Unirea Principatelor. Austria si Turcia au incercat sa o opreasca

Data de 24 ianuarie marcheaza anual momentul in care romanii s-au reunit sub un singur stindard. Austria si Turcia au incercat sa opreasca Unirea Principatelor, dar Franta, Rusia si Prusia s-au opus activ. Iata, asadar, lucruri pe care nu le stiati pana acum despre "Mica Unire".

Unirea Moldovei cu Muntenia si revendicarea drepturilor pentru natiunea romana din Transilvania si Banat au reprezentat programul politic fundamental al romanilor in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. 

In noua conjunctura de schimbare a echilibrului de forte in aceasta zona a Europei dupa infrangerea Rusiei in razboiul Crimeii, patriotii romani unionisti s-au folosit cu abilitate de conflictul de interese dintre marile puteri. Tratatul de Pace de la Paris din 18/30 martie 1856 prevedea intre altele, cu privire la viitoarea organizare politico-administrativa a celor doua principate dunarene, Moldova si Tara Romaneasca, convocarea de adunari – Divanuri – Ad-Hoc, care sa exprime doleantele populatiei autohtone asupra acestei teme politice prioritare, mai exact vointa romanilor de unire sau nu. 

In cadrul lucrarilor Congresului de Pace de la Paris (februarie – martie 1856), care precedase semnarea tratatului, din cele sapte Mari Puteri, patru sprijinisera cauza Unirii Principatelor Dunarene – Franta, Sardinia, Rusia, Prusia – doua se opusesera categoric – Austria si Imperiul Otoman – iar Marea Britanie continua sa sprijine Imperiul Otoman, optand in continuare mentinerea integritatii teritoriale a acestuia. Acelasi tablou, neschimbat, avea sa se mentina si in urmatorii ani, perioada de maxima efervescenta si avant tumultuous al activitatii partidei unioniste din cele doua principate, impulsionata in lupta sa de prevederile tratatului de la Paris.

In conformitate cu prevederile Conventiei de la Balta-Liman din 19 aprilie/1 mai 1849, perioada de sapte ani de domnie expirand, cei doi domni regulamentari, Barbu Stirbei in Tara Romaneasca, si Grigore Alexandru Ghica in Moldova, au parasit tronurile de la Bucuresti si Iasi in martie si respectiv iulie 1856, fiind inlocuiti de caimacamii Alexandru Dimitrie Ghica in Tara Romaneasca si Toader (Toderita ) Bals in Moldova. Cel dintai, fost domn regulamentar al Valahiei in intervalul 1834-1842 era un pro-unionist cu vederi liberale in timp ce marele vornic Toader (Toderita) Bals, avand vederi ultraconservatoare era un suporter clar al partidei separatiste.

In consecinta, la 1/13 ianuarie 1857 Poarta a emis firmanul cuprinzand normele electorale pentru alegerea divanurilor ad-hoc in principate. Iar rezultatul alegerilor a fost unul previzibil: daca la Bucuresti, unde alegerile au avut o derulare fireasca, corecta, partida unionista a obtinut o victorie clara, neta, la Iasi in schimb, la 7/19 iulie 1857, in urma falsificarii listelor electorale si rezultatului alegerilor de catre Vogoride, pentru divanul ad-hoc al Moldovei, victoria electorala a apartinut separatistilor. Efectul a fost unul hotarator, pe masura. Caimacamul anti-unionist si-a atras protestul si indignarea generala, nu numai ale reprezentantilor partidei unioniste ci ale intregului popor. 

Imediat, acest abuz a fost denuntat comisarilor puterilor garante. Dintre acestia, comisarii Frantei (Charles, baron de Talleyrand-Périgord, nepotul marelui Talleyrand), Rusiei (cavalerul Constantin Basily), Sardiniei (Rafaello, cavaler de Benzi) si Prusiei (baronul Emil von Richtoffen) au protestat cu toata hotararea impotriva grosolanei inselatorii, in timp ce comisarii Portii (Savfet-Effendi) si Austriei (cavalerul von Liehmann-Palmrode) s-au declarat satisfacuti de procesul desfasurarii alegerilor si de rezultatul acestora. In ceea ce-l privea pe comisarul Marii Britanii, Bulwer, el s-a aflat intr-o postura precara, penibila chiar, si anume aceea de a fi partas la o inselatorie, cu care in mod evident nu era de acord, care insa fusese patronata din umbra de superiorul sau, ambasadorul Stratford de Redcliffe. Diplomat principial si om de buna credinta, Bulwer isi trimisese deja, din luna aprilie, propriul emisar la Iasi, pe Sir Henry Stanley, pentru a se informa si a culege date asupra realei stari de spirit din Moldova. In final, diplomatul englez a fost nevoit sa adopte binecunoscuta „tactica a strutului”: nici nu a protestat, alaturi de colegii lui francez, rus, prusac si sard, dar nici nu a acceptat, impreuna cu colegii austriac si otoman, rezultatul alegerilor. El a recomandat ulterior Portii tact si abilitate.

Lucrurile avansau insa. Ambasadorii Frantei si Rusiei la Constantinopol, Edouard de Thouvenel si A.P. Buteniev au amenintat autoritatile otomane cu ruperea relatiilor diplomatice dintre tarile lor si Poarta daca sultanul nu va anula alegerile falsificate din Moldova. Se ajunsese la o noua situatie de criza in „Chestiunea Orientala”. Rezolvarea ei statea in puterea guvernelor de la Paris si Londra. 

In vederea solutionarii ei, suveranii celor doua tari, Napoleon al III-lea si regina Victoria s-au intalnit la castelul Osborne, de pe insula Wight, in intervalul 6-9 august 1857, insotiti fiecare de ministrii lor de externe, contele Alexandre Walewski si lordul Clarendon. In urma unor vii si aprinse discutii, in care fiecare parte si-a sustinut cu tarie pozitia fiind decisa sa nu cedeze nici un pas, partea britanica a consimtit, in final, sa cedeze. S-a ajuns in consecinta la o solutie de compromis: Marea Britanie i se va alatura Frantei in cererea catre Sublima Poarta de anulare a alegerilor falsificate din Moldova, iar Franta, la randul ei, a promis sa nu mai sprijine formal unirea principatelor, multumindu-se cu dotarea lor cu institutii si sisteme de conducere similare. In final, Poarta, avand numai sprijinul slab si ineficace al Austriei lui Franz Joseph, a fost nevoita sa cedeze si sa consimta, la 12/24 august 1857, la anularea alegerilor masluite.

Noile alegeri din Moldova, din 7/19 octombrie (1857), au dat castig de cauza partidei nationale, unioniste. Se vor adopta asadar, in ambele principate, de catre adunarile – divanurile – ad-hoc, hotarari identice: unire, autonomie, neutralitate, principe strain si guvern constitutional. Dupa aceea, doleantele divanurilor ad-hoc din cele doua principate au fost aduse la cunostinta comisarilor puterilor garante, care, la randul lor, au semnat la 1/13 aprilie 1858, actul care urma a fi inaintat guvernelor respective. I-a revenit viitoarei conferinte a reprezentantilor puterilor garante, convocata la Paris, sarcina rezolvarii acestor probleme.

Dezbaterile desfasurate in capitala Frantei timp de doua luni si jumatate au scos in evidenta divergentele existente intre marile puteri, animate de interese contrarii. La lucrarile forumului, Franta si Imperiul Otoman au fost reprezentate de ministrii lor de externe, Alexandre Walewski si Fuad Pasa, in timp ce restul puterilor garante prin ambasadorii lor la Paris: lordul Cowley (Anglia), generalul Pavel D. Kisselev (Rusia), contele Joseph Alexandre von Hübner (Austria), marchizul Salvatore de Villamarina (Sar- dinia) si contele Maximilian von Hatzfeldt (Prusia). Si aici, blocului franco-sardo-ruso-prusian, pro-unionist, i se opunea cel otomano-austriac, anti-unionist, Anglia avand in continuare o pozitie ambigua, oscilanta. Daca, ca orientare politica, ea era de partea celui de-al doilea bloc, compromisul de la Osborne si conjunctura internationala obligau aceasta mare putere sa faca corp comun cu primul.

Dupa doua luni si jumatate de dezbateri aprinse si discutii contradictorii, Conferinta de la Paris si-a incheiat lucrarile prin adoptarea unor hotarari, incluse intr-o Conventie, act care reflecta prea putin doleantele fundamentale ale natiunii romane. Astfel, desi s-a admis ca cele doua principate romane sa poarte numele de „Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti”, ele trebuiau sa aiba domnitori, guverne si adunari legislative separate. Erau comune numai „Comisia centrala pentru alcatuirea legilor” si „Curtea de casatie”, avand sediul la Focsani. Era instituita responsabilitatea ministeriala, erau desfiintate rangurile si privilegiile boieresti, relatiile dintre tarani si proprietari urmand a fi reglementate prin lege.

Avand un caracter hibrid, Conventia de la Paris cuprindea unele cereri formulate de adunarile ad-hoc, excluzand insa dezideratul fundamental al natiunii romane: unirea Moldovei cu Tara Romaneasca (Valahia), sub sceptrul unui print strain cu o domnie ereditara. Unionistii romani au respins-o asadar cu hotarare, declarand-o ca nefiind legea fundamentala a lor, nereflectand doleantele lor. 

Conform articolului 49 al conventiei, in cele doua principate au fost alesi trei caimacami. In Moldova au fost astfel alesi Anastasie Panu si Vasile Sturdza, reprezentanti ai partidei nationale, si Stefan Catargi, din tabara anti-unionistilor, in timp ce in Tara Romaneasca toti cei trei caimacami alesi, Ioan Manu, Emanoil Baleanu si Ioan Al. Filipescu, faceau parte din aripa conservatoare, fiind deci cu totii separatisti. 

La 2/14 decembrie 1858, isi facea aparitia la Iasi noul consul al Marii Britanii, Henry Adrian Churchill. El ii raporta ambasadorului Bulwer despre situatia din Moldova, insistand asupra disensiunilor dintre cei trei caimacami. Candidatii la domnie din partea grupului conservator erau fostul domn Mihail Sturdza si fiul sau Grigore (ofiter in armata otomana  sub numele de Muhlis Pasa), in timp ce partida nationala era reprezentata de Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza si Costache Negri. In Tara Romaneasca, candidatii partidei conservatoare separatiste erau fostii domni Gheorghe Bibescu si Barbu Stirbei, din partea partidei nationale candidand Nicolae Golescu.

Alegerile din Moldova, de la 5/17 ianuarie 1859, l-au desemnat castigator pe candidatul partidei nationale, colonelul Alexandru Ioan Cuza, parcalab de Covurlui, ales in unanimitate.

La 24 ianuarie/5 februarie 1859, Adunarea electiva din Bucuresti, desi era alcatuita in majoritate din elemente conservatoare, sub impulsul partidei nationale si datorita interventiei directe a maselor, targoveti, tarani, negustori, adunati pe Dealul Mitropoliei, in jurul cladirii unde aveau loc dezbaterile si manifestand pentru Unire, l-a ales, in unanimitate, domn al Tarii Romanesti pe domnul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Unirea fusese infaptuita.

La 5 si 24 ianuarie ianuarie 1859, romanii au pus cele sapte puteri garante in fata unui fapt implinit realizand dezideratul de veacuri: Unirea Principatelor prin alegerea unui unic domn al Moldovei si Tarii Romanesti. Prin acest act, dupa cum aprecia cu deplina justete dr. Paul Cernovodeanu, „a ocolit, fara a incalca insa in mod formal, prevederile Conventiei de la Paris”.

Poarta otomana, cum era de asteptat, s-a opus categoric acestui act, socotindu-l o incalcare flagranta a acordurilor internationale. Guvernul otoman a insistat in consecinta pentru anularea alegerilor de la 5 si 24 ianuarie 1859. Austria a sprijinit cu consecventa imperiul sultanilor in timp ce Franta s-a pronuntat pentru recunoasterea dublei alegeri. La baza acestei optici se aflau motive de ordin tactic si de prestigiu al acestei puteri europene. Pe de-o parte aceasta tara dorea sa-si mentina pozitia forte de arbitru european fata de Constantinopol, dobandita in urma razboiului Crimeii si pe de alta parte se intuia ca va intra – mai devreme sau mai tarziu – in conflict cu Austria pentru unificarea Italiei (razboiul franco-sardo-austriac din anii 1859 – 1860). Rusia  a sustinut Franta pentru a slabi Imperiul Otoman – desi infranta in ultimul razboi, aceasta mare putere nu abandonase niciodata visul tuturor tarilor de a stapani Constantinopolul si stramtorile – si pentru a plati o polita mai veche Austriei, datorita atitudinii acesteia in Razboiul Crimeii, la inceput echivoca apoi realmente inamicala. Sardinia si Prusia, tari care militau pentru realizarea unificarilor propriilor tari si popoare – Italia si Germania – au salutat initiativa romaneasca. In ceea ce priveste Marea Britanie, aceasta mare putere continentala si coloniala a continuat sa respecte traditionala dogma de garantare si protejare a integritatii Imperiului Otoman, avind ca atare o atitudine echivoca. Nedorind sa riste o contradictie directa si serioasa in relatiile cu Franta si Rusia, cabinetul din Downing Street 10 si Foreign Office-ul au sfatuit Poarta sa dea dovada de tact, spirit conciliant si moderatie, spre a se putea ajunge la o solutie pasnica si de compromis. In final, Inalta Poarta, sprijinita concret numai de Austria, a acceeptat reunirea reprezentantilor puterilor garante intr-o noua conferinta, la Paris, in scopul dezbaterii dublei alegeri.

Spirit conciliant, moderatie, tact si intelepciune au avut si domnul Alexandru Ioan Cuza si oamenii politici romani, care au evitat sa forteze mana Portii prin formularea unei declaratii intempestive de independenta. Cele doua delegatii ale romanilor, cea munteana condusa de Ioan I. Filipescu si cea moldoveana de Costache Negri, trimise la Constantinopol spre a obtine recunoasterea dublei alegeri, nu au fost primite de sultan si de marii dregatori, fiind sfatuite sa astepte, cu incredere si rabdare, deciziile Conferintei de la Paris. Iar acestea vor fi in cele din urma favorabile cauzei Unirii Principatelor. Conferinta si-a deschis lucrarile la 26 martie/7 aprilie 1859. La 1/13 aprilie, cinci dintre cele sapte puteri garante participante, Franta, Marea Britanie, Prusia, Rusia si Regatul Sardiniei(Piemont) au recunoscut,” in chip exceptional”, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Izbucnirea razboiului franco-sardo-austriac a intrerupt lucrarile forumului Marilor Puteri. Lucrarile sale vor fi reluate la 25 august/6 septembrie. Cu aceasta ocazie, reprezentantii tuturor celor sapte puteri garante, inclusiv ai Imperiului Otoman, puterea suzerana, au recunoscut, in unanimitate, de jure, dubla alegere. Protocolul din 26 august/7 septembrie, specifica cu claritate ca recunoasterea avea un caracter exceptional, ea fiind valabila exclusiv pe durata domniei lui Cuza.



Recunoasterea dublei alegeri de catre puterile garante si puterea suzerana a insemnat consacrarea in fapt a uniunii personale a celor doua principate, o prima etapa in realizarea unirii depline, politico-administrative, de la 24 ianuarie 1862.

Infaptuirea Unirii Principatelor a marcat o profunda schimbare in domeniul relatiilor externe ale noului stat, atat cu puterea suzerana, Imperiul Otoman, cat si cu puterile garante. O trasatura esentiala a politicii externe a Principatelor Unite in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza o constituie inaugurarea de actiuni diplomatice de sine statatoare, concretizarea unei politici externe romanesti, oficiala si cu caracter permanent, orientata in directia realizarii obiectivelor fundamentale ale natiunii romane. Domnul, alaturi de ministrii si de agentii sai diplomatici, nu se mai considera simpli executanti ai ordinelor si dispozitiilor Portii, ci reprezinta expresia intereselor si a vointei poporului roman. 

O alta caracteristica esentiala a politicii externe romanesti in aceasta perioada a reprezentat-o politica faptului implinit, al carei debut a constituit-o, de altfel, dubla alegere.

Principalele obiective urmarite au fost: desavarsirea Unirii Principatelor sub dublul sau aspect, primul legat de recunoasterea de catre Europa a dublei alegeri, celalalt de acceptarea de catre Poarta si puterile garante a unirii depline in plan politic si administrativ, apararea si consolidarea autonomiei tarii, desfiintarea sau cel putin limitarea jurisdictiei consulare, incheierea de tratate si conventii direct cu alte state, fara a se astepta avizul favorabil al puterii suzerane, infiintarea de agentii diplomatice in principalele capitale europene.

Informatiile de mai sus au fost furnizate de Ministerul Afacerilor Externe, Serviciul Arhiva.