(1) Persoana care ofera publicului servicii de cazare, denumita hotelier, este raspunzatoare, potrivit regulilor privitoare la raspunderea depozitarului, pentru prejudiciul cauzat prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor aduse de client in hotel.
(2) Sunt considerate ca fiind aduse in hotel:
a) bunurile aflate in hotel pe perioada cazarii clientului;
b) bunurile aflate in afara hotelului, pentru care hotelierul, un membru al familiei sale ori un prepus al hotelierului isi asuma obligatia de supraveghere pe perioada cazarii clientului;
c) bunurile aflate in hotel sau in afara acestuia, pentru care hotelierul, un membru al familiei sale ori un prepus al hotelierului isi asuma obligatia de supraveghere pentru un interval de timp rezonabil, anterior sau ulterior cazarii clientului.
(3) Hotelierul raspunde si pentru vehiculele clientilor lasate in garajul sau in parcarea hotelului, precum si pentru bunurile care, in mod obisnuit, se gasesc in acestea.
(4) In lipsa de stipulatie contrara, dispozitiile prezentei sectiuni nu se aplica in cazul animalelor de companie.
Sectiunea “depozitul hotelier” cuprinde reglementari privind raspunderea hotelierului si obligatiile acestuia (art. 2127-art.2130), aspecte procedurale in sarcina clientului (dovada introducerii bunurilor in hotel si termenele exercitarii dreptului la repararea prejudiciului: art. 2133 - art. 2134), dreptul de retentie al hotelierului in caz de neplata (art.2135-art.2136) si vocatia aplicarii acestor dispozitii si unor alte localuri asimilate hotelurilor (art. 2137).
In anul 1962 a fost semnata la Paris Conventia Consiliului Europei privind raspunderea hotelierilor pentru obiectele aduse de calatori care a avut drept urmare uniformizarea reglementarilor din statele europene in acest domeniu.
Reglementarile noului cod civil contine reglementari inspirate din aceasta Conventie.
(Cristina BEN EZRA)
Raspunderea hotelierului si obligatiile acestuia reprezinta elemente importante ale contractului de hotelarie. Literatura de specialitate a definit contractul de hotelarie ca fiind „un contract sinalagmatic specific si autonom, cu executare succesiva, care se incheie intre calator li hotelier si prin intermediul caruia acesta, in exercitarea activitatii sale profesionale, se angajeaza sa cazeze, sa pazeasca bunurile aduse in hotel si sa ofere servicii in schimbul unui pret a carui importanta variaza in functie de calitatea si importanta serviciilor.”
Legiuitorul prevede ca hotelierul raspunde potrivit regulilor privitoare la raspunderea depozitarului. Aceasta trimitere la raspunderea depozitarului arata ca hotelierului i se aplica doar forma de raspundere specifica depozitului, fara ca hotelierul sa fie un depozitar propriu-zis, intrucat in mod obisnuit clientul nu ii preda acestuia bunurile pe care le aduce in hotel.
Denumirile partile „hotelier” si „client” evidentiaza intentia legiuitorului de a aplica aceasta raspundere acelor parti legate printr-un contract de hotelarie. Aceasta raspundere ar putea fi extinsa intrucat legiuitorul a reglementat in art. 2137 localurile asimilate hotelurilor, enumerand exemplificativ o serie de astfel de localuri si lasand „deschisa” aceasta enumerare. Jurisprudenta va avea rolul de a se pronunta daca obligatia accesorie de supraveghere a unui bun - fara a fi avut loc o remitere materiala efectiva a acestuia - subzista sau nu in sarcina unor alte categorii de locatori/prestatori de servicii, in afara de hotelieri.
„Bunurile aduse in hotel” sunt definite prin enumerarea a trei tipuri de bunuri [ lit. a), b), c) ale alin. 2].
Acestea se pot afla in interiorul hotelului sau in afara acestuia si pot fi bunuri “aduse” anterior sau ulterior intervalului de timp corespunzator cazarii clientului. Raspunderea hotelierului este incidenta pentru toate bunurile din interiorul hotelului, in perioada de cazare a clientului.[ lit. a)]
Dar pentru celelalte bunuri ( situate „in afara hotelului”, precum si pentru cele „aduse in hotel” anterior sau ulterior cazarii) legiuitorul conditioneaza raspunderea hotelierului de asumarea obligatiei de supraveghere, personal, printr-un membru al familiei sau prin intermediul unui prepus. In lipsa asumarii raspunderii pentru supravegherea bunului, hotelierul este exonerat de raspundere.
Insa, prin asumarea obligatiei de supraveghere si prin incredintarea bunurilor spre pastrare, depozitul hotelier devine un contract de depozit. In acest caz raspunderea hotelierului este nelimitata, astfel cum prevede art. 2129 al. 1 b).
Autovehiculele parcate in garajul sau parcarea hotelului au statutul de bunuri aduse in hotel. Termenii “garajul sau parcarea hotelului” permit doua interpretari: hotelierul este beneficiarul exclusiv al spatiului de parcare; hotelierul nu este beneficiar exclusiv, garajul/parcarea este accesibil/a si altor persoane straine de hotel. Apreciem ca - in lipsa unei prevederi exprese privind beneficiul exclusiv- cea de a doua interpretare reprezinta vointa legiuitorului.
In cazul furtului, hotelierului ii revine o raspundere limitata valoric de catre legiuitor (de 10 ori pretul camerei). Dar, daca este dovedita si retinuta culpa hotelierului, limita valorica de raspundere nu este aplicabila si hotelierului va raspunde nelimitat, in functie de culpa retinuta.
(Cristina BEN EZRA)
Jurisprudenta
1. Furtul unui autovehicul stationat pe terenul apartinand hotelului atrage incidenta raspunderii hotelierului. Hotelierul nu poate fi exonerat de raspundere ca urmare a amplasarii unui panou pe care scrie „parcare nepazita”. (decizia din 22 februarie 2000, chambre civile 1re, Cour de Cassation, France, Bulletin 2000 I No.57, p.39)
2. Asumarea de catre hotelier a obligatiei de a asigura supravegherea parcarii poate fi dedusa din existenta unui echipament de securitate, bariera comandata digital, poarta metalica, sistem de supraveghere prin ecran de control si paznic de noapte. Supravegherea necorespunzatoare se datoreaza culpei hotelierului. Efectul retinerii culpei hotelierului consta in raspunderea sa nelimitata pentru prejudiciul previzibil, cu exceptia retinerii unei culpe grave. (decizia din 6.07.2000, chambre civile 1re, Cour de Cassation, no.98-10.051 JCP 2001. II 2001, 10543).
(Cristina BEN EZRA)
