Spete - dreptul muncii (pct. 21 - 22)

21.   Salariatii au un interes legitim pentru a cunoaste situatia economica si financiara a unitatii in cadrul careia lucreaza, putand astfel sa aprecieze, in cunostinta de cauza, stabilitatea raporturilor de munca, perspectivele de realizare a drepturilor lor, precum si modul cum trebuie sa actioneze in vederea protejarii intereselor lor comune cu cele ale angajatorului.

Prin Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2003 asupra sesizarii de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 40
alin. (2) lit. d), art. 52 alin. (1) lit. c), art. 53 alin. (1), art. 69, 70, 71, 129, 164 si 223 din Codul muncii, adoptat de Camera Deputatilor si de Senat in sedinta comuna din 9 decembrie 2002, publicata in M.Of. nr. 72 din 5 februarie 2003, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Curtea Constitutionala a fost sesizata, in temeiul dispozitiilor art. 144 lit. a) din Constitutie, la data de 13 decembrie 2002, de 54 de deputati, in vederea declansarii controlului de constitutionalitate asupra Codului muncii.

Potrivit tabelului cuprinzand semnaturile autorilor sesizarii de neconstitutionalitate, cei 54 de deputati sunt urmatorii: Marin Anton, George Crin Laurentiu Antonescu, Andrei Ioan Chiliman, Viorel-Gheorghe Coifan, Victor Paul Dobre, Ovidiu-Virgil Draganescu, Liviu Iuliu Dragos, Valeriu Gheorghe, Titu-Niculae Gheorghiof, Puiu Hasotti, Anton Ionescu, Ion Luchian, Catalin Micula, Monica Octavia Musca, Gheorghe-Eugen Nicolaescu, Dinu Patriciu, Napoleon Pop, Cornel Popa, Grigore Dorin Popescu, Calin Popescu Tariceanu, Vasile Predica, Dan Radu Rusanu, Nini Sapunaru, Dan Coriolan Simedru, Cornel Stirbet, Valeriu Stoica, Radu Stroe, Gheorghe Albu, Mihai Baciu, Gheorghe Barbu, Radu Mircea Berceanu, Anca Daniela Boagiu, Emil Boc, Vasile Bran, Costica Canacheu, Ion Cirstoiu, Teodor Cladovan, Sorin Frunzaverde, Paula Maria Ivanescu, Victor Sorin Lepsa, Mircea Man, Alexandru-Liviu Mera, Nicolae Nan, Gheorghe-Liviu Negoita, Vasile Nistor, Ioan Oltean, Ioan Onisei, Alexandru Peres, {tefan-Marian Popescu-Bejat, Romeo-Marius Raicu, Alexandru Sassu, Mihai Stanisoara, Mircea Nicu Toader si Adriean Videanu.

Sesizarea a fost trimisa Curtii Constitutionale prin Adresa nr. 51/635 din 13 decembrie 2002 si formeaza obiectul Dosarului nr. 529A/2002.

Prin sesizare se solicita Curtii Constitutionale sa se pronunte asupra constitutionalitatii urmatoarelor prevederi din Codul muncii: art. 40 alin. (2) lit. d), art. 52 alin. (1) lit. c), art. 53 alin. (1), art. 69, 70, 71, 129, art. 164 alin. (2) si art. 223.

In sesizare sunt formulate urmatoarele critici de neconstitutionalitate a dispozitiilor legale mentionate mai sus:

1. Prevederile art. 40 alin. (2) lit. d) din Codul muncii, potrivit carora angajatorului ii revine obligatia sa comunice periodic salariatilor situatia economica si financiara a unitatii, contravin dispozitiilor art. 41 alin. (1) si ale art. 135 alin. (1) si (6) din Constitutie, care consacra ocrotirea proprietatii si caracterul inviolabil al acesteia. Aceasta obligatie legala a angajatorului este contrara dreptului sau de a-si conduce propriile afaceri, iar divulgarea anumitor informatii financiare privind compania “ar putea prejudicia afacerea” prin incalcarea secretului unor date financiare, precum si a principiului concurentei loiale, prevazut de art. 134 alin. (2) lit. a) din Constitutie.

2. Se afirma ca sunt neconstitutionale si dispozitiile art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, potrivit carora contractul individual de munca poate fi suspendat din initiativa angajatorului, daca acesta a formulat plangere penala impotriva salariatului sau daca salariatul a fost trimis in judecata pentru fapte penale care nu sunt compatibile cu functia detinuta, pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti. Aceste prevederi sunt contrare dispozitiilor art. 23 alin. (8) din Constitutie, care consacra prezumtia de nevinovatie pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare. Se sustine ca este incalcata prezumtia de nevinovatie si se restrictioneaza dreptul la munca, chiar daca alin. (2) al art. 52 din legea criticata prevede acordarea unor despagubiri in cazul in care se stabileste ca persoana in cauza este nevinovata.

Teste rezolvate la limba si literatura romana clasa a VIII-a

Vezi AICI detalii

Ghidul practic al contabilului din domeniul constructiilor

Vezi AICI detalii

Consilier Ghid complet de Salarizare ReviSal si Contributii sociale

Vezi AICI detalii

3. Prevederile art. 53 alin. (1) din Codul muncii sunt considerate contrare art. 134 alin. (2) din Constitutie, intrucat restrang dreptul angajatorului ca, in scopul protejarii propriei afaceri, sa decida asupra masurilor
manageriale. Prevederile criticate nu precizeaza o limita a perioadei in care angajatorul este obligat de lege sa dea angajatului o indemnizatie de 75% din salariu. Se sustine ca, in situatia in care angajatorul si-a intrerupt activitatea temporar, acesta se afla deja in dificultate financiara. Astfel se considera ca se incalca principiile economiei de piata.

4. Se sustine ca dispozitiile art. 69, 70 si 71 din Codul muncii, care prevad ca in cazul concedierilor colective sindicatele au competenta sa cenzureze deciziile manageriale ale angajatorului si sa propuna masuri in scopul evitarii concedierilor, contravin prevederilor constitutionale ale art. 134 alin. (1), “intrucat intr-o economie de piata deciziile privind conducerea intreprinderii apartin exclusiv administratiei acesteia”. De asemenea, dispozitiile legale criticate contravin si alin. (2) al aceluiasi articol, intrucat prin aceasta procedura se impiedica libertatea comertului si, indeosebi, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de productie. Astfel, primul efect al amanarii cu minimum 45 de zile a deciziei de concediere colectiva, pe motive economice va fi pierderea competitivitatii intreprinderii, cu riscul grav al pierderii clientilor, implicit al intrarii in incapacitate de plata si al falimentului.

5. Dispozitiile art. 129 din Codul muncii, potrivit carora sindicatele trebuie sa-si dea acordul asupra continutului normelor de munca, incalca prevederile constitutionale ale art. 40 alin. (1) si art. 134 alin. (1) si alin. (2) lit. a). Potrivit acestor prevederi constitutionale, sindicatele au competente limitate strict la protectia drepturilor angajatilor, ele nu au si competenta sa negocieze obligatiile profesionale ale acestora. Or adaugarea de competente pe langa prevederile constitutionale reprezinta o incalcare a drepturilor si intereselor angajatorilor, consacrate implicit prin prevederile art. 134 din Constitutie.

6. Sunt neconstitutionale prevederile art. 164 alin. (2) din Codul muncii, potrivit carora orice datorii ale angajatului catre angajator trebuie constatate printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila, inainte de a putea fi recuperate prin retinerea lor din salariu, deoarece incalca dispozitiile art. 134 alin. (2) din Constitutie, fiind contrare libertatii contractuale. Restrangerea dreptului angajatului de a-si asuma obligatii pecuniare prin acte reprezentand titlu executoriu contravine principiului constitutional al libertatii comertului.

7. Art. 223 din Codul muncii creeaza o discriminare pozitiva inacceptabila, prin aceea ca acorda imunitate liderilor sindicali care “nu pot fi concediati dupa incheierea mandatului nici pentru motive economice si nici pentru necorespundere profesionala”.

In conformitate cu dispozitiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, republicata, sesizarea de neconstitutionalitate a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, precum si Guvernului, pentru a prezenta in scris punctele lor de vedere.

In punctul de vedere al presedintelui Camerei Deputatilor, transmis cu Adresa nr. 51/1.245/RG din
23 decembrie 2002, se arata, in esenta, urmatoarele:

1. Critica de neconstitutionalitate ce vizeaza dispozitiile art. 40 alin. (2) lit. d) din Codul muncii nu poate fi primita, deoarece obligatia angajatorului de a comunica periodic salariatilor situatia economica si financiara a unitatii se impune sa fie privita ca o obligatie esentiala pentru asigurarea dreptului la munca al salariatului si pentru solidarizarea acestuia cu angajatorul in scopul realizarii efortului colectiv necesar valorificarii capitalului. Transparenta situatiei economico-financiare a unitatii este impusa de necesitatea corelarii dreptului angajatorului in ceea ce priveste organizarea si functionarea unitatii cu obligatia ce ii incumba de a-si informa salariatii, determinata de un interes legitim, acela al concentrarii efortului comun pentru rentabilizarea productiei si pentru buna desfasurare a activitatii unitatii.

Critica referitoare la incalcarea secretului unor date financiare si la principiul concurentei loiale, prevazut la art. 134 alin. (2) lit. a) din Constitutie, este nefondata, intrucat informarea salariatilor priveste exclusiv situatia economica si financiara a unitatii, ce se regaseste si in datele financiare cuprinse in bilantul contabil, care nu are caracter secret, de vreme ce el se publica in Monitorul Oficial al Romaniei.

2. Sustinerea din sesizare referitoare la neconstitutionalitatea dispozitiilor art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii se considera ca este neintemeiata, nefiind incalcata prezumtia de nevinovatie prevazuta de art. 23 alin. (8) din Legea fundamentala, intrucat legiuitorul a avut in vedere o situatie care priveste un conflict de interese. Angajatorul nu poate fi obligat sa mentina in functie salariatul impotriva caruia, in conditii legale, a actionat pentru a-si apara interesele legitime. Daca legiuitorul nu ar fi reglementat aceasta situatie, s-ar fi incalcat dreptul de proprietate al angajatorului, intrucat acesta ar fi constrans sa mentina in functie salariatul “a carui munca ar fi putut avea efecte negative asupra activitatii angajatorului”. De aceea este justificata optiunea legiuitorului de a lasa la latitudinea angajatorului suspendarea contractului individual de munca. Nu este incalcata prezumtia de nevinovatie, intrucat nu angajatorul apreciaza cu privire la vinovatia sau nevinovatia salariatului, ci instanta de judecata, iar suspendarea contractului de munca se intemeiaza pe conflictul de interese care determina angajatorul sa-si protejeze activitatea, iar nu pe prezumtia de vinovatie.

3. Critica de neconstitutionalitate a prevederilor art. 53 alin. (1) este nefondata, intrucat legiuitorul a stabilit perioada in care angajatorul este obligat sa dea angajatului indemnizatia prevazuta, aceasta fiind “pe durata intreruperii temporare a activitatii”. Legiuitorul a enuntat generic perioada, intrucat durata intreruperii poate fi diferita in functie de situatiile concrete. Masura stabilita de prevederea legala criticata este una de protectie atat pentru salariat, prin plata drepturilor salariale de cel putin 75% din salariul de baza, cat si pentru angajator, care nu-si pierde astfel salariatii, forta de munca necesara reluarii activitatii dupa inlaturarea cauzelor care au condus la incetarea temporara a acesteia. De aceea, masura este justificata de cumpanirea intereselor aflate in conflict, precum si de principiul proportionalitatii in armonizarea acestor interese, astfel incat nu sunt incalcate dispozitiile art. 134 alin. (2) din Constitutie.

4. Sustinerea din sesizare conform careia dispozitiile cuprinse la art. 69, 70 si 71 din Codul muncii contravin art. 134 alin. (1) si (2) din Constitutie este nefondata, deoarece “unul din factorii de productie il reprezinta insasi forta de munca pe care legiuitorul a vrut sa o protejeze in vederea evitarii arbitrariului in procesul de productie”.

5. Critica ce vizeaza art. 129 din Codul muncii este, de asemenea, nefondata.

In acest sens se arata ca unul dintre elementele esentiale ale contractului individual de munca este salariul, stabilit prin negociere, insa diferentiat in raport cu functia sau norma indeplinita, cu nivelul studiilor, conditiile de munca, in functie de sectorul de activitate, performanta individuala a salariatului, determinata prin normarea muncii si exprimata prin norme de productie, de timp, sarcini de serviciu sau atributii concrete. Intrucat normele de munca, ca elemente constitutive, implicite, ale contractului de munca, tin atat de obligatiile angajatorului, cat si de cele ale salariatului, legiuitorul a stabilit prin art. 129 “o balanta intre drepturile si obligatiile celor doua parti ale contractului. De altfel, contractul colectiv de munca la nivel national prevede ca normele de munca se elaboreaza de catre patroni cu acordul organizatiilor sindicale”. In situatia in care normele de munca ar putea sa se stabileasca numai de angajator, s-ar nega insusi caracterul consensual al contractului de munca.

6. Sesizarea referitoare la neconstitutionalitatea prevederilor art. 164 alin. (2) din Codul muncii este nefondata, intrucat retinerile “cu titlu de daune” se refera la raspunderea civila delictuala, iar nu la raspunderea contractuala. Prevederile art. 164 alin. (2) “nu exclud intelegerea intre parti, ele apar ca o ultima varianta, si anume atunci cand cele doua parti ale contractului de munca nu se inteleg si cand caracterul cert, lichid si exigibil al daunei trebuie stabilit de catre instanta de judecata”. Acest text “nu exclude nici dreptul angajatorului de a asuma obligatii pecuniare prin procedura somatiei de plata, in cazul in care s-a stabilit caracterul cert, lichid si exigibil al daunei”. Referindu-se exclusiv la raspunderea civila delictuala, dispozitia legala criticata nu este contrara prevederilor art. 134 alin. (2) din Constitutie.

7. Prevederile art. 223 alin. (2) din Codul muncii nu sunt contrare dispozitiilor art. 16 alin. (1) din Constitutie, intrucat nu creeaza o discriminare pozitiva, avand in vedere ca textul de lege nu instituie vreun privilegiu. Reprezentantii salariatilor alesi in organele de conducere ale sindicatelor se afla intr-o situatie diferita fata de celelalte categorii de salariati, iar tratamentul juridic diferit este justificat, obiectiv si necesar, daca este aplicabil cetatenilor care nu se afla in situatii identice. Protectia speciala a liderilor sindicali este impusa si de prevederile art. 1 din Conventia pentru protectia reprezentantilor lucratorilor din cadrul intreprinderilor si facilitatile de acordat acestora, aprobata de Conferinta generala a Organizatiei Internationale a Muncii la data de 23 iunie 1971, ratificata de Romania prin Decretul nr. 83/1975, publicat in Buletinul Oficial, Partea I, nr. 86 din 2 august 1975.

In punctul de vedere al Guvernului, transmis cu Adresa nr. 5/14.424/A.N. din 9 ianuarie 2003, se arata urmatoarele:

1. Critica de neconstitutionalitate privind dispozitiile art. 40 alin. (2) lit. d) din Codul muncii este nefondata. La formularea acestor prevederi, legiuitorul a avut in vedere “cerintele economiei de piata, care au creat responsabilitati atat in sarcina salariatului, cat si a angajatorului, in raport cu situatia economica si financiara a unitatii”. Astfel, obligatia angajatorului de a informa salariatii in legatura cu starea economica si financiara a unitatii nu aduce atingere proprietatii private. Nici sustinerea referitoare la incalcarea secretului unor date financiare si a principiului concurentei loiale nu este fondata, deoarece informarea se refera strict la situatia economica si financiara a unitatii, care se reflecta in rezultatele financiare prevazute in bilantul contabil, iar acesta se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. Aceste date trebuie sa fie puse la dispozitia salariatilor, acestia fiind interesati, alaturi de angajator, de bunul mers al activitatii unitatii. Dispozitiile legale criticate sunt in concordanta si cu art. 21 din Carta sociala europeana revizuita, ratificata de Romania prin Legea
nr. 74/1999, iar potrivit art. 11 alin. (2) din Constitutie, documentele organizatiilor internationale, ratificate de Romania, fac parte din dreptul intern.

2. Sesizarea vizand prevederile art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii este neintemeiata, deoarece, pe de o parte, suspendarea din functie a salariatului nu are semnificatia unei sanctiuni, ci reprezinta o masura cu caracter preventiv, ce poate fi luata de angajator impotriva salariatului banuit ca a savarsit o fapta penala incompatibila cu functia detinuta. Suspendarea din functie are caracter temporar si, ca atare, nu poate conduce la incalcarea prezumtiei de nevinovatie, consacrata de art. 23 alin. (8) din Constitutie. Nici critica referitoare la faptul ca prin masura suspendarii din functie s-ar restrictiona dreptul la munca, ceea ce reprezinta o incalcare a dispozitiilor art. 38 alin. (1) din Constitutie, nu este intemeiata, intrucat pe perioada suspendarii contractului de munca salariatul se poate angaja intr-o alta functie in cadrul aceleiasi unitati sau la o alta unitate, insa pe o functie care sa nu atraga incompatibilitatea in raport cu fapta penala savarsita.
3. Se apreciaza ca prevederile art. 53 alin. (1) din Codul muncii nu contravin dispozitiilor art. 134 alin. (2) din Constitutie, deoarece “nu se restrictioneaza dreptul angajatorului de a decide in legatura cu propria afacere. Masura stabilita de textul criticat este o forma de protectie acordata salariatului prin plata indemnizatiei si o forma de protectie a angajatorului care nu isi pierde forta de munca necesara reluarii activitatii”. Aceeasi indemnizatie este prevazuta la art. 86 din Codul muncii in vigoare, dupa cum este stabilita si in Contractul colectiv de munca la nivel national pe anul 2002. Se face referire la dispozitiile: art. 1 din Carta sociala europeana, revizuita, potrivit carora statele semnatare se angajeaza sa realizeze si sa mentina cel mai ridicat si stabil nivel posibil de ocupare a fortei de munca; art. 10 alin. 2 lit. b) din Conventia internationala a muncii nr. 168/1988 privind promovarea angajarii si protectia contra somajului, ratificata de Romania prin Legea nr. 112/1992, care prevede ca statele membre trebuie sa extinda protectia conventiei in eventualitatea suspendarii sau reducerii castigului, datorata unei suspendari temporare a lucrului, fara incetarea raportului de munca.

4. Cu privire la dispozitiile art. 69, 70 si 71 din Codul muncii se arata ca acestea sunt in concordanta cu dispozitiile art. 134 alin. (1) si (2) din Constitutie si cu prevederile art. 29 din Carta sociala europeana, revizuita, precum si cu dispozitiile art. 2 alin. (1) si (2) din Directiva Consiliului Uniunii Europene
nr. 59/1998 privind armonizarea legislatiei statelor membre referitoare la concedierile colective.

5. Critica de neconstitutionalitate privind prevederile art. 129 din Codul muncii este neintemeiata, intrucat nici aceste prevederi nu sunt contrare dispozitiilor art. 134 din Constitutie, ele intemeindu-se pe prevederile art. 38 alin. (5) din Legea fundamentala. In opinia Guvernului, “normele de munca sunt elemente constitutive implicite ale contractului de munca, ele tinand atat de obligatiile angajatorului, cat si ale salariatului,” ceea ce a determinat legiuitorul sa stabileasca, prin prevederile art. 129 din legea criticata, un echilibru intre drepturile si obligatiile celor doua parti ale contractului. In acelasi sens sunt si prevederile: art. 20 alin. (2) si art. 21 alin. (2) din Contractul colectiv de munca unic la nivel national pe anul 2002; art. 4 din Directiva Consiliului si Parlamentului European privind stabilirea unui cadru general pentru informarea si consultarea salariatilor din cadrul Comunitatii Europene; Avizului Comitetului Economic si Social al Uniunii Europene asupra directivei anterior mentionate. Se apreciaza ca stabilirea normelor de munca doar de catre angajator ar insemna nesocotirea caracterului consensual al contractului de munca.

6. Critica privind dispozitiile art. 164 alin. (2) din Codul muncii este neintemeiata, deoarece aceste dispozitii nu aduc atingere principiului libertatii contractuale. Acest text se refera exclusiv la raspunderea civila delictuala, iar nu la raspunderea civila contractuala; prevederile sale nu exclud intelegerea dintre parti, ci ele se refera la situatia in care partile contractuale nu se inteleg si cand caracterul cert, lichid si exigibil al creantei trebuie stabilit de catre instanta de judecata. Textul nu exclude nici dreptul angajatorului de a recurge la procedura somatiei de plata, in cazul in care s-a stabilit caracterul cert, lichid si exigibil al creantei. Aceasta solutie legislativa isi gaseste suport si in art. 8 alin. 1 din Conventia Organizatiei Internationale a Muncii privind protectia salariului nr. 95/1949.

7. In ceea ce priveste critica dispozitiilor art. 223 alin. (2) din Codul muncii, aceasta este, de asemenea, nefondata. In aplicarea art. 16 alin. (1) din Legea fundamentala, Curtea Constitutionala a statuat in jurisprudenta sa ca discriminarea poate fi apreciata numai prin raportare la cetatenii care au acelasi statut profesional sau social, iar nu la toti cetatenii. Or dispozitiile art. 223 alin. (2) din Codul muncii stabilesc un statut juridic unic pentru toti liderii sindicali si nu fac nici o discriminare intre acestia. “Protectia acordata membrilor de sindicat fata de acte de discriminare constituie un aspect esential al libertatii de asociere garantata de conventiile Organizatiei Internationale a Muncii: nr. 87/1948 privind libertatea sindicala si apararea dreptului sindical, ratificata de Romania prin Decretul nr. 213/1957; nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare si negociere colectiva, ratificata de Romania prin Decretul nr. 352/1958; nr. 135/1971 privind protectia reprezentantilor lucratorilor in intreprinderi si inlesnirile ce se acorda acestora. Este garantata, de asemenea, si de dispozitiile Recomandarii nr. 143/1971 a aceleiasi organizatii privind protectia reprezentantilor, salariatilor din intreprinderi si facilitatile ce li se acorda.”

In punctul de vedere al presedintelui Senatului, transmis cu Adresa nr. I/984/21 ianuarie 2003, se arata, in esenta, ca sesizarea de neconstitutionalitate nu este intemeiata, deoarece la elaborarea Codului muncii au fost avute in vedere prevederile Constitutiei, jurisprudenta Curtii Constitutionale si necesitatea armonizarii prevederilor sale cu actele juridice internationale in domeniul relatiilor de munca.

Curtea, examinand sesizarea, punctele de vedere ale presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, dispozitiile criticate din Codul muncii, prin raportare la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile din Legea nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Curtea a fost legal sesizata si este competenta sa se pronunte asupra sesizarii de neconstitutionalitate.

Potrivit dispozitiilor art. 144 lit. a) din Constitutie, precum si ale art. 2, 12 si 17 din Legea nr. 47/1992, republicata, Curtea Constitutionala exercita controlul de constitutionalitate asupra legilor inainte de promulgarea acestora, la sesizarea unor subiecte expres si limitativ determinate, printre care figureaza si un numar de cel putin 50 de deputati.
Examinand sesizarea privind neconstitutionalitatea unor dispozitii din Codul muncii, formulata de grupul de 54 de deputati, Curtea Constitutionala retine urmatoarele:

1. Prima critica de neconstitutionalitate se refera la art. 40 alin. (2) lit. d), care are urmatorul cuprins: “(2) Angajatorului ii revin, in principal, urmatoarele obligatii:
[...]
d) sa comunice periodic salariatilor situatia economica si financiara a unitatii;”

Autorii sesizarii sustin ca obligatia angajatorului de a comunica situatia economica si financiara a unitatii este, in esenta, contrara dreptului sau de a-si conduce propriile afaceri, iar divulgarea datelor respective incalca principiul concurentei loiale, prevazut de art. 134 alin. (2) lit. a) din Constitutie, precum si secretul unor date financiare.

Curtea constata ca aceste dispozitii legale nu obliga angajatorul la comunicarea unor informatii cu caracter de secret profesional ori confidentiale, care sunt de natura sa prejudicieze activitatea unitatii. Obligatia comunicarii vizeaza date generale privind situatia economica si financiara a unitatii, informatii care trebuie date publicitatii si prin bilantul contabil periodic ce se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, tocmai pentru asigurarea respectarii principiilor economiei de piata si a cerintelor concurentei loiale. Aceasta obligatie nu aduce atingere principiilor mentionate si prevederilor art. 134 alin. (2) lit. d) din Constitutie si nici nu ingradeste dreptul angajatorului de a-si conduce propria afacere. Curtea mai retine ca salariatii au un interes legitim pentru a cunoaste situatia economica si financiara a unitatii in cadrul careia lucreaza, putand astfel sa aprecieze, in cunostinta de cauza, stabilitatea raporturilor de munca, perspectivele de realizare a drepturilor lor, precum si modul cum trebuie sa actioneze in vederea protejarii intereselor lor comune cu cele ale angajatorului.
In acest sens, Carta sociala europeana revizuita, ratificata de Romania prin Legea nr. 74/1999, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, prevede la art. 21 lit. a) ca: “In vederea asigurarii exercitarii efective a dreptului lucratorilor la informare si la consultare in cadrul intreprinderii, partile se angajeaza sa ia sau sa promoveze masuri care sa permita lucratorilor sau reprezentantilor acestora, in conformitate cu legislatia si practica nationale:
a) sa fie informati periodic sau la momentul oportun si de o maniera clara despre situatia economica si financiara a intreprinderii in care sunt incadrati, fiind inteles ca divulgarea anumitor informatii care pot prejudicia intreprinderea va putea fi refuzata sau ca se va putea solicita ca acestea sa fie confidentiale”.

2. O alta critica se refera la prevederile art. 52 alin. (1) lit. c), potrivit carora: “(1) Contractul individual de munca poate fi suspendat din initiativa angajatorului in urmatoarele situatii:
[...]
c) in cazul in care angajatorul a formulat plangere penala impotriva salariatului sau acesta a fost trimis in judecata pentru fapte penale incompatibile cu functia detinuta, pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti.”

Prin sesizare se sustine ca posibilitatea suspendarii contractului individual de munca, in conditiile prevederilor legale criticate, incalca prezumtia de nevinovatie, prevazuta de art. 23 alin. (8) din Constitutie, care are urmatorul continut: “Pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata”.

Curtea observa, in primul rand, ca, luand masura suspendarii contractului individual de munca, angajatorul nu se pronunta asupra vinovatiei sau nevinovatiei angajatului si nici asupra raspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a caror solutionare intra in sfera de activitate a organelor judiciare. Angajatorul poate doar sa formuleze plangere penala impotriva salariatului, daca detine date si indicii suficiente cu privire la savarsirea de catre acesta a unei fapte penale incompatibile cu functia detinuta, solicitand autoritatilor competente solutionarea cazului. In aceasta situatie sau atunci cand ia cunostinta despre trimiterea in judecata a angajatului pentru savarsirea unei fapte de aceeasi natura poate lua masura suspendarii.

Masura suspendarii dureaza pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti, avand asadar un caracter provizoriu.

Curtea retine ca prezumtia de nevinovatie, in sensul art. 23 alin. (8) din Legea fundamentala, este o masura de protectie constitutionala a libertatii individuale, cu aplicabilitate, deci, in dreptul penal si procesual penal. Prin dispozitiile textului constitutional mentionat s-a statuat ca, pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, este considerata nevinovata persoana careia i se imputa savarsirea unei fapte penale. Fata de acestea, facultatea de a lua masura suspendarii, acordata angajatorului, prin dispozitia legala criticata, nu incalca prezumtia de nevinovatie, consacrata de art. 23 alin. (8) din Constitutie. De altfel, Curtea Constitutionala s-a pronuntat in acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 63 din 21 mai 1996, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 286 din 13 noiembrie 1996, si prin Decizia nr. 200 din 4 iulie 2002, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 566 din 1 august 2002.

In plus, Curtea retine ca si in situatia in care fapta pentru care s-a formulat plangerea penala ori s-a dispus trimiterea in judecata nu va atrage raspunderea penala, aceasta poate constitui abatere disciplinara care poate oferi temeiul desfacerii contractului de munca. Astfel, institutia suspendarii contractului de munca reprezinta o masura de protectie a angajatului, al carui contract de munca nu poate fi desfacut pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti.

Curtea mai observa ca dispozitiile examinate nu contravin nici dreptului la munca garantat de art. 38 alin. (1) din Constitutie, salariatul nefiind impiedicat sa se incadreze in perioada suspendarii contractului de munca la alta unitate sau in alta functie decat cea cu care este incompatibila fapta ce constituie obiectul acuzarii.

3. Cea de-a treia critica de neconstitutionalitate priveste dispozitiile art. 53 alin. (1) din Codul muncii, potrivit carora: “Pe durata intreruperii temporare a activitatii angajatorului salariatii beneficiaza de o indemnizatie, platita din fondul de salarii, ce nu poate fi mai mica de 75% din salariul de baza corespunzator locului de munca ocupat.”

Autorii sesizarii sustin ca aceste dispozitii, prin care angajatorul este obligat ca, pe perioada intreruperii temporare a activitatii, sa plateasca angajatilor cel putin 75% din salariul de baza, ingradesc exercitiul dreptului angajatorului de a decide in legatura cu propria afacere, contrar principiilor economiei de piata.

Curtea observa ca intreruperea temporara a activitatii unitatii, avuta in vedere de dispozitia legala supusa controlului, nu este imputabila salariatilor si nu se identifica cu situatiile in care unitatea isi inceteaza activitatea datorita falimentului ori isi reduce personalul ca urmare a reorganizarii. Ca atare, obligatia de plata a indemnizatiei de 75% din fondul de salarii in beneficiul angajatilor este o masura legala care isi gaseste reazemul constitutional in art. 1 alin. (3) din Legea fundamentala. Acest text proclama statul roman ca “stat social”, valoare constitutionala care semnifica, printre altele, ideea solidaritatii sociale si a politicii de securitate sociala. In acest sens, statul social trebuie sa asigure, printre altele, protectia sociala a muncii, prevazuta la art. 38 alin. (2), si un nivel de trai decent, prevazut la art. 43 alin. (1) din Constitutie.

Mai mult, Curtea constata ca prevederile art. 53 alin. (1) din Codul muncii se armonizeaza si cu cele ale Conventiei Organizatiei Internationale a Muncii nr. 168/1988 privind promovarea angajarii si protectia contra somajului, ratificata de Romania prin Legea nr. 112/1992, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 302 din 25 noiembrie 1992, care la art. 10 alin. 2 lit. b) stabileste ca “orice stat membru trebuie sa se straduiasca sa extinda protectia conventiei, in conditii prestabilite, la urmatoarele eventualitati: suspendarea sau reducerea castigului, datorata unei suspendari temporare a lucrului, fara incetarea raportului de munca, in special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare”.

4. Cea de-a patra critica de neconstitutionalitate vizeaza prevederile art. 69, 70 si 71, potrivit carora:
- Art. 69: “In cazul concedierilor colective angajatorului ii revin urmatoarele obligatii:
a) sa intocmeasca un plan de masuri sociale sau de alt tip prevazut de lege ori de contractele colective de munca aplicabile, cu consultarea sindicatului sau a reprezentantilor salariatilor;
b) sa propuna salariatilor programe de formare profesionala;
c) sa puna la dispozitie sindicatului care are membri in unitate sau, dupa caz, reprezentantilor salariatilor toate informatiile relevante in legatura cu concedierea colectiva, in vederea formularii propunerilor din partea acestora;
d) sa initieze in timp util, in scopul punerii de acord, consultari cu sindicatul sau, dupa caz, cu reprezentantii salariatilor, referitoare la metodele si mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numarului de salariati afectati si de atenuare a consecintelor.”
- Art. 70: “(1) Angajatorul are obligatia sa notifice in scris sindicatului sau, dupa caz, reprezentantilor salariatilor intentia de concediere colectiva, cu cel putin 45 de zile calendaristice anterioare emiterii deciziilor de concediere.
(2) Notificarea intentiei de concediere colectiva se face sub forma unui proiect de concediere colectiva, care trebuie sa cuprinda:
a) numarul total si categoriile de salariati;
b) motivele care determina concedierea;
c) numarul si categoriile de salariati care vor fi afectati de concediere;
d) criteriile avute in vedere, potrivit legii si/sau contractelor colective de munca, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere;
e) masurile avute in vedere pentru limitarea numarului concedierilor;
f) masurile pentru atenuarea consecintelor concedierii si compensatiile ce urmeaza sa fie acordate salariatilor supusi concedierii, conform dispozitiilor legale si contractului colectiv de munca aplicabil;
g) data de la care sau perioada in care vor avea loc concedierile;
h) termenul inauntrul caruia sindicatul sau, dupa caz, reprezentantii salariatilor pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numarului salariatilor concediati.
(3) Angajatorul are obligatia sa notifice proiectul de concediere inspectoratului teritorial de munca si agentiei teritoriale de ocupare a fortei de munca la aceeasi data la care l-a notificat sindicatului sau, dupa caz, reprezentantilor salariatilor.”
- Art. 71: “(1) Sindicatul sau, dupa caz, reprezentantii salariatilor pot propune angajatorului masuri in vederea evitarii concedierilor ori diminuarii numarului salariatilor concediati, intr-un termen de 20 de zile calendaristice de la data primirii proiectului de concediere.
(2) Angajatorul are obligatia de a raspunde in scris si motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), in termen de 10 zile de la primirea acestora.
(3) In cazul in care aspectele legate de concedierea colectiva avuta in vedere nu pot fi solutionate in interiorul termenului de 45 de zile prevazut la art. 70 alin. (1), la solicitarea oricareia dintre parti, inspectoratul teritorial de munca poate dispune prelungirea acestuia cu maximum 15 zile calendaristice.”

Prin sesizare se sustine ca dispozitiile referitoare la competenta sindicatelor, ca in cazul concedierilor colective, sa cenzureze deciziile angajatorului si sa propuna masuri in scopul evitarii concedierilor contravin principiului economiei de piata, dispozitiilor art. 134 alin. (1) si (2) din Constitutie, intrucat intr-o economie de piata deciziile privind conducerea intreprinderilor apartin exclusiv administratiei acestora. In acelasi timp, masurile respective sunt de natura sa impiedice valorificarea tuturor factorilor de productie, libertatea comertului, fiind contrare astfel dispozitiilor art. 134 alin. (1) si (2) din Constitutie, care prevad:
- Art. 134: “(1) Economia Romaniei este economie de piata.
(2) Statul trebuie sa asigure:
a) libertatea comertului, protectia concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de productie;
b) protejarea intereselor nationale in activitatea economica, financiara si valutara;
c) stimularea cercetarii stiintifice nationale;
d) exploatarea resurselor naturale, in concordanta cu interesul national;
e) refacerea si ocrotirea mediului inconjurator, precum si mentinerea echilibrului ecologic;
f) crearea conditiilor necesare pentru cresterea calitatii vietii.”

Examinand dispozitiile legale criticate, Curtea constata ca acestea nu ingradesc dreptul angajatorului de a-si conduce unitatea. Implicarea sindicatelor in examinarea si stabilirea masurilor ce urmeaza a fi luate in cazul concedierilor colective este conforma cu prevederile art. 9 teza a doua din Constitutie, potrivit carora sindicatele “contribuie la apararea drepturilor si la promovarea intereselor profesionale, economice si sociale ale salariatilor”. Interesele profesionale, economice si sociale ale salariatilor sunt afectate cel mai evident prin concedieri colective, ceea ce impune exercitarea rolului sindicatelor, prevazut de Constitutie. Informarile, furnizarea de date, consultarile si negocierile au menirea de a gasi solutii pentru evitarea concedierilor colective ori pentru diminuarea numarului salariatilor concediati. Toate acestea constituie garantii legale ale dreptului la munca, drept care, potrivit art. 38 alin. (1) din Constitutie, nu poate fi ingradit.

Instituirea acestor obligatii in sarcina angajatorului constituie expresia principiului statului social si a dreptatii, ca valoare suprema consacrata de dispozitiile art. 1 alin. (3) din Constitutie. Dispozitiile legale criticate stabilesc premisa ca angajatorul sa poata lua masura concedierilor colective numai atunci cand situatia economica si financiara a unitatii o impune cu necesitate.

Curtea retine ca prevederile examinate nu contravin dispozitiilor art. 134 alin. (1) si (2) din Constitutie. Mai mult decat atat, aceste prevederi ale Codului muncii se armonizeaza cu cele ale Cartei sociale europene, revizuita, care la art. 74 prevede ca “In scopul asigurarii efective a dreptului reprezentantilor lucratorilor de a fi informati si consultati in cazul concedierilor colective, partile se angajeaza sa asigure ca patronii sa informeze si sa consulte reprezentantii lucratorilor in timp util, inaintea acestor concedieri colective, asupra posibilitatilor de a evita concedierile colective sau de a limita numarul si de a atenua consecintele acestora, recurgand, de exemplu, la masuri sociale care vizeaza, in special, ajutorul pentru redistribuirea sau recalificarea lucratorilor respectivi”.

5. O alta critica de neconstitutionalitate vizeaza prevederile art. 129 din Codul muncii, potrivit carora:
“(1) Normele de munca se elaboreaza de catre angajator cu acordul sindicatului sau, dupa caz, al reprezentantilor salariatilor.
(2) In situatia in care normele de munca nu mai corespund conditiilor tehnice in care au fost adoptate sau nu asigura un grad complet de ocupare a timpului normal de munca, acestea vor fi supuse unei reexaminari.
(3) Procedura de reexaminare, precum si situatiile concrete in care poate interveni se stabilesc prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern.”

In sesizare se sustine ca prin dispozitia legala criticata au fost incalcate dispozitiile art. 40 alin. (1) si ale art. 134 alin. (1) si alin. (2) lit. a) din Constitutie, deoarece obligativitatea solicitarii acordului sindicatelor la elaborarea normelor de munca incalca drepturile si interesele angajatorilor.
Curtea Constitutionala retine ca normele de munca, fiind elemente esentiale ale contractului individual de munca, sunt indisolubil legate de indeplinirea indatoririlor salariatilor. Ele sunt legate si de interesele profesionale, economice si sociale ale salariatilor. Prin urmare, obligatia impusa angajatorului prin art. 129, ca, la elaborarea sau la reexaminarea normelor de munca, sa solicite acordul sindicatului, nu este contrara prevederilor constitutionale, ci, dimpotriva, ele isi afla temeiul constitutional in dispozitiile art. 9.
De asemenea, Curtea constata ca aceste prevederi se armonizeaza cu dispozitiile cuprinse in art. 8 pct. 11 lit. c) din Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, ratificat de Romania prin Decretul nr. 212/1974, publicat in Buletinul Oficial, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974, care prevad:
“Statele parti la prezentul pact se angajeaza sa asigure:
[...]
c) dreptul pe care il au sindicatele de a-si exercita liber activitatea, fara alte limitari decat cele prevazute de lege si care constituie masuri necesare intr-o societate democratica, in interesul securitatii nationale sau al ordinii publice ori pentru a ocroti drepturile si libertatile altora.”
6. Urmatoarea critica de neconstitutionalitate vizeaza prevederile art. 164 din Codul muncii, potrivit carora: “(1) Nicio retinere din salariu nu poate fi operata, in afara cazurilor si conditiilor prevazute de lege.
(2) Retinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decat daca datoria salariatului este scadenta, lichida si exigibila si a fost constatata ca atare printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila.
(3) In cazul pluralitatii de creditori ai salariatului va fi respectata urmatoarea ordine:
a) obligatiile de intretinere, conform Codului familiei;
b) contributiile si impozitele datorate catre stat;
c) daunele cauzate proprietatii publice prin fapte ilicite;
d) acoperirea altor datorii.
(4) Retinerile din salariu cumulate nu pot depasi in fiecare luna jumatate din salariul net.”

Se sustine ca interzicerea oricarei retineri din salariu, fara ca existenta datoriei sa fi fost stabilita prin hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila, incalca dispozitiile art. 134 alin. (2) din Constitutie, fiind contrara libertatii contractuale, precum si libertatii comertului.

Examinand critica, Curtea constata ca aceasta este nefondata. Interdictia retinerii din salariu cu titlu de daune, fara ca datoria sa fie scadenta, lichida si exigibila, constatata ca atare printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila, prevazuta de art. 164 alin. (2) din Codul muncii, este menita sa elimine arbitrariul din reglementarile anterioare, cand conducerea unitatii stabilea existenta pagubei, intinderea acesteia, lua masuri de recuperare prin dispozitie de imputare si proceda de indata la retinerea din drepturile salariale, urmand ca salariatul sa se adreseze organelor de jurisdictie pentru apararea intereselor sale legitime. In conditiile statului de drept, valoare consacrata prin art. 1 alin. (3) din Constitutie, raspunderea patrimoniala pentru daune se impune sa se stabileasca de catre instantele de judecata, care, potrivit art. 123 alin. (1) din Constitutie, infaptuiesc justitia in numele legii. Acelasi principiu constitutional mai impune ca orice executare silita sa aiba la baza un titlu executoriu valabil. Aceasta insa nu lezeaza libertatea contractuala, deoarece partile contractante pot conveni de comun acord asupra modalitatilor de executare sau de stingere a obligatiilor lor reciproce. De asemenea, nu este ingradit nici dreptul salariatului sa consimta de bunavoie la recuperarea eventualelor daune cauzate de el, fara sa astepte pronuntarea unei hotarari judecatoresti. Ipoteza reglementata de alin. (2) al dispozitiei legale criticate se refera doar la situatiile in care salariatul nu acopera de bunavoie dauna cauzata angajatorului.

Dispozitia legala prohibitiva se inscrie in cadrul masurilor de protectie a drepturilor salariale, in consens si cu prevederile art. 8 alin. (1) din Conventia Organizatiei Internationale a Muncii privind protectia salariului nr. 95/1949, ratificata de Romania prin Decretul nr. 284/1973, prevederi potrivit carora “Retinerile din salariu nu vor fi autorizate decat in conditiile si limitele prescrise de legislatia nationala sau stabilite printr-un contract colectiv ori o hotarare arbitrala”.

7. Ultima critica de neconstitutionalitate priveste dispozitiile art. 223 din Codul muncii, care prevad: “(1) Reprezentantilor alesi in organele de conducere ale sindicatelor li se asigura protectia legii contra oricaror forme de conditionare, constrangere sau limitare a exercitarii functiilor lor.
(2) Pe toata durata executarii mandatului, precum si pe o perioada de 2 ani de la incetarea acestuia reprezentantii alesi in organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediati pentru motive care nu tin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesionala sau pentru motive ce tin de indeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariatii din unitate.
(3) Alte masuri de protectie a celor alesi in organele de conducere ale sindicatelor sunt prevazute in legi speciale si in contractul colectiv de munca aplicabil.”

Se considera, de catre autorii sesizarii, ca prevederile art. 223 din Codul muncii sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constitutie, potrivit carora “Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari”, deoarece imunitatea acordata liderilor sindicali potrivit alin. (2) al aceluiasi articol creeaza o grava discriminare pozitiva in raport cu alte categorii de salariati, deoarece liderii sindicali nu pot fi concediati dupa incheierea mandatului nici pentru motive economice si nici pentru necorespundere profesionala.

Curtea insa constata ca prevederile criticate instituie o masura de protectie a mandatului exercitat de reprezentantii alesi in organele de conducere ale sindicatelor, avand deci caracterul unei garantii legale impotriva eventualelor actiuni de constrangere, de santaj sau de reprimare, de natura sa impiedice exercitarea mandatului. Este evident ca liderii sindicali nu si-ar putea indeplini mandatul incredintat de salariati de a le apara drepturile si de a promova interesele profesionale, economice si sociale ale acestora, daca ar fi expusi unor represalii, amenintari sau santajari din partea angajatorilor. De aceea, alin. (2) al art. 223 din Codul muncii prevede interzicerea concedierii liderilor sindicali, atat pe durata exercitarii mandatului, cat si pe o perioada de 2 ani de la incetarea acestuia, pentru motive care nu tin de persoana salariatului, pentru necorespunderea profesionala sau pentru motive ce tin de indeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariatii din unitate.

Aceste masuri de protectie nu constituie discriminare in sensul art. 16 alin. (1) din Constitutie. Liderii sindicali se afla intr-o situatie diferita de cea a celorlalti salariati, iar protectia lor legala este nu numai justificata, dar si necesara. Jurisprudenta Curtii Constitutionale este constanta, in sensul ca principiul egalitatii nu inseamna uniformitate, asa incat, daca la situatii egale trebuie sa corespunda un tratament egal, la situatii diferite tratamentul juridic nu poate fi decat diferit. In acest sens, art. 1 din Conventia Organizatiei Internationale a Muncii privind protectia reprezentantilor lucratorilor in intreprinderi si inlesnirile ce se acorda acestora nr. 135/1971, ratificata de Romania prin Decretul nr. 83/1975, publicata in Buletinul Oficial, Partea I, nr. 86 din 2 august 1975, prevede ca: “Reprezentantii lucratorilor din intreprinderi trebuie sa beneficieze de o protectie eficace impotriva oricaror masuri care i-ar putea prejudicia, inclusiv desfacerea contractului de munca, si care ar avea drept cauza calitatea sau activitatile lor de reprezentanti ai lucratorilor, apartenenta sindicala sau participarea la activitati sindicale, in masura in care actioneaza potrivit legilor, conventiilor colective sau altor aranjamente conventionale in vigoare”.

22. Dreptul angajatorului de a desface contractul de munca se intemeiaza in acest caz, exclusiv, pe o situatie obiectiva, starea de arest a angajatului, care reprezinta o conditie necesara si suficienta pentru luarea masurii, acest drept fiind independent de existenta sau inexistenta vinovatiei angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a o stabili. Sunt deci lipsite de relevanta natura juridica a masurii arestarii, precum si examinarea vinovatiei salariatului in savarsirea faptei pentru care este arestat.

Prin Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2003 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, publicata in M.Of. nr. 79 din 7 februarie 2003, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierea din 29 aprilie 2002, pronuntata in Dosarul nr. 1.526/CA/2002, Curtea de Apel Oradea - Sectia civila a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, exceptie ridicata de instanta, din oficiu.

In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate Curtea de Apel Oradea arata ca art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii incalca prevederile art. 23 alin. (8) din Legea fundamentala, deoarece prin crearea posibilitatii unitatii de a desface contractul de munca al angajatului, din proprie initiativa, atunci cand acesta din urma este arestat mai mult de 60 de zile, se atribuie institutiei de drept penal a arestarii consecinte juridice in domeniul dreptului muncii, inainte de a se stabili vinovatia celui in cauza printr-o hotarare definitiva si indiferent daca fapta ce a atras luarea masurii arestarii are legatura cu activitatea sa de salariat. Se invoca in sustinerea exceptiei legislatia care reglementeaza raporturi de munca, ulterioara anului 1990, care prevede doar masura suspendarii din functie sau masura suspendarii calitatii de membru al asociatiei profesionale, iar nu desfacerea contractului de munca, destituirea, respectiv excluderea din asociatia profesionala.

Potrivit dispozitiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, precum si Guvernului, pentru a-si formula punctele de vedere cu privire la exceptia de neconstitutionalitate ridicata.

Guvernul apreciaza ca dispozitiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii nu contravin Constitutiei, intrucat concedierea salariatului, potrivit textului de lege criticat, este justificata de imposibilitatea sa de a mai presta activitatea de angajat, o perioada indelungata de timp, fapt ce ar putea provoca prejudicii unitatii. In aceasta situatie, desfacerea contractului de munca este independenta de stabilirea vinovatiei penale sau contraventionale a salariatului, fiind determinata exclusiv de lipsa sa de la locul de munca, datorata starii de detinere. Se invoca in acest sens deciziile nr. 63/1996 si nr. 115/1996, prin care Curtea Constitutionala a constatat constitutionalitatea textelor de lege criticate.

Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

Curtea, examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Curtea Constitutionala este competenta, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, ale art. 1 alin. (1), art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicata, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate cu care a fost sesizata.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii - Legea nr. 10/1972, publicata in Buletinul Oficial, Partea I, nr. 140 din 1 decembrie 1972. Textul de lege criticat are urmatorul continut:
- Art. 130 alin. (1) lit. j): “Contractul de munca poate fi desfacut, din initiativa unitatii, in cazul cand: [...] j) cel in cauza este arestat mai mult de 60 de zile.”

Autorul exceptiei sustine ca dispozitiile legale criticate incalca prevederile constitutionale ale art. 23 alin. (8), care au urmatorul continut: “Pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata.”

Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constata ca aceasta este neintemeiata si urmeaza a fi respinsa.
Codul muncii stabileste cazurile si conditiile in care se poate desface contractul de munca, fie din initiativa angajatorului, fie din initiativa angajatului.

Intre cazurile de desfacere a contractului de munca din initiativa angajatorului figureaza la art. 130 alin. (1) lit. j) cel in care angajatul este “arestat mai mult de 60 de zile”. Dispozitiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii nu au, ca ipoteza, vinovatia angajatului pentru savarsirea unei infractiuni, ratiunea desfacerii contractului de munca constand, exclusiv, in necesitatea de a preveni efectele prejudiciabile pe care le poate avea pentru angajator absenta prelungita a angajatului care, drept urmare, nu isi indeplineste obligatia contractuala de prestare a muncii.

Dreptul angajatorului de a desface contractul de munca se intemeiaza in acest caz, exclusiv, pe o situatie obiectiva, starea de arest a angajatului, care reprezinta o conditie necesara si suficienta pentru luarea masurii, acest drept fiind independent de existenta sau inexistenta vinovatiei angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a o stabili. Sunt deci lipsite de relevanta natura juridica a masurii arestarii, precum si examinarea vinovatiei salariatului in savarsirea faptei pentru care este arestat.

Prin urmare, este evident ca nu prezumtia de vinovatie sta la baza acestui motiv de desfacere a contractului de munca si, deci, nu se poate sustine ca prevederea care il consacra incalca dispozitiile art. 23 alin. (8) din Constitutie.