Spete - materie fiscala (pct. 66 - 70)

66. Ordonanta de urgenta nu este conditionata de posibilitatea utilizarii altor mijloace constitutionale, cum ar fi delegarea legislativa, ori de faptul ca aparitia cazului exceptional putea fi prevenita din vreme, asa cum se sustine in sesizare, ori de satisfacerea cerintelor programului de guvernare.

Prin Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995 referitoare la constitutionalitatea Legii pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 1/1995 cu privire la conditiile de crestere a salariilor in anul 1995 la regii autonome si societati comerciale cu capital majoritar de stat, publicata in M.Of. nr. 129 din 28 iunie 1995, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Tinand seama de sesizare, de punctele de vedere exprimate de presedintele Camerei Deputatilor si de Guvern, de raportul intocmit de judecatorul-raportor, precum si de prevederile Legii pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 1/1995, raportate la dispozitiile Constitutiei si ale Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Primul motiv de neconstitutionalitate invocat in sesizare se refera la faptul ca Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 1/1995 nu ar fi fost emisa cu respectarea prevederilor art. 114 alin. (4) din Constitutie, potri vit carora Guvernul poate adopta asemenea ordonante numai in cazuri exceptionale. In acest sens, se considera ca asemenea ordonante sunt constitutionale doar in situatia in care “in mod obiectiv nu a fost posibila adoptarea unei legi de abilitare.... sau a unei legi cu procedura de urgenta, care sa angajeze raspunderea Guvernului”, cu atat mai mult cu cat Parlamentul se afla in sesiune obisnuita. De asemenea, se arata ca “fenomenul negativ pe care Guvernul isi propune sa-l inlature prin aceasta ordonanta era de mult cunoscut si se datoreaza carentelor din economie, care oricum nu se inlatura pe aceasta cale”.
Criticile formulate nu sunt intemeiate. Constitutia nu precizeaza continutul notiunii de “cazuri exceptionale”, astfel incat ea trebuie interpretata sistematic, atat in logica institutiei delegarii legislative, consacrata in art. 114, cat si a edificiului constitutional in ansamblul sau.

Prin cazuri exceptionale, in sensul art. 114 alin. (4) din Constitutie, se intelege acele situatii care nu se pot incadra in cele avute in vedere expres de lege. In consecinta, daca legiuitorul nu a instituit o norma specifica unei circumstante exceptionale, ar fi contrar insesi vointei acestuia ca regulile existente sa fie aplicate cazurilor exceptionale la care se refera art. 114 alin. (4) din Constitutie.
Avand in vedere aceasta, interesul public lezat de caracterul anormal si excesiv al cazurilor exceptionale justifica interventia Guvernului pe calea ordonantei de urgenta, in temeiul art. 114 alin. (4) din Constitutie. De aceea, o astfel de masura se poate fundamenta numai pe necesitatea si urgenta reglementarii unei situatii care, datorita circumstantelor sale exceptionale, impune adoptarea de solutii imediate, in vederea evitarii unei grave atingeri aduse interesului public.

In consecinta, ordonanta de urgenta nu este conditionata de posibilitatea utilizarii altor mijloace constitutionale, cum ar fi delegarea legislativa, ori de faptul ca aparitia cazului exceptional putea fi prevenita din vreme, asa cum se sustine in sesizare, ori de satisfacerea cerintelor programului de guvernare, asa cum se sustine in punctul de vedere al presedintelui Camerei Deputatilor.

In cazul Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 1/1995, interesul public invocat l-a constituit preintampinarea relansarii inflatiei care, prin consecintele sale, lezeaza esential dezvoltarea generala a societatii, indeosebi sub aspect economic si al nivelului de trai al cetatenilor celor mai defavorizati in procesul actual al tranzitiei. Aceste consecinte justifica interesul public pentru evitarea lor, in situatiile exceptionale aratate.

Al doilea motiv de neconstitutionalitate, de asemenea, nu este intemeiat, deoarece Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 1/1995, implicit legea prin care aceasta a fost aprobata, nu se refera la “regimul general privind raporturile de munca”, avut in vedere de art. 72 alin. (3) lit. l) din Constitutie, ci la anumite masuri stabilite doar pentru anul 1995. Ordonanta se refera, in acest sens, la instituirea unor criterii economice, in functie de care pot creste salariile si aceasta numai in ceea ce priveste regiile autonome si societatile comerciale cu capital majoritar de stat, astfel incat legea de aprobare avand caracterul unei legi ordinare, adoptarea ei s-a facut cu respectarea prevederilor art. 74 din Constitutie.

Literatura romana Rezumatele textelor studiate in clasele V-VIII

Vezi AICI detalii

Portal Codul Muncii

Vezi AICI detalii

Compuneri perfecte pentru clasele III-IV

Vezi AICI detalii

Culegere pentru invatarea limbii engleze - Fise de lucru practice Clasele 0-IV

Vezi AICI detalii

In legatura cu cel de-al treilea motiv de neconstitutionalitate, legat de dispozitiile art. 38 alin. (5) din Constitutie, ce garanteaza dreptul la negocieri colective in materie de munca si, respectiv, caracterul obligatoriu al conventiilor colective, critica formulata nu este justificata.
Conventiile colective nu se pot incheia decat cu respectarea legii. Aceste conventii sunt izvor de drept, dar forta lor juridica nu poate fi superioara legii, deoarece s-ar incalca un principiu fundamental al statului de drept, si anume, primordialitatea legii in reglementarea relatiilor sociale. In acest sens, art. 16 alin. (2) din Constitutie prevede ca nimeni nu este mai presus de lege, art. 51 din Constitutie instituie, ca o indatorire fundamentala, obligatia respectarii legii, iar potrivit art. 58 alin. (1) din Constitutie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii. In consecinta, negocierea conventiilor colective nu se poate face decat cu respectarea dispozitiilor legale existente, deci inclusiv a celor instituite prin legea de aprobare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 1/1995.

67. Prin art. 21 din Constitutie nu se instituie nici o interdictie cu privire la taxele in justitie, fiind legal si normal ca justitiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfasurata de autoritatile judecatoresti sa contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora.

Prin Decizia nr. 41 din 12 aprilie 1995, publicata in M.Of. nr. 8 din 17 ianuarie 1996, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Examinand dosarul cauzei, incheierea de sesizare, raportul judecatorului-raportor, precum si corelatia dispozitiilor legale atacate cu Constitutia, constata:

La data invocarii exceptiei de neconstitutionalitate a art. 20 din Legea nr. 12/1991 privind impozitul pe profit, din 28 noiembrie 1994, textul era in vigoare si avea urmatorul cuprins:
“Contestatiile cu privire la stabilirea impozitului pe profit, a majorarilor de intarziere, precum si a altor sume datorate bugetului administratiei centrale de stat sau bugetelor locale, potrivit prezentei legi, sunt supuse unei taxe de timbru de 2% calculata la suma contestata. Aceasta taxa nu poate fi mai mica de 100 de lei.
Taxa de timbru se datoreaza indiferent daca o alta contestatie, cu acelasi obiect, inregistrata si rezolvata anterior, a fost taxata. In vederea calcularii taxei de timbru, unitatile platitoare de impozit pe profit sunt obligate sa specifice in scris cuantumul sumei contestate. In situatia admiterii integrale sau partiale a contestatiei, taxa de timbru se restituie integral sau proportional cu reducerea sumei contestate.”

Curtea a fost sesizata la 10 ianuarie 1995, data la care intrase in vigoare Ordonanta Guvernului nr. 70 din 29 august 1994, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 246 din 31 august 1994, care a abrogat Legea nr. 12/1991, deci si textul atacat ca neconstitutional.

Reglementarea actuala, Ordonanta Guvernului nr. 70/1994, cuprinde in art. 29 alin. (9) o dispozitie similara cu cea atacata, si anume:
“Cererile de revizuire cu privire la impozitul pe profit si la majorarile de intarziere aferente sunt supuse unei taxe de timbru de 2% din suma contestata. Taxa de timbru nu poate fi mai mica de 10.000 lei.
Contestatiile se timbreaza cu jumatate din suma platita la cererile de revizuire. Taxa de timbru se datoreaza indiferent daca o alta cerere de revizuire sau contestatie cu acelasi obiect, inregistrata si rezolvata anterior, a fost taxata. In vederea calcularii taxei de timbru, contribuabilii sunt obligati sa specifice, in scris, cuantumul sumei contestate.
In situatia admiterii integrale sau partiale a cererii de revizuire sau a contestatiei, taxa de timbru se reduce proportional cu reducerea sumei contestate.”

In consecinta, desi exceptia viza, la data invocarii, art. 20 din Legea nr. 12/1991, Curtea se considera bine investita si urmeaza sa se pronunte asupra constitutionalitatii art. 29 alin. (9) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1994. De asemenea, Curtea constata ca este competenta sa se pronunte asupra exceptiei de neconstitutionalitate in temeiul art. 144 lit. c) din Constitutie si al art. 23 din Legea nr. 47/1992.

Pe fond se retine ca Plenul Curtii Constitutionale, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justitie al persoanelor in apararea drepturilor, libertatilor si intereselor lor legitime, a statuat in sensul ca instituirea unei proceduri administrativ-jurisdictionale nu este contrara principiului prevazut la art. 21 din Constitutie, privind liberul acces la justitie, cat timp decizia organului administrativ de jurisdictie poate fi atacata in fata unei instante judecatoresti.
Cu referire la acelasi principiu al liberului acces la justitie, Curtea Constitutionala a stabilit in Decizia nr. 7/1993, ramasa definitiva, ca prin art. 21 din Constitutie nu se instituie nici o interdictie cu privire la taxele in justitie, fiind legal si normal ca justitiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfasurata de autoritatile judecatoresti sa contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. Decizia Curtii Constitutionale nr. 39/1993 subliniaza si ea ca accesul liber la justitie nu presupune gratuitatea acesteia. Justitia este un serviciu public al statului, iar costurile sale se suporta de la bugetul de stat, la ale carui venituri contribuie toti cetatenii. Este echitabil insa ca o parte din cheltuieli sa fie suportate de cei care recurg la acest serviciu public si aceasta se realizeaza prin plata taxelor de timbru.

In aceiasi termeni se pune problema si in cazul taxei de timbru prevazute initial la art. 20 din
Legeanr. 12/1991, iar in prezent la art. 29 alin. (9) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1994. Contribuabilul care apreciaza ca impunerea facuta de un organ fiscal poate face cerere de revizuire la organele directiei generale a finantelor publice si controlului financiar de stat judetene sau a municipiului Bucuresti, iar impotriva deciziei acestora poate face contestatie la Ministerul Finantelor. Decizia Ministerului Finantelor poate fi contestata la curtea de apel, iar impotriva hotararii acesteia se poate face recurs la Curtea Suprema de Justitie sart. 29 alin. (1) - (4) din ordonantat. Rezulta fara nici un dubiu ca, dupa epuizarea cailor administrativ-jurisdictionale, este deschisa calea la instantele judecatoresti si deci nu este afectat principiul liberului acces la justitie, consacrat de art. 21 din Constitutie.

Dupa cum s-a aratat, acest text nu instituie nici o interdictie cu privire la taxele in justitie, iar faptul ca asemenea taxe sunt prevazute de lege si pentru caile de atac care nu intra in competenta instantelor judecatoresti nu este neconstitutional, deoarece autoritatile respective nu desfasoara o activitate pur administrativa, ci una care are si caracter jurisdictional, apropiata deci de cea a instantelor judecatoresti.

Pe de alta parte, instituirea unei taxe pentru exercitarea cailor administrativ-jurisdictionale poate constitui o garantie impotriva cererilor de revizuire si a contestatiilor facute cu rea-credinta, numai in vederea amanarii platii impozitului, dat fiind ca, potrivit art. 29 alin. (5) din Ordonanta Guvernului nr. 70/1994, pe perioada solutionarii acestor cai se suspenda plata sumei impozitului calculat si a majorarilor de intarziere aferente acestuia. Or un asemenea scop nu contravine Constitutiei, ci este in concordanta cu dispozitiile art. 53 alin. (1), care stabileste obligatia cetatenilor de a contribui, prin impozite si prin taxe, la cheltuielile publice, si cu cele ale art. 54, care ii obliga pe cetateni sa-si exercite drepturile si libertatile constitutionale cu buna-credinta. In sfarsit, este de retinut si faptul ca potrivit art. 29 alin. (9) teza finala din Ordonanta Guvernului
nr. 70/1994, daca se admite total sau partial cererea de revizuire sau contestatia, taxa de timbru se reduce proportional cu reducerea sumei contestate.

68. Instituirea procedurilor administrativ-jurisdictionale, care este de competenta exclusiva
a legiuitorului, are drept scop solutionarea mai rapida a unor categorii de litigii, decongestionarea instantelor de judecata a de cauzele ce pot fi rezolvate pe aceasta cale si evitarea cheltuielilor de judecata.

Prin Decizia nr. 133 din 29 noiembrie 1994, publicata in M.Of. nr. 252 din 3 noiembrie 1995, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:
Avand in vedere Incheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, dispozitiile legale atacate ca neconstitutionale, raportate la prevederile Constitutiei, ale
Legii nr. 47/1992 si ale Regulamentului de organizare si functionare a Curtii Constitutionale, retine:
Art. 19 din Legea nr. 12/1991 privind impozitul pe profit, atacat ca neconstitutional, prevede:
“Contestatiile privind stabilirea, incasarea, urmarirea impozitului pe profit, a majorarilor de intarziere, precum si a altor sume datorate bugetului administratiei centrale de stat sau bugetelor locale, potrivit prevede-rilor prezentei legi, se depun in termen de 30 de zile de la data instiintarii unitatii platitoare si se rezolva de catre directiile generale ale finantelor publice judetene si a municipiului Bucuresti, dupa caz, in cel mult 30 de zile de la inregistrare.
Impotriva deciziei date se poate face contestatie la Ministerul Finantelor, care, in cel mult 40 de zile de la inregistrare, este obligat sa o solutioneze. Solutia data este definitiva.
Depunerea contestatiei nu suspenda obligatia platitorului cu privire la virarea la bugetul administratiei centrale de stat sau la bugetele locale a sumelor datorate potrivit prezentei legi.”
Prin exceptiile invocate se sustine ca art. 19 din Legea nr. 12/1991 contravine prevederilor constitutionale ale art. 21 - accesul liber la justitie - si ale art. 125 - instantele judecatoresti.
Problemele privind liberul acces la justitie si legitimitatea constitutionala a procedurilor administrativ-jurisdictionale au mai facut obiectul analizei de constitutionalitate, asupra carora Curtea Constitutionala s-a pronuntat prin Decizia Plenului Curtii Constitutionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.

Prin aceasta decizie s-a statuat ca instituirea unei proceduri administrativ-jurisdictionale nu este contrara principiului prevazut la art. 21 din Constitutie, privind liberul acces la justitie, cat timp decizia organului administrativ de jurisdictie poate fi atacata in fata unei instante judecatoresti, cu respectarea regulilor de competenta si procedura de judecata stabilite de lege. In esenta, considerentele pentru care s-a decis astfel sunt urmatoarele:
- instituirea procedurilor administrativ-jurisdictionale, care este de competenta exclusiva a legiuitorului, are drept scop solutionarea mai rapida a unor categorii de litigii, descongestionarea instantelor de judecata de cauzele ce pot fi rezolvate pe aceasta cale si evitarea cheltuielilor de judecata. Acestea nu inlatura insa aplicarea art. 125 din Constitutie, potrivit caruia justitia se infaptuieste prin instantele judecatoresti.
Ca urmare, hotararea organului de jurisdictie administrativa este supusa controlului judecatoresc al instantei de contencios administrativ sau al altei instante competente, potrivit legii, iar partilor nu li se poate limita exercitarea acestui drept consfintit prin Constitutie;
- principiul liberului acces la justitie presupune libertatea neingradita a celor interesati de a utiliza procedurile instituite de legiuitor, deci si cele speciale stabilite in considerarea unor situatii deosebite, in formele si in modalitatile prevazute de lege.

In sensul asigurarii accesului la instantele judecatoresti, Curtea Constitutionala s-a pronuntat si prin alte decizii, precum Decizia nr. 35 din 1 iulie 1993 si Decizia nr. 59 din 18 mai 1994, iar cu referire la problema din cauza de fata, prin Decizia nr. 34 din 24 iunie 1993, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 144 din 1 iulie 1993. Prin aceasta decizie, Curtea Constitutionala a constatat ca exceptia prevazuta in
art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, referitoare la art. 3 din aceeasi lege, este abrogata potrivit art. 150 alin. (1) din Constitutie, astfel incat si in materie de impozite, taxe si amenzi, prevazute in legile de impozite si taxe, este asigurata in prezent accesul la instantele judecatoresti.
Fata de considerentele expuse, rezulta ca instituirea unor proceduri administrativ-jurisdictionale nu incalca principiul liberului acces la justitie, cat timp decizia organului administrativ de jurisdictie poate fi atacata in fata instantelor judecatoresti, cu respectarea regulilor de competenta si procedura de judecata stabilite de lege si, in consecinta, exceptiile de neconstitutionalitate privind art. 19 din Legea nr. 12/1991 urmeaza a fi respinse ca vadit nefondate.
 
69. Prin indexare nu se modifica grila de impozitare, ci se actualizeaza nivelul venitului salarial impozabil, in corelare cu cresterea indicelui de inflatie.

Prin Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, publicata in M.Of. nr. 312 din 9 noiembrie 1994, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:
Examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecatorului-raportor, prevederile art. 7 alin. (5) si alin. (6) din Legea nr. 32/1991, precum si dispozitiile Constitutiei si ale Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Curtea constata ca este competenta sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate deoarece textul de lege ce face obiectul acesteia a fost adoptat prin Legea nr. 35/1993.

In motivarea exceptiei se sustine ca Legea nr. 32/1991 este o lege organica. Prevederile referitoare la impozite si taxe se stabilesc insa, potrivit art. 138 din Constitutie, prin lege ordinara, astfel cum s-a statuat prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 5/1992, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 173 din 22 iulie 1992. De aceea motivul invocat este nefondat, domeniile rezervate legii organice fiind limitativ prevazute de Constitutie in art. 72 alin. (3) si de stricta interpretare.

In legatura cu prevederile art. 7 alin. 6 din Legea nr. 32/1991, se constata ca prin indexare nu se modifica grila de impozitare, asa cum se arata in motivarea exceptiei de neconstitutionalitate, ci se actualizeaza nivelul venitului salarial impozabil, in corelare cu cresterea indicelui de inflatie. Este adevarat ca impozitul creste, dar aceasta numai ca urmare a cresterii bazei de impozitare. Deci indexarea este menita sa asigure semnificatia initiala a prevederilor adoptate de legiuitor in conditiile inflatiei. Astfel incat nici sub acest aspect motivul de neconstitutionalitate nu poate fi retinut.

In ce priveste sustinerea conform careia fiscalitatea asupra salariilor ar fi excesiva in raport cu prevederile Legii nr. 12/1991 privind impozitul pe profit, Curtea constata ca, pe fond, sunt elemente de ordin economic total diferite, care au condus la reglementarile cuprinse in cele doua legi.
In consecinta, nu se poate sustine ca se incalca principiul constitutional al egalitatii in drepturi a cetatenilor, prevazut la art. 16 din Constitutie, deoarece cele doua legi - Legea nr. 12/1991 si Legea nr. 32/1991 - au obiecte de reglementare diferite si ele se aplica egal tuturor cetatenilor ce intra sub incidenta fiecareia dintre ele. Principiul egalitatii in fata legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situatii care, in functie de scopul urmarit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotriva, presupune solutii diferite pentru situatii diferite.

In legatura cu contestarea constitutionalitatii art. 7 alin. (5) din Legea nr. 32/1991 se constata ca, intrucat obiectul procesului este legat de plata unor ajutoare, prevederea legala respectiva nu constituie o dispozitie de care depinde judecarea cauzei, in sensul art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, astfel incat exceptia, sub acest aspect, urmeaza a fi respinsa. 

70. In principiu, orice venit legal dobandit constituie sursa de impozitare si, implicit, de finantare a cheltuielilor publice exprimate prin bugetul de stat, in afara de cazul unor exceptari justificate pe care insusi legiuitorul le stabileste.

Prin Decizia nr. 49 din 17 mai 1994 cu privire la constitutionalitatea Legii privind impozitul pe venitul agricol, publicata in M.Of. nr. 125 din 21 mai 1994, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Tinand seama de cele trei sesizari primite, de punctele de vedere exprimate de Senat, Camera Deputatilor si Guvern, de relatiile comunicate de Ministerul Finantelor, de opinia prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu si de rapoartele judecatorului-raportor, in temeiul prevederilor art. 144 lit. a) si ale art. 145 din Constitutie si ale art. 17 si urmatoarele din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, retine urmatoarele:

Sistematizand criticile de neconstitutionalitate aduse Legii privind impozitul pe venitul agricol, se constata ca acestea sunt:
1. Impozitul trebuie sa constituie o obligatie corespunzatoare unui drept cert, respectiv dreptul de proprietate si nu expectativa acestuia; ca deci, in fapt, scopul legii este impozitarea proprietatii si, sub acest aspect, impunerea persoanelor care nu se afla in posesia unui titlu de proprietate definitiv este neconstitutionala, in raport cu dispozitiile art. 41 si 135 din Constitutie (art. 1 din lege).
2. Exceptandu-se de la prelevarea impozitului agricol, societatile comerciale care s-au constituit prin
reorganizarea fostelor intreprinderi agricole de stat se incalca principiul constitutional al egalitatii formelor de proprietate privata; aceste societati fiind administratori ai terenurilor agricole sunt, deopotriva, pasibile de plata impozitului pe venitul agricol, caci impozitul pe profit nu este egal cu cel pe venit (art. 1).
3. Este neconstitutionala, in lumina art. 53 alin. (2) din Constitutie, impozitarea pentru terenuri necultivate, mai ales in ce priveste necultivarea fortuita a unor terenuri, cu atat mai mult cu cat Legea fondului funciar
nr. 18/1991 prevede sanctionarea pentru necultivarea terenurilor (art. 2 alin. (2)).
4. Instituirea raspunderii solidare pentru anumite categorii de persoane platitoare de impozit este, de asemenea, neconstitutionala, potrivit acelorasi dispozitii constitutionale din art. 53 alin. (2) din Constitutie (art. 8 alin. (1).
5. Sunt incalcate dispozitiile art. 16 din Constitutie relative la egalitatea cetatenilor in fata legii prin faptul ca pentru contribuabilii din mediul rural se prevede un numar mai restrans de cai de contestare administrative decat pentru cei din mediul urban (art. 16).
6. In sfarsit, legea este neconstitutionala sub raportul aplicarii ei in timp - incepand cu intregul an 1994 -, contravenind art. 15 alin. (2) din Constitutie care prevede ca legea poate dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale mai favorabile, atata vreme cat adoptarea ei a avut loc in luna aprilie a acestui an (art. 22).
In analiza acestor obiectii de neconstitutionalitate se constata urmatoarele:
1. Cat priveste critica relativa la scopul legii, ea este neintemeiata pentru ca Legea privind impozitul pe venitul agricol se declara chiar din titlul ei o lege de impozitare pe venit, si nu pe proprietate. Ea corespunde unei conceptii fiscale generale potrivit careia, in principiu, orice venit legal dobandit constituie sursa de impozitare si, implicit, de finantare a cheltuielilor publice exprimate prin bugetul de stat afara de cazul unor exceptari justificate pe care insusi legiuitorul le stabileste.

In aceste conditii, exprimarea cuprinsa in art. 1 alineatul final al legii este strict conforma cu scopul acesteia, consfintind calitatea de contribuabili pentru persoanele care detin in mod efectiv un teren de pe care realizeaza venituri, in baza unei adeverinte provizorii sau a unui proces-verbal de punere in posesie. Este in afara de orice indoiala ca, in temeiul unor asemenea acte, persoanele care le detin exercita o activitate producatoare de venit si ar fi neconform art. 53 din Constitutie ca ele sa fie exonerate de obligatia de a contribui la cheltuielile publice. Aceeasi exonerare ar aparea ca discutabila si in perspectiva dispozitiilor cuprinse in Codul civil (art. 548) care, spre pilda, prevad ca un alt titular de drept decat proprietarul - in speta, uzufructuarul - este obligat, pe timpul folosintei, la toate sarcinile anuale ale fondului, care, dupa obicei - si deci si dupa lege - sunt considerate ca sarcini ale fructelor.

In sprijinul concluziei potrivit careia legea in discutie nu priveste terenurile sunt si dispozitiile ei cuprinse in art. 23 prin care se abroga tocmai textele din Legea privind impozitul agricol nr. 2/1977 care se refereau la impozitele pe terenuri. Astfel, art. 1 reglementa obligatia de a plati impozitul pe terenuri al fostelor cooperative agricole de productie, cu trimiteri la termenul de impozit fix pe hectar (art. 2 alin. 2, art. 3 etc.). Art. 11 - propus prin lege spre abrogare - stipula expres pentru gospodariile populatiei instituirea impozitului fix pe hectar - si nu pe venit - pentru terenurile aflate in aceasta situatie. In acelasi sens, art. 12 si 19 de asemenea propuse spre abrogare. Premisa rationamentului - impozitarea pe proprietate - nefiind intemeiata, aceeasi concluzie este valabila si pentru consecinta ei (neconstitutionalitatea impozitarii).

2. In legatura cu cea de-a doua obiectie, este de retinut ca dispozitiile art. 1 din lege excepteaza de la plata impozitului pe venitul agricol persoanele juridice supuse impozitului pe profit. Reglementarea modalitatii de impozitare a acestora este cuprinsa in Legea nr. 12/1991 privind impozitul pe profit. In art. 1 al acestei legi, intre unitatile platitoare figureaza si societatile comerciale, fara nici o diferentiere.
Exceptarea lor de la plata impozitului pe venitul agricol este justificata deoarece profitul nu reprezinta altceva decat venitul real inregistrat de persoanele juridice respective, in conditiile prevazute de aceasta lege.

Daca separat de aceste impozite - in realitate, percepute tot pe venit - persoanele juridice la care se face referire ar plati un alt impozit, suplimentar, si anume cel pe venitul agricol, aceasta ar echivala cu o dubla impunere. Sub raport constitutional si financiar, o asemenea fiscalitate nu este de acceptat, fiind de principiu ca orice venit poate fi impozitat o singura data.

3. Potrivit dispozitiilor art. 2 alin. (2) din Legea privind impozitul pe venitul agricol, impozitul se plateste obligatoriu pe baza normelor de venit stabilite pe hectar, in raport cu zona de fertilitate, zona de favorabilitate si categoria de folosinta a terenurilor, conform anexei care face parte integranta din lege, atat pentru terenurile cultivate, cat si pentru cele necultivate.

Trimiterea la anexa obliga la interpretarea impozitarii, ca legala, doar pentru categoriile de folosinta acolo cuprinse (terenuri arabile, gradini de legume si zarzavat, vii, livezi, pasuni, fanete etc.). Deci este exclusa impozitarea pentru alte categorii de teren, neproductive, fiind evidenta intentia legiuitorului de a impozita venitul care, in mod normal, trebuie obtinut, aceste categorii de folosinta fiind, prin excelenta, producatoare de venit. In aceste conditii, necultivarea lor frustreaza statul de un impozit care este destinat a alimenta bugetul de stat, contribuind astfel la acoperirea echitabila a cheltuielilor publice.

Este adevarat ca, uneori, in situatii speciale, obligatia de cultivare a terenurilor nu poate fi indeplinita si aceasta nu din culpa detinatorilor lor, ci datorita naturii terenurilor. Astfel de ipoteze sunt cuprinse chiar in Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Este vorba de terenurile supuse unui proces de degradare sau poluare a solului provocat de fenomene naturale sau cauzat de activitati economice si sociale (art. 58), pentru care se pot constitui perimetre de ameliorare (art. 61) sau se intreprind de catre proprietari masuri spre a le face productive (art. 66). In asemenea situatii, art. 64 din aceeasi lege, in considerarea imposibilitatii obtinerii de venituri de pe astfel de terenuri, a instituit exonerarea integrala de plata a oricaror impozite si taxe pe timpul cat dureaza ameliorarea lor.

Pentru a se elimina orice posibilitate de impozitare abuziva si tinand seama de intentia legiuitorului, potrivit celor de mai sus, rezulta ca extinderea obligatiei de plata a impozitului in considerarea unor terenuri necultivabile este neconstitutionala, contravenind art. 53 alin. (2) din Constitutie, in temeiul caruia nu se poate stabili un impozit pe un venit cu neputinta de realizat.
Cat despre faptul ca prin art. 54 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 sunt instituite sanctiuni contraventionale pentru necultivarea terenurilor agricole, este de retinut ca, in acest mod, se sanctioneaza
nerespectarea unei obligatii legale de cultivare a terenurilor proprii folosintei agricole - de altfel, perfect constitutionala potrivit art. 41 alin. (6) din Constitutie - cunoscuta si in alte tari. Statul nu se poate dezinteresa, potrivit art. 135 din Constitutie, de modul de realizare a avutiei nationale, chiar cand ea constituie obiect al proprietatii private. Or impozitarea reprezinta o cu totul alta problema, neavand un caracter sanctionar, ci, dimpotriva, stimulator pentru crearea de venit, atat timp cat, desi exista posibilitati, terenul nu este cultivat din vina detinatorilor lui.

4. Prevederile art. 8 alin. (1) din Legea privind impozitul pe venitul agricol instituie obligatii de solidaritate, in vederea asigurarii incasarii impozitului.
Faptul ca aceasta solidaritate priveste nu numai subiectul impozabil, ci si persoanele care locuiesc, gospodaresc cu contribuabilul si beneficiaza impreuna cu acesta de veniturile realizate in gospodarie, nu constituie o incalcare a prevederilor art. 53 alin. (2) din Constitutie. Instituirea obligatiei solidare are in vedere tripla calitate cumulativa a debitorilor de a locui, gospodari si beneficia, impreuna cu contribuabilul, de veniturile agricole obtinute.

Acesti debitori produc impreuna cu contribuabilul venitul agricol respectiv si beneficiaza de el, astfel incat garantia pe care o reprezinta solidaritatea este justa, in sensul constitutional al termenului cuprins in art. 53 alin. (2), fiind echitabil ca oricine realizeaza un venit sa aiba obligatia platii unui impozit.

Argumentele de mai sus sunt cu atat mai justificate in cazul mostenitorilor aflati in indiviziune, intrucat acestia au chiar calitatea de contribuabili.

5. Cu privire la neconstitutionalitatea art. 16 din Lege, critica relativa la incalcarea egalitatii cetatenilor in fata legii - art. 16 din Constitutie - sub raportul numarului mai redus de cai de contestare administrativa pentru contribuabilii din mediul rural nu este intemeiata.

Conceptia legiuitorului a fost aceea de a se pune la dispozitia subiectilor impozabili pe venit agricol integralitatea cailor administrative de atac posibile, cu recurs in final - devenit plangere - la judecatorie, asigurandu-se, in acest fel, liberul acces la justitie, conform art. 21 din Constitutie.
Este adevarat ca, spre deosebire de contribuabilii din mediul rural, cei din mediul urban beneficiaza de o cale de atac in plus, dar aceasta exclusiv datorita faptului ca in sistemul organelor financiare, in mediul urban, exista un nivel - circumscriptia sau administratia financiara - care nu se regaseste in mediul rural.

Deci nu poate fi vorba de o privare de un drept, prin discriminare, ci de o realitate de ordin financiar-
organizatoric, care nu poate fi suplinita in nici un fel si, prin consecinta, nu are cum sa vina in contradictie cu vreun text constitutional.

6. In legatura cu retroactivitatea legii, este de retinut faptul ca impozitul fiind anual, dar calculat in raport cu venitul realizat pe parcursul acestuia, intrarea in vigoare a legii retroactiv (pe intreg anul 1994) nu poate fi pusa la indoiala, cata vreme art. 22 prevede ca ea se aplica incepand cu anul 1994.

Ca dovada, acelasi art. 5 din lege face vorbire despre depunerea declaratiilor de impunere pana la 1 aprilie pentru anumite categorii de producatori; deci nu de culegerea recoltei depinde stabilirea valorii impozabile, ci de valoarea prezumata, potrivit normelor de impozitare cuprinse in anexa la lege, a venitului realizat in raport cu categoria de folosinta si cu zona de fertilitate a terenului. Dispozitiile art. 9 din lege prevad ca organele fiscale au obligatia de a intocmi si de a comunica instiintarile de plata contribuabililor cel tarziu pana la 15 aprilie inclusiv, or legea a fost votata de Senat la 18 aprilie 1994.
In consecinta, nu poate fi contestat faptul ca globalitatea impozitului anual are in vedere totalitatea veniturilor ce se pot realiza in fiecare luna a anului, inclusiv in primavara, anotimp, prin natura lui, productiv pentru anumite categorii de culturi. Or la momentul actual, o parte din venituri sunt deja realizate si, prin urmare, calculul impozitarii lor, conform anexei la lege, nu poate avea decat un caracter retroactiv, contrar deci prevederilor art. 15 din Constitutie.
Potrivit art. 78 din Constitutie, legea intra in vigoare la data publicarii ei in Monitorul Oficial al Romaniei sau la o data ulterioara prevazuta in textul ei. Ca urmare, in cadrul procedurii de reexaminare prevazute de art. 145 alin. (1) din Constitutie, daca se va considera ca legea urmeaza sa intre in vigoare in anul 1994, este necesar ca in cuprinsul ei sa se coreleze termenele prevazute la art. 5 si 9 in raport cu data intrarii legii in vigoare. Desigur, corelarea nu mai este necesara pentru cazul in care se va legifera ca intrarea in vigoare a acestui act normativ sa fie in anul 1995.