Unirea Principatelor Romane - 160 de ani

Unirea celor doua principate a inceput practic in anul 1848, atunci cand s-a realizat uniunea vamala intre Moldova si Tara Romaneasca, in timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

A urmat apoi Razboiului Crimeii (1853 – 1856), in urma caruia Franta, Anglia si Imperiul Otoman au iesit victorioase in fata Imperiului Rus. In anul 1858, Marile Puteri s-au reunit in cadrul Conferintei de la Paris, finalizata cu o Conventie, incheiata la 7/19 august, care s-a referit si la problematica romaneasca.

Astfel, printr-un act international care tinea cont doar partial de vointa romanilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situatia politico-juridica a Principatelor si reorganizarea lor. Pe baza Conventiei de la Paris, se introducea principiul separatiei puterilor, ele urmand sa fie exercitate, in fiecare Principat, de catre domn si Adunarea electiva, ambele lucrand si cu participarea unui organ comun, Comisia centrala, inlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza carora functionasera cele doua tari romane pana atunci.

Practic Conventia de la Paris consfintea unirea formala intr-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, doua adunari, doua guverne, organizarea a doua institutii comune la Focsani – Comisia Centrala si Inalta Curte de Justitie si Casatie –, abolirea monopolurilor si a privilegiilor de clasa.

Desi au existat si voci care erau impotriva unirii, mai ales in Moldova, existand temeri ca desemnarea Bucurestiului drept capitala va face ca Moldova sa-si piarda din influenta, divanurile ad-hoc organizate in anii 1857 si 1858 au demonstrat dorinta de unire a populatiei.

A urmat toamna anului 1858, cand in principate a inceput organizarea alegerilor pentru domnitor.

La 5 ianuarie 1859, in Moldova, Adunarea electiva formata din 48 de deputati l-a ales in unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, seful partidei unionistilor moldoveni.

In Tara Romaneasca, unde alegerile urmau sa se tina pe 24 ianuarie, loctiitorii domnesti erau antiunionisti, iar Adunarea electiva era dominata de conservatori, astfel ca bucurestenii au fost mobilizati pentru a sustine candidatura lui Cuza.

In sedinta din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat in unanimitate, starnind mania Portii Otomane si a Austriei, care au considerat alegerea drept o incalcare a Conventiei de la Paris, insa in textul actului nu se prevedea ca domnii alesi in cele doua Principate sa fie persoane distincte.

Regulamentul intern in avantajul dvs Ghid complet

Vezi AICI detalii

Consilier - Codul Muncii abonament 12 actualizari

Vezi AICI detalii

Ghidul practic al contabilului din domeniul constructiilor

Vezi AICI detalii

Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor doua principate, iar unirea lor a fost recunoscuta de catre marile puteri pe parcursul domniei sale.

In anul 1862, cu ajutorul unionistilor din cele doua tari, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul si Guvernul, realizand astfel unirea politica, iar dupa inlaturarea sa de la putere in 1866, unirea a fost consolidata prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Constitutia adoptata la 1 iulie 1866, consfinteste denumirea oficiala, Romania, iar la 1 decembrie 1918 s-a infaptuit Marea Unire a Transilvaniei cu Romania.

Alexandru Ioan Cuza, artizanul unirii de la 24 ianuarie 1859 se tragea dintr-o veche familie de moldoveni, din partile Falciului, familie de cluceri, spatari, comisi, ispravnici. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiana din Constantinopol.

Cuza s-a nascut la 20 martie 1820, la Barlad. A invatat pana in 1831 la Iasi, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde ii are colegi pe Mihail Kogalniceanu si Vasile Alecsandri.

In anul 1835 isi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmeaza studii universitare de drept si medicina, pe care nu le finalizeaza, si devine membru al Societatii economistilor de unde isi va inainta demisia in 1840.

La 30 aprilie 1844 se casatoreste cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti si a sotiei sale Ecaterina (Catinca) (fata logofatului Dumitrache Sturdza din Miclauseni si sora boierilor carturari Constantin Sturdza si Alexandru Sturdza) si sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

In timpul Revolutiei de la 1848, Cuza a fost in primele randuri. A luat cuvantul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iasi, cerand infaptuirea unor reforme democratice. Printre fruntasii adunarii arestati din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat si Cuza, insa acesta a reusit sa scape de sub paza si sa fuga in Transilvania.

A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, dupa care se retrage in Bucovina.

Ulterior devine presedinte al judecatoriei Covurlui intre 1849 – 1851 si 1855 – 1856, director al Ministerului de Interne – in 1851, primind in aceasta perioada si rangul de vornic.

La 6 iunie 1856 este numit parcalab de Galati, insa imediat dupa decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Bals.

Ca forma de protest fata de falsificarea alegerilor pentru adunarile ad-hoc din Moldova, Cuza si-a dat demisia din functia de parcalab. Patriot cu idei liberale, nu radicale insa, Cuza a fost acceptat chiar si de partizanii celor doi Sturza care candidau sustinuti de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputatilor prezenti in Moldova.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, desi scurta (1859-1866), a fost perioada de maxima dezvoltare a Romaniei moderne. Prin recunoasterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al Romaniei si a primului guvern unitar, prin reformele sale – adoptarea primei Constitutii romanesti, reforma electorala, secularizarea averilor manastiresti, reforma agrara, a invatamantului -, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltarii moderne a Romaniei.