Aspecte Teoretice - Articol (2) Materie Comerciala

(Vezi Articol (1) - Materie Comerciala)

Potrivit art. 1 alin. 1 din lege, “prezenta lege se aplica tuturor contractelor incheiate pentru realizarea actelor de comert de catre agentii economici comercianti, persoane juridice, si comercianti, persoane fizice, denumite in continuare parti contractante, indiferent de forma de proprietate”.

In personam, prezenta lege se aplica agentilor economici comercianti, persoane juridice, si comercianti, persoane fizice, indiferent de forma de proprietate a acestora.

In rem, prezenta lege se aplica tuturor contractelor incheiate pentru realizarea actelor de comert de catre subiectii mai sus precizati. Aceasta inseamna ca obiectul reglementarii il reprezinta contractele comerciale incheiate de catre comercianti.

Sub acest aspect nu putem fi de acord cu opinia care considera ca, “in privinta partilor contractante, legea are in vedere numai contractele comerciale incheiate intre comercianti, nu si contractele comerciale incheiate intre comercianti si necomercianti³⁹”.
Art. 56 din Codul comercial prevede ca “daca un act este comercial numai pentru una din parti, toti contractantii sunt supusi, incat priveste acest act, legii comerciale, afara de dispozitiile privitoare la persoana chiar a comerciantilor si de cazurile in care legea ar dispune altfel⁴⁰”.

Acest text reglementeaza faptele de comert unilaterale sau mixte care stabilesc ca legea comerciala se aplica pentru ambele parti, chiar daca pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil⁴¹.

Interpretand in mod sistematic si teleologic⁴² dispozitiile cuprinse in legea privind unele masuri pentru intarirea disciplinei contractuale, putem concluziona ca:
- prezenta lege se aplica tuturor contractelor incheiate de catre agentii economici comercianti, indiferent daca contractantii sunt comercianti sau necomercianti;
- legea constituie dreptul comun in aceasta materie⁴³;

Marea Carte Verde a Monografiilor Contabile 2024

Vezi AICI detalii

Fise distractive pentru gradinita

Vezi AICI detalii

Consilier - Codul Muncii abonament 12 actualizari

Vezi AICI detalii

Interpretand in mod literal dispozitiile cuprinse in art. 1⁴⁴ din legea privind unele masuri pentru intarirea disciplinei contractuale, vom constata ca legea se aplica “tuturor” contractelor  incheiate “de catre agentii economici”.

In acest sens este si art. 1 din Directiva nr. 2000/35/CE care stabileste ca “prezenta directiva se aplica platilor efectuate ca remuneratii pentru tranzactii comerciale”.

In acceptiunea Consiliului Legislativ obiectul prezentei legi consta in “instituirea unor masuri care sa conduca la intarirea disciplinei contractuale si a respectarii contractelor incheiate pentru realizarea  comertului de catre agentii economici comercianti, persoane juridice si persoane fizice”⁴⁵.

In consecinta prezenta lege se aplica tuturor contractelor incheiate de catre comercianti, indiferent daca partea contractanta este comerciant sau necomerciant.
      
Avand in vedere prevederile art. 2 din legea disciplinei contractuale coroborate cu prevederile  art. 13⁴⁶ din Legea  privind normele de tehnica legislativa, consideram ca prezenta lege, sub acest aspect, are o natura juridica bivalenta, in sensul ca, sub anumite aspecte reprezinta dreptul comun, dar sunt situatii (aspecte) cand legea privind disciplina contractuala constituie o norma speciala.

Stabilirea caracterului general sau special al prezentei legi revine celui care interpreteaza legea, dar in activitatea de interpretare acesta trebuie sa tina seama de urmatoarele aspecte:
- o lege este speciala in raport de obiectul acesteia si de specificul solutiilor legislative pe care le instituie;
- obiectul legii si solutiile legislative instituite trebuie raportate la situatiile faptice pe care le reglementeaza;
- norma juridica poate fi speciala in totalitate sau partial dupa cum poate fi generala partial sau in totalitate;
- o norma speciala intotdeauna este si o norma derogatorie.

In concluzie, legea privind disciplina contractuala prezinta trasaturile specifice atat unei legi generale, cat si pe cele specifice unei legi speciale.

Prezenta lege instituie atat obligatii (norme) de diligenta⁴⁷, cat si obligatii (norme) de rezultat. In acceptiunea prezentei legi, obligatiile de rezultat sunt:
- determinate in mod expres de catre lege;
- inserate in mod obligatoriu in contractul incheiat;
- se realizeaza un rezultat concret si bine determinat, in sensul ca prin aceste contracte se asigura realizarea drepturilor si obligatiilor cuprinse in contract, adica obiectul contractului;
- sunt cuprinse, in principal, in art. 2  alin. 2⁴⁸ din lege;

Obligatiile de diligenta, cuprinse in prezenta lege:
- nu sunt determinate in mod expres de lege;
- functioneaza doar ca o obligatie generala pentru contractanti, respectiv obligatia sa cuprinda in contract clauzele necesare realizarii obiectului contractului;
- contractantii trebuie sa depuna toate diligentele pentru a insera in contract clauzele necesare realizarii obiectului contractului;
- sunt cuprinse, de principiu,  in art. 2 alin. 1⁴⁹ din lege.
In esenta, diferenta dintre obligatiile de rezultat si obligatiile de diligenta, consta, in acceptiunea prezentei legi, in faptul ca prima categorie de obligatii asigura indeplinirea unui rezultat concret si bine determinat in timp ce obligatiile de diligenta inlesnesc realizarea unui rezultat virtual si general.

S-a aratat in doctrina ca inserarea obligatiilor cuprinse in art. 2 alin. 2 din lege, in contract este pur gratuita⁵⁰, deoarece trebuie interpretate ca expresie a cerintelor impuse de disciplina contractuala care trebuie sa guverneze desfasurarea activitatii comerciale⁵¹.

Pornind de la clasificarea nulitatilor in nulitatii exprese si nulitati virtuale⁵², consideram ca nerespectarea obligatiei generale cuprinse in art. 2 alin. 2 din lege (obligatia de a cuprinde in mod obligatoriu clauzele enumerate de art. 2 alin. 2) constituie un caz de nulitate virtuala⁵³.

Enumerarea cuprinsa in art. 2 alin. 2 din lege este limitativa, dar in raport de natura contractului aceste obligatii pot fi adaptate in mod concret, pentru infaptuirea obiectivului fundamental respectiv - realizarea obiectului contractului.

In fapt, art. 2 alin. 2 din lege instituie o obligatie generala pentru contractele incheiate de catre comercianti, respectiv obligatia de a insera in contract obligatiile cuprinse in textul amintit, iar nerespectarea acestei obligatii atrage dupa sine sanctiunea nulitatii absolute sau relative, dupa caz.

Sanctiunea nulitatii virtuale nu intervine in mod automat, prin simpla omisiune de a insera respectivele obligatii in contract, ci trebuie analizat de la caz la caz care dintre obligatiile enumerate de art. 2 alin. 2 din lege reprezinta conditii de validitate pentru contractul incheiat.

Astfel sunt contracte la care conditiile de livrare si de calitate a bunului tin de esenta contractului, fiind conditii de validitate, dupa cum pot fi contracte in care respectiva obligatie sa nu fie o conditie de validitate.

Obligatia generala de inserare in contract a obligatiilor cuprinse in art. 2 alin. 2 din lege nu constituie in sine o conditie de validitate ci numai daca respectivele obligatii in mod concret constituie conditii de validitate.

Obligatia de inserare, obligatie generala, constituie in mod indirect o conditie de validitate a respectivului contract, respectiv prin intermediul obligatiilor amintite. Daca respectivele obligatii nu constituie conditii de validitate pentru respectivul contract, consideram ca nici nerespectarea obligatiei generale nu atrage sanctiunea nulitatii.

In schimb, daca obligatiile de rezultat, enumerate in mod limitativ de lege (art. 2 alin. 2), reprezinta conditii de validitate pentru Incheierea respectivului contract, atunci si obligatia generala - de inserare in contract - constituie, la randul ei, o conditie de validitate, iar nerespectarea ei constituie o cauza de nulitate.
In concluzie, in masura in care obligatiile cuprinse in art. 2 alin. 2 din lege constituie conditii de validitate pentru respectivul contract, in raport de situatia concreta, consideram ca sanctiunea care intervine, in caz de nerespectare a obligatiei generale, este sanctiunea nulitatii, absolute sau relative, dupa caz.

Partile contractante pot depune diligentele necesare in scopul obtinerii de informatii privind credibilitatea financiara si seriozitatea contractantului, astfel cum prevede Regulamentul nr. 1 din 23 februarie 2001 privind organizarea si functionarea la Banca Nationala a Romaniei a Centralei Incidentelor de Plati⁵⁴ astfel cum a fost modificat si completat prin Circulara nr. 21 din 1 iulie 2002 privind modificarea si completarea Regulamentului nr. 1/2001 privind organizarea si functionarea la Banca Nationala a Romaniei a Centralei Incidentelor de Plati⁵⁵.

Aceasta prevedere are caracter de recomandare, menita sa asaneze climatul comercial de eventualele incidente care ar pute aparea pe viitor⁵⁶.

Din motive care scapa prezentului studiu, legiuitorul roman a incercat sa redefineasca institutii consacrate ale dreptului civil, comercial si procesual civil.

Astfel:

i) Legea privind disciplina contractuala redefineste institutia scadentei.
Art. 357 din lege stabileste pentru parti obligatia efectuarii platii la data scadentei, stabilita conform contractului, iar art. 4 alin. 1⁵⁸ din lege prevede ca in cazul neindeplinirii in termen de 30 de zile de la data scadentei a “tuturor platilor”, debitorii vor trebui sa plateasca, in afara sumei datorate, penalitati pentru fiecare zi de intarziere.

Din coroborarea acestor dispozitii reiese ca:
- respectivele dispozitii legale nu sunt corelate cu ansamblul reglementarilor interne⁵⁹ si comunitare⁶⁰;
- respectivele  texte legale se contrazic, deoarece intai se stabileste ca toate platile trebuie efectuate la data scadentei stabilita in contract pentru ca apoi sa se dispuna ca debitorul, este obligat sa plateasca suma datorata si penalitati pentru fiecare zi de intarziere, dar numai dupa trecerea unui termen de 30 de zile de la data scadentei.

Pe aceasta cale, legiuitorul a derogat de la principiul potrivit caruia in materia obligatiilor comerciale avand ca obiect sume de bani, dupa cum dispune art. 43 din Codul comercial⁶¹, debitorul se afla de drept in intarziere din momentul cand obligatia devine exigibila - dies interpellat pro hominem⁶².

In acceptiunea legii privind disciplina contractuala, daunele-interese incep sa curga dupa 30 de zile de la data scadentei astfel cum a fost stabilita in contract, ceea ce inseamna ca, in acceptiunea legii privind disciplina contractuala, creantele supuse prezentei legi desi sunt scadente, ele devin exigibile dupa 30 de zile de la data scadentei.
Art. 379 din Codul de procedura civila dispune ca “nici o urmarire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decat pentru o creanta certa, lichida si exigibila”. Sub acest aspect, caracterul exigibil al creantei este legat de scadenta respectivei creante⁶³.

In consecinta:
- se creeaza o perioada in care creanta creditorului, desi scadenta nu este exigibila, in sensul ca cele doua caractere ale creantei (scadenta si exigibilitatea) sunt separate, in mod nejustificat;
- se creeaza o creanta sui generis, adica o creanta care desi este scadenta nu este exigibila.

In concluzie, aceasta lege creeaza o situatie defavorabila creditorului, lucru care vine in contradictie cu dispozitiile Directivei 2000/35/CE, care doreste sa elimine “greutatile administrative si financiare” cu care se confrunta creditorii “ca rezultat al termenelor excesive de plata si a intarzierii efectuarii platilor”.

ii)   Legea privind disciplina contractuala are implicatii si asupra legii falimentului.
Art. 29 alin. 1 din Legea nr. 64/1995 privind procedura falimentului si a reorganizarii judiciare stabileste ca “orice creditor care are o creanta certa, lichida si exigibila poate introduce la tribunal o cerere impotriva unui debitor care, timp de cel putin 30 de zile, a incetat platile...”

Astfel cum am aratat mai sus, creantele supuse legii privind disciplina contractuala devin exigibile in termen de 30 de zile de la scadenta stabilita in contract. Din acest moment (momentul cand creanta devine exigibila) trebuie sa mai treaca 30 de zile,  pentru ca creditorul sa poata introduce o cerere de declarare in faliment a debitorului, perioada in care debitorul sa fi incetat platile.

Exemplu.
To ...............- T1 ................ T2  
To - creanta este scadenta;
T1 - creanta este exigibila;
T2 - creditorul poate introduce cerere de declarare in faliment a debitorului;
- intre momentul To si momentul T1 este o perioada de 30 de zile, care incepe sa curga de la scadenta stabilita in contract;
- intre momentul T1 si momentul T2 este o perioada de 30 de zile care incepe sa curga de cand creanta devine exigibila;

In concluzie, prevederile cuprinse in aceasta lege cu privire la scadenta prejudiciaza in mod vadit creditorii, deoarece acestia trebuie sa astepte 30 de zile pentru a putea executa silit creanta pe care o au impotriva debitorului respectiv 60 de zile pentru a putea introduce o cerere de deschidere a procedurii falimentului fata de debitorul sau.

iii) Legea privind disciplina contractuala creeaza o noua arhitectura pentru daunele-interese.
Legea privind disciplina contractuala (art. 4) face vorbire de penalitati pentru fiecare zi de intarziere, daune-interese, daune moratorii respectiv daune compensatorii, situatie in care consideram necesar sa prezentam regimul juridic al acestor institutii astfel cum a fost statuat de dreptul comun respectiv de prezenta lege.

Fundamentul juridic al daunelor-interese este legat de cele doua teorii cu privire la natura raspunderii civile⁶⁴.

Conform teoriei dualitatii raspunderii civile, temeiul juridic al obligatiei de a plati daune-interese rezulta din insasi vointa partilor manifestata in contract, in sensul ca obligatia primara nu se stinge, ci doar se transforma prin culpa debitorului⁶⁵.

Conform teoriei unitatii de raspundere, fundamentul daunelor-interese rezida in consecinta incalcarii obligatiilor prevazute in contract, incalcarea obligatiilor contractuale fiind un izvor de obligatii distinct de contract⁶⁶.

In decursul timpului aceasta din urma teorie a castigat teren, fiind consacrata si de legislatia in materie, respectiv reglementarea daunelor-interese pentru intarziere⁶⁷.

Repararea prejudiciului in materie contractuala, imbraca forma daunelor-interese care se clasifica in: daune moratorii si daune compensatorii. Daunele moratorii reprezinta echivalentul prejudiciului produs creditorului ca urmare a executarii cu intarziere a obligatiei, in tip ce daunele compensatorii reprezinta echivalentul prejudiciului produs creditorului ca urmare  a  neexecutarii totale sau partiale a obligatiei⁶⁸.
Clauza penala reprezinta o modalitate conventionala prin care partile determina anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutarii, executarii cu intarziere sau necorespunzatoare a obligatiei de catre debitorul sau⁶⁹.

Daca s-a prevazut clauza penala pentru intarzierea la executare, creditorul va putea cere atat executarea in natura, cat si clauza penala. Cand ea a fost prevazuta pentru neexecutare, nu va putea fi cumulata cu executarea in natura, deoarece clauza penala este o compensatie a prejudiciului suferit de creditor⁷⁰.

Consideram ca art. 4 alin. 1 din legea privind disciplina contractuala, atunci cand vorbeste de “penalitati pentru fiecare zi de intarziere” face referire la daunele cominatorii. Acestea din urma “apar ca un mijloc de constrangere, prin amenintarea pe care o prezinta pentru debitor, spre a-l determina sa-si execute obligatia asumata⁷¹”.

Daunele cominatorii sau penalitatile de intarziere incep sa curga din momentul in care creanta devine exigibila si nu au nici o legatura cu prejudiciul produs creditorului. Penalitatile de intarziere au o natura contractuala, fapt confirmat si de art. 4 alin. 2 din lege⁷², motiv pentru care in ipoteza in care acestea nu au fost cuprinse in contract, debitorul nu este obligat sa le plateasca.

Citeste Articolul in continuare (...)