Dosar penal pentru 3 arbori taiati din propria padure

Un barbat a fost trimis in judecata pentru ca a taiat 3 arbori din propria padure mostenita. Iata ce a remarcat instanta.

Inculpatul s-a dus in padurea situata in spatele gospodariei parintilor sai, de unde a taiat cu drujba trei arbori speciile garnita, cer si ulm, iar dupa cateva zile s-a intors cu un tractorist pe nume si a transportat materialul lemnos din rapa pe terenul agricol, cu intentia de a il sectiona si aduce in gospodaria sa. In timp ce tragea arborii din vale, au venit numitii D. D. I. si D. D. care au sustinut ca arborii au fost taiati de pe terenul lor. Inculpatul a recunoscut ca a taiat cei trei arbori care insa erau situati pe terenul lui, acesta fiind si motivul pentru care nu a stiut ca este necesara marca silvica. La o data ulterioara s-au efectuat masuratori in prezenta politiei si s-a stabilit ca toti arborii au fost taiati de pe terenul apartinand inculpatului. Au mai precizat martorii ca inculpatul a declarat in prezenta organelor de politie ca el a taiat cei 3 arbori, fara a fi marcati silvic.

In cursul procesului penal, inculpatul a recunoscut fapta penala, exprimandu-si regretul.

Instanta de fond, in raport de probele administrate aflate la dosar dar si de pozitia inculpatului care este in varsta si nu intelege de ce trebuie sa raspunda penal de vreme ce a taiat trei arbori de pe proprietatea sa, a apreciat ca inculpatul a comis infractiunea silvica fara vinovatia ceruta de lege.

S-a apreciat ca fapta constituie infractiune doar daca aceasta ar fi fost comisa cu intentie directa sau indirecta.

In conditiile in care inculpatul nu este o persoana care sa aiba un comportament antisocial, nu este cunoscut cu nici un fel de antecedente penale(nici legat de infractiunile silvice ) instanta de fond a apreciat ca acesta nu a dorit sa afecteze valoarea sociala aparata de .disp.art.107 din Codul Silvic.

Este clar ca acesta a considerat ca poate sa taie cei trei arbori in virtutea faptului ca este proprietarul terenului.

Numarul mic de arbori, imprejurarile in care au fost taiati arata ca actiunea sa nu poate fi caracterizata prin scopul urmarit acela de a produce pagube valorilor sociale aparate de Codul Silvic.

Ori, potrivit art. 1 din Protocolul 1 la Conventia EDO orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauze de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Este clar ca atunci cand inculpatul a dorit sa aiba posesia bunurilor sale nu s-a aflat in niciuna din situatiile de exceptie prevazute de protocol.

Daca inculpatul, in calitate de proprietar, ar fi ras padurea proprietatea sa, era clar ca acesta nu are nici un fel de respect pentru regimul silvic in care trebuie sa se desfasoare activitatea de punere in valoare a materialului lemnos.

De altfel, atunci cand organele silvice au intervenit in timpul comiterii faptei, acesta a lasat in custodia lor cantitatea de lemn exploatata.

Inculpatul a fost achitat, dar Parchetul a atacat sentinta.

Codul de procedura intrat in vigoare in 2014 a prevazut initial ca motive de trimitere spre rejudecare situatia judecarii in prima instanta fara prezenta unei parti nelegal citate sau care desi legal citata s-a aflat in imposibilitatea de a se prezenta ori de a incunostinta instanta, neregularitate invocata de acea parte si a existentei cazurilor de nulitate absoluta [nulitati prevazute de art. 281 lit. a)]. Ulterior, prin O.U.G. nr. 18/2016 au fost introduse doua noi temeiuri pentru desfiintarea cu trimitere spre rejudecare si anume atunci cand instanta nu s-a pronuntat asupra unei fapte retinute in sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra actiunii civile. Ratiunea modificarii si a extinderii motivelor de trimitere a fost, se pare, aceea a tot mai frecventelor solutii in acest sens, intemeiate pe principiile procesului penal si dreptul la un proces echitabil statuat in art. 6 par. 3 CEDO, care aveau nevoie de o sustinere normativa si in norma speciala.

In analiza cailor de atac declarate, prin prisma particularitatilor prezentei pricini, subliniem ca, in interpretarea expresiei “rezolvarea fondului cauzei” trebuie avuta in vedere nu numai derularea de acte de cercetare judecatoreasca (audieri de parti, de martori, rezolvarea unor exceptii etc.) ci si stabilirea in dispozitivul hotararii, in mod formal, a unei solutii dintre cele prevazute de lege.

Obligatoriu, "rezolvarea fondului cauzei" presupune, in acelasi timp si fixarea, anterior intrarii in cercetarea judecatoreasca, a cadrului procesual, cu determinarea exacta nu doar a obiectului judecatii ci si a numarului participantilor si calitatii lor procesuale, atat in latura penala, cat si in latura civila a pricinii, precum si motivarea expresa a solutiei, in deplina concordanta cu dispozitivul, prin expunerea unei stari de fapt clare, dedusa din analiza detaliata a probelor instrumentate si prin examinarea situatiei de drept specifice cauzei.

Numai in acest fel, rezolvarea cauzei este completa, exclude arbitrariul si corespunde dreptului partilor sa beneficieze de posibilitati reale, in deplina cunostinta de limitele judecatii, sa-si organizeze apararea si probatiunea atat in fata primei instante, cat si prin atacarea hotararii, aducandu-si argumente in fata instantei superioare, dar si dreptului instantei de al doilea grad sa efectueze un control eficient.

In aceeasi ordine de idei, omisiunea clarificarii aspectelor mentionate atrage practic o nesolutionare a fondului cauzei si impune o reluare a cursului judecatii in prima instanta, mai ales ca la acest moment dat fiind si specificul cauzei, se releva faptul ca, dintr-o regretabila eroare instanta de fond a dispus in baza art.396 alin 5 C.pr.pen. si art.16 lit.b teza a II-a C.pr.pen., decizia RIL 4/2019 a ICCJ; art.6 CEDO si art.1 din Protocolul la Conventie, art.20 si 21 din Constitutia Romaniei, achitarea inculpatului M. M., pentru comiterea infractiunii prev. de art.107 alin.1 lit.c din Lg.46/2008 R si in baza art.397 C.pr.pen. si art.25 C.p., a fost respinsa cererea privind daunele materiale a partii civile ca neintemeiata.

Asa cum s-a retinut in decizia amintita, s-a facut trimitere la Decizia CCR nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015, prin care s-a respins, ca neintemeiata, exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala

In considerentele deciziei, facand referire la jurisprudenta sa anterioara, Curtea a retinut ca "aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun si presupune solutionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecatoreasca propriu-zisa devine redundanta, intrucat in prima faza a procesului penal au fost dezlegate in totalitate aspectele legate de existenta infractiunii si de vinovatia inculpatului".

De asemenea, instanta de contencios constitutional a aratat ca "ori de cate ori exista dubii cu privire la vinovatia inculpatului ori la existenta legitimei aparari, care prin ele insele pot constitui cauze care impiedica punerea in miscare a actiunii penale ori care inlatura caracterul penal al faptei (), in virtutea temeiului constitutional () al art. 124 alin. (1), instanta este datoare sa respinga cererea formulata, intrucat infaptuirea justitiei presupune aplicarea legii in acord cu dreptatea ca valoare suprema a statului de drept".

In acelasi sens s-a mentionat ca "in realitate, conform art. 375 din Codul de procedura penala, daca exista dubii cu privire la vinovatia inculpatului, conform art. 375 alin. (3) din Codul de procedura penala, instanta poate respinge cererea acestuia de a fi judecat in conditiile prevazute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala si poate proceda conform dispozitiilor art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedura penala", dar si ca "(...) dreptul de a recurge la procedura accelerata de judecare a cauzelor penale si de a beneficia de efectele aplicarii acesteia nu este un drept fundamental al inculpatului, ci o optiune pe care o poate exercita in conditiile si limitele prevazute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala. Daca inculpatul apreciaza ca () faptele retinute in sarcina sa ori probele administrate in scopul demonstrarii vinovatiei sale nu corespund realitatii, acesta poate opta pentru judecarea cauzei conform procedurii penale obisnuite, in cadrul careia poate pune in discutie aspectele neclare, echivoce sau neconforme cu realitatea din cuprinsul rechizitoriului, exercitandu-si in mod efectiv dreptul la aparare" (paragraful 26).

Totodata s-a facut trimitere si la Decizia nr. 754 din 13 decembrie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 199 din 22 martie 2017, prin care a fost respinsa, ca neintemeiata, exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 375 alin. (2) din Codul de procedura penala CCR conditii de procedibilitate, fie a fost abandonata ulterior incuviintarii si s-a dispus efectuarea cercetarii judecatoresti in procedura obisnuita, retinandu-se, in final, aceeasi situatie de fapt cu cea recunoscuta de inculpat [art. 377 alin. (5) si art. 395 alin. (2)], iar, pe de alta parte, imprejurarea ca normele procesual penale instituie conditii stricte ce trebuie indeplinite in mod cumulativ pentru ca manifestarea de vointa a acuzatului de a fi judecat in conditiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala sa poata fi valorificata prin admiterea cererii, se considera ca stabilirea temeiurilor legale ce pot fundamenta eventuale solutii de achitare in cazul in care s-a urmat procedura recunoasterii invinuirii nu se poate realiza decat prin interpretarea teleologica si sistematica a textelor de lege ce reglementeaza aceasta institutie, a caror analiza coroborata conduce la concluzia incompatibilitatii unei atare proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu aplicarea dispozitiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a si lit. c) din Codul de procedura penala.

Asadar, procedura simplificata nu poate fi legal incuviintata si aplicata de catre instanta in situatia in care inculpatul recunoaste doar faptele in materialitatea lor, nu insa si forma de vinovatie cu care procurorul, in rechizitoriu, sau judecatorul de camera preliminara, in incheierea pronuntata potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedura penala, a retinut ca a fost comisa activitatea imputata, aspect subliniat, de altfel, asa cum s-a aratat in dezvoltarile de mai sus, atat de literatura de specialitate, dar si de instantele judecatoresti, inclusiv de Inalta Curte de Casatie si Justitie, atat anterior, cat si ulterior datei de 1 februarie 2014, aceasta statuand, in jurisprudenta sa constanta, ca admisibilitatea cererii de recurgere la o asemenea procedura este conditionata de recunoasterea integrala a savarsirii faptei, atat ca realitate obiectiva, cu toate circumstantele si imprejurarile mentionate in actul de sesizare, cat si ca pozitie psihica, sub aspectul formei de vinovatie cu care s-a actionat, aceasta neputand fi contestata intr-un atare demers procesual (spre exemplu, deciziile penale nr. 4.526 din 14 decembrie 2010, nr. 2.334 din 9 iunie 2011, nr. 365 din 13 februarie 2012, nr. 1.231 din 19 aprilie 2012, nr. 14 din 6 ianuarie 2014, nr. 1.275 din 10 aprilie 2014, nr. 1.556 din 7 mai 2014, nr. 2.479 din 8 septembrie 2014 ale instantei supreme, Sectia penala).

In sensul unei asemenea interpretari a sintagmei "recunoaste in totalitate faptele retinute in sarcina sa" din cuprinsul art. 349 alin. (2) si art. 374 alin. (4) din Codul de procedura penala, pledeaza si denumirea sub care legiuitorul a reglementat aceasta institutie in actuala codificare procesual penala, respectiv "Procedura in cazul recunoasterii invinuirii", astfel cum reiese din titlurile marginale ale art. 375 si 377 din acelasi cod, notiunea de "invinuire" referindu-se, in mod evident, atat la aspectele de ordin obiectiv ale actiunii inculpatului, cat si la pozitia sa subiectiva in raport cu fapta de care este acuzat.

Revenind la speta de fata, instanta de fond chiar analizeaza forma de vinovatie cu care a actionat inculpatul, concluzionand ca nu a actionat cu forma de vinovatie prevazuta de lege si nu a urmarit nici prejudicierea fondului forestier:„Este clar ca acesta a considerat ca poate sa taie cei trei arbori in virtutea faptului ca este proprietarul terenului. Numarul mic de arbori, imprejurarile in care au fost taiati arata ca actiunea sa nu poate fi caracterizata prin scopul urmarit acela de a produce pagube valorilor sociale aparate de Codul Silvic. Ori, potrivit art.1 din Protocolul 1 la Conventia EDO" orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauze de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Este clar ca atunci cand inculpatul a dorit sa aiba posesia bunurilor sale nu s-a aflat in niciuna din situatiile de exceptie prevazute de protocol. Daca inculpatul, in calitate de proprietar, ar fi ras padurea proprietatea sa, era clar ca acesta nu are nici un fel de respect pentru regimul silvic in care trebuie sa se desfasoare activitatea de punere in valoare a materialului lemnos."

Prin urmare, in cauza nu s-a realizat o judecata veritabila a fondului cauzei, sens in care se impune o reluare a cursului judecatii in prima instanta si pentru toate aceste considerente, in baza art. 421 pct.2 lit. b) Cod procedura penala, se va admite apelul declarat de B. B. impotriva sentintei penale nr. sentintei penale nr. 948 din data de 25 iunie 2021, pronuntata de Judecatoria Pitesti, in dosarul nr. X, privind pe inculpatul M. M., se va desfiinta in totalitate sentinta si se va dispune rejudecarea cauzei de catre instanta de fond, respectiv Judecatoria Pitesti.

La rejudecarea cauzei vor fi avute in vedere si celelalte motive de apel invederate de parchet.