Spete - contencios administrativ (pct. 36 - 40)

36. Daca instanta constata ca s-a produs o astfel de vatamare, ea poate, dupa caz, sa anuleze actul administrativ prin care a fost vatamat dreptul, sa oblige autoritatea publica sa emita un act administrativ sau sa elibereze un certificat, o adeverinta sau orice alt inscris la care reclamantul are dreptul. De asemenea, autoritatea pArAta poate fi obligata la repararea pagubei. Deci, in toate aceste ipoteze, consecinta este recunoasterea si ocrotirea dreptului pretins, deoarece altfel nu s-ar fi dispus anularea actului sau obligarea autoritatii la emiterea ori la eliberarea unui act.

Prin decizia nr. 16 din  7 februarie 1995, publicata in M.Of. nr. 251 din  1 noiembrie 1995, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Curtea de Apel Alba Iulia, prin Incheierea de 18 noiembrie 1994, a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 11 si 19 din Legea nr. 29/1990, invocata de Societatea Comerciala Hercules -S.A. Alba Iulia. Aceasta sustine ca art. 11 din legea mentionata este neconstitutional, deoarece prin acesta se stabileste ca instanta poate sa anuleze, in tot sau in parte, actul administrativ, sa oblige autoritatea administrativa sa emita un act administrativ ori sa elibereze un certificat, o adeverinta sau orice alt inscris, precum si sa se pronunte asupra daunelor materiale si morale, dar nu se ocroteste si recunoasterea de catre instanta a dreptului, inclusiv a dreptului de proprietate, desi acest drept este prevazut atat prin art. 48 din Constitutia Romaniei, cat si prin art. 1 din Legea nr. 29/1990. In ceea ce priveste art. 19 din Legea nr. 29/1990, care dispune ca legea se aplica numai actelor administrative emise ulterior intrarii sale in vigoare, este considerat, de asemenea, neconstitutional, deoarece contravine prevederilor art. 48 din Constitutie coroborate cu art. 20 si art. 41 din legea fundamentala, prin aceea ca aduce atingere drepturilor conferite persoanelor prin art. 48, inclusiv protectiei dreptului de proprietate, ocrotit in mod egal, indiferent de titular, potrivit art. 41 alin. (2), iar o eventuala competenta a judecarii cauzelor care vizeaza acte administrative anterioare legii de catre instantele civile ar determina aplicarea taxelor de timbru, prevazute pentru aceste cauze, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 20 din Constitutie si celor ale art. 26 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, potrivit caruia toate persoanele sunt egale in fata legii si au dreptul la o ocrotire egala din partea legii.
 
Paratul Consiliul Judetean Alba, prin reprezentant, sustine ca in actiunile de contencios administrativ trebuie intrunite conditiile prevazute la art. 5 si 19 din Legea nr. 29/1990, acest din urma text avandu-si ratiunea in aceea ca actele emise anterior datei de 8 decembrie 1990 cad sub incidenta Legii nr. 1/1967.
 
Reprezentantul intervenientei, Societatea Comerciala Parc -S.R.L. Alba Iulia, arata ca exceptia vizeaza un act administrativ pentru care nu a fost realizata procedura prealabila.
 
Curtea de Apel Alba, dupa solicitarea Curtii Constitutionale, comunica opinia sa in sensul ca dispozitiile art. 11 si 19 din Legea nr. 29/1990 nu contravin art. 150 alin. (1), art. 48 si art. 135 din Constitutie. Cu privire la art. 19, se mai precizeaza ca, desi Legea nr. 29/1990 este anterioara Constitutiei, prin consacrarea in acest text a principiului neretroactivitatii, nu contravine Constitutiei, care consacra in mod expres acest principiu.
 

Desi Legea nr. 29/1990 este anterioara Constitutiei, Curtea Constitutionala este competenta sa se pronunte asupra exceptiei de neconstitutionalitate, din moment ce pe baza ei s-au stabilit raporturi dupa data intrarii in vigoare a Constitutiei, iar instanta chemata sa aplice legea apreciaza ca ea nu contravine Constitutiei. Pe de alta parte, este de retinut ca Legea nr. 29/1990 a fost modificata in mod expres, dupa intrarea in vigoare a Constitutiei din 1991, prin Legea nr. 59/1993 si deci nu se mai pune problema abrogarii, ci a constatarii constitutionalitatii sau neconstitutionalitatii.

Curtea, Avand in vedere incheierea de sesizare, raportul intocmit in cauza, dispozitiile art. 144 lit. c) din Constitutie si ale art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, retine:
 
Potrivit art. 11 din Legea nr. 29/1990, instanta, solutionAnd actiunea, poate, dupa caz, sa anuleze, in total sau in parte, actul administrativ, sa oblige autoritatea administrativa sa emita un act administrativ ori sa elibereze un certificat, o adeverinta sau orice alt inscris. Instanta este competenta sa se pronunte si asupra legalitatii actelor sau operatiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecatii.

Solutiile prevazute de text sunt in concordanta cu obiectivele contenciosului administrativ stabilite prin art. 48 alin. (1) din Constitutie si art. 1 din Legea nr. 29/1990, deoarece este vorba de invocarea vatamarii unui drept printr-un act administrativ. Daca instanta constata ca s-a produs o astfel de vatamare, ea poate, dupa caz, sa anuleze actul administrativ prin care a fost vatamat dreptul, sa oblige autoritatea publica sa emita un act administrativ sau sa elibereze un certificat, o adeverinta sau orice alt inscris la care reclamantul are dreptul. De asemenea, autoritatea pArAta poate fi obligata la repararea pagubei. Deci, in toate aceste ipoteze, consecinta este recunoasterea si ocrotirea dreptului pretins, deoarece altfel nu s-ar fi dispus anularea actului sau obligarea autoritatii la emiterea ori la eliberarea unui act.
 
In legatura cu ocrotirea dreptului de proprietate la care se refera reclamantul, este de retinut ca art. 41 alin. (1) din Constitutie garanteaza dreptul de proprietate, dar in masura in care el exista in patrimoniul unui subiect de drept. Un asemenea drept, daca este vatamat printr-un act administrativ, poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ, solicitandu-se, dupa caz, anularea actului, despagubiri, obligarea autoritatii la emiterea unui act etc. Asa fiind, art. 11 din Legea nr. 29/1990 nu contravine nici dispozitiilor art. 48 alin. (1) si nici celor cuprinse in art. 41 alin. (1)  din Constitutie. Daca insa este vorba de stabilirea dreptului de proprietate, el nu se face in conditiile contenciosului administrativ, ci pe calea unei actiuni civile. Deci accesul la justitie, consacrat de art. 21 din Constitutie, este asigurat.
 
In art. 19 din Legea nr. 29/1990 se precizeaza ca aceasta lege nu se aplica actelor administrative emise anterior intrarii sale in vigoare, 8 decembrie 1990, dar se aplica cererilor introduse anterior acestei date, termenul de 30 de zile prevazut in art. 1 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 reIncepand sa curga de la intrarea ei in vigoare.
 
Fiind vorba de o succesiune a legilor in timp, legiuitorul a fost obligat sa prevada modul de solutionare a eventualelor conflicte intre cele doua legi, Legea nr. 1/1967 si Legea nr. 29/1990, stabilind, conform principiului neretroactivitatii, ca legea noua nu se aplica actelor administrative emise anterior intrarii sale in vigoare. Pentru cererile introduse anterior si aflate in curs de judecata s-a prevazut aplicarea imediata a legii noi.
 
Aceasta dispozitie nu este contrara Constitutiei, ci, dimpotriva, concorda cu dispozitiile art. 15 alin. (2), care au ridicat neretroactivitatea la valoare de principiu constitutional.
 
Dispozitiile art. 19 din Legea nr. 29/1990 nu contravin nici prevederilor art. 41 alin. (2) din Constitutie care stabileste ca proprietatea privata este ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular. Referirea la lege are in vedere, desigur, legea in vigoare, lege care, astfel cum s-a aratat, nu poate fi aplicata retroactiv.
 
In sfarsit, art. 19 din legea mentionata nu contravine nici dispozitiilor art. 20 din Constitutie sau celor ale art. 26 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice. Potrivit art. 20 din legea fundamentala, dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte, iar daca exista neconcordanta intre acestea din urma si legile interne, au prioritate reglementarile internationale. Pactul international cu privire la drepturile civile si politice a fost ratificat de Romania si deci, potrivit art. 11 alin. (2) din Constitutie, face parte din dreptul intern. Este de observat ca nu exista o neconcordanta intre acesta si legile interne, ci, dimpotriva, in acord si cu alte reglementari internationale, Constitutia consacra in art. 16 alin. (1) egalitatea in drepturi a cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari.
 
Faptul ca legea stabileste taxe de timbru diferite pentru cererile si procesele din materia civila si pentru cele din materia contenciosului administrativ nu incalca principiul egalitatii, deoarece acesta nu impune uniformitate si deci, la situatii deosebite, legiuitorul poate adopta solutii diferite. In cadrul aceleiasi categorii, insa, toti cetatenii sunt supusi acelorasi taxe de timbru.
 
Ca urmare, exceptia invocata urmeaza a fi respinsa ca vadit nefondata.

37. In legatura cu Legea nr. 29/1990, distinctia dintre legea organica si cea ordinara nu ii este aplicabila, asa incat sustinerea recurentilor ca aceasta reglementare nu ar mai putea fi considerata lege este nefondata, mai ales ca toate legile adoptate de Parlamentul anterior au fost votate cu majoritatea prevazuta de actuala Constitutie pentru legile organice.

Prin decizia nr. 121 din 16 noiembrie 1994, publicata in M.Of. nr. 11 din 23 ianuarie 1995, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Decizia nr. 67 din 13 iunie 1994, Curtea Constitutionala a respins exceptia de neconstitutionalitate a Legii nr. 59/1993, in partea referitoare la modificarea Legii nr. 29/1990, ridicata de Panaitescu Edmond si Liga Democratica pentru Dreptate din Romania in Dosarul nr. 1441/1993 al Curtii Supreme de Justitie, Sectia de contencios administrativ.
 
In motivarea deciziei s-au retinut, in esenta, urmatoarele: stabilirea, prin Legea nr. 29/1990, a numai doua grade de jurisdictie, fond si recurs, este in concordanta cu art. 128 din Constitutie; neconstitutionalitatea exceptiei prevazute de art. 4 din Legea nr. 29/1990, referitoare la art. 3 din aceeasi lege, a fost solutionata definitiv de Curtea Constitutionala care, prin Decizia Plenului nr. 34/1993, a constatat ca aceasta exceptie este abrogata potrivit art. 150 alin. (1) din Constitutie; imprejurarea ca reglementarea contenciosului administrativ nu s-a facut printr-o lege organica nu incalca dispozitiile art. 72 alin. (3) lit. j) din Constitutie, deoarece, la data adoptarii ei, pe plan constitutional, nu exista distinctia dintre legea organica si legea ordinara, iar Legea nr. 59/1993, prin care s-a modificat Legea nr. 29/1990, a fost adoptata ca lege organica. 

Prin recursul declarat de Liga Democratica pentru Dreptate din Romania si Panaitescu Edmond, se critica aceasta solutie, invocandu-se urmatoarele motive -nulitatea de drept a Deciziei Curtii Constitutionale nr. 67/1994 si a Incheierii din 1 iunie 1994, deoarece Curtea ar fi in incompatibilitate de a solutiona litigiul, fiind incompetenta material, intrucat litigiul pune in discutie vinovatia unor persoane ce ocupa functii de autoritate (Presedintele Romaniei, presedintii Camerelor Parlamentului, procurorul general, primul-ministru etc.); legea a fost incalcata din cauza nemotivarii respingerii cererii de cercetare la fata locului, necitarii Senatului, Camerei Deputatilor si Guvernului, nesemnarii deciziei de catre toti judecatorii, necomunicarii actiunii si exceptiei ridicate partilor interesate;
 -omisiuni esentiale, intrucat nu s-ar fi tinut seama de raportul intocmit de judecatorul-raportor si, in modalitatea actuala, Legea nr. 29/1990 nu se poate numi lege, iar aceasta, dupa modificare, nu a fost republicata, Avand ca efect ca sectiile de contencios administrativ functioneaza in afara legii;
 -nu s-a stabilit daca faptele caracterizate de recurenti ca abuzuri ori coruptie sunt de competenta instantelor penale sau a celor de contencios administrativ; de asemenea, nu este stabilit ce urmare au cauzele in care instantele, sesizate potrivit Legii nr. 1/1967, au constatat infractiuni si nu exista nici o preocupare pentru punerea unei stavile la ceea ce recurentii desemneaza ca fiind crima de stat organizata.
 
S-a mai sustinut ca, tinand seama de natura faptelor savArsite si de calitatea persoanelor invinuite, competenta materiala apartine Curtii Supreme de Justitie, mentionAndu-se si ceea ce aceasta trebuie sa faca pentru inceput, si anume sa oblige Parlamentul sa elaboreze o lege organica a contenciosului administrativ si sa constate nulitatea de drept a Deciziei Plenului Curtii Constitutionale nr. 1/1994, sa oblige aParatul de stat sa respecte legea si sa ia masuri pentru solutionarea cauzei penale ce intereseaza pe Panaitescu Edmond.
 
De asemenea, recurentii solicita sa se dispuna citarea si a Camerelor Parlamentului si a Guvernului, iar citarea sa se faca cu copia actiunii si a exceptiilor, precum si a documentatiei privind etapele infractiunii, Curtea sa se pronunte asupra capetelor de cerere ridicate si sa-si decline competenta in favoarea Sectiilor Unite ale Curtii Supreme de Justitie.
 
Recursul nu este intemeiat.
 
Sustinerea facuta, in sensul ca decizia atacata este nula de drept, deoarece, in speta, se pune in discutie vinovatia unor persoane ce ocupa functii de autoritate in stat si, deci, competenta materiala apartinand Curtii Supreme de Justitie, nu poate fi primita. Intr-adevar, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constitutionala este singura in drept sa hotarasca asupra competentei sale, potrivit art. 144 din Constitutie, iar, in cauza de fata, Curtea a fost sesizata, in temeiul art. 144 lit. c) din Constitutie, de catre Curtea Suprema de Justitie, Sectia de contencios administrativ, cu solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a prevederilor Legii nr. 59/1993, in partea referitoare la modificarea Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, ridicata de recurenti in Dosarul nr. 1441/1993 al instantei respective. Cererea de declinare in favoarea Sectiilor Unite ale Curtii Supreme de Justitie contravine prevederilor art. 144 lit. c) din Constitutie, iar motivele invocate nu au nici o legatura cu litigiul ce face obiectul exceptiei de neconstitutionalitate, fiind, de principiu, ca in cadrul contenciosului constitutional se analizeaza legitimitatea constitutionala a unui text de lege, si nu invinuirile aduse unor persoane.

De asemenea, sustinerea cu privire la nulitatea Incheierii din 1 iunie 1994, intrucat prima instanta nu a motivat respingerea cererii de cercetare la fata locului, nu este intemeiata, deoarece, astfel cum rezulta din incheierea respectiva, recurentii nu au formulat o asemenea cerere. Nici criticile legate de citarea si comunicarea actelor dosarului Camerelor Parlamentului si Guvernului nu sunt fondate, acestea fiind formulate cu ignorarea specificului procedurii contenciosului constitutional. Totodata, imprejurarea ca decizia Curtii Constitutionale nu este semnata de toti membrii completului de judecata nu poate duce la admiterea recursului, deoarece, potrivit art. 32 alin. (3) din Regulamentul de organizare si functionare a Curtii Constitutionale, deciziile se certifica de presedintele Curtii sau al completului si de magistratul-asistent care a participat la dezbateri si numai minuta deciziei se semneaza de toti judecatorii. Nu corespunde realitatii nici sustinerea facuta de recurenti in sensul ca instanta a omis sa tina seama de raportul intocmit de judecatorul-raportor, din considerentele deciziei rezultAnd ca au fost analizate toate aspectele ridicate prin exceptie si tratate in respectivul raport. In legatura cu Legea nr. 29/1990, in mod intemeiat s-a motivat in decizia recurata ca, fiind anterioara Constitutiei, distinctia dintre legea organica si cea ordinara nu ii este aplicabila, asa incat sustinerea recurentilor ca aceasta reglementare nu ar mai putea fi considerata lege este nefondata, mai ales ca toate legile adoptate de Parlamentul anterior au fost votate cu majoritatea prevazuta de actuala Constitutie pentru legile organice.
 
Cu privire la celelalte critici invocate de recurenti -Curtea Suprema de Justitie sa oblige Parlamentul de a elabora o lege organica a contenciosului administrativ si sa constate nulitatea de drept a Deciziei Plenului Curtii Constitutionale nr. 1/1994, sa oblige aParatul de stat sa respecte legea si sa ia masuri pentru solutionarea cauzei penale ce intereseaza pe Panaitescu Edmond -se constata ca acestea nu se refera la decizia pronuntata, ci reprezinta cereri ale recurentilor ce exced competenta Curtii Constitutionale, solutionarea lor fiind legata de prerogativele altor autoritati publice.
 
De altfel, trebuie mentionat ca prin motivele de recurs nu se critica decizia in ce priveste respingerea exceptiei de neconstitutionalitate ridicata, astfel incat, sub acest aspect, recursul este lipsit de obiect.
 
Examinand si din oficiu decizia recurata, se constata ca nu sunt motive care sa justifice modificarea ei si, ca atare, recursul urmeaza a fi respins. VazAnd si prevederile art. 144 lit. c) din Constitutie, ale art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c) si ale art. 25 din Legea nr. 47/1992.

38. Accesul la structurile judecatoresti si la mijloacele procedurale, inclusiv la caile de atac, se face cu respectarea regulilor de competenta si a procedurii de judecata stabilite de lege.

Prin decizia nr. 67 din 13 iunie 1994, publicata in M.Of. nr. 11 din 23 ianuarie 1995, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:
 
Prin exceptie se sustine ca prevederile Legii nr. 59/1993, in partea referitoare la modificarea Legii nr. 29/1990, sunt neconstitutionale, deoarece: nu rezulta daca litigiile ce se solutioneaza in temeiul Legii nr. 29/1990 beneficiaza de trei sau de doua grade de jurisdictie; nu confirma si nici nu infirma punctul 2 din dispozitivul Deciziei Curtii Constitutionale nr. 34/1993, prin care s-a constatat abrogarea art. 4 din Legea nr. 29/1990, cat priveste trimiterea la art. 3; lasa sa planeze, in continuare, echivocul in ce priveste interpretarea exceptiei din  art. 2 lit. c) din Legea nr. 29/1990 prin formularea o alta procedura judiciara; contenciosul administrativ nu este reglementat printr-o lege organica, asa cum prevede art. 72 alin. (3) lit. j) din Constitutie; limitarea aplicarii Legii nr. 29/1990 la actele administrative emise dupa intrarea sa in vigoare -8 noiembrie 1990 -lipseste pe cetateni de accesul liber la justitie, contravenind flagrant atat art. 21 alin. (1) si alin. (2), cat si art. 150 alin. (1) din Constitutie.
 
Curtea Suprema de Justitie, Sectia contencios administrativ, a suspendat, prin Incheierea din 3 februarie 1994, judecarea recursului si a sesizat Curtea Constitutionala pentru solutionarea exceptiei. In opinia exprimata cu privire la exceptie, Curtea Suprema de Justitie apreciaza ca aceasta nu este intemeiata.
 
Potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-au cerut punctele de vedere ale celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului.
 

In punctul de vedere al Guvernului se considera ca exceptia nu este intemeiata pentru urmatoarele motive: cu privire la gradele de jurisdictie, Constitutia a lasat in competenta exclusiva a legiuitorului instituirea regulilor de desfasurare a procesului in fata instantelor judecatoresti; in mod deliberat, Legea nr. 59/1993 nu a modificat procedura contenciosului administrativ, intrucat ea corespunde acestor litigii; dispozitiile art. 2 lit. c) si cele referitoare la art. 3 si art. 4 ale Legii nr. 29/1990 au fost abrogate implicit, inca de la data intrarii in vigoare a Constitutiei, astfel incat nu se justifica abrogarea lor si prin Legea nr. 59/1993 de modificare a Legii nr. 29/1990.
 
Cele doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

Curtea Constitutionala, tinand seama de exceptia invocata, de opinia instantei, de punctul de vedere al Guvernului, de raportul intocmit de judecatorul-raportor, de sustinerile partilor, de dispozitiile legale contestate si de prevederile Constitutiei, retine urmatoarele:
 
Curtea Constitutionala constata ca este competenta sa solutioneze exceptia.
 
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, asa cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, Judecarea actiunilor formulate in baza art. 1 din prezenta lege este de competenta tribunalului sau a Curtii de apel in a carei raza teritoriala isi are domiciliul reclamantul, potrivit competentei materiale prevazute de art. 2 si 3 din Codul de procedura civila, iar potrivit art. 14 alin. (1) din aceeasi lege, asa cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, Sentinta instantei prin care s-a solutionat actiunea prevazuta in prezenta lege poate fi atacata cu recurs in termen de 15 zile de la comunicare. Rezulta deci ca Legea nr. 29/1990 stabileste numai doua grade de jurisdictie, fond si recurs. Aceasta reglementare este in concordanta cu art. 120 din Constitutie, care prevede ca Impotriva hotararilor judecatoresti, partile interesate si Ministerul Public pot exercita caile de atac, in conditiile legii. Codul de procedura civila, care este dreptul comun, prevede in art. 299 ca sunt supuse recursului si Hotararile date fara drept de apel. De altfel, in acest sens, s-a pronuntat si Plenul Curtii Constitutionale care, prin Decizia nr. 1/1994, a statuat ca accesul la structurile judecatoresti si la mijloacele procedurale, inclusiv la caile de atac, se face cu respectarea regulilor de competenta si procedura de judecata stabilite de lege.
 
In legatura cu neconstitutionalitatea exceptiei prevazute in art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, referitoare la art. 3 din aceeasi lege, este de mentionat ca prin Decizia Plenului Curtii Constitutionale nr. 34/1993 s-a constatat ca aceasta exceptie este abrogata potrivit art. 150 alin. (1) din Constitutie, astfel incat neabrogarea ei expresa nu constituie un motiv de neconstitutionalitate.
 
Cu privire la sustinerea facuta, in sensul ca s-au incalcat dispozitiile art. 72 alin. (3) lit. j) din Constitutie, care prevad ca prin lege organica se reglementeaza contenciosul administrativ, se constata ca, nici sub acest aspect, exceptia nu este intemeiata.
 
Intr-adevar, Legea nr. 29/1990 a fost adoptata intr-o perioada in care, pe plan constitutional, nu exista distinctia dintre legea organica si legea ordinara, astfel ca aceasta distinctie este aplicabila numai in cazul in care ar urma sa se adopte o noua reglementare sau sa se modifice reglementarea actuala. De altfel, in concordanta cu prevederile Constitutiei, Legea nr. 59/1993, prin care s-a modificat Legea nr. 29/1990, a fost adoptata ca lege organica, asa cum rezulta din formula de adoptare a legii redata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 177 din 26 iulie 1993, in care a fost publicata.
 
39. Potrivit art. 24 din Codul de procedura civila, judecatorul care a pronuntat o hotarare intr-o pricina nu poate lua parte la judecata aceleiasi pricini in apel sau in recurs si nici in caz de rejudecare dupa casare. De asemenea, nu poate lua parte la judecata cel care a fost martor, expert sau arbitru in aceeasi pricina.
 
Cu referire la caile de atac, rezulta, fara posibilitate de dubiu, ca textul are in vedere caile de atac de reformare, deoarece numai in aceste cazuri se exercita un control judiciar de catre o instanta superioara si este firesc ca judecatorul sa nu-si controleze propria hotarAre.

Prin decizia nr. 61 din 19 octombrie 1993, publicata in M.Of. nr. 256 din  1 noiembrie 1993, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin cererea inregistrata sub nr. 694 din 4 august 1993, reclamantul-recurent contesta Decizia definitivanr. 39/1993, calificand cererea sa fie ca o contestatie in anulare potrivit art. 317 si 318 din Codul de procedura civila in ce priveste incalcarea dispozitiilor de ordine publica si respingerea recursului fara a se cerceta toate motivele de casare, fie ca o cerere de revizuire potrivit art. 322 din Codul de procedura civila pentru nepronuntarea instantei asupra unor lucruri cerute. Prin cerere se invoca aplicarea art. 84 din Codul de procedura civila, potrivit caruia cererea pentru exercitarea unei cai de atac este valabila chiar daca poarta o denumire gresita.
 
Pe fond, se reiau motivele si argumentarile din sesizarea initiala de neconstitutionalitate si din cererile de recurs, solicitandu-se abrogarea Hotararii Guvernului nr. 1.295/1990 si a  art. 7 din Legea nr. 29/1990 (taxele de timbru platite anticipat in procesele civile sa fie inlocuite cu cheltuieli judiciare stabilite de instante la sfarsitul procesului), precum si modificarea unor texte din Legea nr. 47/1992 sart. 26 alin. (5)t si din Constitutie sart. 51, art. 123 alin. (2), art. 145 alin. (2)t.
 
La termenul din 14 octombrie 1993 contestatorul a invocat exceptia de incompatibilitate prevazuta de art. 24 din Codul de procedura civila, considerAnd ca nu este admisibil ca acelasi complet care a judecat recursul sa solutioneze si contestatia formulata impotriva deciziei pronuntate in recurs.
 La acelasi termen Curtea a pus in discutie admisibilitatea contestatiei in anulare sau a revizuirii fata de dispozitiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 si utilitatea unirii exceptiei cu fondul.
 
Contestatorul a solicitat din nou sa se faca aplicarea art. 24 din Codul de procedura civila privind incompatibilitatea, iar judecata pe fond sa fie amAnata, urmand ca atunci sa fie analizate si alte aspecte pe care le-a indicat oral.
 
Reprezentantul Ministerului Public a apreciat ca fata de dispozitiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curtii Constitutionale nu pot fi atacate prin intermediul cailor extraordinare de atac reglementate de Codul de procedura civila.
 
Contestatorul, luAnd din nou cuvAntul, a cerut sa se faca aplicarea art. 84 din Codul de procedura civila, iar legatura cu admisibilitatea cailor extraordinare de atac a aratat ca, datorita importantei motivelor pe care le invoca, nu se poate lua in discutie acest aspect formal.

Curtea, examinand exceptia de incompatibilitate ridicata de catre contestator si problema admisibilitatii contestatiei formulate, invocata din oficiu de Curte, retine urmatoarele:
 
Potrivit art. 24 din Codul de procedura civila, judecatorul care a pronuntat o hotarare intr-o pricina nu poate lua parte la judecata aceleiasi pricini in apel sau in recurs si nici in caz de rejudecare dupa casare. De asemenea, nu poate lua parte la judecata cel care a fost martor, expert sau arbitru in aceeasi pricina.
 
Cu referire la caile de atac, rezulta, fara posibilitate de dubiu, ca textul are in vedere caile de atac de reformare, deoarece numai in aceste cazuri se exercita un control judiciar de catre o instanta superioara si este firesc ca judecatorul sa nu-si controleze propria hotarAre. Acest principiu se regaseste si in activitatea Curtii Constitutionale, art. 20 alin. (2) din regulament dispunAnd ca judecatorii care au facut parte din completul de 3 nu pot lua parte la judecarea aceleiasi cauze in recurs si a fost, de altfel, respectat in recursurile declarate de contestator impotriva deciziilor de fond. Insa contestatia in anulare si revizuirea sunt cai extraordinare de atac de retractare prin care se invoca aspecte care nu au fost avute in vedere la pronuntarea hotararilor atacate si tocmai de aceea se solutioneaza chiar de instantele care au pronuntat Hotararile respective, iar completul de judecata poate fi acelasi, deoarece nu este pus in situatia de a face un control asupra a ceea ce el a hotarAt deja. Aceeasi este situatia si in cazul casarii cu retinere spre rejudecare, iar exemplele ar putea continua deoarece cazurile de incompatibilitate sunt de stricta interpretare si deci nu pot fi extinse prin analogie, in timp ce alte ipoteze in care un judecator care s-a pronuntat intr-o cauza sa poata judeca din nou in aceeasi cauza, fara sa fie incompatibil, mai exista.
 
Asa fiind, exceptia de incompatibilitate este neintemeiata si urmeaza sa fie respinsa.
 
In legatura cu admisibilitatea contestatiei, Curtea retine ca intr-adevar art. 84 din Codul de procedura civila dispune ca o cerere de chemare in judecata sau pentru exercitarea unei cai de atac este valabil facuta chiar daca poarta o denumire gresita, dar textul are in vedere situatia in care calea de atac este admisibila. Or in cazul de fata, nimeni nu contesta ca si Curtea ar fi obligata sa dea calificarea exacta cererii, deci sa decida daca este vorba de o contestatie in anulare de drept comun sau speciala ori de revizuire, dar problema care se pune este daca aceste cai extraordinare de atac sunt sau nu admisibile impotriva deciziilor definitive pronuntate de Curtea Constitutionala in controlul exercitat pe calea exceptiei de neconstitutionalitate.
 
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, decizia pronuntata in fond poate fi atacata de parti numai cu recurs, in termen de 10 zile de la comunicare. Pentru a stabili care este semnificatia cuvantului numai, trebuie avut in vedere ca la data adoptarii Legii nr. 47/1992 Codul de procedura civila reglementeaza o singura cale ordinara de atac -recursul -si trei cai extraordinare de atac: contestatia in anulare, revizuirea si recursul extraordinar. Prin urmare, textul nu poate avea decat semnificatia de a inlatura, in afara de recurs, orice alta cale de atac existenta in acel moment, deci caile extraordinare de atac. Aceasta interpretare este intarita si de faptul ca prin Legea nr. 59/1993, care a adus modificari Codului de procedura civila, Codului familiei, Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ si Legii nr. 94/1992 privind organizarea si functionarea Curtii de Conturi, nu au fost modificate dispozitiile Legii nr. 47/1992, or este de principiu ca o lege generala ulterioara nu poate modifica o lege speciala anterioara decat in mod expres.
 
Pe de alta parte, in favoarea admisibilitatii cailor extraordinare de atac impotriva deciziilor Curtii nu pot fi invocate dispozitiile art. 16 din Legea nr. 47/1992, potrivit carora procedura jurisdictionala prevazuta de ea se completeaza cu regulile procedurii civile, in masura in care ele sunt compatibile cu natura procedurii in fata Curtii Constitutionale, deoarece aceasta completare cu legea generala se face in masura in care legea speciala tace, in timp ce, in cazul de fata, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 cuprinde o prevedere expresa si neechivoca, astfel incat nu ar fi vorba de o completare, ci de o incalcare a unei norme speciale, derogatorie de la dreptul comun.
 
Asa fiind, in cadrul controlului de constitutionalitate pe cale de exceptie, deciziile Curtii, daca au fost pronuntate in fond, pot fi atacate numai cu recurs, iar daca sunt definitive, nu mai pot fi atacate prin nici o cale de atac extraordinara, fie ca ar fi vorba de contestatia in anulare, revizuire, recurs in interesul legii sau recurs in anulare.
 
40. Constitutia prevede in art. 138 alin. (1) ca impozitele, taxele si orice venituri ale bugetului de stat si ale bugetului asigurarilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege, iar art. 114 ingaduie Parlamentului sa adopte o lege speciala de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonante in domenii care nu fac obiectul legilor organice. In sfarsit, potrivit art. 107 din Constitutie, Hotararile (care se emit pentru organizarea executarii legilor) si ordonantele adoptate de Guvern se semneaza de primul-ministru si se contrasemneaza de ministrii care au obligatia punerii lor in executare. Aceste cerinte nu existau, insa, la data adoptarii Hotararii Guvernului nr. 1295/1990, astfel incat nu se poate reprosa acestei hotarAri ca nu indeplineste cerinte pe care legea nu le pretindea. Ceea ce trebuie observat este daca la adoptarea hotararii s-au respectat dispozitiile legale din acel moment, or se constata din acest punct de vedere ca Guvernul a adoptat Hotararea nr. 1295/1990 in baza abilitarii date de Parlament prin Legea nr. 36/1990.

Prin decizia nr. 39 din  7 iulie 1993, publicata in M.Of. nr. 179 din 27 iulie 1993, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Reclamantul Petrosanu Ionel a invocat exceptiile de neconstitutionalitate vizand Hotararea Guvernului nr. 1295/1990 si art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, in dosarele 213/1992 si nr. 281/1992 aflate pe rolul Tribunalului Municipiului Bucuresti, Sectia contencios administrativ, motivAnd ca dispozitiile legale mentionate sunt neconstitutionale deoarece ar veni in contradictie cu urmatoarele dispozitii din Constitutie: art. 16 alin. (2) (numeni nu este mai presus de lege), art. 21 (accesul liber la justitie), art. 51 (respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie, art. 58 alin. (1) (Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare), art. 107 alin. (2) si (4) (conditiile de emitere a hotararilor si ordonantelor Guvernului, art. 123 alin. (2) (Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii), art. 138 alin. (1) (stabilirea impozitelor, taxelor si altor venituri ale bugetului se face prin lege), art. 150 alin. (1) (legile si toate celelalte acte normative ramAn in vigoare in masura in care nu contravin Constitutiei).
 
Tribunalul Municipiului Bucuresti, prin Incheierile din 7 octombrie 1992, a sesizat Curtea Constitutionala, completAndu-le, la solicitarea Curtii, cu opinia sa in sensul neoportunitatii admiterii exceptiilor, in conditiile in care reclamantul a achitat taxa de timbru prevazuta de lege.
 
Curtea, in conditiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a respins ca vadit nefondate exceptiile de neconstitutionalitate prin deciziile nr. 7 si nr. 8 din 2 martie 1993, retinand, in esenta, urmatoarele:
-legea, in inteles de act juridic, este supusa regulii tempus regit actum, adica regimului constitutional din perioada in care a fost adoptata, inclusiv in ce priveste posibilitatea controlului constitutionalitatii sale. Contradictia unei legi anterioare Constitutiei cu prevederile acesteia, fiind un aspect al conflictului de legi in timp, are drept consecinta abrogarea ei, totala sau partiala, in temeiul art. 150 alin. (1) din Constitutie;
-Hotararea Guvernului nr. 1295/1990 a fost emisa conform ordinii juridice existente inaintea adoptarii Constitutiei din 1991, in baza abilitarii date Guvernului prin Legea nr. 36/1990, sistemul delegarii legislative fiind pastrat si in Constitutie (art. 114). Este adevarat ca, potrivit art. 138 alin. (1) din Constitutia actuala, impozitele, taxele si orice alte venituri ale bugetului se stabilesc numai prin lege, dar Hotararea Guvernului nr. 1.295/1990 nu contravine acestei reguli constitutionale, deoarece delegarea legislativa inseamna de fapt abilitarea temporara si conditionata a Guvernului de a emite norme cu putere de lege, a caror valoare juridica este egala cu a legii, daca sunt emise in conformitate cu prevederile constitutionale si legale existente in momentul emiterii lor. In acest context, invocarea neconstitutionalitatii hotararii fata de art. 16 alin. (2) si art. 51 din Constitutie apare ca fara obiect;
 -hotararea nu contravine nici prevederilor art. 58 alin. (1) din Constitutie, din moment ce textul nu interzice emiterea, in conditii strict determinate, a unor norme juridice si de catre alte autoritati;
 -accesul liber la justitie nu inseamna gratuitatea justitiei, art. 21 din Constitutie neinstituind nici o restrictie cu privire la taxele in justitie, intrucat este legal si normal ca justitiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfasurata de autoritatile judecatoresti sa contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. Asa fiind, si  art. 7 din Legea nr. 29/1990, norma de trimitere la legea timbrului, si care stabileste limita maxima a taxei datorate in materia contenciosului administrativ, este constitutional;
 -art. 107 alin. (2) din Constitutie nu are legatura cu situatia analizata, deoarece Hotararea Guvernului
nr. 1295/1990 trebuie apreciata in raport cu ordonantele Guvernului emise in temeiul art. 107 alin. (3), iar art. 107 alin. (4), care stabileste conditiile procedurale si formale cerute hotararilor si ordonantelor Guvernului, se aplica unor asemenea acte emise dupa 8 decembrie 1991. Normele emise cu respectarea conditiilor impuse de ordinea juridica existenta in momentul emiterii hotararii nu pot fi considerate astazi neconstitutionale;
 -referirea la art. 123 alin. (2) din Constitutie nu este relevanta in cauza.
 Impotriva deciziilor Curtii Constitutionale nr. 7/1993 si nr. 8/1993, reclamantul Petrosanu Ionel a declarat in termen recursurile de fata, prin care reitereaza motivele pentru care apreciaza ca Hotararea Guvernului nr. 1295/1990 reprezinta o incalcare flagranta si incontestabila a Constitutiei din 1991, si anume:
 -hotararea nu a fost contrasemnata de ministrii care au obligatia punerii ei in executare, obligatie impusa de art. 107 alin. (4) din Constitutie;
 -hotararea a fost emisa pentru organizarea executarii unei legi anumite, dupa cum pretinde art. 107 alin. (2), ci stabileste niste taxe care, potrivit art. 138 alin. (1), se stabilesc numai prin lege, iar legile se emit numai de catre Parlament (art. 58 alin. (1));
 -Parlamentul poate abilita prin lege Guvernul sa emita ordonante si nu hotarAri (art. 107 alin. (1) si art. 114 alin. (1), iar pe de alta parte,  art. 7 din Legea nr. 29/1990 vorbeste, in legatura cu taxele de timbru, de lege, si nu de hotarAre;
 -nicio lege nu poate ingradi accesul liber la justitie, iar exercitarea dreptului de petitionare este scutita de taxa (art. 21 alin. (2) si art. 47 alin. (3)), or plata anticipata a taxelor de timbru vine sa ingradeasca si sa diminueze posibilitatile de aparare a unor drepturi si interese personale;
 -prevazand o taxa de 150 lei si la recursul pentru litigii de munca (pct. 6), hotararea contravine art. 179 din Codul muncii, care precizeaza ca toate cererile, in fata oricaror instante, in legatura cu solutionarea litigiilor de munca, sunt scutite de taxe de timbru.
 
Sunt mentionate, in mod expres, doua critici referitoare la motivarea deciziilor:
 -ideea ca, normele emise cu respectarea conditiilor impuse de ordinea juridica, existente in momentul emiterii hotararii, nu pot fi considerate astazi neconstitutionale este apreciata ca fiind contrara caracterului democratic si reformator al noii Constitutii;
 -Curtea a apreciat ca justificata trimiterea exceptiei in fata sa si existenta interesului reclamantului in a o sustine, confirmAnd integral oportunitatea aplicarii art. 150 alin. (1) din Constitutie, dar pana la urma a decis contrariul.
 
Pentru toate motivele invocate, Avand in vedere si art. 8 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului si art. 20 alin. (1) din Constitutia Romaniei, recurentul-reclamant solicita:
 -casarea deciziilor nr. 7/1993 si nr. 8/1993, iar in viitoarele decizii sa se respecte prevederile art. 14 din Legea nr. 47/1992, cat si ale art. 261 pct. 8 din Codul de procedura civila;
 -abrogarea Hotararii Guvernului nr. 1295/1990 si a  art. 7 din Legea nr. 29/1990;
 -modificarea art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, astfel incat deciziile referitoare la neconstitutionalitatea legilor sa aiba putere de la data intrarii in vigoare a noii Constitutii;
 -restituirea taxelor de timbru, platite anticipat in fata instantelor judecatoresti.
 
Deoarece deciziile atacate cu recurs au fost pronuntate in conditiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, deci fara citarea partilor, Curtea a luat, la data de 10 mai 1993, masura solicitarii punctelor de vedere, astfel cum prevede art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, transmitAndu-se incheierile de sesizare si deciziile pronuntate in fond Camerei Deputatilor, Senatorului si Guvernului.
  
Autoritatile mentionate nu au comunicat punctele lor de vedere.

Curtea, examinand incheierea de sesizare, decizia atacata, cererile de recurs, raportul intocmit de judecatorul raportor, sustinerile orale ale recurentului, concluziile procurorului prezentate in sedinta publica din 25 iunie 1993 si vazAnd dispozitiile legale atacate ca neconstitutionale, precum si pe cele ale art. 16, 21, 51, 58, 107, 123, 138, 144, 145 si 150 din Constitutie si ale art. 25 si 26 din Legea nr. 47/1992, retine, cu privire la recursurile declarate, urmatoarele:
 
Motivul de recurs vizand incalcarea de catre judecatorii fondului a dispozitiilor art. 14 din Legea nr. 47/1992 si ale art. 261 pct. 8 din Codul de procedura civila, motiv inscris intre solicitarile finale ale cererii de recurs si dezvoltat oral, este nefondat. Intr-adevar, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 stabileste regula publicitatii sedintelor de judecata, aratand ca, din motive intemeiate, presedintele Curtii sau al completului de judecata poate hotari sedinta secreta. Textul nu poate fi privit insa izolat, deoarece art. 24 alin. (2) din aceeasi lege precizeaza ca, in cazul in care judecatorul raportor considera exceptia de neconstitutionalitate ca vadit nefondata va instiinta pe presedinte pentru convocarea completului de judecata, care poate hotari, cu unanimitate de voturi, sa respinga exceptia, fara citarea partilor. Este o dispozitie legala de natura sa impiedice incalcarea rolului Curtii cu exceptii vadit nefondate, dar in acelasi timp, sa evite si pentru parti efectuarea unor cheltuieli inutile.

Legiuitorul a prevazut insa si garantii pentru parti: o atare solutie poate fi pronuntata numai cu unanimitate de voturi, iar impotriva deciziei se poate exercita calea de atac a recursului, care se solutioneaza cu citarea partilor si a Ministerului Public. Cat priveste art. 261 pct. 8 din Codul de procedura civila, acesta dispune ca hotararea civila trebuie sa cuprinda mentiunea ca pronuntarea s-a facut in sedinta si sa fie semnata de judecatori si grefieri. Potrivit art. 16 din Legea nr. 47/1992, procedura jurisdictionala prevazuta de aceasta lege se completeaza cu regulile procedurii civile, in masura in care ele sunt compatibile cu natura procedurii in fata Curtii Constitutionale, iar compatibilitatea se hotaraste exclusiv de Curte.

In temeiul acestui text, ca si al art. 51 alin (3), care ingaduie Curtii Constitutionale sa-si adopte propriul regulament de organizare si functionare, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 190 din 1992, s-a stabilit, prin acest regulament, ca rezultatul deliberarii se consemneaza intr-o minuta, care se certifica de judecatorii care au participat la sedinta si de magistratul-asistent, iar dupa consemnarea lui in condica de sedinta, presedintele ii va da citire in sedinta publica, daca au avut loc dezbateri orale (art. 31), precum si faptul ca deciziile, Hotararile si avizele se certifica de presedintele Curtii sau al completului si de magistratul-asistent care a participat la dezbateri (art. 32 alin. (3). Fata de textele legale invocate nu se poate retine critica adusa deciziilor atacate.
 
Si critica care vizeaza existenta unei contradictii in deciziile atacate, prin faptul ca, pe de o parte, s-a apreciat ca justificata trimiterea exceptiilor in fata Curtii si existenta interesului reclamantului de a le sustine, iar, pe de alta parte, s-au respins exceptiile ca vadit nefondate, este neintemeiata. Curtea, examinandu-si competenta de a se pronunta asupra exceptiilor de neconstitutionalitate cu care a fost sesizata, a constatat ca Tribunalul Municipiului Bucuresti si-a exprimat opinia in sensul neoportunitatii admiterii exceptiei de neconstitutionalitate, considerAnd dispozitiile legale atacate ca fiind in vigoare, astfel incat, in concordanta cu practica anterioara a Curtii, a apreciat ca se justifica sesizarea ei pentru a constata daca respectivele dispozitii legale sunt sau nu neconstitutionale, precum si ca exista interesul reclamantului de a sustine exceptiile. Examinand insa pe fond aceste exceptii, Curtea le-a gasit vadit nefondate si le-a respins ca atare, in conditiile prevazute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
 Referitor la motivele de recurs care vizeaza Hotararea Guvernului nr. 1295/1990, se constata ca, intr-adevar Constitutia prevede in art. 138 alin. (1) ca impozitele, taxele si orice venituri ale bugetului de stat si ale bugetului asigurarilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege, iar art. 114 ingaduie Parlamentului sa adopte o lege speciala de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonante in domenii care nu fac obiectul legilor organice. In sfarsit, potrivit art. 107 din Constitutie, Hotararile (care se emit pentru organizarea executarii legilor) si ordonantele adoptate de Guvern se semneaza de primul-ministru si se contrasemneaza de ministrii care au obligatia punerii lor in executare.

Aceste cerinte nu existau, insa, la data adoptarii Hotararii Guvernului nr. 1295/1990, astfel incat nu se poate reprosa acestei hotarAri ca nu indeplineste cerinte pe care legea nu le pretindea. Ceea ce trebuie observat este daca la adoptarea hotararii s-au respectat dispozitiile legale din acel moment, or se constata din acest punct de vedere ca Guvernul a adoptat Hotararea nr. 1.295/1990 in baza abilitarii date de Parlament prin Legea nr. 36/1990. Desigur ca dupa intrarea in vigoare a Constitutiei, Guvernul ar putea adopta numai o ordonanta in aceasta materie, daca ar avea abilitatea necesara din partea Parlamentului in conditiile art. 114. Sustinerea ca Hotararea Guvernului nr. 1.295/1990 este abrogata, potrivit art. 150 alin. (1) din Constitutie, ca fiind contrara acesteia, nu poate fi nici ea primita. In vederea asigurarii suprematiei sale, Constitutia a reglementat mai multe mijloace: controlul constitutionalitatii legilor (art. 144); abrogarea actelor normative care contravin Constitutiei (art. 150 alin. (1); examinarea conformitatii legislatiei cu Constitutia de catre Consiliul Legislativ, care va face Parlamentului sau, dupa caz, Guvernului propuneri corespunzatoare (art. 150 alin. (2).

Punerea de acord a intregii legislatii cu actuala Constitutie este un proces complex, de mai lunga durata, care presupune elaborarea de legi organice in domeniile stabilite de art. 72 din Constitutie, inlocuirea unor decrete ale fostului Consiliu de stat sau a unor hotarAri de Guvern prin legi etc. pana la realizarea acestui obiectiv, actele normative anterioare Constitutiei, adoptate cu respectarea cerintelor legale din acel moment si care nu contravin pe fond Constitutiei, nu pot fi considerate abrogate, astfel incat motivul de recurs nu este intemeiat.
 
Si motivul care considera ca Hotararea Guvernului nr. 1.295/1990 si art. 7 din Legea nr. 29/1990 sunt contrare pe fond Constitutiei, deoarece afecteaza accesul liber la justitie, este nefondat. Accesul liber la justitie, inscris in art. 21 din Constitutie, nu presupune gratuitatea acesteia. Justitia este un serviciu public al statului, iar costurile sale se suporta de la buget, la ale carui venituri contribuie toti cetatenii. Este echitabil ca o parte din cheltuieli sa fie suportate de justitiabili, de cei care recurg la acest serviciu public si acest lucru se realizeaza prin plata taxelor de timbru. Exista insa, tocmai pentru a nu impiedica accesul la justitie, categorii de litigii civile care sunt scutite de taxe sau exista posibilitatea de a obtine, in functie de situatia materiala a pArtii, scutirea totala ori partiala de taxe sau esalonarea acestora.
 
In acest context, Curtea constata ca afirmatia din recurs, in sensul ca Hotararea Guvernului nr. 1.295/1990 prevede o taxa de 150 lei si la recursul pentru litigii de munca, contravenind astfel art. 179 din Codul muncii, nu este exacta deoarece dispozitia din art. 4 lit. t) (indicata gresit de recurent pct. 6), care se referea la recursul prin care se contesta o sentinta ce caracterizeaza un litigiu ca fiind de a, a fost indepartata prin Hotararea Guvernului nr. 318 din 27 aprilie 1991, iar Hotararea Guvernului nr. 1.295/1990 a fost emisa in temeiul unei legi de abilitare.

Pe de alta parte, nu se poate retine ca sesizarea instantelor judecatoresti pentru valorificarea unui drept subiectiv nesocotit ori incalcat sau pentru realizarea unui interes care se poate obtine numai pe calea justitiei este un aspect al dreptului de petitionare si, ca atare, exercitarea lui este, potrivit art. 47 alin. (3) din Constitutie, scutita de taxa. Dreptul de petitionare se concretizeaza in cereri, reclamatii, sesizari si propuneri in legatura cu rezolvarea unor probleme personale sau de grup ce nu presupun calea justitiei, la care autoritatile publice au obligatia de a raspunde in termenele si conditiile stabilite potrivit legii (art. 47 alin. (4) din Constitutie), in timp ce cererile de chemare in judecata, care declanseaza procesul civil, se rezolva dupa reguli specifice, proprii activitatii de judecata.
 
In sfarsit, Curtea constata ca dispozitia inscrisa in art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, in sensul ca deciziile definitive ale Curtii Constitutionale au putere numai pentru viitor, este conforma cu prevederile Constitutiei, care in art. 145 alin. (2) a aceeasi solutie.