Spete - dreptul muncii (pct. 41 - 45)

41. Prevederile contractului colectiv de munca in discutie pot fi atacate doar in fata instantelor judecatoresti, pe calea contenciosului administrativ.

Prin Decizia nr. 117 din  8 octombrie 1996, publicata in M.Of. nr. 324 din  4 decembrie 1996, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Decizia nr. 58 din 14 mai 1996, Curtea Constitutionala a respins ca vadit nefondata, fiind lipsita de obiect, exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, invocata de Poenaru Ana in fata Tribunalului Gorj.

Exceptia de neconstitutionalitate a fost ridicata, in esenta, pe motivul ca dispozitiile art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, potrivit carora contestarile impotriva sanctiunilor disciplinare - altele decat desfacerea disciplinara a contractului individual de munca - sunt de competenta organului de conducere colectiva, contravin prevederilor art. 21 din Constitutie, care consacra accesul liber la justitie.

Prin decizia recurata s-a retinut ca exceptia invocata este lipsita de obiect si de interes, deoarece anterior, prin Decizia nr. 90 din 4 octombrie 1995, Curtea a constatat ca art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii este neconstitutional. O exceptie de neconstitutionalitate admisa nu poate fi reiterata, deciziile Curtii Constitutionale producand efecte erga omnes.

Impotriva Deciziei Curtii Constitutionale nr. 58 din 14 mai 1996 a declarat recurs Poenaru Ana, aratand, in esenta, ca “in mod gresit Tribunalul Gorj a inteles ca” ar “invoca neconstitutionalitatea art. 175 lit. a) din Codul muncii” si ca in realitate ea s-ar fi “plans de o masura administrativa aplicata in baza art. 201” din contractul colectiv de munca incheiat intre regia autonoma a carei salariata este si federatia sindicala care reprezinta angajatii acesteia.
Potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, intrucat exceptia a fost respinsa ca vadit nefondata, s-au solicitat punctele de vedere ale celor doua Camere ale Parlamentului si al Guvernului.
Guvernul, prin adresa nr. 15B988 din 6 august 1996, si-a exprimat punctul de vedere in sensul ca “exceptia de neconstitutionalitate ridicata de contestatoarea Poenaru Ana in recursul declarat impotriva Deciziei nr. 58/1996 a Curtii Constitutionale este inadmisibil si urmeaza a fi respins”, in esenta, pentru ca, potrivit art. 144 lit. c) din Constitutie, o exceptie de neconstitutionalitate poate avea ca obiect numai dispozitiile unor legi sau ordonante guvernamentale, nu si ale altor reglementari, cu atat mai putin ale unui contract colectiv de munca.

Cele doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat puncte de vedere.

Curtea, avand in vedere decizia atacata, motivele de recurs invocate, raportul intocmit de judecatorul-raportor, precum si dispozitiile art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii raportate la prevederile Constitutiei si ale Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Modele de texte pentru nota 10 la Evaluarea Nationala clasa a VIII-a

Vezi AICI detalii

Proiecte Didactice pentru succesul la Titularizare sau Definitivat Educatori

Vezi AICI detalii

Consilier Ghid complet de Salarizare ReviSal si Contributii sociale

Vezi AICI detalii

Recurenta nu ataca legalitatea sau temeinicia Deciziei nr. 58 din 14 mai 1996 pronuntata de Curtea Constitutionala.

Prin recurs se constata veridicitatea celor cuprinse in Incheierea Tribunalului Gorj din 14 martie 1996, pronuntata in Dosarul nr. 1040/1996.

Potrivit art. 23 alin. (4) si (5) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curtii asupra exceptiilor de neconstitutionalitate a legilor si ordonantelor se dispune, de catre instanta in fata careia au fost ridicate, prin incheiere, care va cuprinde punctele de vedere ale partilor si opinia instantei. Incheierea din 14 martie 1996, pronuntata de Tribunalul Gorj in Dosarul nr. 1.040/1996, prin care Curtea Constitutionala a fost sesizata asupra exceptiei invocate de Poenaru Ana, indeplineste aceste conditii si se refera la art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii. In situatia in care autoarea exceptiei ar fi avut vreo nemultumire fata de continutul incheierii, avea posibilitatea, potrivit art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, sa o atace cu recurs in termen de 5 zile de la data pronuntarii.

Cu toate acestea, deoarece autoarea exceptiei se refera, cu ocazia recursului, la neconstitutionalitatea art. 201 din contractul colectiv de munca, in care este parte in calitatea sa de angajata, trebuie mentionat ca in competenta Curtii Constitutionale intra, potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constitutie si ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, numai controlul constitutionalitatii legilor si a ordonantelor. Celelalte reglementari, precum si prevederile contractului colectiv de munca in discutie pot fi atacate doar in fata instantelor judecatoresti, pe calea contenciosului administrativ. In acest sens, Curtea s-a mai pronuntat prin Decizia
nr. 37 din 6 iulie 1993, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 215 din 1 septembrie 1993, prin Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 1994, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 63 din 10 martie 1994, si prin Decizia nr. 89 din 3 octombrie 1994, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 328 din 28 noiembrie 1994.

42. Doctrina de dreptul muncii si jurisprudenta sunt de acord ca ratiunea desfacerii contractului de munca consta in necesitatea de a preveni efectele prejudiciului pe care le poate avea pentru angajator absenta prelungita a angajatului, prin posibilitatea de a angaja o alta persoana. Dupa cum s-a subliniat si in practica judiciara, dreptul angajatorului de a desface contractul de munca se intemeiaza in acest caz exclusiv pe faptul detinerii - conditie necesara si suficienta - si este independent de vinovatia sau nevinovatia angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a le stabili.

Prin Decizia nr. 115 din  8 octombrie 1996, publicata in M.Of. nr. 286 din 13 noiembrie 1996, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Decizia nr. 63/1996, Curtea a respins exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii.

Pentru a pronunta aceasta solutie, dupa ce a explicat logica articolului considerat ca neconstitutional, Curtea a retinut, in esenta, ca textul atacat nu contravine prevederilor art. 23 alin. (8) din Constitutie, care consacra prezumtia de nevinovatie, deoarece desfacerea contractului de munca in temeiul textului atacat nu are legatura cu vinovatia sau nevinovatia angajatului in savarsirea faptei pentru care a fost arestat.

Impotriva deciziei s-a inregistrat la Curte, in data de 18 iulie 1996, recursul depus de Gero Zsigmond, recurs declarat chiar inainte de comunicarea deciziei, care s-a facut la data de 25 iulie 1996.

Prin recurs se invoca lipsa obiectului controlului exercitat de catre Curtea Constitutionala, deoarece Tribunalul Satu Mare si-a exprimat punctul de vedere in sensul ca art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii este abrogat in temeiul art. 150 alin. (1) din Constitutie. Asa fiind, se apreciaza ca numai instanta judecatoreasca superioara ar putea controla solutia Tribunalului Satu Mare prin caile de atac reglementate de Codul de procedura civila.

Pentru ipoteza in care Curtea se considera legal investita se formuleaza si alte motive de recurs impotriva deciziei, care au in vedere, in esenta, urmatoarele aspecte:
a) textul atacat contravine prevederilor art. 23 alin. (8) din Constitutie care consacra prezumtia de nevinovatie, deoarece Codul muncii nu sanctioneaza cu desfacerea contractului de munca alte absente, chiar mai indelungate, care nu sunt imputabile angajatului, cum ar fi satisfacerea stagiului militar, lauzie, ingrijirea copilului mic, astfel incat art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii are caracter sanctionator, avand la baza prezumtia de vinovatie, ceea ce este contrar textului constitutional;
b) instituirea, prin art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, a unui tratament juridic discriminatoriu pentru cei arestati, fie si achitati ulterior, in raport cu ceilalti angajati absenteisti tot fara vreo culpa, constituie o incalcare flagranta a art. 16 alin. (1) din Constitutie, care consacra egalitatea in drepturi a cetatenilor;
c) dispozitia atacata constituie o ingradire a dreptului la munca prevazut in art. 38 alin. (1) din Constitutie, ceea ce contravine art. 49 din legea fundamentala, deoarece pentru cel in cauza, stigmatizat in carnetul de munca, nu exista, in conditiile somajului, perspective reale de a gasi un loc de munca similar cu cel din care a fost indepartat ca vinovat, desi nu are vina. Argumentul care justifica acest text - necesitatea apararii dreptului angajatului de a-si asigura desfasurarea normala a activitatii sale - isi are sorgintea in optica legiuitorului din anul 1972, dar este incompatibil cu suprematia drepturilor omului, promovata in statul de drept si consacrata in tratate internationale la care Romania a aderat;
d) art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii contravine si principiului constitutional al separarii puterilor in stat, deoarece reflecta cultul regimului dictatorial pentru organele de constrangere, pe care le-a plasat deasupra justitiei, atribuind caracter ireversibil consecintelor arestarii pe planul raporturilor de munca, independent de hotararea definitiva ulterioara a instantelor penale.

Curtea, examinand decizia atacata in raport cu motivele de recurs invocate, cu prevederile Constitutiei, ale Codului muncii si ale Legii nr. 47/1992 si vazand concluziile recurentului si ale reprezentantului Ministerului Public, retine urmatoarele:

Motivul privind necompetenta Curtii Constitutionale de a se pronunta asupra exceptiei de neconstitutionalitate, intrucat Tribunalul Satu Mare a apreciat ca art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii ar fi abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constitutie, este neintemeiat. Tribunalul si-a exprimat punctul de vedere in considerentele incheierii si nu prin dispozitivul acesteia, in care s-a retinut doar sesizarea Curtii Constitutionale in vederea solutionarii exceptiei. Jurisprudenta Curtii Constitutionale este constanta, in sensul ca, in asemenea cazuri, competenta ii revine. Cum si investirea ei s-a facut potrivit dispozitiilor legale, Curtea urmeaza sa se pronunte asupra celorlalte motive de recurs.

Sustinerea in sensul ca art. 130 alin. (1) lit. j) ar contraveni art. 23 alin. (8) din Constitutie, incalcand prezumtia de nevinovatie, nu poate fi primita. Codul muncii stabileste cazurile si conditiile in care se poate desface contractul de munca, fie din initiativa angajatorului, fie din initiativa angajatului. De asemenea, raportul de munca poate inceta si prin acordul partilor. Aceste dispozitii se aplica si in prezent, chiar si in cazul contractelor de munca incheiate cu angajatorii persoane juridice private sau cu persoane fizice.

Intre cazurile de desfacere a contractului de munca, din initiativa angajatorului, figureaza la art. 130 alin. (1) lit. j) cel in care angajatul este “arestat mai mul de 60 de zile”. Doctrina de dreptul muncii si jurisprudenta sunt de acord ca ratiunea desfacerii contractului de munca consta in necesitatea de a preveni efectele prejudiciului pe care le poate avea pentru angajator absenta prelungita a angajatului, prin posibilitatea de a angaja o alta persoana. Dupa cum s-a subliniat si in practica judiciara, dreptul angajatorului de a desface contractul de munca se intemeiaza in acest caz exclusiv pe faptul detinerii - conditie necesara si suficienta - si este independent de vinovatia sau nevinovatia angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a le stabili. Tocmai de aceea, daca sunt indeplinite conditiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, adica arestarea a depasit 60 de zile, faptul ca in urma arestarii sau a judecatii s-a stabilit netemeinicia arestarii nu conduce la anularea desfacerii contractului de munca si la obligatia reintegrarii sau a platii de despagubiri din partea unitatii, deoarece unitatea a procedat legal, iar ceea ce a determinat incetarea raportului de munca a fost o situatie obiectiva si nu aprecierea, in raport cu elementul de vinovatie, a conduitei angajatului. S-a decis chiar ca gratierea pedepsei nu afecteaza validitatea desfacerii contractului de munca conform art. 130 alin. (1) lit. j), dispusa anterior gratierii, masura fiind legitimata de faptul ca persoana in cauza a fost arestata mai mult de 60 de zile.

Asa fiind, este evident ca nu prezumtia de vinovatie sta la baza acestui motiv de desfacere a contractului de munca si nu se poate sustine ca s-ar incalca dispozitiile art. 23 alin. (8) din Constitutie. Aceasta concluzie rezulta si din faptul ca in art. 130 alin. (1) lit. k) din Codul muncii este consacrat un alt caz de desfacere a contractului de munca, si anume acela in care angajatul este condamnat definitiv pentru o infractiune in legatura cu munca sa, daca condamnarea il face necorespunzator postului pe care il detine. In aceasta ipoteza, tocmai pentru a nu se incalca prezumtia de nevinovatie, desfacerea contractului de munca poate interveni numai dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare, pana la acel moment fiind dispusa suspendarea din functie (art. 16 din Legea nr. 1/1970). Solutiile sunt diferite, deoarece chiar fundamentul desfacerii contractului de munca este diferit.
Nici sustinerea potrivit careia art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii ar contraveni principiului egalitatii inscris in art. 16 alin. (1) din Constitutie nu poate fi primita. In jurisprudenta Curtii Constitutionale, ca si in doctrina si in practica altor jurisdictii constitutionale, s-a decis constant ca principiul egalitatii nu inseamna uniformitate si el nu se opune ca legiuitorul sa stabileasca reguli diferite in functie de persoane ce se gasesc in situatii deosebite.

Faptul ca in Codul muncii nu se prevede desfacerea contractului de munca si pentru alte cazuri in care se absenteaza de la locul de munca, cum ar fi satisfacerea stagiului militar, lauzia sau ingrijirea copilului, se justifica prin aceea ca acele persoane se gasesc in alte situatii pentru care legislatia muncii prevede alte solutii si deci nu se incalca prin aceasta egalitatea intre cetateni. De altfel, Constitutia inscrie in art. 43 alin. (2) dreptul la concediu de maternitate platit, in art. 52 obligatia de satisfacere a serviciului militar, iar art. 45 confera un regim special de protectie si de asistenta copiilor si tinerilor, astfel incat legislatia muncii nu face decat sa raspunda unor cerinte constitutionale.

In sfarsit, faptul ca uneori se dispune suspendarea din functie pana la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare, si nu desfacerea contractului de munca, nu contravine nici el principiului egalitatii, deoarece, astfel cum s-a retinut deja, fundamentul celor doua situatii este diferit si deci angajatii nu se afla in situatii similare.

Art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii nu constituie o ingradire a dreptului la munca si deci o incalcare a prevederilor art. 38 alin. (1) din Constitutie.

Contractul de munca presupune drepturi si obligatii atat pentru angajat, cat si pentru angajator. Contractul de munca, in mod firesc, ar putea fi desfacut indata ce angajatul nu se prezinta la munca si deci nu-si indeplineste principala obligatie, aceea de a presta munca pentru care a fost angajat, daca legiuitorul nu ar fi prevazut acel termen de 60 de zile. Pe acest interval, contractul de munca nu poate fi desfacut in temeiul art. 130 alin. (1) lit. j) si deci textul nu apare nicidecum ca o restrangere a dreptului la munca, ci ca o garantie pentru angajat. Aceasta perioada a fost apreciata de legiuitor ca rezonabila, deoarece angajatorul nu poate fi lasat in pericolul de a-si vedea tulburata activitatea un timp nelimitat. Altfel spus, textul realizeaza o conciliere necesara intre interesele tuturor partilor in cauza. Pe de alta parte, textul, desi nu obliga pe angajator sa procedeze la reangajare, nici nu ii interzice acest lucru.

Faptul ca in conditiile economice actuale, ale existentei somajului, este mai greu de gasit un loc de munca nu semnifica restrangerea dreptului la munca al persoanei, care are in continuare libertate in alegerea profesiei si a locului de munca, in functie, desigur, de oferta care exista pe piata muncii. Pe de alta parte, tocmai datorita surmontarii unor dificultati temporare, art. 43 alin. (2) din Constitutie stabileste ca cetatenii au dreptul, intre altele, la ajutor de somaj si la alte forme de asistenta sociala prevazute de lege.

Nefiind vorba de o restrangere a dreptului la munca, nu au incidenta in cauza dispozitiile art. 49 din Constitutie.

In sfarsit, urmeaza a fi respins ca neintemeiat si motivul de recurs care invoca incalcarea, de catre art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, a principiului separatiei puterilor in stat. Dupa cum s-a retinut, fundamentul desfacerii contractului de munca in aceasta ipoteza nu il constituie vinovatia penala a angajatului, ci lipsa sa prelungita de la locul de munca, iar desfacerea contractului de munca o dispune angajatorul. Daca persoana in cauza apreciaza ca desfacerea contractului de munca s-a facut in mod nelegal, se poate adresa justitiei, deci nu se constata nici o imixtiune a organelor puterii executive in activitatea instantelor judecatoresti. Faptul ca nici daca, dupa desfacerea contractului de munca, se stabileste nevinovatia celui in cauza, angajatorul nu poate fi obligat la reintegrare si despagubiri, deoarece masura a fost legal dispusa, nu poate avea semnificatia incalcarii acestui principiu. Persoana in cauza va putea insa solicita statului despagubiri pentru prejudiciile aduse prin arestare, in temeiul art. 48 alin. (3) din Constitutie si in conformitate cu dispozitiile art. 504-507 din Codul de procedura penala.

Cu ocazia sustinerii recursului declarat in cauza, recurentul a invocat neconstitutionalitatea unor dispozitii legale, pe care insa nu le-a indicat, si care ar interzice reangajarea la caile ferate a celor care au fost arestati sau condamnati. Potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constitutie si ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constitutionala poate fi investita cu exceptia de neconstitutionalitate a unei dispozitii dintr-o lege sau ordonanta de care depinde judecarea cauzei numai prin incheierea instantei judecatoresti, astfel ca o atare exceptie nu poate fi invocata direct in recurs. Pentru verificarea constitutionalitatii lor, daca se incadreaza in dispozitiile art. 144 lit. c) din Constitutie si ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea ar trebui sesizata din nou in conditiile stabilite de aceste texte.

43. Excluderea de la competenta instantelor judecatoresti a contestatiilor privind aplicarea unei sanctiuni disciplinare - alta decat desfacerea contractului individual de munca - este contrara prevederilor art. 21 din Constitutie, potrivit carora orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, libertatilor si intereselor sale legitime, nici o lege neputand ingradi exercitiul acestui drept.

Prin Decizia nr. 91 din 11 septembrie 1996, publicata in M.Of. nr. 350 din 27 decembrie 1996, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierea din 21 martie 1996, Curtea de Apel Brasov a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii si ale art. 18 din Legea nr. 1/1970, invocata de recurentul contestator Cornea Constantin Florin in Dosarul nr. 1.432/R/1995 al acestei instante.

In motivarea exceptiei se sustine ca art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii si art. 18 din Legea nr. 1/1970 sunt contrare prevederilor art. 21 din Constitutie, care consacra accesul liber la justitie al oricarei persoane.

Instanta apreciaza ca “exceptia este fondata, avand in vedere si deciziile Curtii Constitutionale privind neconstitutionalitatea prevederilor art. 175 alin. (1) lit. b) si c) din Codul muncii”.

Potrivit dispozitiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, au fost solicitate punctele de vedere ale celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului.

In punctul de vedere al Guvernului se apreciaza ca “reglementarea cuprinsa in art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii si art. 18 din Legea nr. 1/1970 releva intentia evidenta a legiuitorului de a sustrage contestatiile impotriva sanctiunilor disciplinare din competenta instantelor judecatoresti” si ca din analiza celor doua texte rezulta ca dispozitiile lor sunt neconstitutionale “in functie de prevederile art. 21 si 125 din Constitutie”.
Camera Deputatilor si Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.

Curtea, examinand Incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public si avand in vedere dispozitiile art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii si ale art. 18 din Legea nr. 1/1970 raportate la Constitutie, precum si prevederile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Curtea Constitutionala este competenta sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate, care a fost invocata in temeiul art. 144 lit. c) din Constitutie, intrucat se contesta constitutionalitatea unor dispozitii legale anterioare Constitutiei, pe baza carora s-au stabilit raporturi dupa intrarea in vigoare a acesteia.
In ceea ce priveste art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, Curtea Constitutionala, prin Decizia nr. 90, pronuntata la 4 octombrie 1995, ramasa definitiva prin nerecurare si publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 272 din 23 noiembrie 1995, a statuat ca art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, fiind contrar dispozitiilor constitutionale, este implicit abrogat prin art. 150 alin. (1) din Constitutie. Tinand seama de Decizia Curtii Constitutionale nr. 107 din 2 noiembrie 1994, ramasa definitiva prin nerecurare, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 34 din 15 februarie 1995, prin care s-a stabilit ca o exceptie admisa nu mai poate fi reiterata, intrucat textul de lege declarat neconstitutional nu mai poate fi aplicat, rezulta ca reiterarea neconstitutionalitatii art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, prin sesizarea de fata, este lipsita de obiect.

Legea nr. 1/1970, prin art. 18, stabileste la alin. 1 ca “impotriva sanctiunii disciplinare, cel sanctionat poate face plangere, in scris, in termen de 15 zile de la comunicarea sanctiunii” si la alin. 2 ca plangerea “se solutioneaza, in termen de 30 de zile, de catre:
a) persoana care ocupa functia ierarhica imediat superioara celui care a aplicat sanctiunea;
b) organul colectiv de conducere, pentru sanctiunea aplicata de conducatorul unitatii;
c) organul ierarhic imediat superior, pentru sanctiunea aplicata de organul colectiv de conducere al unitatii;
d) judecatoriile, daca sanctiunea consta in desfacerea disciplinara a contractului de munca;”. De asemenea, se prevede la alin. 3 ca hotararile pronuntate sunt definitive.

Potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, exceptia de neconstitutionalitate nu poate privi decat o dispozitie legala de care depinde judecarea cauzei. Raportand aceasta prevedere legala la continutul art. 18 din Legea nr. 1/1970, rezulta ca in ceea ce priveste litera d) a acestui articol, exceptia nu este pertinenta. Exceptia invocata se intemeiaza pe incalcarea principiului constitutional al liberului acces la justitie, or reglementarea de la lit. d) a art. 18 din Legea nr. 1/1970 priveste tocmai posibilitatea adresarii instantei judecatoresti, iar masura disciplinara aplicata contestatorului Cornea Constantin Florin, potrivit art. 18, era de competenta organului administrativ, cu excluderea jurisdictiei instantelor judecatoresti.

Pentru aceleasi motive, nici alin. (1) si (3) din art. 18 nu sunt relevante pentru judecarea cauzei, intrucat ele se refera la termenul in care masura disciplinara poate fi atacata, respectiv la caracterul definitiv al hotararii date, aspecte ce nu privesc liberul acces la justitie. In consecinta, Curtea urmeaza a se pronunta numai asupra constitutionalitatii prevederilor art. 18 alin. (2) lit. a), b) si c) din Legea nr. 1/1970.
Raportand dispozitiile art. 18 alin. (2) lit. a), b) si c) din Legea nr. 1/1970 la prevederile Constitutiei, se constata urmatoarele:

1. Excluderea de la competenta instantelor judecatoresti a contestatiilor privind aplicarea unei sanctiuni disciplinare - alta decat desfacerea contractului individual de munca - este contrara prevederilor art. 21 din Constitutie, potrivit carora orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, libertatilor si intereselor sale legitime, nici o lege neputand ingradi exercitiul acestui drept.

2. Competenta exclusiva stabilita prin art. 18 alin. (2) lit. a), b) si c) este contrara si dispozitiilor art. 125 din Constitutie, conform carora justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si celelalte instante stabilite de lege.

3. Competenta organelor administrative nu poate fi asimilata unei proceduri administrativ-jurisdictionale, pentru ca nu ofera garantia unei proceduri conforme prevederilor art. 6 pct. 1 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, potrivit carora orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil, a cauzei sale de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege. Aceasta reglementare internationala privitoare la drepturile omului are prioritate, in temeiul art. 20 alin. (2) din Constitutie, fata de reglementarea interna in discutie.

44. Independent insa, daca se admite sau nu o modificare tacita a terminologiei Codului muncii, textele acestuia se aplica - cu exceptia cazurilor in care ar fi potrivnice prevederilor Constitutiei sau dispozitiilor cuprinse in legile ulterioare - in cazul tuturor raporturilor de munca stabilite intre agentii economici si salariatii acestora.

Prin Decizia nr. 86 din  4 septembrie 1996, publicata in M.Of. nr. 1 din  7 ianuarie 1997, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierea din 11 martie 1996, pronuntata in Dosarul nr. 12.374/1995, Judecatoria Iasi a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 19 din Codul muncii, invocata, in cadrul unui litigiu de munca, de catre Societatea Comerciala “Tepro” - S.A. Iasi in calitate de intimata.

In motivarea exceptiei se sustine ca prevederile art. 19 lit. a), b) si c) din Codul muncii sunt neconstitutionale, deoarece terminologia folosita in enuntul articolului nu-si mai gaseste aplicabilitatea, avand in vedere transformarile politico-sociale care au avut loc dupa anul 1989. Astfel, sunt folosite notiunile: “unitati socialiste”, “principiul socialist al repartitiei”, “asigurarea unui loc de munca” cu referire la persoana incadrata; or unitatea intimata s-a transformat dupa anul 1989 in societate comerciala pe actiuni, al carei manager, conform prevederilor art. 14 lit. b) din Legea nr. 66/1993, “selecteaza, angajeaza si concediaza personalul salariat”. Se mai sustine ca, in conditiile organizarii libere a economiei, notiunea “unitati socialiste” este incompatibila cu principiile si cu unele texte ale Constitutiei.

In punctul de vedere comunicat prin incheiere, instanta sustine ca “textul amintit nu face referire la unitatile socialiste. Chiar daca nu exista aceasta mentiune, cu atat mai mult in actualele conditii economice si avand in vedere noile prevederi legislative in domeniul dreptului muncii, invocarea unui asemenea temei intr-o contestatie la desfacerea contractului de munca are caracter fortat. Chiar daca dreptul la munca este garantat prin Constitutie, art. 19 din Codul muncii nu poate si nu trebuie sa fie interpretat in sensul obligarii unitatilor aflate in curs de privatizare de a mentine in functie si de a asigura loc de munca fostilor salariati”.

In conformitate cu prevederile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, au fost solicitate puncte de vedere Senatului, Camerei Deputatilor si Guvernului.

S-a primit raspuns numai din partea Guvernului. Remarcand ca din incheierea instantei nu rezulta criticile ce se aduc art. 19 din Codul muncii fata de prevederile constitutionale, Guvernul se refera la lit. c) a articolului sus-citat, aratand ca prevederile acestuia nu contravin prevederilor art. 38 din Constitutie, care reglementeaza dreptul la munca si la protectia sociala a muncii. De altfel, Guvernul considera ca textul mentionat nu incalca nici o alta dispozitie constitutionala, iar fata de imprejurarea ca in Romania nu mai exista, indiscutabil, “unitati socialiste”, Guvernul considera ca aceasta expresie se inlocuieste atat in art. 19, cat si in cuprinsul tuturor textelor Codului muncii, cu notiunea de “unitati”, care este explicata in art. 188 din acelasi cod. In aceste conditii, Guvernul apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate nu este fondata.

Curtea, avand in vedere incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, dispozitiile art. 19 din Codul muncii, raportate la prevederile Constitutiei si ale Legii
nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si prevederile art. 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constitutionala este competenta sa judece exceptia invocata, deoarece Codul muncii continua sa se aplice si in prezent.

Din cuprinsul reglementarilor date raporturilor de munca prin textele Codului muncii, unitatile socialiste au disparut ca subiecte ale acestor raporturi. Aceste reglementari urmeaza insa a fi aplicate, in continuare, raporturilor ce se stabilesc intre salariatii persoanelor juridice, care au rezultat din transformarea fostelor unitati socialiste, inclusiv dupa privatizarea acestora, potrivit legii. Reglementarea din Codul muncii se aplica, de altfel, atunci cand nu exista o incompatibilitate manifesta intre cuprinsul lor si specificul activitatilor economice si sociale din prezent, si raporturilor dintre salariati si agentii economici privati, constituiti ca atare, in calitatea lor de persoane juridice. Ea a capatat deci o sfera de actiune foarte larga, incluzand, in principiu, toate persoanele juridice, publice sau private, denumirea “unitati socialiste” din cuprinsul tuturor textelor Codului muncii fiind inlocuita implicit prin aceea de “unitati”, avand intelesul stabilit prin art. 188 din acelasi cod.

Independent insa, daca se admite sau nu o modificare tacita a terminologiei Codului muncii, textele acestuia se aplica - cu exceptia cazurilor in care ar fi potrivnice prevederilor Constitutiei sau dispozitiilor cuprinse in legile ulterioare - in cazul tuturor raporturilor de munca stabilite intre agentii economici si salariatii acestora.

Aceasta, deoarece art. 183 alin. (1) din Codul muncii prevede ca dispozitiile acestui cod se aplica si “raporturilor de munca stabilite cu persoane juridice, altele decat unitatile socialiste”, ceea ce are intelesul ca reglementarea din Codul muncii a avut si in trecut - si continua sa aiba si in prezent - caracterul de drept comun pentru orice raporturi juridice de munca fundamentate pe contractele individuale de munca, indiferent cine efectueaza angajarea.
De aceea intre prevederile art. 19 din Codul muncii si textele constitutionale nu poate fi vorba de incompatibilitate; dimpotriva, aceste texte corespund pe deplin prevederilor art. 38 din Constitutie, potrivit carora dreptul la munca nu poate fi ingradit, salariatii avand dreptul la protectia sociala a muncii.

45. Desfacerea contractului de munca pentru arestarea, pe o durata mai mare de 60 de zile, a angajatului nu se intemeiaza pe o prezumtie de vinovatie a acestuia, ci pe simplul fapt al neindeplinirii de catre angajat, pe o perioada de timp atat de mare, a obligatiei sale de a presta munca la care s-a angajat. {i tocmai prin aceasta se explica de ce masura desfacerii contractului de munca, odata luata pe acest temei, nu poate fi inlaturata chiar daca s-ar constata nevinovatia angajatului.

Prin Decizia nr.  63 din 21 mai 1996, publicata in M.Of. nr. 286 din 13 noiembrie 1996, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:
Prin Incheierea din 6 decembrie 1995, Tribunalul Satu Mare a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, invocata de Gero Zsigmond in Dosarul nr. 1.914/1995 al acestei instante.

In motivarea exceptiei se sustine ca art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii a fost abrogat in temeiul art. 150 alin. (1) din Constitutie, deoarece contravine prevederilor constitutionale ale art. 23 alin. (8) care stabilesc ca, pana la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare, persoana este considerata nevinovata, ale art. 16
alin. (1) privitoare la egalitatea in drepturi a cetatenilor, precum si ale art. 38 alin. (1) care arata ca dreptul  la munca al cetatenilor nu poate fi ingradit. De asemenea, se afirma ca mentionatele dispozitii din Codul muncii sunt contrare si normelor din conventiile internationale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Romania este parte si care, in temeiul art. 20 alin. (2) din Constitutie, au prioritate in caz de neconcordanta cu reglementarile din dreptul intern.

Cu privire la exceptia invocata, intimata Regionala C.F.R. Cluj considera ca textul atacat este constitutional.

Exprimandu-si opinia in conformitate cu dispozitiile art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanta de judecata, desi apreciaza ca exceptia invocata este intemeiata, deoarece art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii este abrogat in baza art. 150 alin. (1) din Constitutie, fiind contrar prevederilor constitutionale ale art. 16 alin. (1), ale art. 23 alin. (8) si ale art. 38 alin. (1) teza I, sesizeaza totusi Curtea Constitutionala cu solutionarea exceptiei.

In temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat punctele de vedere ale celor doua Camere ale Parlamentului si al Guvernului.

In punctul de vedere al Guvernului se apreciaza ca nu se poate retine neconstitutionalitatea art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, deoarece nu contravine prevederilor constitutionale invocate de autorul exceptiei.

Camera Deputatilor si Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.

Curtea, examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, intampinarea intimatei, concluziile contestatorului si ale procurorului, precum si dispozitiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii raportate la prevederile Constitutiei si ale Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si ale art. 1 si 3 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constitutionala este legal investita si competenta sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate invocata.

Dispozitia legala in discutie reglementeaza unul dintre cazurile limitativ enumerate in Codul muncii art. 130 alin. (1) lit. a) -l) in care contractul de munca poate fi desfacut din initiativa unitatii, si anume atunci cand angajatul a lipsit de la locul de munca fiind arestat mai mult de 60 de zile. Prin aceasta dispozitie s-a urmarit asigurarea unei duble garantii: pe de o parte, a angajatului, al carui contract de munca nu poate fi desfacut, prin vointa angajatorului, decat daca a lipsit de la munca fiind arestat mai mult de 60 de zile, iar pe de alta parte, a angajatorului, care nu este obligat sa tina un loc de munca neocupat si deci sa se lipseasca de munca angajatului sau o perioada nedeterminata, cu prejudicii serioase pentru activitatea sa.
Fata de aceasta ratiune a dispozitiei din art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, este greu de admis ca ea ar constitui o ingradire a dreptului constitutional la munca al angajatului, prevazut in art. 38 alin. (1) din Constitutie. Pe de o parte, incetarea contractului de munca cu angajatorul nu impiedica pe angajat sa incheie un alt contract de munca, iar pe de alta parte, chiar daca desfacerea contractului de munca ar fi considerata o restrangere a exercitiului dreptului la munca, in sensul art. 49 din Constitutie, aceasta ar fi justificata, in temeiul aceluiasi text constitutional, de necesitatea apararii dreptului angajatorului de a-si asigura desfasurarea normala a activitatii pe baza contractului de munca pe care il incheie cu angajatii. Exercitarea dreptului la munca nu poate ingradi dreptul la activitate al celui care angajeaza.

Temeiul desfacerii contractului de munca in conditiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii il constituie absenta indelungata a persoanei incadrate in munca, absenta care a fost de natura sa impiedice desfasurarea normala a serviciului. Aceasta situatie determina incetarea contractului de munca, si nu aprecierea conduitei angajatului, care i-a atras arestarea. De aceea, daca durata arestarii a depasit 60 de zile si s-a desfacut contractul de munca, faptul ca in urma cercetarii sau a judecatii s-a stabilit netemeinicia arestarii nu conduce la anularea desfacerii contractului de munca si la obligatia reintegrarii. Tot din aceasta cauza, asa cum s-a subliniat in literatura de specialitate, nu intereseaza nici natura arestarii, daca este vorba de o detinere preventiva sau in executarea unei pedepse, ori a inchisorii contraventionale.

Desigur, incidenta art. 130 alin. (1) lit. j) presupune arestarea pentru o fapta ilicita care nu are legatura cu munca faptuitorului angajat sau care nu creeaza incompatibilitatea cu detinerea in continuare a functiei, deoarece, in astfel de cazuri, desfacerea contractului de munca are loc pe alte temeiuri. Dar atunci cand fapta ilicita care a atras arestarea nu este de aceasta natura, aprecierea conduitei angajatului nu intereseaza in momentul desfacerii contractului de munca. Vinovatia sau nevinovatia angajatului este o problemaa a carei solutionare intra in sarcina organelor justitiei. Pentru cel care angajeaza insa, absenta indelungata a angajatului de la munca, cu efectele negative pe care le produce asupra desfasurarii normale a serviciului, reprezinta motivul legitim si, totodata, suficient pentru desfacerea contractului de munca.

Intrucat desfacerea contractului de munca in baza art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii nu are legatura cu vinovatia sau nevinovatia angajatului, in savarsirea faptei pentru care este arestat, apare ca lipsa de suport afirmatia facuta atat de contestator, cat si de instanta, in sensul ca acest text contravine dispozitiei din art. 23 alin. (8) din Constitutie, privitoare la prezumtia de nevinovatie. Asa cum s-a aratat, desfacerea contractului de munca, pentru arestarea, pe o durata mai mare de 60 de zile, a angajatului, nu se intemeiaza pe o prezumtie de vinovatie a acestuia, ci pe simplul fapt al neindeplinirii de catre angajat, pe o perioada de timp atat de mare, a obligatiei sale de a presta munca la care s-a angajat. {i tocmai prin aceasta se explica de ce masura desfacerii contractului de munca, odata luata pe acest temei, nu poate fi inlaturata chiar daca s-ar constata nevinovatia angajatului.

Exista situatii in care, ca urmare a arestarii angajatului, se procedeaza nu la desfiintarea, ci la suspendarea contractului de munca. Asa se petrec lucrurile atunci cand insusi angajatorul formuleaza plangerea penala impotriva angajatului sau cand acesta a fost trimis in judecata pentru fapte incompatibile cu functia detinuta si a intervenit arestarea. In aceste cazuri, masura ce se impune este suspendarea din functie si deci si suspendarea contractului de munca.
Nu este cazul avut in vedere de legiuitor prin dispozitia din art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, care se refera la fapte ce nu au legatura cu munca. De aceea, a pretinde si in acest caz o suspendare a contractului de munca inseamna a adauga la lege si a aduce atingere dreptului angajatorului de a desfasura o activitate normala in interesul sau si al societatii.