(1) Orice persoana are indatorirea sa respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului le impune si sa nu aduca atingere, prin actiunile ori inactiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2) Cel care, avand discernamant, incalca aceasta indatorire raspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare integral.
(3) In cazurile anume prevazute de lege, o persoana este obligata sa repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum si de ruina edificiului.
(4) Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileste prin lege speciala.
Jurisprudenta
"Daca in temeiul juridic al actiunii promovate de reclamant este fundamentat pe dispozitiile art. 998, art. 999 si art. 1003 C.civ., articole ce reglementeaza raspunderea civila delictuala sunt aplicabile dispozitiile art. 10 C. pr. civ. in sensul ca, in afara de instanta domiciliului paratului, in cererile ce izvorasc dintr-un fapt ilicit, mai are competenta de judecata si instanta in circumscriptia careia s-a savarsit acel fapt, fiind vorba despre o competenta teritoriala alternativa, alegerea intre mai multe instante deopotriva competente revenind reclamantului.
Daca paratul este Statul Spaniol, atunci cele doua instante ce ar avea in principiu competenta de solutionare sa nu poata fi determinate conform regulilor art. 10 C. pr. civ. Şi in aceasta situatie sunt aplicabile dispozitiile art. 155 din Legea nr. 105/1992 conform carora, in cazul in care instantele romane sunt competente si nu se poate stabili care anume dintre ele este indreptatita sa solutioneze procesul, cererea va fi indreptata, potrivit regulilor de competenta materiala, la Judecatoria sectorului 1 Bucuresti sau la Tribunalul Bucuresti."
(Inalta Curte de Casatie si Justitie, sectia civila si de proprietate intelectuala, decizia nr. 5784/2004, www.legalis.ro)
"In cadrul raspunderii delictuale, nu orice fapta a omului ii angajeaza raspunderea pentru prejudiciul cauzat victimei, ci numai aceea care s-a savarsit din culpa. Or, pentru a imputa o culpa celui ce a comis fapta ilicita este necesar ca autorul ei sa fi fost capabil a-si da seama de fapta savarsita si de urmarile ei. Totusi, ar fi contrar echitatii si regulilor de convietuire socialista ca victima sa suporte singura paguba iar autorul ei sa nu fie obligat macar in parte sa o repare, daca are posibilitati materiale, tinandu-se deci seama de situatia patrimoniala a partilor in proces."
Tribunalul Suprem, Sectia Civila, decizia nr. 175 din 22 ianuarie 1972, publicata in „Repertoriu de practica judiciara in materie civila a Tribunalului Suprem si a altor instante judecatoresti pe anii 1969-1975”
"Chiar daca persoana care a suferit o diminuare a capacitatii de munca ar putea sa realizeze, dupa savarsirea faptei prejudiciabile, venituri la acelasi nivel cu cele obtinute anterior, ea este indreptatita sa primeasca echivalentul efortului suplimentar pe care trebuie sa-l depuna in acest scop, printr-o cantitate mai mare de munca ori printr-o sporire a intensitatii fortei de munca de natura sa grabeasca procesul de oboseala si epuizare fizica. Numai in acest mod se restabileste situatia existenta inainte de savarsirea faptei prejudiciabile si nu i se impune persoane vatamate sa suporte consecintele unei activitati ilicite a carei victima a fost, atata timp cat a suferit o diminuare a capacitatii sale de munca si deci un prejudiciu concret, actual si cert."
Tribunalul Suprem, Sectia Civila, decizia nr. 1 603 din 2 august 1972, publicata in „Repertoriu de practica judiciara in materie civila a Tribunalului Suprem si a altor instante judecatoresti pe anii 1969-1975”
Daca prejudiciul a fost cauzat prin fapta mai multor persoane, fiecare dintre acestea poate fi urmarita pentru repararea lui, raspunderea lui intemeindu-se pe ideea culpei tuturor acelora care l-au cauzat prin activitatea lor. Daca insa prejudiciul a fost cauzat de prepus in cadrul functiei ce i s-a incredintat de comitent, acesta raspunde pentru dauna pricinuita prin fapta prepusului. Raspunderea comitentului se bazeaza pe ideea ca prepusul fiind mandatarul sau, actele savarsite cu ocazia atributiilor de serviciu trebuie considerate ca fiind savarsite chiar de comitent, caruia i se substituie. Prin urmare, culpa prepusului angajeaza raspunderea comitentului fata de cel pagubit, deoarece numai fata de acesta din urma ea constituie o culpa a comitentului.
Tribunalul Suprem, Sectia Civila, decizia nr. 1. 061 din 21 octombire 1966, publicata in „Repertoriu de practica judiciara in materie civila a Tribunalului Suprem si a altor instante judecatoresti pe anii 1969-1975”
Pentru angajarea raspunderii, victima prejudiciului va trebui sa faca proba elementelor raspunderii: prejudiciu, fapta ilicita, raport de cauzalitate, vinovatie, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Or, in speta, reclamantul invoca prejudiciul decurgand dn nsolvabilitatea debitorului sau, ceea ce constituiecauza proxima anterioara in justificarea rezultatului pagubitor (caz in care raspunderea statului este exclusa), insolvabilitate care insa, in lantul cauzal, potrivit sustinerilor aceluiasi reclamant, ar putea fi determinata si de inactiunea organelor judiciare sau dispunerea tardiva a masurilor asiguratorii care i-ar fi asigurat realizarea creantei la momentul obtinerii titlului executoriu.
In acest context, devine evident ca raspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizata potrivit dreptului comun, intrucat pentru acest tip de raport juridic exista norme juridice speciale, derogatorii, si, prin urmare, prevalente, in virtutea principiului “specialia generalibus derogant”.
Raporturile dintre stat si puterea judecatoreasca sunt reglementate prin norme de rang constitutional si, subordonat acestora, prin lege organica, respectiv Legea nr. 303/2004 privind statututul judecatorilor si procurorilor.
Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia civila si de prprietate intelectuala, decizia nr. 3027 din 14 mai 2010, Buletinul jurisprudentei. Culegere de decizii pe anul 2010
„Prejudiciul nepatrimonial constituie o forma distinctiva a prejudiciului civil in general si un factor relativ independent de declansare a raspunderii civile, prin care se aduce atingere unor valori morale ale individului, adica acelea care vizeaza nemijlocit persoana umana. Prejudiciul moral nepatrimonial consta in rezultatul daunator direct, de natura nepatrimoniala, al unei fapte ilicite si culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu continut neeconomic, care definesc personalitatea umana si, desi acest rezultat nu poate fi evaluat in bani, el da nastere totusi dreptului si obligatiei de reparare in conformitate cu regulile raspunderii civile delictuale. In temeiul art. 998 si 999 C.civ., prejudiciul nepatrimonial constituie, ca si prejudiciul patrimonial, un element structural al raspunderii civile delictuale, cu deosebire ca prejudiciile nepatrimoniale sunt strans legate de persoana umana, in sensul ca lovesc fie existenta sa ca entitate bio-psihica, fie in sentimentele sale de afectiune.”
(Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia civila si de proprietate intelectuala, decizia nr. 6416 din 05 octombrie 2007, publicata in Buletinul Jurisprudentei 2007)
