca si contractul de antrepriza.
Astfel:
– in baza contractului individual de munca, salariul se plateste dupa cantitatea si calitatea muncii depuse, in timp ce in cazul antreprizei, se plateste numai rezultatul muncii antreprenorului;
– salariatul isi executa obligatiile ce-i revin din incheierea contractului de munca fiind in dependenta – subordonare juridica – fata de patron si obligat sa respecte regulile stabilite de acesta, in timp ce antreprenorul se bucura de independenta juridica cat priveste modul de executare a lucrarii in conformitate cu comanda primita de la client.;
– pentru considerentul de mai sus, intre salariat si angajator se stabileste un raport de prepusenie, conform art. 1000 alin. (3) C. civ., lucru care nu se intampla in cazul contractului de antrepriza, unde antreprenorul se bucura de independenta in executarea lucrarii;
– in cazul raporturilor juridice de drept civil, generate de contractul de antrepriza, antreprenorul nu este incadrat in colectivul unitatii si nu se supune nici regulamentului de ordine interioara a acesteia, fata de raporturile juridice de munca, unde cel ce munceste se incadreaza in colectivul de munca al unitatii si este obligat sa respecte dispozitiile regulamentului de ordine interioara;
– sunt raporturi juridice civile, acele raporturi legate de indeplinirea unei lucrari concrete, determinate fata de raporturile juridice de dreptul muncii care se caracterizeaza prin faptul ca salariatul savarseste o activitate de munca determinata in mod generic.
Sintetizand diferentele constatate, conchidem ca daca cel care presteaza munca suporta concomitent si riscurile ei, suntem in prezenta unui raport juridic civil, iar daca riscurile prestarii muncii revin celeilalte parti, raporturile juridice stabilite intre parti sunt raporturi de dreptul muncii.
Contractul civil de prestarii de servicii (contractul de antrepriza) reglementeaza raporturile juridice care nu sunt reglementate de dreptul muncii, deoarece de esenta contractului civil de prestari de servicii este convenirea asupra rezultatului muncii, si nu asupra muncii in sine, astfel cum se intampla in cazul contractului de munca.
In concluzie, incheierea in continuare de conventii civile de prestari de servicii este posibila, dar nu in baza dispozitiilor cuprinse in legea speciala (Legea nr. 130/1999), ci in baza dispozitiilor cuprinse in Codul civil, respectiv a dispozitiilor ce reglementeaza contractul de antrepriza.
