Aspecte teoretice-Articolul(1)-Materia Drept de Proprietate

  Cateva aspecte cu privire la aplicarea legii in timp si dreptul de
proprietate, astfel cum rezulta din jurisprudenta Curtii Constitutionale 

In Constitutie, institutia abrogarii isi gaseste sediul materiei in cadrul prevederilor art. 154 (inainte de revizuirea Constitutiei era art. 150) care dispun ca “(1) Legile si toate celelalte acte normative raman in vigoare, in masura in care ele nu contravin prezentei Constitutii. (2) Consiliul Legislativ, in termen de 12 luni de la data intrarii in vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislatiei cu prezenta Constitutie si va face Parlamentului sau, dupa caz, Guvernului propuneri corespunzatoare”.

Institutia abrogarii ca gen proxim, indiferent daca isi afla sediul juridic in Legea nr. 24/2000 sau in Constitutie, priveste modalitatea de aplicare a legii in timp sau in exprimarea legii fundamentale “conflictul temporal de legi”. In continuare vom intelege prin abrogare ordinara institutia care-si gaseste sediul juridic in Legea nr. 24/2000, iar prin abrogarea fundamentala, institutia reglementata de art. 150 din Constitutie.

Problema esentiala conexa institutiei abrogarii priveste actele normative preconstitutionale, adica adoptate inainte de intrarea in vigoare a Constitutiei din 1991.
 Nu ridica probleme deosebite institutia abrogarii in reglementarea stabilita de Legea nr. 24/2000, deoarece legiuitorul din dorinta de a eficientiza activitatea normativa a pus lucrurile in matca lor fireasca, in sensul ca a stabilit obligativitatea abrogarii sub un dublu aspect:
- mai intai, in situatia in care exista incompatibilitate intre actul juridic posterior si actul juridic anterior, legiuitorul este obligat sa intervina (fie prin intermediul actului normativ posterior, fie printr-un act normativ distinct) pentru a inlatura respectivele inadvertente;
- in al doilea rand Legea nr. 24/2000 “a limitat dreptul legiuitorului cu privire la formele abrogarii”, in sensul ca a statuat doar abrogarea expresa.

Sub acest aspect, trebuie facuta o delimitare clara intre institutia abrogarii ordinare (reglementata de Legea nr. 24/2000) si institutia abrogarii fundamentale (reglementata de Constitutia din 1991).

Abrogarea ordinara nu suscita controverse deosebite, deoarece in urma interventiei legiuitorului prin Legea nr. 24/2000, sfera de apreciere a interpretului a fost mult limitata, situatie in care acesta din urma nu poate decat sa constate in ce masura actul normativ vizat este abrogat sau nu.

Fise distractive pentru gradinita

Vezi AICI detalii

Modele de texte pentru nota 10 la Evaluarea Nationala clasa a VIII-a

Vezi AICI detalii

Compuneri perfecte pentru clasele III-IV

Vezi AICI detalii

Dupa cum am precizat mai sus, intrarea in vigoare, respectiv scoaterea din vigoare, a unei legi sunt probleme ce privesc conflictul intertemporal de legi, situatie in care instanta competenta sa se pronunte asupra unui asemenea conflict este instanta de drept comun, adica instanta judecatoreasca, in virtutea plenitudinii sale de competenta.
Precizam ca instanta judecatoreasca poate sa se pronunte asupra unui asemenea conflict numai in situatia in care litigiul este dedus judecatii sale (deoarece instanta judecatoreasca nu se poate investi din oficiu cu privire la solutionarea unui astfel de litigiu). In acest sens mentionam si jurisprudenta Curtii Constitutionale, care a stabilit ca aplicarea legii in timp este de competenta instantei judecatoresti iar nu de competenta sa (a instantei constitutionale). 

Sub acest aspect instanta constitutionala in mod constant a stabilit in jurisprudenta sa ca modalitatea de aplicare a legii in timp este de competenta instantelor judecatoresti de drept comun, iar nu a Curtii Constitutionale¹.
 Totusi in situatia in care instanta judecatoreasca, nu a respins exceptia de neconstitutionalitate formulata in fata sa, ca fiind inadmisibila, in temeiul art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, instanta constitutionala este competenta sa se pronunte asupra exceptiei de neconstitutionalitate, respingand-o ca inadmisibila, in temeiul aceluiasi text de lege, respectiv art. 23 alin. 6 din Legea nr. 47/1992.

Doctrina a stabilit ca specific modului de aplicare a legii in timp este momentul intrarii sale in vigoare respectiv momentul iesirii din vigoare a respectivului act normativ².

Interpretarea legilor este o operatiune rationala, utilizata de orice subiect de drept, in vederea aplicarii si respectarii legii, avand ca scop clarificarea intelesului unei norme juridice sau a campului sau de aplicare. Instantele judecatoresti interpreteaza legea, in mod necesar, in procesul solutionarii cauzelor cu care au fost investite.
 
In acest sens, interpretarea este faza indispensabila procesului de aplicare a legii. “Oricat de clar ar fi textul unei dispozitii legale - se arata intr-o hotarare a Curtii Europene a Drepturilor Omului - in orice sistem juridic exista, in mod inevitabil, un element de interpretare judiciara [...]³”.
 
Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicari diferite ale legii in practica instantelor de judecata. Pentru a se elimina posibilele erori in calificarea juridica a unor situatii de fapt si pentru a se asigura aplicarea unitara a legii in practica tuturor instantelor de judecata, a fost creata de legiuitor institutia recursului in interesul legii. Decizia de interpretare pronuntata in asemenea cazuri nu este extra lege si, cu atat mai mult, nu poate fi contra legem.
Abrogarea fundamentala, astfel cum este statuata de art. 154 din Constitutie, necesita anumite precizari, deoarece atat doctrina, cat si practica nu converg spre un punct de vedere comun.
 
Astfel, dupa cum am aratat, Curtea Constitutionala considera ca aplicarea legii in timp este de competenta instantei judecatoresti, in virtutea plenitudinii sale de competenta, dar atunci cand se pune problema examinarii unor acte normative preconstitutionale instanta constitutionala considera ca este competenta, desi art. 154 (fostul art. 150) din Constitutie este intitulat “Conflictul temporal de legi”.
 Cu alte cuvinte, pentru aceeasi ipoteza (conflictul temporal de legi) instanta constitutionala adopta solutii diferite, deoarece institutia abrogarii fundamentale nu este doar o problema de aplicare a legii in timp, ci priveste si aspecte de constitutionalitate, motiv pentru care opinam ca prin intermediul art. 154 din Constitutie, legiuitorul constituant a creat o institutie hibrid, sui-generis.
 
In practica sa, Curtea Constitutionala a stabilit urmatoarele “constatarea incidentei art. 150 alin (1) din Constitutie este de competenta Curtii Constitutionale din moment ce instanta de judecata nu s-a pronuntat asupra faptului daca decretele atacate contravin sau nu Constitutiei; altminteri ar insemna ca insasi Curtea Constitutionala sa admita aplicabilitatea unor texte contrare Constitutiei⁴”.
 
In consecinta, instanta de judecata, in scopul aplicarii unei dispozitii legale anterioare intrarii in vigoare a Constitutiei, este obligata ca, in prealabil, pentru a stabili daca aceasta prevedere mai este in vigoare sau a fost abrogata, sa determine masura in care prevederea respectiva contravine Constitutiei.

In cazul in care dispozitia legala contravine Constitutiei, ea este abrogata, in conformitate cu prevederile art. 154 alin. (1) din Constitutie si principiului general de solutionare a conflictului legilor in timp, potrivit caruia legea posterioara abroga dispozitiile contrare ale legii anterioare. Aceasta consecinta este imperativa, intrucat orice contrarietate intre o prevedere legala anterioara Constitutiei si normele acesteia nu poate sa aiba, potrivit ar. 154 alin. (1) din Constitutie, un alt efect decat abrogarea prevederilor anterioare contrare.
   
 In practica, instantele judecatoresti in mod “vadit nefondat” sesizeaza Curtea Constitutionala, in loc sa constate ca sunt aplicabile dispozitiile art. 154 alin. (1) din Constitutie, desi opinia lor este ca prevederile mai sus mentionate sunt contrare dispozitiilor constitutionale.

Procedand in acest fel instantele judecatoresti creeaza un mare paradox deoarece mai intai considera ca sunt aplicabile prevederile art. 154 alin. (1) din Constitutie, iar apoi trimit actul normativ pe cale de exceptie de neconstitutionalitate catre Curtea Constitutionala, considerand in mod implicit ca actul normativ respectiv este in vigoare (art. 23 alin. din Legea nr. 47/1992).
 
In concluzie, instantele judecatoresti trebuie sa abandoneze aceasta practica, deoarece este creatoare de confuzii si inadvertente in plan jurisprudential. Constatarea abrogarii in cazul in care instanta apreciaza ca o norma anterioara Constitutiei este contrara acesteia nu poate fi decat de competenta exclusiva a instantei de judecata, Curtea Constitutionala neputandu-se substitui instantei in stabilirea legii aplicabile litigiului.
De asemenea, reclamantii nu pot justifica un interes legitim, in sensul art. 21 din Constitutie, pentru sustinerea exceptiei, deoarece, cat timp instanta a fost de acord cu contradictia pe care au invocat-o, ea este obligata sa deduca, in vederea stabilirii legii aplicabile, consecintele ce rezulta din prevederile art. 154 alin. (1) din Constitutie.
 
In aceasta materie, instanta constitutionala are o competenta reziduala in sensul ca suplineste competenta instantelor judecatoresti. Motivele pentru care instantele judecatoresti nu fac aplicabil art. 154 alin. (1) din Constitutie ne sunt de neinteles iar multe dintre ele sunt straine actului de justitie.
 
Instantele judecatoresti se pot deroba de aceasta atributie (aplicarea dispozitiilor art. 154 alin. (1) din Constitutie) folosindu-se de un subterfugiu, respectiv vor constata ca textul de lege nu contravine dispozitiilor constiutionale. In aceasta situatie, in masura in care sunt indeplinite conditiile legale, instanta judecatoreasca va trimite exceptia de neconstitutionalitate Curtii Constitutionale spre dreapta solutionare. Aceasta din urma, astfel cum am precizat anterior, se va pronunta asupra exceptiei de neconstitutionalitate, in sensul ca va face ea aplicabilitate dispozitiilor art. 154 alin. (1) din Constitutie, in masura in care acest lucru se impune.
 
Nu toate actele normative preconstitutionale au fost (sunt) neconstitutionale, situatie in care atat instanta judecatoreasca cat si Curtea Contitutionala vor considera respectivele acte normative in continuare in vigoare, deoarece nu reprezinta un criteriu de neconstitutionalitate faptul ca actul normativ este anterior Constitutiei din 1991.
   
Pentru situatia in care instanta judecatoreasca considera ca actul normativ este abrogat de art. 154 alin. (1) din Constitutie, iar partile cu interes in cauza considera ca actul normativ nu este abrogat, atunci acestea din urma (partile interesate) au posibilitatea de a uza de caile de atac ordinare, respectiv extraordinare.

In situatia in care instantele judecatoresti considera ca actul normativ preconstitutional este abrogat de art. 154 alin. (1) din Constitutie, dar il trimit spre examinare la Curtea Constitutionala, consideram ca nu avem propriu-zis o exceptie de neconstitutionalitate deoarece instanta constitutionala se va pronunta asupra unui text de lege abrogat, respingand pe aceasta cale presupusa exceptie de neconstitutionalitate ca inadmisibila.
 
Daca instanta judecatoreasca stabileste ca textul legal este constitutional, atunci partile interesate pot invoca exceptia de neconstitutionalitate, care va fi solutionata de Curtea Constitutionala.

In concluzie, in materia actelor normative preconstitutionale, instanta judecatoreasca are plenitudine de competenta in a aprecia in ce masura art. 154 alin. (1) din Constitutie este aplicabil. Daca considera ca textul legal contravine dispozitiilor constitutionale, atunci va constata in temeiul art. 154 alin. (1) din Constitutie ca actul normativ respectiv este abrogat si nu-l va mai trimite spre solutionare la Curtea Constitutionala.
 
In aceste conditii, daca totusi actul normativ este trimis spre examinare la Curtea Constitutionala, atunci aceasta din urma va respinge exceptia de neconstitutionalitate ca inadmisibila deoarece priveste un text de lege abrogat, iar nu un text de lege in vigoare, astfel cum solicita art. 23 alin. (1) din legea Curtii Constitutionale.
 
Atunci cand instanta judecatoreasca considera ca actul normativ nu contravine dispozitiilor constitutionale, acesta va putea fi supus analizei instantei constitutionale pe cale de exceptie de neconstitutionalitate.
Curtea Constitutionala, in Decizia nr. 302/1993 cu privire la institutia abrogarii (fundamentale n.a.), preciza ca: “Pe baza acestui criteriu, al suprematiei legii fundamentale, nu se poate constata violarea de catre o lege anterioara Constitutiei din 1991 a unor reguli instituite de aceasta, intrucat ele nu existau la data cand acea lege a fost adoptata.

Aplicarea criteriului ierarhic al suprematiei Constitutiei fata de o lege anterioara ar insemna sa confere regimului constitutional actual un efect retroactiv, cu incalcarea principiului neretroactivitatii legii, prevazut de art. 15 alin. (2) din Constitutie, si a art. 150 alin. (1) potrivit caruia legea anterioara contrara Constitutiei este abrogata, ceea ce exclude de plano posibilitatea ca ea sa incalce suprematia unei norme constitutionale.
Deci, fata de legile anterioare Constitutiei, tinand seama de art. 150 alin. (1) din Constitutie, se poate pune numai problema daca acestea sunt sau nu in vigoare, dupa cum sunt conforme sau incalca o prevedere constitutionala. In considerarea suprematiei Constitutiei, o lege poate fi apreciata numai in functie de regimul constitutional sub imperiul caruia a fost adoptata.
 
Legea, in inteles de act juridic, este supusa regulii “tempus regit actum”, adica regimului constitutional din perioada cand a fost adoptata, inclusiv in ce priveste posibilitatea controlului constitutionalitatii sale.
 
Contradictia unei legi anterioare Constitutiei cu prevederile acesteia fiind un aspect al conflictului legilor in timp are drept consecinta abrogarea ei, totala sau partiala, in temeiul art. 150 alin. (1) din Constitutie, potrivit principiului - lex posteriori derogat priori”.

Legiuitorul constituant a creat o institutie mixta, sui-generis care cuprinde in sine atat elemente ale institutiei abrogarii, cat si elemente ale institutiei exceptiei de neconstitutionalitate. Pentru solutionarea conflictului legilor in timp este necesar a se deosebi dreptul subiectiv, constituit potrivit legii anterioare, de cel constituit potrivit legii posterioare.

Legea posterioara nu poate atinge dreptul nascut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar insemna ca legea noua sa fie aplicata retroactiv, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constitutie si cerintelor legate de asigurarea stabilitatii raporturilor juridice. Fara retroactivitate, noua lege nu poate desfiinta modalitatea in care legea anterioara a constituit dreptul respectiv, aceasta modalitate fiind supusa regulii “tempus regit actum”.
 
Chiar daca nationalizarea nu este constitutionala potrivit prevederilor Constitutiei din 1991, legiuitorul actual neavand un suport constitutional pentru a adopta o asemenea masura, dreptul subiectiv de proprietate al statului asupra imobilelor nationalizate, intrucat s-a constituit anterior Constitutiei, nu este stins ca efect al intrarii in vigoare a acesteia. Desigur, acest drept - ca, de altfel, orice alt drept de proprietate - se poate exercita, in prezent, numai cu respectarea prevederilor constitutionale referitoare la proprietate. Este un aspect care, insa, nu priveste existenta dreptului, ci regimul sau juridic.
  
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, neconstitutionalitatea unei legi se poate constata doar cu referire la raporturile juridice stabilite dupa intrarea in vigoare a Constitutiei din 1991. Aceasta prevedere, prin ipoteza, este aplicabila exclusiv legilor anterioare Constitutiei, deoarece, fata de legile posterioare, in mod inevitabil, raporturile juridice corespunzatoare nu se pot stabili decat dupa intrarea in vigoare a acesteia.
Cu referire la legile anterioare, fata de care art. 154 alin. (1) din Constitutie prevede ca ele sunt abrogate in masura in care vin in conflict cu o dispozitie constitutionala, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit principiului “lex posteriori”, limiteaza efectul abrogator la data intrarii in vigoare a Constitutiei.
Aceasta regula este insa inaplicabila imobilelor nationalizate prin Decretul nr. 92/1950, deoarece in cazul acestor imobile dreptul subiectiv de proprietate al statului s-a constituit, deci raporturile juridice corespunzatoare s-au stabilit anterior Constitutiei.
 
Conflictul rezultat din succesiunea in timp a legilor implica doua aspecte, si anume:
- dreptul si efectele sale sub imperiul legii anterioare, pe de o parte, respectiv
- efectele dreptului constituit pe baza legii anterioare in curs de desfasurare sub regimul legii posterioare, pe de alta parte.

Citeste Articolul in continuare (...)