Spete - dreptul muncii (pct. 46 - 50)

46. O exceptie de neconstitutionalitate admisa nu poate fi reiterata, deoarece, potrivit art. 145 alin. (2) din Constitutie si art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, deciziile definitive ale Curtii Constitutionale fiind obligatorii erga omnes, reiterarea unei asemenea exceptii este lipsita de obiect si de interes.

Prin Decizia nr. 58 din 14 mai 1996, publicata in M.Of. nr. 324 din 4 decembrie 1996, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:
Curtea Constitutionala este competenta sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate, care a fost invocata, in temeiul art. 144 lit. c) din Constitutie, intrucat se constata constitutionalitatea unei dispozitii legale anterioare Constitutiei, pe baza careia s-au stabilit raporturi dupa intrarea in vigoare a Constitutiei.

Constitutionalitatea prevederilor art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii a mai fost contestata in fata Curtii, care, prin Decizia nr. 90, pronuntata la data de 4 octombrie 1995, ramasa definitiva prin nerecurare si publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 272 din 23 noiembrie 1995, a constatat ca acestea sunt neconstitutionale.

Curtea Constitutionala si-a intemeiat solutia, in esenta, pe urmatoarele considerente:
- excluderea de la competenta instantelor judecatoresti a contestatiilor referitoare la unele sanctiuni disciplinare este contrara prevederilor art. 21 din Constitutie, potrivit carora orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, libertatilor si intereselor sale legitime, nici o lege neputand ingradi exercitiul acestui drept, si prevederilor art. 125 din Constitutie, conform carora justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite prin lege;
- prevederile art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii creeaza o discriminare intre salariatii angajati la organizatii sau autoritati publice care se afla in subordinea unui organ ierarhic superior si cei care sunt angajati la organizatii sau autoritati publice ce nu se afla in subordinea unui asemenea organ, o asemenea discriminare fiind contrara prevederilor art. 16 alin. (1) din Constitutie, privind egalitatea cetatenilor in fata legii si autoritatilor publice;
- competenta organului administrativ de solutionare a contestatiilor formulate impotriva sanctiunilor disciplinare - altele decat desfacerea disciplinara a contractului de munca - nu poate avea semnificatia unei proceduri administrativ-jurisdictionale, intrucat nu ofera garantia unei proceduri conforme prevederilor art. 6 pct. 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, potrivit carora orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil, a cauzei sale de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, prioritatea acestei reglementari internationale fata de reglementarea interna - in speta art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii - fiind impusa de dispozitiile art. 20 alin. (2) din Constitutie.

O exceptie de neconstitutionalitate admisa nu poate fi reiterata, deoarece, potrivit art. 145 alin. (2) din Constitutie si art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, deciziile definitive ale Curtii Constitutionale fiind obligatorii erga omnes, reiterarea unei asemenea exceptii este lipsita de obiect si de interes. In acest sens, Curtea s-a mai pronuntat prin Decizia nr. 107 din 2 noiembrie 1994, ramasa definitiva prin nerecurare, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 34 din 15 februarie 1995, si prin Decizia nr. 92 din 12 octombrie 1995, ramasa definitiva prin nerecurare, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 294 din
20 decembrie 1995, cand a statuat ca un text legal, declarat neconstitutional, isi pierde eficienta si nu mai poate face obiectul unei noi analize a conformitatii sale cu Constitutia.

Declaratia Unica 2024 Impozit pe venit Contributii CAS si CASS

Vezi AICI detalii

Consilier - Codul Muncii abonament 12 actualizari

Vezi AICI detalii

Manual de politici contabile - Stick USB

Vezi AICI detalii

Tinand seama de identitatea de situatie dintre exceptia de neconstitutionalitate ce face obiectul cauzei de fata si Decizia Curtii Constitutionale nr. 90 din 4 octombrie 1995, rezulta ca exceptia invocata este lipsita de obiect si de interes.

47. Competenta organului administrativ nu poate avea semnificatia unei proceduri administrativ-jurisdictionale, intrucat nu ofera garantia unei proceduri conforme prevederilor art. 6 pct. 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, potrivit carora orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege.

Prin Decizia nr.  90 din  4 octombrie 1995, publicata in M.Of. nr. 272 din 23 noiembrie 1995, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierea din 7 aprilie 1995, Curtea Constitutionala a fost sesizata cu solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a prevederilor art. 175 din Codul muncii, invocata de catre Munteanu Zeno-Virgil in Dosarul nr. 5.513/1994 al Judecatoriei Oradea.

In motivarea exceptiei se arata ca dispozitiile articolului respectiv contravin prevederilor art. 21 si 125 din Constitutie si incalca, totodata, principiul separatiei puterilor in stat, situatie in care sunt incidente prevederile art. 150 alin. (1) din Constitutie.

In opinia exprimata, judecatoria apreciaza ca nu este competenta sa solutioneze o contestatie impotriva unei sanctiuni disciplinare, cu exceptia desfacerii contractului de munca, iar art. 175 din Codul muncii nu este in contradictie cu prevederile constitutionale, “instanta neputandu-se substitui conducerii operative a unei organizatii de orice tip”.

In vederea solutionarii exceptiei de neconstitutionalitate, in temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-au cerut punctele de vedere ale Camerei Deputatilor, Senatului si Guvernului.

In punctul sau de vedere, Guvernul considera ca, pentru identitate de ratiune, temeiurile Deciziei Curtii Constitutionale nr. 59/1994, prin care s-a constatat ca art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul muncii contravine prevederilor Constitutiei, sunt aplicabile si pentru “constatarea neconstitutionalitatii art. 175 in integralitatea acestuia”. In acest sens, se arata ca art. 175 alin. (1) din Codul muncii releva intentia evidenta a legiuitorului de a sustrage contestatiile impotriva sanctiunilor disciplinare din competenta instantelor judecatoresti, ceea ce “contravine dispozitiilor art. 21 din Constitutie”.

De asemenea, Guvernul considera ca aceleasi concluzii se impun si in ce priveste prevederile de la lit. c) si d) ale alin. (1) din art. 175, referitoare la contestatiile impotriva redistribuirii de personal, in legatura cu acordarea de trepte si gradatii de salarizare, diminuarii salariului tarifar pentru neindeplinirea sarcinilor de serviciu, precum si cu privire la acordarea de premii si gratificatii, in toate aceste situatii cetateanul fiind “obstaculat in dreptul sau de a se adresa justitiei”, ca urmare a competentei unei autoritati supraordonate, ceea ce nu poate oferi “garantia unui proces echitabil, impartial si independent de orice ingerinte”.

Neconstitutionalitatea art. 175 din Codul muncii se considera ca rezulta si din evocarea in acest articol a unor “entitati organizatorice specifice vechiului sistem centralizat - organul de conducere colectiva - si care sunt incompatibile cu caracterul de economie de piata al economiei romanesti”.

In legatura cu posibilitatea de a se considera competenta organului administrativ ierarhic superior in cadrul unei proceduri administrativ-jurisdictionale, specifice sistemului administratiei publice, se arata ca o asemenea interpretare este contrara principiului egalitatii cetatenilor in fata legii si autoritatilor publice, prevazut in art. 16 din Constitutie, constituind o discriminare intre salariatii din administratia publica si ceilalti salariati, in defavoarea salariatilor din sectorul public, care ar fi obligati sa parcurga o faza prealabila, administrativ-jurisdictionala, si, chiar in cadrul acestora, intre salariatii Guvernului si cei ai autoritatilor administrative autonome, ce nu au un “organ administrativ ierarhic superior”, si salariatii celorlalte autoritati publice.

Camerele Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

Curtea, examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor si avand in vedere dispozitiile art. 175 din Codul muncii, raportate la Constitutie, precum si prevederile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Constata ca, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, ale art. 1 si 3 din Legea nr. 47/1992, Curtea este competenta sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate, tinand seama si de imprejurarea ca, in opinia sa, judecatoria considera prevederile art. 175 din Codul muncii constitutionale si deci aplicabile in cauza dedusa judecatii.
Potrivit art. 175 alin. (1) din Codul muncii, sunt de competenta organului ierarhic superior sau a organului de conducere colectiva contestatiile impotriva  sanctiunilor disciplinare care, potrivit legii, nu au fost date in competenta judecatoriei sau a altor organe slit. a)t si contestatiile in legatura cu acordarea de trepte si gradatii de salarizare, impotriva diminuarii salariului tarifar pentru neindeplinirea integrala a sarcinilor de serviciu, precum si cu privire la acordarea premiilor si a gratificatiilor lit. d).

In legatura cu prevederile art. 175 alin. (1) lit. b) si c) din Codul muncii, este de mentionat ca prin deciziile Curtii Constitutionale nr. 59/1994 si, respectiv, nr. 66/1995 s-a constatat ca aceste dispozitii sunt neconstitutionale, astfel incat, in prezent, pot fi supuse controlului constitutionalitatii legii numai prevederile art. 175 alin. (1) lit. a) si d). Incheierea de sesizare referindu-se la intreg art. 175 din Codul muncii, rezulta ca are in vedere toate aceste prevederi. Din continutul exceptiei reiese insa ca este contestata numai constitutionalitatea dispozitiilor art. 175 alin. (1) lit. a). Contestatorul Munteanu Zeno-Virgil a fost sanctionat disciplinar, cu avertisment, prin Decizia nr. 24/1994 a Inspectoratului de Politie Sanitara si Medicina Preventiva Bihor-Oradea, pentru motivul ca ar fi dat unele informatii nereale Ministerului Sanatatii si ca ar fi avut o atitudine necorespunzatoare fata de colegii de serviciu. De aceea, asa cum se precizeaza in exceptia invocata: “In cauza de fata intereseaza dispozitia de la lit. a)”. Avand in vedere ca instanta nu poate largi continutul exceptiei, cat timp aceasta nu a fost ridicata din oficiu, ci de catre contestator, cu atat mai mult cu cat judecatorul a qua considera ca prevederea legala in discutie este constitutionala, si tinand seama de dispozitiile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit carora obiectul exceptiei il poate forma numai o prevedere “dintr-o lege sau ordonanta, de care depinde judecarea cauzei”, rezulta ca in cadrul exceptiei de fata jurisdictia Curtii se poate exercita exclusiv cu privire la art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii.

Pe fond, asa cum s-a statuat prin deciziile Curtii Constitutionale nr. 59/1994 si nr. 66/1995, excluderea de la competenta instantelor judecatoresti a contestatiilor referitoare la desfacerea contractului de munca a unor categorii de salariati sau impotriva redistribuirii de personal facuta cu prilejul reducerii personalului din administratie sau din productie este contrara prevederilor art. 21 din Constitutie, potrivit carora orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime, nici o lege neputand ingradi exercitiul acestui drept. Aceeasi contradictie exista, evident, si daca contestatia priveste aplicarea unei sanctiuni disciplinare, iar competenta de solutionare apartine exclusiv - asa cum prevede art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii - unui organ de conducere administrativa. De asemenea, aceasta competenta exclusiva este contrara si dispozitiilor art. 125 din Constitutie, conform carora justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si celelalte instante judecatoresti stabilite de lege.

Totodata, prevederile art. 175 alin. (1) lit. a) creeaza o discriminare intre salariatii angajati la organizatii sau autoritati publice ce se afla in subordinea unui organ ierarhic superior si cei care sunt angajati la organizatii sau autoritati publice ce nu se afla in subordinea unui asemenea organ, cum ar fi salariatii Guvernului sau ai autoritatilor administrative autonome. O asemenea discriminare este insa contrara prevederilor art. 16 alin. (1) din Constitutie privind egalitatea cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice. Competenta organului administrativ nu poate avea semnificatia unei proceduri administrativ-jurisdictionale, intrucat nu ofera garantia unei proceduri conforme prevederilor art. 6 pct. 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, potrivit carora orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege. Prioritatea acestor reglementari internationale privitoare la drepturile omului fata de reglementarile interne, adica, in speta, ale art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, este impusa de dispozitiile art. 20 alin. (2) din Constitutie.
Intrucat Codul muncii, desi anterior Constitutiei, a fost modificat expres, dupa adoptarea acesteia, prin Legea nr. 104/1992, in caz de contradictie cu dispozitie constitutionala nu se pune problema aplicarii art. 150 alin. (1) al legii fundamentale, asa cum se sustine prin exceptia invocata, ci a neconstitutionalitatii prevederii respective. In acest sens s-a statuat si prin deciziile Curtii Constitutionale nr. 59/1994 si nr. 66/1995.

Asa fiind, urmeaza a se constata ca dispozitiile art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul muncii sunt neconstitutionale. In consecinta, solutionarea contestatiilor privind aplicarea unei sanctiuni disciplinare este de competenta instantelor judecatoresti.

48. Contenciosul constitutional presupune contradictia dintre un text de lege existent si prevederile constitutionale. Lipsind un astfel de text in lege si fundamentandu-se actiunea doar pe anumite principii generale, controlul de neconstitutionalitate nu mai poate opera.

Prin Decizia nr. 78 din 13 septembrie 1995, publicata in M.Of. nr. 294 din 20 decembrie 1995, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:
Prin Incheierea pronuntata in sedinta publica din 21 noiembrie 1994 in Dosarul nr. 7.041/1994, Judecatoria Iasi a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 54 alin. 2 din Codul familiei, ridicata de reclamantul Chatzidimitriou Panagiotis. In sustinerea exceptiei de neconstitutionalitate reclamantul apreciaza ca art. 54 alin. 2 din Codul familiei este abrogat tacit prin art. 150 alin. (1) din Constitutie. In situatia in care instanta considera ca textul este in vigoare, aceasta contravine prevederilor art. 21, art. 26 si art. 49 din Constitutie, Decretului nr. 31/1954, precum si principiilor generale de morala si drept.

Exprimandu-si opinia, instanta de judecata apreciaza ca prevederile art. 54 alin. 2 din Codul familiei sunt in contradictie cu dispozitiile constitutionale si obstaculeaza aflarea adevarului si stabilirea corecta a statutului persoanei fizice, in detrimentul sau si al societatii in general.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, au fost solicitate puncte de vedere celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului.

In punctul de vedere primit de la Guvern se apreciaza ca prevederile art. 54 alin. (2) din Codul familiei sunt constitutionale, dar “s-ar putea, eventual, avea in vedere, de lege ferenda, extinderea dreptului la actiunea in tagaduirea paternitatii, pentru alte considerente, rezultate din practica judecatoreasca si ca urmare a unor studii de drept comparat”. Se mai arata ca, potrivit art. 54 alin. 2 din Codul familiei, actiunea in tagaduirea paternitatii are un caracter strict personal, numai sotul fiind in masura sa judece realitatea sau oportunitatea paternitatii pe care legea i-o atribuie. Reglementarea tine seama atat de ocrotirea interesului copilului, cat si de asigurarea stabilitatii institutiei casatoriei.

Se apreciaza in continuare ca, desi din incheierea de sesizare nu rezulta, se pare ca exceptia de neconstitutionalitate a art. 54 alin. 2 din Codul familiei se raporteaza la prevederile art. 16 din Constitutie, referitoare la egalitatea in drepturi a cetatenilor, si ale art. 44, referitoare la egalitatea dintre soti, insa principiile constitutionale trebuie interpretate in ansamblul lor. Sunt mentionate art. 26, care consfinteste respectul pentru viata intima si privata a cetatenilor si ocrotirea familiei, si art. 45, care instituie un regim special de protectie si de asistenta in realizarea drepturilor lor pentru copii si tineri, “fara a se putea interpreta ca prin aceasta s-ar aduce atingere principiului egalitatii in drepturi”.

Camera Deputatilor si Senatul nu a comunicat punctele lor de vedere.

Curtea, examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecatorului-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public, prevederile art. 54 alin. 2 din Codul familiei, raportate la prevederile Constitutiei si ale Legii nr. 47/1992, precum si dispozitiile Regulamentului de organizare si functionare a Curtii Constitutionale, retine urmatoarele:

Desi exceptia de neconstitutionalitate vizeaza o dispozitie legala anterioara Constitutiei, Curtea este competenta sa solutioneze, deoarece Judecatoria Iasi nu s-a pronuntat fara echivoc, in dispozitivul incheierii, asupra conflictului dintre art. 54 alin. 2 din Codul familiei si Constitutie si a sesizat Curtea, solicitandu-i sa se pronunte.

Pentru a aprecia asupra constitutionalitatii textelor in discutie, este necesara stabilirea prealabila a naturii actiunii introduse.
Cererea introdusa de reclamant in fata Judecatoriei Iasi este intitulata “actiune in contestarea paternitatii prezumate” si nu este fondata pe nici unul dintre textele de lege in vigoare, reclamantul insusi subliniind ca nu intelege sa invoce art. 54 alin. 2 din Codul familiei, care stabileste prezumtia de paternitate, ci sustinand ca cererea sa este intemeiata pe prevederile art. 16, art. 21, art. 26 si art. 49 din Constitutie, precum si pe dispozitiile Conventiei europene a drepturilor omului si ale Conventiei internationale cu privire la drepturile copilului, ratificate de tara noastra.

Prin precizarile facute ulterior actiunii, reclamantul a avansat teza unei motivari subsidiare a actiunii pe dispozitiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei, pe care le considera contrar prevederilor art. 21, 26 si 49 din Constitutie.

Luand in considerare temeiul invocat in principal, este de observat ca, in lipsa unui text expres de lege, exceptia de neconstitutionalitate este fara obiect. Contenciosul constitutional presupune contradictia dintre un text de lege existent si prevederile constitutionale. Lipsind un astfel de text in lege si fundamentandu-se actiunea doar pe anumite principii generale, controlul de neconstitutionalitate nu mai poate opera.

Temeinicia actiunii nu poate fi apreciata, in aceste conditii, decat de catre instantele ordinare.

Codul familiei nu cunoaste o actiune in “contestarea paternitatii prezumate”. Aceasta reglementeaza doar actiunea in contestarea recunoasterii paternitatii (art. 58), care vizeaza o situatie diferita de cea de speta, deoarece presupune nu atacarea filiatiei stabilite potrivit prezumtiei de paternitate ce opereaza in cazul mamei casatorite, ci pe cea a recunoasterii unui copil din afara casatoriei, precum si actiunea de tagaduire a paternitatii (art. 54), care nu poate fi introdusa, in principiu, decat de sotul mamei.
Rezulta asadar ca in Codul familiei nu exista nici o posibilitate pentru altcineva decat sotul mamei de a contesta paternitatea copilului nascut din casatorie.
In sistemul Codului familiei opereaza din plin prezumtia de paternitate. Rezulta asadar ca singura ipoteza care poate fi luata in considerare este cea a motivarii subsidiare avansate de reclamant.

Din analiza motivarilor formulate de reclamant rezulta, in fapt, ca ceea ce considera aceasta a fi neconstitutional este caracterul absolut al prezumtiei de paternitate.

Sustinerea ca aceasta prezumtie ar avea un caracter relativ trebuie inlaturata, deoarece ea este contrazisa de intreaga economie a art. 53 si a art. 54 din Codul familiei. Nici o alta persoana decat sotul mamei nu poate porni o actiune in tagaduirea paternitatii. O astfel de prezumtie cu caracter absolut este cunoscuta de toate
legislatiile ca fiind unul dintre pilonii pe care se sprijina familia si stabilitatea conjugala in societatea moderna.

A admite caracterul relativ al acestei prezumtii inseamna a favoriza destabilizarea familiei si a casatoriei, a promova un inadmisibil climat de imoralitate si instabilitate in societate, a leza interesele copiilor.

Constitutia Romaniei promoveaza in art. 44 valorile fundamentale ale familiei, institutiei de baza a societatii, proclamand ca familia se intemeiaza pe casatoria liber consimtita intre soti, pe egalitatea lor si pe drepturile si indatoririle parintilor de a asigura cresterea, educarea si instruirea copiilor. In acest context, a se recunoaste posibilitatea oricarui barbat de a rasturna prezumtia de paternitate, afirmand ca el este adevaratul tata al copilului, ar contraveni evident acestor imperative constitutionale.

Este gresit a se considera ca textul art. 54 din Codul familiei conduce la o discriminare, in sensul art. 16 din Constitutie, la lipsa unei categorii de persoane de posibilitatea de a-si exercita drepturile. In acest sens, insusi art. 49 din Constitutie, invocat de reclamant, prevede ca exercitiul anumitor drepturi sau libertati poate fi restrans doar prin lege (si Codul familiei este o lege) si numai cand se impune pentru ocrotirea anumitor valori, printre care se mentioneaza si morala publica. Aprecierea acestor valori si a modului lor de ocrotire este de competenta legislativului.
In aceste conditii, nici invocarea art. 21 din Constitutie nu mai poate fi retinuta, deoarece aceasta consacra intr-adevar liberul acces la justitie, insa numai pentru ocrotirea drepturilor, libertatilor si intereselor legitime, or reclamantul nu are, in temeiul Codului familiei, nici dreptul si nici interesul legitim a carui ocrotire sa o pretinda.

Tot astfel, reclamantul nu poate invoca nici prevederile art. 26 din Constitutie, deoarece cererea sa, departe de a conduce la protectia vietii familiale, ocrotita prin acest text, conduce indiscutabil la disolutionarea acesteia. De notat ca dreptul persoanei fizice de a dispune de ea insasi, prevazut in alineatul al doilea al aceluiasi articol, este conditionat de faptul ca el sa nu aduca atingere dreptului si libertatii altuia, ordinii publice si bunelor moravuri. Or cererea reclamantului este bazata tocmai pe imoralitatea actiunii sale, pe relatiile adulterine pe care pretinde ca le-a intretinut cu mama copilului, ceea ce inlatura cu desavarsire aplicarea textului constitutional invocat.

49. Organul ierarhic superior nu poate fi considerat nici ca un organ administrativ de justitie, competent in faza prealabila a litigiului din fata instantei judecatoresti, deoarece in acest mod diferenta de tratament, in fond, s-ar mentine. Cat timp, in cazul modificarii unui contract de munca, salariatul se poate adresa direct justitiei, nu se justifica sa fie obligat a se adresa, in prealabil, organului ierarhic superior, daca aceasta modificare este urmarea reducerii de personal.

Prin Decizia nr. 66 din 28 iunie 1995 privind solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, publicata in M.Of. nr. 210 din 13 septembrie 1995, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierea din 23 martie 1995, Curtea Constitutionala a fost sesizata cu solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a prevederilor art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, invocata, din oficiu, de catre Tribunalul Ialomita, in Dosarul nr. 122/1995. In motivarea exceptiei se arata ca, potrivit art. 174 din Codul muncii, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 104/1992, “sunt de competenta instantelor judecatoresti toate litigiile de munca ce nu sunt date printr-o dispozitie expresa in competenta altor organe”. In raport cu aceasta reglementare, instanta considera ca prevederile art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, potrivit carora contestatiile impotriva redistribuirii de personal sunt de competenta organului administrativ ierarhic superior sau organului de conducere colectiva, sunt neconstitutionale, “organele indicate de acest text neputand avea calitatea de organe jurisdictionale”.
In vederea solutionarii exceptiei de neconstitutionalitate, in temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-au cerut puncte de vedere celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului.

Guvernul, in punctul sau de vedere, apreciaza ca exceptia este intemeiata, deoarece prevederile art. 175 alin. (1) din Codul muncii incalca dispozitiile art. 16, 21 si 125 din Constitutie, prin faptul ca ele constituie o restrangere a drepturilor salariatilor de a se adresa justitiei si deci trebuie considerate abrogate implicit fata de prevederile art. 150 alin. (1) din Constitutie.

Camera Deputatilor si Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.

Curtea, examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor si avand in vedere dispozitiile art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul muncii raportate la Constitutie, precum si prevederile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Constata ca, potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constitutie, ale art. 1 si 3 din Legea nr. 47/1992, este competenta sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate.

Potrivit art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, sunt de competenta organului administrativ ierarhic superior sau a organului de  conducere colectiva contestatiile impotriva redistribuirii de personal, facuta cu prilejul reducerii personalului din administratie sau din productie.

Din analiza textului rezulta ca dispozitiile sale sunt neconstitutionale in functie de prevederile art. 21 si 125 din Constitutie. In conformitate cu aceste prevederi, orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime si nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept, iar justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege.
In consecinta, prevederile art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, prin faptul ca exclud competenta instantelor judecatoresti de la solutionarea litigiilor legate de redistribuirea salariatilor in cazul reducerii de personal, sunt neconstitutionale. Totodata, aceste prevederi incalca si principiul egalitatii in drepturi a cetatenilor in fata legii, prevazut de art. 16 alin. (1) din Constitutie, generand o diferenta de tratament nejustificata intre salariatii al caror contract de munca este modificat ca urmare a reducerii de personal, ce nu se poate adresa justitiei, si ceilalti salariati al caror contract este modificat din alte cauze, care au acces la justitie.

Pentru acest motiv, organul ierarhic superior nu poate fi considerat nici ca un organ administrativ de justitie, competent in faza prealabila a litigiului din fata instantei judecatoresti, deoarece in acest mod diferenta de tratament, in fond, s-ar mentine. Cat timp, in cazul modificarii unui contract de munca, salariatul se poate adresa direct justitiei, nu se justifica sa fie obligat a se adresa, in prealabil, organului ierarhic superior, daca aceasta modificare este urmarea reducerii de personal. Dupa cum s-a statuat prin Decizia Plenului Curtii Constitutionale nr. 1/1994, procedura administrativ-jurisdictionala prealabila este conditionata de anumite exigente, care in cazul de fata nu se regasesc. De altfel, ar fi contrar insesi vointei legiuitorului sa se confere prevederilor art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul muncii o asemenea interpretare, intrucit intentia acestuia a fost in mod indubitabil de a exclude competenta instantelor judecatoresti, instituind in mod exclusiv pe aceea a organului administrativ ierarhic superior. Deci o astfel de interpretare ar avea semnificatia modificarii textului, ceea ce excede competenta jurisdictionala a Curtii, cu atat mai mult cu cat, in fond, astfel cum este reglementata competenta organului administrativ, ea nu este insotita de garantiile specifice unei proceduri jurisdictionale.

Intrucat Codul muncii a fost modificat expres prin Legea nr. 104/1992, deci dupa intrarea in vigoare a Constitutiei, rezulta ca, in speta, nu se pune problema aplicarii art. 150 alin. (1) din Constitutie, ci a controlului legitimitatii constitutionale a prevederilor respective.

Considerentele ce justifica caracterul neconstitutional al art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul muncii sunt conforme si cu practica jurisdictionala a Curtii Constitutionale, asa cum rezulta din Decizia acesteia nr. 59 din 18 mai 1994 prin care s-a constatat neconstitutionalitatea prevederilor lit. b) a aceluiasi articol.

50. Tinand seama si de dispozitiile art. 125 din Constitutie, conform carora justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si celelalte instante judecatoresti stabilite de lege, rezulta, din colaborarea acestor din urma prevederi constitutionale, ca nici o lege nu poate ingradi dreptul unei persoane de a se adresa instantelor judecatoresti pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime.

Prin Decizia nr.  59 din 18 mai 1994, publicata in M.Of. nr. 259 din 15 septembrie 1994, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierea din 17 decembrie 1993, pronuntata in Dosarul nr. 8253/1993 al Judecatoriei Focsani, Curtea Constitutionala a fost sesizata cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, invocata de contestatoarea Stupu Ana. In sustinerea exceptiei, contestatoarea arata ca
art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, desi nu a fost abrogat in mod expres, este neconstitutional, intrucat singurele in masura sa solutioneze litigiile de munca sunt instantele judecatoresti, si nu organele administrative cu activitate jurisdictionala, care, intr-un stat de drept, nu-si mai au rostul.
Judecatoria Focsani, exprimandu-si opinia, considera ca exceptia este intemeiata, pe de o parte, datorita principiului separatiei puterilor in stat, iar pe de alta parte, deoarece dispozitia art. 175 din Codul muncii contravine art. 125 din Constitutie, potrivit caruia justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege. Realizarea justitiei implica, potrivit sesizarii, aplicarea regulilor de desfasurare a activitatii de judecata, obligatia de motivare a hotararilor, posibilitatea exercitarii cailor de atac, impartialitatea si independenta judecatorilor, care se supun numai legii.

In vederea solutionarii exceptiei de neconstitutionalitate, in temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-au cerut punctele de vedere ale celor doua Camere ale Parlamentului si al Guvernului, iar in baza art. 53 din Regulamentul de organizare si functionare a Curtii Constitutionale s-au solicitat si opiniile Ministerului Justitiei si Ministerului Muncii si Protectiei Sociale.

In punctul de vedere transmis, Guvernul apreciaza ca reglementarea cuprinsa in art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii este contrara atat prevederilor art. 16 din Constitutie, intrucat creeaza o discriminare intre personalul cu functii de conducere si ceilalti salariati, cat si dispozitiile art. 21 si art. 125 din legea fundamentala deoarece ingradeste accesul la justitie, care se infaptuieste numai de instantele judecatoresti. Mai mult, Guvernul considera ca si celelalte dispozitii ale art. 175 alin. (1) din Codul muncii incalca dispozitiile constitutionale mentionate, ele reglementand restrangeri ale drepturilor salariatilor de a se adresa instantei  in situatiile stipulate.

Camera Deputatilor si Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.

Ministerul Justitiei, raspunzand solicitarii Curtii, s-a exprimat in sensul opiniei Guvernului, motivarea fiind aceeasi.

Ministerul Muncii si Protectiei Sociale apreciaza ca examinarea conformitatii legislatiei cu dispozitiile constitutionale este de competenta Consiliului Legislativ, iar cat priveste dispozitiile Codului muncii referitoare la jurisdictia muncii, acestea au fost modificate prin Legea nr. 104/1992.

Curtea, examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, opiniile Ministerului Justitiei si ale Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, raportul intocmit de judecatorul-raportor, concluziile partilor si ale procurorului, notele scrise depuse la dosar, si avand in vedere dispozitiile art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, ale art. 16, art. 21, art. 125 si art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Desi exceptia de neconstitutionalitate vizeaza o dispozitie legala anterioara Constitutiei, Curtea este competenta sa o solutioneze deoarece Judecatoria Focsani nu s-a pronuntat ferm, in dispozitivul incheierii, asupra conflictului dintre art. 175 alin. (1) din Codul muncii si Constitutie si a sesizat Curtea, solicitandu-i sa se pronunte. Asa fiind, sub acest aspect, Curtea Constitutionala este obligata sa se pronunte asupra exceptiei, in temeiul dreptului constitutional al partilor, recunoscut de art. 144 lit. c) din Constitutie, de a invoca neconstitutionalitatea unui text de lege aplicabil litigiului.

Potrivit art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, sunt de competenta organului administrativ ierarhic superior sau a organului de conducere colectiva, potrivit legii: contestatiile impotriva desfacerii contractului de munca, precum si litigiile privind reintegrarea in munca a persoanelor cu functii de conducere numite de organele ierarhice superioare, precum si a directorilor, directorilor generali si a celor cu functii asimilate acestora din organele centrale.

Din insasi examinarea prevederilor art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul muncii rezulta ca acestea fiind aplicabile numai unei categorii de salariati - si anume cadrelor cu functii de conducere - se incalca principiul egalitatii cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice, prevazut de art. 16 alin. (1) din Constitutie, intrucat, in ce priveste contestatiile legate de desfacerea contractului de munca, nu exista un motiv suficient care sa justifice o diferenta de tratament cu referire la organul de jurisdictie competent. Aceasta concluzie se impune tinand seama de faptul ca motivele legale pentru desfacerea contractului de munca, prevazute in art. 130 din Codul muncii, nu disting intre salariatii cu functii de conducere si ceilalti salariati. De aceea, jurisdictia instituita prin art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii este discriminatorie si, deci, neconstitutionala, nu numai in functie de prevederile art. 16
alin. (1) din Constitutie, ce se refera la egalitatea in drepturi a cetatenilor, fara discriminari, ci si in functie de prevederile art. 6 pct. 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, amendata prin Protocoalele nr. 3, 5 si 8 si completata prin Protocolul nr. 2, la care Romania a aderat prin Legea nr. 30/1994. Potrivit acestor din urma prevederi, orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si
intr-un termen rezonabil, a cauzei sale de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege.
In concordanta cu prevederile din conventia sus-mentionata, art. 21 din Constitutie privind accesul liber la justitie a statuat ca orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime si ca nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept.

Tinand seama si de dispozitiile art. 125 din Constitutie, conform carora justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si celelalte instante judecatoresti stabilite de lege, rezulta, din colaborarea acestor din urma prevederi constitutionale, ca nici o lege nu poate ingradi dreptul unei persoane de a se adresa instantelor judecatoresti pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime.

Plenul Curtii Constitutionale, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, a statuat in sensul ca instituirea unei proceduri administrativ-jurisdictionale nu este contrara principiului prevazut de art. 21 din Constitutie, privind liberul acces la justitie, cat timp decizia organului administrativ de jurisdictie poate fi atacata in fata unei instante judecatoresti. Pe de alta parte, prin aceeasi decizie s-a stabilit ca liberul acces la justitie se realizeaza numai in respectul egalitatii cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice, astfel incat orice excludere care ar evoca semnificatia incalcarii egalitatii de tratament juridic este neconstitutionala.

In cauza de fata, daca s-ar aprecia ca organele prevazute de art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul muncii au calitatea de organ jurisdictional, procedura prevazuta de text ar putea fi calificata ca o procedura administrativ-jurisdictionala prealabila, ceea ce ar da posibilitatea partilor sa uzeze de recursul prevazut de art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 si deci accesul la justitie ar fi asigurat. Dar autoritatile administrative prevazute de art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul muncii nu pot avea calitatea de organe jurisdictionale deoarece chiar ele au luat masura desfacerii contractului de munca. Ar insemna ca aceeasi autoritate sa fie si judecator si parte interesata, ceea ce este contrar prevederilor art. 6 pct. 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale sus-mentionate. In conditiile art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul muncii este incalcat principiul instituit prin aceasta prevedere referitoare la dreptul persoanei de a  fi judecata in mod echitabil de catre o instanta independenta si impartiala.

Tinand seama de dispozitiile art. 20 din Constitutie privind obligativitatea interpretarii si aplicarii drepturilor si libertatilor cetatenilor in concordanta cu pactele la care Romania este parte si la prioritatea pactelor si tratatelor referitoare la drepturile omului in caz de neconcordanta cu legile interne, rezulta ca art. 175
alin. 1 lit. b) din Codul muncii, fiind in contradictie cu prevederile art. 6 alin. (1) al conventiei mentionate, sunt in intregime neconstitutionale nu numai in ce priveste excluderea cetatenilor de la dreptul de a se adresa justitiei. In acest fel se asigura si respectarea principiului egalitatii cetatenilor in fata legii.

In cursul dezbaterilor, cat si in punctul de vedere al Guvernului s-a ridicat problema neconstitutionalitatii si a celorlalte prevederi ale art. 175 din Codul muncii, in afara celor de la lit. b). Avand in vedere, insa, limitele sesizarii, astfel cum au fost definite prin Incheierea Judecatoriei Focsani din data de 17 decembrie 1993, precum si prevederile art. 144 lit. c) din Constitutie si ale art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, rezulta ca in litigiul de fata Curtea Constitutionala nu este competenta sa se pronunte asupra aspectelor ce depasesc sesizarea cu care a fost investita.

Intrucat Codul muncii a fost modificat expres prin Legea nr. 104/1992, deci dupa intrarea in vigoare a Constitutiei, rezulta ca, in speta, nu se pune problema aplicarii art. 150 alin. (1) din Constitutie, ci a neconstitutionalitatii prevederii respective.