Spete - dreptul muncii (pct. 23 - 25)

23. Legea nr. 10/1972 - Codul muncii este anterioara Constitutiei din 1991, dar aceasta situatie nu conduce automat la concluzia ca acest act normativ ar fi integral iesit din vigoare, intrucat, potrivit dispozitiilor art. 150 alin. (1) din Constitutie, "Legile si toate celelalte acte normative raman in vigoare, in masura in care ele nu contravin prezentei Constitutii". (...) Reglementarea legala a raporturilor de munca, a drepturilor si obligatiilor angajatorilor si ale salariatilor, precum si a modalitatii de exercitare a acestora este necesara si intr-o societate organizata pe baza principiilor economiei de piata. Dispozitiile Codului muncii corespund, in mare parte, acestor cerinte.

Prin Decizia nr. 343 din 5 decembrie 2002 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii nr. 10/1972 - Codul muncii, publicata in M.Of. nr. 930 din 19 decembrie 2002, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierea din 3 septembrie 2002 Curtea de Apel Pitesti - Sectia civila a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a Legii nr. 10/1972 - Codul muncii, in ansamblu, precum si a dispozitiilor art. 134 alin. (1) din acest cod, exceptie ridicata de Societatea Comerciala “SELCA” - S.A. Pitesti in Dosarul nr. 2.943/2002 al acelei instante.

In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate, autorul acesteia arata ca “Legea nr. 10/1972 si, in special, art. 134 alin. (1) incalca dispozitiile art. 150 alin. (1) din Constitutie, in masura in care se refera la societatile comerciale cu capital privat”, intrucat legea a fost elaborata pentru reglementarea raporturilor de munca din cadrul fostelor unitati socialiste de stat, la vremea respectiva neexistand societati comerciale cu capital privat, iar extinderea aplicarii legii si la aceste societati comerciale excede vointei legiuitorului. Invoca, pentru acest argument, Decizia Curtii Constitutionale nr. 82/1997. De asemenea, considera autorul exceptiei, dispozitiile art. 134 alin. (1) din Codul muncii sunt contrare prevederilor art. 41 alin. (2) din Constitutie, deoarece, “obligand un comerciant sa faca publice dificultatile financiare care l-au determinat sa-si reorganizeze activitatea, statul isi incalca obligatia de a ocroti proprietatea privata”.

Curtea de Apel Pitesti - Sectia civila considera ca exceptia ridicata nu este intemeiata, intrucat dispozitiile legale criticate au rolul de a asigura stabilitatea raporturilor de munca, a locurilor de munca, “protectia legala a raporturilor de munca fiind necesara si valabila si in conditiile economiei de piata”. Instanta mai arata ca obligatia legala privind comunicarea in scris a dispozitiei de desfacere a contractului de munca, motivata, reprezinta o garantie pentru ocrotirea salariatilor, iar “comunicarea ulterioara a motivelor, ca si modificarea acestora de catre unitate sau organul de jurisdictie, este inadmisibila, aceasta putand rectifica numai incadrarea legala a desfacerii contractului de munca”.

In conformitate cu dispozitiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.

Presedintele Camerei Deputatilor apreciaza ca, potrivit celor statuate in Decizia nr. 40/2001 a Curtii Constitutionale, “prin notiunea de unitate trebuie inteleasa orice persoana juridica sau fizica ce angajeaza forta de munca, inteles care nu contravine dispozitiilor art. 150 alin. (1) din Constitutie”. De asemenea, se arata ca obligativitatea motivarii desfacerii contractului de munca, prevazuta de art. 134 alin. (1) din Codul muncii, nu contravine prevederilor art. 41 alin. (2) din Constitutie cu privire la ocrotirea proprietatii private. Aceasta obligatie reprezinta o garantie pentru protectia salariatilor, a stabilitatii lor in munca.
Guvernul considera ca exceptia ridicata nu este intemeiata, intrucat dispozitiile art. 134 alin. (1) din Codul muncii nu incalca prevederile art. 41 alin. (2) din Constitutie. Cerintele procedurale si de forma ale desfacerii contractului de munca, printre care si motivarea, nu sunt de natura sa produca prejudicii angajatorului, ci “au scopul de a proteja salariatul, de a preveni abuzurile, subiectivismul din partea angajatorului si constituie o garantie importanta a dreptului la munca”.

Presedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere cu privire la exceptia de neconstitutionalitate ridicata.
Curtea,  examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al presedintelui Camerei Deputatilor si cel al Guvernului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Portal Codul Muncii

Vezi AICI detalii

Pachet Teste REZOLVATE pentru reusita la examenul de titularizare in invatamantul prescolar - EDUCATORI 2 culegeri

Vezi AICI detalii

Teste distractive pentru clasa pregatitoare

Vezi AICI detalii

Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicata, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicata.

Obiectul exceptiei il constituie Legea nr. 10/1972 - Codul muncii, publicata in Buletinul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 140 din 1 decembrie 1972 si, in mod special, dispozitiile art. 134 alin. (1) din aceasta lege, care au urmatorul continut: “Desfacerea contractului de munca, in toate situatiile, se stabileste prin dispozitia scrisa a conducerii unitatii, cu aratarea motivelor, a prevederilor legale pe care se intemeiaza, a termenelor, precum si a organelor la care masura luata se poate ataca.”

Autorul exceptiei sustine ca dispozitiile legale criticate incalca prevederile constitutionale ale art. 150 alin. (1) si ale art. 41 alin. (2), care au urmatorul continut:
- Art. 150 alin. (1): “Legile si toate celelalte acte normative raman in vigoare, in masura in care ele nu contravin prezentei Constitutii.”
- Art. 41 alin (2): “Proprietatea privata este ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular. Cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor.”

Examinand exceptia de neconstitutionalitate ridicata, Curtea constata ca Legea nr. 10/1972 - Codul muncii, in ansamblul sau, a mai facut obiectul unor exceptii de neconstitutionalitate. Astfel, in Decizia Curtii Constitutionale nr. 40/2001 s-a statuat ca “acest cod, ca ansamblu de norme juridice reunite in considerarea domeniului comun al reglementarii, nu contravine prevederilor constitutionale invocate de autorul exceptiei. Legea nr. 10/1972 - Codul muncii este anterioara Constitutiei din 1991, dar aceasta situatie nu conduce automat la concluzia ca acest act normativ ar fi integral iesit din vigoare, intrucat, potrivit dispozitiilor art. 150 alin. (1) din Constitutie, ÇLegile si toate celelalte acte normative raman in vigoare, in masura in care ele nu contravin prezentei ConstitutiiÈ. (...) Reglementarea legala a raporturilor de munca, a drepturilor si obligatiilor angajatorilor si ale salariatilor, precum si a modalitatii de exercitare a acestora este necesara si intr-o societate organizata pe baza principiilor economiei de piata. Dispozitiile Codului muncii corespund, in mare parte, acestor cerinte.”

Incepand din anul 1990, Codului muncii i-au fost aduse numeroase modificari si completari, in mod expres sau implicit (spre exemplu, prin Decretul-lege nr. 51/1990, Decretul-lege nr. 95/1990, Decretul-lege nr. 147/1990, Legea nr. 13/1991, Legea nr. 54/1991, Legea nr. 6/1992, Legea nr. 104/1992, Legea nr. 130/1996, Legea nr. 108/1999 sau Legea nr. 168/1999), in scopul punerii de acord a dispozitiilor sale cu prevederile constitutionale. De asemenea, unele articole ale Codului muncii, examinate separat, au fost declarate ca fiind neconstitutionale prin decizii ale Curtii Constitutionale, aceste dispozitii nemaiputand fi aplicate.

Curtea retine, asadar, ca Legea nr. 10/1972 - Codul muncii, in ansamblul sau, nu poate fi considerata ca abrogata prin simpla intrare in vigoare a Constitutiei din 1991, care, la art. 134 alin. (1), a prevazut ca “Economia Romaniei este economie de piata”.
In ceea ce priveste dispozitiile concrete ale art. 134 alin. (1) din Codul muncii, Curtea constata ca acestea nu sunt de natura sa aduca atingere proprietatii private, indiferent de categoria de titulari ai acesteia. Textul criticat stabileste cerintele procedurale si de forma pe care trebuie sa le indeplineasca, pentru a fi valabila, masura de desfacere a contractului individual de munca, printre care dispozitia scrisa a conducerii angajatorului, aratarea motivelor de fapt si a temeiului legal al masurii luate, a cailor de atac si a conditiilor de exercitare a acestora. Textul criticat instituie, asadar, anumite conditii de valabilitate a deciziei unitatii de incetare a raporturilor juridice de munca dintre aceasta si salariati, care sunt necesare pentru asigurarea stabilitatii raporturilor de munca, precum si a legalitatii si temeiniciei incetarii acestor raporturi, indiferent daca desfacerea contractului de munca are loc prin vointa unilaterala a angajatorului sau din initiativa angajatului. Conditiile de forma instituite prin art. 134 alin. (1) din Codul muncii sunt tot atatea garantii pentru exercitarea efectiva a dreptului la munca prevazut de art. 38 alin. (1) din Constitutie.
Curtea nu poate retine, de asemenea, nici sustinerea autorului exceptiei, in sensul ca prin obligativitatea motivarii masurii de desfacere a contractului individual de munca, intemeiata pe art. 130 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, angajatorul s-ar putea confrunta cu consecinte negative de ordin patrimonial, deoarece ar fi obligat sa dea publicitatii greutatile economico-financiare pe care le intampina. Motivarea deciziei de desfacere a contractului unui salariat ca urmare a reorganizarii unitatii, insotita de desfiintarea unor posturi de natura celui ocupat de salariatul al carui contract de munca urmeaza a fi desfacut, nu implica in mod necesar si obligatia angajatorului de a dezvalui dificultatile de ordin economic cu care se confrunta. In lipsa textului criticat, protectia acordata de legiuitor angajatului ar fi golita de continut, deoarece unitatea angajatoare nu ar mai fi obligata sa ii comunice salariatului decizia scrisa de desfacere a contractului de munca, cu aratarea motivelor, a prevederilor legale pe care se intemeiaza, a termenelor, precum si a organelor la care masura luata se poate ataca. O asemenea interpretare este inacceptabila in contextul protectiei acordate salariatilor, atat in legislatia romaneasca, cat si in legislatiile moderne ale altor state. Un exemplu in acest sens il constituie art. L122-14-2 din Codul muncii francez, conform caruia angajatorul este obligat sa comunice salariatului motivele concedierii prin scrisoare recomandata, cu confirmare de primire, iar daca desfacerea contractului de munca se datoreaza unor motive economice, scrisoarea amintita trebuie sa mentioneze expres care sunt aceste motive economice sau schimbari tehnologice din cadrul unitatii angajatoare, care determina desfacerea contractului de munca.

24. In cazul in care nu va interveni o hotarare judecatoreasca definitiva de condamnare, ci se va stabili ca arestarea persoanei a fost nelegala ori nejustificata, pentru eventualele erori judiciare nu va fi angajata raspunderea angajatorului, ci a statului, in temeiul art. 48 alin. (3) din Constitutie, care prevede ca “Statul raspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare savarsite in procesele penale”, si in conditiile prevazute de art. 504 si urmatoarele din Codul de procedura penala.
Prin Decizia nr. 256 din 24 septembrie 2002 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, publicata in M.Of. nr. 746 din 11 octombrie 2002, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierea din 3 iunie 2002, pronuntata in Dosarul nr. 1.918/CA/2002, Curtea de Apel Oradea a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, exceptie ridicata de Alexandru Iosif Ghitea.

In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate, autorul acesteia sustine ca dispozitiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii incalca prezumtia de nevinovatie, consacrata de art. 23 alin. (8) din Constitutie, intrucat permit desfacerea contractului de munca din initiativa celui care angajeaza pe simplul motiv ca angajatul este arestat mai mult de 60 de zile, fara ca vinovatia sa sa fi fost stabilita printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si fara sa existe vreo incompatibilitate intre fapta ce i se imputa si functia detinuta. Considera ca, atata vreme cat “sesizarea organelor de cercetare penala s-a facut de catre unitatea angajatoare pentru savarsirea unor infractiuni in legatura cu serviciul”, masura desfacerii contractului individual de munca este abuziva, deoarece, potrivit dispozitiilor art. 109 din Ordonanta Guvernului nr. 16/1998 si ale art. 79 din Legea
nr. 188/1999, unitatea trebuia sa dispuna suspendarea contractului de munca, iar nu desfacerea acestuia.

Curtea de Apel Oradea apreciaza ca exceptia ridicata este intemeiata, intrucat dispozitiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii “acorda efecte juridice sanctionatoare de prezumtie de vinovatie in cazul unei arestari prelungite si, astfel, aceasta masura de desfacere a contractului de munca contravine dispozitiilor art. 23 alin. (8) din Constitutie care instituie prezumtia de nevinovatie”.

In conformitate cu dispozitiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, precum si Guvernului, pentru a-si formula punctele de vedere cu privire la exceptia de neconstitutionalitate ridicata. De asemenea, potrivit dispozitiilor art. 181 din Legea nr. 35/1997, s-a solicitat punctul de vedere al institutiei Avocatul Poporului.

Guvernul considera ca exceptia de neconstitutionalitate ridicata nu este intemeiata, intrucat dispozitia legala criticata nu este contrara prevederilor constitutionale invocate. In acest sens, arata ca art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii prevede o clauza de desfacere a contractului de munca, facultativa pentru angajator, masura care “este independenta de stabilirea vinovatiei penale sau contraventionale a angajatului si este determinata exclusiv de lipsa sa de la locul de munca datorata starii de detinere”. Intrucat in speta nu se pune in discutie stabilirea vinovatiei sau nevinovatiei celui incadrat in munca, nu se poate considera ca se incalca prezumtia de nevinovatie consacrata de art. 23 alin. (8) din Constitutie.

Avocatul Poporului apreciaza ca dispozitiile legale criticate sunt constitutionale, aratand ca prin acestea “s-a urmarit asigurarea unei duble garantii: pe de o parte, a angajatului, al carui contract de munca nu poate fi desfacut, prin vointa angajatorului, decat daca a lipsit de la locul de munca, fiind arestat mai mult de 60 de zile, iar pe de alta parte, a angajatorului, care nu este obligat sa tina un loc de munca neocupat si, deci, sa se lipseasca de munca angajatului sau o perioada nedeterminata, cu prejudicii serioase pentru activitatea sa”. Retine, de asemenea, ca, “intrucat desfacerea contractului de munca in baza art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii nu are legatura cu vinovatia sau nevinovatia angajatului in savarsirea faptei pentru care este arestat, apare ca lipsita de suport afirmatia facuta atat de contestator, cat si de instanta ca acest text contravine dispozitiei din art. 23 alin. (8) din Constitutie, privitoare la prezumtia de nevinovatie”.

Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere.

Curtea, examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului si cel al Avocatului Poporului, raportul judecatorului-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:
Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie si ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicata, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicata.

Obiectul exceptiei il constituie dispozitiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, potrivit carora “Contractul de munca poate fi desfacut, din initiativa unitatii, in cazul cand: [...]
j) cel in cauza este arestat mai mult de 60 de zile.”

Autorul exceptiei considera ca dispozitiile legale criticate incalca prezumtia de nevinovatie consacrata de art. 23 alin. (8) din Constitutie, conform caruia, “Pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata”.
Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constata urmatoarele:

Prevederile art. 23 alin. (8) din Constitutie au aplicabilitate in cadrul raporturilor de drept penal si procesual penal. Prin ele s-a statuat ca, pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, persoana careia i se imputa savarsirea unei fapte penale este considerata nevinovata. Aceasta nu poate avea nici o influenta asupra constatarii vinovatiei sale in cazul savarsirii abaterilor ce au alt caracter. Prin urmare, nu influenteaza nici derularea, nici incetarea raporturilor de munca.

Dispozitiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii nu au ca ipoteza vinovatia angajatului pentru savarsirea unei infractiuni. Aceste dispozitii permit angajatorului sa dispuna, din proprie initiativa, desfacerea contractului de munca al celui care este arestat mai mult de 60 de zile. Arestarea pe o perioada mai mare de 60 de zile constituie o conditie suficienta pentru a se putea lua masura desfacerii contractului de munca, dar este, in acelasi timp, si necesara pentru legalitatea masurii dispuse.

Indiferent de existenta sau inexistenta vinovatiei angajatului, dispozitiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii au menirea de a proteja interesele legitime ale angajatorului, acesta nefiind obligat sa pastreze neocupat un post pe o perioada indelungata si incerta.

In cazul in care nu va interveni o hotarare judecatoreasca definitiva de condamnare, ci se va stabili ca arestarea persoanei a fost nelegala ori nejustificata, pentru eventualele erori judiciare nu va fi angajata raspunderea angajatorului, ci a statului, in temeiul art. 48 alin. (3) din Constitutie, care prevede ca “Statul raspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare savarsite in procesele penale”, si in conditiile prevazute de art. 504 si urmatoarele din Codul de procedura penala.
Intr-adevar, potrivit dispozitiilor art. 109 din Ordonanta Guvernului nr. 16/1998 privind Statutul personalului vamal, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 39 din 30 ianuarie 1998, “In cazul savarsirii unor fapte deosebit de grave, care pot intruni elementele constitutive ale unei infractiuni, pentru care autoritatea vamala a formulat sesizare penala impotriva unui salariat sau acesta a fost trimis in judecata pentru fapte penale, incompatibile cu functia detinuta, directorul general al Directiei Generale a Vamilor dispune prin decizie suspendarea din functie”. Reglementari identice, aplicabile tuturor categoriilor de salariati, contine si art. 16 din Legea nr. 1/1970 privind organizarea si disciplina muncii in unitati. Aceste reglementari insa au in vedere cazurile in care insusi angajatorul face sesizarea si cere declansarea urmaririi penale impotriva salariatului care a savarsit o infractiune ce este incompatibila cu functia detinuta. Art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii are in vedere, in schimb, arestarea pe timp de peste 60 de zile, indiferent cine a sesizat organul de urmarire penala sau instanta judecatoreasca si indiferent de natura faptei.

Sustinerea autorului exceptiei ca, in cazul sau, angajatorul a sesizat organul de urmarire penala nu ridica probleme de constitutionalitate, ci probleme de fapt a caror stabilire intra in competenta exclusiva a instantei judecatoresti, ca, de altfel, si a legii aplicabile in cauza sdispozitiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii ori cele ale art. 109 din Ordonanta Guvernului nr. 16/1998t.

25. Redimensionarea personalului unui agent economic sau al unei institutii poate face obiectul controlului instantelor judecatoresti, sub aspectul temeiniciei si al legalitatii, dar numai in acele cazuri in care se dovedeste ca reorganizarea nu a fost reala, ci fictiva.

Prin Decizia nr.  26 din 29 ianuarie 2002 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. a) si ale art. 146 din Codul muncii, publicata in M.Of. nr. 180 din 15 martie 2002, instanta constitutionala a stabilit urmatoarele:

Prin Incheierea din 7 iunie 2001, pronuntata in Dosarul nr. 12.350/2000, Judecatoria Galati a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. a) si ale art. 146 din Codul muncii, exceptie ridicata de Marin Frunza.

In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate, autorul acesteia sustine ca dispozitiile legale criticate incalca principiul egalitatii sanselor si creeaza discriminari intre salariatii care se afla in aceeasi situatie, respectiv sunt angajati pe posturi de aceeasi natura ori se afla in concediu de odihna sau pentru incapacitate de munca, intrucat unitatea poate desface contractele de munca numai unora, iar pe altii ii mentine pe posturi. Autorul exceptiei considera ca aceste dispozitii legale sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (3), art. 4, 11, 15, art. 16 alin. (1) si (2), art. 24 alin. (1), ale art. 38 si 51 din Constitutie.

Judecatoria Galati, exprimandu-si opinia, apreciaza ca exceptia ridicata este nefondata, aratand ca dispozitiile legale criticate “nu contravin Constitutiei Romaniei, intrucat nu incalca egalitatea in drepturi a persoanelor”.

Acelasi autor al exceptiei a sustinut si neconstitutionalitatea art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicata, dar instanta a respins aceasta exceptie, ca fiind inadmisibila, fara a mai sesiza Curtea Constitutionala.

Potrivit dispozitiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, incheierea de sesizare a Curtii Constitutionale a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.

Guvernul, in punctul sau de vedere, apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Codul muncii este neintemeiata, intrucat motivul de desfacere a contractului de munca prevazut de acest text de lege “se impune, deoarece unitatea nu poate fi obligata sa pastreze anumite posturi, atunci cand mentinerea lor ii poate afecta activitatea ulterioara”, iar prin aceasta nu se incalca principiul egalitatii cetatenilor in fata legii, consacrat la art. 16 din Constitutie. In ceea ce priveste dispozitiile art. 146 din Codul muncii, se apreciaza, in acelasi punct de vedere, ca exceptia este neintemeiata, deoarece textul de lege criticat “stabileste cazurile in care contractul de munca nu poate fi desfacut din initiativa unitatii, ca masura de protectie pentru persoanele aflate in situatiile enumerate la art. 146 din Codul muncii. Spre deosebire de acestea, concediul de odihna nu constituie o cauza de suspendare a contractului de munca, ci un drept al salariatului exercitat in temeiul contractului de munca”.

Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere.

Curtea, examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecatorului-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:

Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (3), ale art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicata, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicata.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie doua texte din Codul muncii, si anume:
- Art. 130 alin. (1) lit. a), potrivit caruia: “Contractul de munca poate fi desfacut, din initiativa unitatii, in cazul cand:
a) unitatea isi reduce personalul prin desfiintarea unor posturi de natura celui ocupat de cel in cauza ca urmare a reorganizarii”
- Art. 146: “Contractul persoanei incadrate in munca nu poate fi desfacut din initiativa unitatii in timpul incapacitatii temporare de munca in care primeste ajutoare de asigurari sociale, in caz de graviditate, in timpul concediului de maternitate si in perioada de alaptare, in perioada cat ingrijeste copilul bolnav in varsta de pana la 3 ani, precum si in timpul cat sotul satisface serviciul militar, in afara de cazurile prevazute la art. 130 alin. (1) lit. c), d), g), j), k), l).”

Autorul exceptiei a invocat numeroase articole din Constitutie, care, in opinia sa, ar fi incalcate de dispozitiile legale criticate sart. 1 alin. (3), art. 4, 11, 15, art. 16 alin. (1) si (2), art. 20, art. 24 alin. (1), art. 38 si art. 51t, dar in motivarea exceptiei sustine doar incalcarea principiului egalitatii si nediscriminarii, aratand ca textele de lege criticate acorda un drept in plus, un “privilegiu” atat pentru salariatii carora nu li se desfiinteaza postul in raport cu salariatii carora li se desfiinteaza postul, desi toate posturile sunt “de aceeasi natura”, cat si pentru “salariatii care se afla in incapacitate de munca in raport cu salariatii care se afla in concediu de odihna”. Rezulta, deci, ca autorul exceptiei are in vedere, in realitate, numai prevederile art. 16 alin. (1) si (2) din Constitutie, in raport cu care urmeaza sa se examineze constitutionalitatea textelor de lege criticate. Textul constitutional indicat de autorul exceptiei are urmatorul cuprins: “(1) Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.”

Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constata ca dispozitiile art. 130 alin. (1) lit. a) din Codul muncii sunt in acord cu principiile economiei de piata, ele dand posibilitatea agentilor economici si institutiilor sa isi organizeze activitatea in conformitate cu cerintele unei functionari eficiente, iar in raport cu aceasta sa dimensioneze numarul de personal angajat pe diferite posturi, potrivit nevoilor lor reale. Aceasta posibilitate include si masuri de reorganizare a activitatii si, daca este necesar, reducerea numarului personalului angajat, prin desfiintarea unor posturi. In cazul reducerii numarului de personal angajat conducerea unitatii decide pe cine mentine dintre salariatii incadrati pe posturi de aceeasi natura, putand sa desfaca contractele de munca ale celorlalti salariati.

Curtea mai constata ca textul art. 130 alin. (1) lit. a) din Codul muncii nu permite sa se faca nici o deosebire intre salariati pe nici unul dintre criteriile prevazute la art. 4 alin. (2) din Constitutie, unitatea putand selectiona salariatii pe care ii mentine in posturi exclusiv pe baza criteriului competentei profesionale. Redimensionarea personalului unui agent economic sau al unei institutii poate face obiectul controlului instantelor judecatoresti, sub aspectul temeiniciei si al legalitatii, dar numai in acele cazuri in care se dovedeste ca reorganizarea nu a fost reala, ci fictiva.

In ceea ce priveste dispozitiile art. 146 din Codul muncii, Curtea observa ca insusi textul de lege criticat instituie interdictia desfacerii contractului de munca din initiativa angajatorului, intr-o anumita perioada determinata, salariatilor care in perioada respectiva se afla intr-o situatie speciala, obiectiv diferit de situatia celorlalti salariati. Cazurile de diferentiere a situatiei pentru care opereaza interdictia de desfacere a contractului de munca sunt limitativ prevazute de acest text de lege. Interdictia nu opereaza pentru toate motivele prevazute la art. 130 alin. (1) din Codul muncii, pentru care se poate dispune desfacerea contractului de munca, ci numai in cazul motivelor prevazute la lit. a) (desfiintare de posturi ca urmare a reorganizarii), la lit. b) (incetarea activitatii unitatii prin dizolvare), la lit. e) (necorespundere sub raport profesional), la lit. f) (reintegrarea pe postul respectiv a salariatului care l-a detinut anterior), la lit. h) (persoana reincadrata dupa pensionare la limita de varsta nu mai este necesara) si la lit i) (abateri disciplinare).

Curtea Constitutionala, in jurisprudenta sa, a statuat in mod constant in sensul ca principiul egalitatii in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari, nu implica o uniformitate de valoare absoluta, acelasi tratament juridic urmand sa fie aplicat numai pentru situatii asemanatoare, iar situatiile efectiv diferite ale unor categorii de cetateni, in raport cu situatiile in care se afla alte categorii, necesita si justifica tratament juridic diferentiat.

In prezenta cauza nu s-au invederat elemente noi care sa determine reconsiderarea acestei jurisprudente a Curtii, astfel incat exceptia de neconstitutionalitate urmeaza sa fie respinsa.