Presedintele Iohannis sesizeaza CCR cu privire la Codul de Procedura Penala

Redam textul integral al sesizarii mai jos.

Modele de texte pentru nota 10 la Evaluarea Nationala clasa a VIII-a

Vezi AICI detalii

Pachet Teste REZOLVATE pentru reusita la examenul de titularizare in invatamantul prescolar - EDUCATORI 2 culegeri

Vezi AICI detalii

Teste rezolvate la limba si literatura romana clasa a VIII-a

Vezi AICI detalii

SESIZARE DE NECONSTITUTIONALITATE

asupra

Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala, precum si pentru modificarea si completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciara

Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala, precum si pentru modificarea si completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciara a fost transmisa de catre Parlament Presedintelui Romaniei, in vederea promulgarii la data de 22 iunie 2018. Prin modul in care a fost adoptata, precum si prin continutul normativ, legea mentionata contravine normelor si principiilor prevazute la art. 1 alin. (3), (4) si (5), art. 16 alin. (1) si (2), art. 21 alin. (1) si (3), art. 24, art. 61, art. 64, art. 75, art. 124 alin. (2) si (3), art. 126 alin. (1) si art. 147 alin. (4) din Constitutie, pentru motivele prezentate in cele ce urmeaza.

I. Aspecte extrinseci de neconstitutionalitate. Incalcarea prevederilor art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 75 din Constitutie

Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala, precum si pentru modificarea si completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciara a fost adoptata cu incalcarea principiului bicameralismului. Acest principiu izvoraste din art. 61 alin. (2) si art. 75 din Constitutie si a fost dezvoltat de Curtea Constitutionala printr-o constanta jurisprudenta (Decizia nr. 710/2009, Decizia nr. 413/2010, Decizia nr. 1.533/2011). In aceasta jurisprudenta, Curtea a stabilit doua criterii esentiale (cumulative) pentru a se determina cazurile in care prin procedura legislativa se incalca principiul bicameralismului: pe de o parte, existenta unor deosebiri majore de continut juridic intre formele adoptate de cele doua Camere ale Parlamentului si, pe de alta parte, existenta unei configuratii semnificativ diferite intre formele adoptate de cele doua Camere ale Parlamentului. Chiar daca aplicarea acestui principiu nu poate deturna rolul de Camera de reflectie a primei Camere sesizate (potrivit Deciziei nr. 1/2012), legiuitorul trebuie sa tina cont de limitele impuse de principiul bicameralismului. In Decizia nr. 624/2016, Curtea a aratat ca in Camera decizionala se pot aduce modificari si completari propunerii legislative, dar Camera decizionala „nu poate insa modifica substantial obiectul de reglementare si configuratia initiativei legislative, cu consecinta deturnarii de la finalitatea urmarita de initiator”.

Mai mult, prin Decizia nr. 62/2018, Curtea Constitutionala a statuat ca in analiza respectarii acestui principiu „trebuie avut in vedere (a) scopul initial al legii, in sensul de vointa politica a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de conceptie originara a actului normativ; (b) daca exista deosebiri majore, substantiale, de continut juridic intre formele adoptate de cele doua Camere ale Parlamentului; (c) daca exista o configuratie semnificativ diferita intre formele adoptate de cele doua Camere ale Parlamentului”.

In privinta primului element, din expunerea de motive a propunerii legislative si din forma initiatorilor dezbatuta de Senat rezulta ca, propunerea a fost initiata cu scopul punerii de acord a prevederilor Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala, cu modificarile si completarile ulterioare, cu deciziile Curtii Constitutionale, Directivei (UE) 2016/243 a Parlamentului European si a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumtiei de nevinovatie si a dreptului de a fi prezent la un proces in cadrul procedurilor penale, Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind inghetarea si confiscarea instrumentelor si produselor infractiunilor savarsite in Uniunea Europeana.

Asadar, avand un scop precis determinat si limitat la punerea in acord a Codului de procedura penala cu un numar de 18 decizii ale Curtii Constitutionale sau cu prevederile celor doua directive europene, expunerea de motive mentioneaza necesitatea interventiei asupra unui numar de 35 de articole din Codul de procedura penala.

Fata de forma initiatorului care are un numar de 3 articole (art. I- III), primul dintre acestea avand un numar de 110 puncte de modificare sau completare a dispozitiilor Codului de procedura penala, forma adoptata de Senat, in calitate de Camera de reflectie are 4 articole (art. I- IV), primul dintre acestea avand un numar de 259 de puncte de modificare a Codului de procedura penala, operand modificari substantiale in raport cu intentia initiatorului. De altfel, si titlul legii a fost modificat in urma noilor amendamente admise in Camera de reflectie, devenind: „Lege pentru modificarea si completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala, precum si pentru modificarea si completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciara”.

Atat forma adoptata de Senat, cat si forma adoptata de Camera Deputatilor difera de scopul initial al legii. Daca, potrivit expunerii de motive, scopul initiatorilor era precis determinat si limitat la punerea in acord a Codului de procedura penala cu un numar de 18 decizii ale Curtii Constitutionale sau cu prevederile celor doua directive europene, expunerea de motive mentioneaza necesitatea interventiei asupra unui numar de 35 de articole din Codul de procedura penala, forma adoptata de Camera decizionala intervine asupra a 199 de articole din Codul de procedura penala. Astfel, formele adoptate de cele doua camere ale Parlamentului modifica aspecte neregasite in forma initiatorului precum: conditiile de punere in miscare sau de exercitare a actiunii penale (art. I pct. 11), conditiile de stingere a actiunii penale (art. I pct. 12), conditiile de continuare a procesului penal la cererea suspectului sau a inculpatului (art. I pct. 13), dispozitii referitoare la renuntarea la pretentiile civile (art. I pct. 15), rezolvarea actiunii civile in procesul penal (art. I pct. 16), eliminarea dispozitiilor referitoare la judecatorul de camera preliminara, competenta instantelor (art. I pct. 19 - 24), conditiile pentru incheierea actelor pentru unele organe de constatare (art. I pct. 29), procedura de solutionare a abtinerii sau recuzarii procurorului (art. I pct. 36), drepturile persoanei vatamate (art. I pct. 40), drepturile inculpatului (art. I pct. 82), modalitatea de apreciere a probelor (art. I pct. 52), conditiile de consemnare a declaratiilor (art. I pct. 55), dispozitii referitoare la martori (art. I pct. 60, 63, 64), dispozitii referitoare la metode speciale de supraveghere sau cercetare (art. I pct. 68, 69, 72, 74, 77, 78, 80, 81, 83), dispozitii referitoare la conservarea datelor informatice (art. I pct. 88), dispozitii referitoare la perchezitia domiciliara (art. I pct. 92, 93), conditiile perchezitiei corporale (art. I pct. 98), dispozitii referitoare la efectuarea expertizei (art. I pct. 104, 108), dispozitii referitoare la invocarea nulitatilor relative (art. I pct. 183), dispozitii privind rechizitoriul (art. I pct. 208, 209), dispozitii referitoare la plangerea impotriva actelor procurorului (art. I pct. 216), dispozitii privind participarea inculpatului la judecata si drepturile acestuia (art. I pct. 226), etc.

Asadar, dupa cum se poate observa, modificarile realizate in cadrul procedurii derulate in cele doua camere ale Parlamentului difera intr-un mod semnificativ de vointa politica a autorilor propunerii legislative, motiv pentru care prin raportare la scopul initial al legii, apreciem incalcarea principiului bicameralismului.

Prin raportare la cel de al doilea element, si anume, existenta unor deosebiri majore, substantiale, de continut juridic intre formele adoptate de cele doua Camere ale Parlamentului, prin raportul Comisiei speciale comune a Camerei Deputatilor si Senatului pentru sistematizarea, unificarea si asigurarea stabilitatii legislative in domeniul justitiei, in cursul procedurii derulate la nivelul Camerei Deputatilor au fost admise 327 de amendamente fata de forma adoptata de Senat si au fost respinse alte 135 de amendamente. Printre amendamentele admise - ce reprezinta deosebiri majore, substantiale, de continut juridic - mentionam: introducerea de noi cazuri in randul celor pentru care organele judiciare trebuie sa publice solutiile (art. I pct. 4), modificarea momentului pana la care partea responsabila civilmente poate fi introdusa in procesul penal (art. I pct. 14), eliminarea sintagmei „indicii temeinice” din cazul care privea incompatibilitatea judecatorului (art. I pct. 30) si revenirea la forma in vigoare a legii, modificarea termenului pana la care persoana vatamata are dreptul de a fi informata (art. I pct. 40), modificarea aspectelor referitoare la aprecierea probelor, sintagma „acuzatia a fost dovedita din toate probele administrate” fiind inlocuita cu „acuzatia a fost dovedita dincolo de orice indoiala” (art. I pct. 52), modificarea conditiilor de emitere a mandatului de perchezitie domiciliara (art. I pct. 89), eliminarea modificarii art. 185 din Codul de procedura penala referitor la conditiile dispunerii autopsiei medico-legale, modificarea conditiilor controlului judiciar (art. I pct. 121), modificarea conditiilor de luare a masurilor asiguratorii in vederea confiscarii speciale sau confiscarii extinse (art. I pct. 154), modificarea conditiilor privind reducerea limitelor de pedeapsa (art. I pct. 189), precum si alte interventii legislative operate pentru prima data in Camera decizionala, respectiv Camera Deputatilor.

Aceste modificari realizate la nivelul Camerei Deputatilor, concretizate intr-un numar de 327 de amendamente admise, au condus la adoptarea unei forme a legii cu deosebiri substantiale de continut juridic fata de forma Senatului, contrar celor dezvoltate in jurisprudenta Curtii Constitutionale anterior amintita.

Cu privire la cel de al treilea element, respectiv existenta unei configuratii semnificativ diferite, pe de o parte intre forma initiatorului si formele adoptate de cele doua Camere si, pe de alta parte, intre formele adoptate de cele doua Camere, observam diferente semnificative. Astfel, forma initiatorului are un numar de 3 articole (art. I-III), primul dintre acestea avand un numar de 110 puncte de modificare sau completare a dispozitiilor Codului de procedura penala. Formele adoptate de Senat si Camera Deputatilor au 4 articole (art. I-IV), primul dintre acestea avand un numar de 259, respectiv 266 de puncte de modificare a Codului de procedura penala, fiind introdus de asemenea art. III cu un cuprins de 3 puncte, care modifica si un alt act normativ, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara. Observam ca modificarile realizate in cele doua camere ale Parlamentului sunt, din punct de vedere numeric, mai multe decat dublul celor avute in vedere de initiatori si care priveau strict punerea textelor de lege in acord cu deciziile Curtii Constitutionale si cu Directiva UE 2016/343 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumtiei de nevinovatie si a dreptului de a fi prezent la proces in cadrul procedurilor penale, Directiva UE 2014/42 privind inghetarea si confiscarea instrumentelor si produselor infractiunilor savarsite in Uniunea Europeana, precum si Deciziilor Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Pe de alta parte, cu referire la formele adoptate de cele doua Camere constatam ca in timp ce forma adoptata de Senat cuprinde patru articole (art. I-IV), primul avand un numar de 259 de puncte de modificare, forma adoptata de Camera Deputatilor a suferit un numar de 327 de amendamente, cuprinzand in final patru articole (art. I-IV), dintre care primul cu un numar de 266 de puncte de modificare a Codului de procedura penala. Dincolo de aceasta configuratie diferita, interventiile legislative operate de fiecare dintre cele doua Camere sunt mult mai consistente, fiind eliminate prevederi adoptate de Camera de reflectie si, deopotriva, introduse noi prevederi care modifica dispozitiile procesual penale.

In jurisprudenta sa, Curtea Constitutionala a retinut existenta unei configuratii semnificativ diferita chiar si in situatia in care o propunere legislativa adoptata de camera de reflectie cuprindea un articol, iar forma adoptata de camera decizionala cuprindea doua articole (Decizia nr. 62/2018).

Prin raportare la aceste considerente, apreciem ca legea adoptata de Parlament incalca, prin modul sau de adoptare, principiul bicameralismului prevazut de art. 61 alin. (2) din Legea fundamentala, aceasta incalcare atragand consecinta neconstitutionalitatii legii in ansamblul sau.

II. Aspecte intrinseci de neconstitutionalitate

1. Art. I pct. 4 incalca prevederile art. 1 alin. (5) din Constitutie

La art. I pct. 4 din legea criticata, la art. 4 din Codul de procedura penala se introduc sase noi alineate, alin. (3) – (8) cu urmatorul cuprins: „(3) In cursul urmaririi penale si al judecarii cauzei sunt interzise comunicarile publice, declaratiile publice precum si furnizarea de alte informatii, direct sau indirect, provenind de la autoritati publice referitoare la faptele si persoanele ce fac obiectul acestor proceduri. Persoanele din cadrul autoritatilor publice nu se pot referi la persoanele suspectate sau inculpate ca si cum acestea ar fi vinovate decat in cazul in care exista o hotarare definitiva de condamnare cu privire la acele fapte. (4) Prin exceptie, in cursul urmarii penale sau al judecatii organele de urmarire penala sau instanta de judecata pot comunica public date despre procedurile penale care se desfasoara doar atunci cand datele furnizate justifica un interes public prevazut de lege sau acest lucru este necesar in interesul descoperirii si aflarii adevarului in cauza. (5) Comunicarile publice prevazute la alin. (4) nu se pot referi la persoanele suspectate sau acuzate ca fiind vinovate de savarsirea unei infractiuni. (6) In cursul procesului penal este interzisa prezentarea publica a persoanelor suspectate de savarsirea unor infractiuni purtand catuse sau alte mijloace de imobilizare sau afectate de alte modalitati de natura a induce in perceptia publica ca acestea ar fi vinovate de savarsirea unor infractiuni. (7) Daca organele judiciare au comunicat public date si informatii privind inceperea urmaririi penale, luarea unor masuri preventive sau trimiterea in judecata a unei persoane, acestea au obligatia sa publice, in aceleasi conditii, si solutiile de clasare, renuntare la urmarire penala sau incetare a procesului penal, ori solutiile de achitare, incetarea procesului penal sau restituire la parchet, pronuntate de catre instantele de judecata.

(8) Indeplinirea obligatiei prevazuta la alin. (7) poate fi ceruta de orice persoana interesata.”

Aceste modificari reprezinta o transpunere a dispozitiilor cuprinse in Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European si a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumtiei de nevinovatie si a dreptului de a fi prezent la proces in cadrul procedurilor penale.

Astfel, potrivit prevederilor Directivei din cuprinsul art. 4 avand ca denumire „Referirile publice la vinovatie”: „(1) Statele membre iau masurile necesare pentru a garanta ca, atata vreme cat vinovatia unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedita conform legii, declaratiile publice facute de autoritatile publice si deciziile judiciare, altele decat cele referitoare la vinovatie, nu se refera la persoana respectiva ca fiind vinovata. Prin aceasta nu se aduce atingere actelor de urmarire penala care au drept scop dovedirea vinovatiei persoanei suspectate sau acuzate si nici deciziilor preliminare cu caracter procedural care sunt luate de autoritatile judiciare sau de alte autoritati competente si care se bazeaza pe suspiciuni sau probe incriminatoare. (2) Statele membre se asigura ca sunt disponibile masuri corespunzatoare in cazul unei incalcari a obligatiei prevazute la alineatul (1) din prezentul articol de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca si cum ar fi vinovate, in conformitate cu prezenta directiva si, in special, cu articolul 10. (3) Obligatia prevazuta la alineatul (1) de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca si cum ar fi vinovate nu impiedica autoritatile publice sa difuzeze informatii in mod public privind procedurile penale atunci cand acest lucru este strict necesar din motive legate de ancheta penala sau in interes public.”

Consideram ca sintagma „furnizarea de alte informatii, direct sau indirect, provenind de la autoritati publice referitoare la faptele si persoanele ce fac obiectul acestor proceduri” cuprinsa in art. 4 alin. (3) este neclara si impredictibila. Astfel, in lipsa unei reglementari clare si precise, se poate ajunge la situatii in care activitatea altor organe judiciare sau a unor institutii cu atributii in activitatea de verificare si control la instante si parchete sa fie blocata, sa fie lipsita de posibilitatea recunoscuta, in prezent, de lege, de a solicita relatii de la organele judiciare la care sunt in derulare proceduri judiciare (fie ca sunt organe de urmarire penala, fie ca sunt instante de judecata). Spre exemplu, se poate ajunge la situatia ca activitatea Inspectiei Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii sa fie blocata, in conditiile imposibilitatii de aplicare a prevederilor art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit carora „inspectorii judiciari pot solicita, in conditiile legii, inclusiv conducatorilor instantelor sau parchetelor, orice informatii, date, documente sau pot face orice verificari pe care le considera necesare in vederea efectuarii cercetarii disciplinare ori a exercitarii celorlalte atributii prevazute de lege sau regulamente”, avand in vedere ca unele proceduri de verificare prealabila sau cercetare disciplinara se pot desfasura simultan cu procedurile judiciare.

Potrivit art. 5 din aceeasi directiva, avand ca denumire marginala „Prezentarea persoanelor suspectate si acuzate”: „(1) Statele membre iau masuri adecvate pentru a garanta ca persoanele suspectate si acuzate nu sunt prezentate ca si cum ar fi vinovate, in fata instantei sau in mod public, prin utilizarea unor masuri de constrangere fizica. (2) Alineatul (1) nu impiedica statele membre sa aplice masuri de constrangere fizica impuse de circumstantele specifice cauzei, legate de securitate sau menite sa impiedice persoanele suspectate sau acuzate sa se sustraga sau sa ia contact cu terte persoane”. Acest articol a fost transpus in art. 4 alin. (6) din legea criticata, potrivit caruia „in cursul procesului penal este interzisa prezentarea publica a persoanelor suspectate de savarsirea unor infractiuni purtand catuse sau alte mijloace de imobilizare sau afectate de alte modalitati de natura a induce in perceptia publica ca acestea ar fi vinovate de savarsirea unor infractiuni”.

Sintagma „afectate de alte modalitati de natura a induce in perceptia publica ca acestea ar fi vinovate de savarsirea unor infractiuni” nu este clara si previzibila, avand un caracter generic, abstract, dificil de interpretat si cu premise evidente de a conduce la aplicari diferite in practica judiciara.

Prin urmare, textul articolului in discutie incalca standardele privind calitatea legilor referitoare la claritate, coerenta si predictibilitate.

2. Articolul I punctul 5 din legea aflata la promulgare incalca art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), art. 131 alin. (1) si art. 132 alin. (1) din Constitutie

La art. I pct. 5 din legea criticata, la art. 8 din Codul de procedura penala se introduce un nou alineat, alin. (2), cu urmatorul cuprins: „(2) Orice persoana are dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecator impartial si independent. Repartizarea tuturor cauzelor catre judecatori sau procurori se face aleatoriu.”

Textul in discutie incalca art. 131 alin. (1) si art. 132 alin. (1) si art. 1 alin. (5) din Constitutie, intrucat restrange una dintre garantiile importante ale procesului numai la faza de judecata si numai in ceea ce-l priveste pe judecator. Or, garantia trebuie sa guverneze si urmarirea penala, faza a procesului penal, nu doar faza de judecata, altfel se incalca art. 21 alin. (3) din Constitutie, care se refera la „proces” fara a restrange garantia numai la faza de judecata. Impartialitatea si independenta sunt garantii ale procesului echitabil care trebuie sa caracterizeze activitatea atat a judecatorilor, cat si a procurorilor; procurorul, in egala masura, trebuie sa fie impartial (sa stranga probe atat in defavoarea, cat favoarea si in celui acuzat - art. 5 Cod procedura penala, sa formuleze in instanta concluzii de achitare atunci cand probele nu sustin acuzatia - art. 363 alin. (2) si (4) si independent. In concluzie, modul de redactare a textului incalca art. 131 alin. (1) si art. 132 alin. (1) din Constitutie.

In ceea ce priveste teza a II-a referitoare la obligativitatea repartizarii aleatorii a tuturor cauzelor catre judecatori sau procurori – consideram ca norma nu se coreleaza cu acele dispozitii din Codul de procedura penala ce instituie exceptii de la repartizarea aleatorie (spre exemplu, in cazul trimiterii spre rejudecare, al disjungerii, al conexitatii, al repunerii pe rol a cauzei, cererile de indreptare a erorilor materiale si cererile de completare sau lamurire a hotararii).

Totodata, referitor la repartizarea aleatorie a cauzelor catre procurori, legiuitorul ar fi trebuit sa precizeze care este sistemul aleatoriu de repartizare a cauzelor, intrucat pentru parchete nu exista un sistem informatic avand acest scop; pe de alta parte, o repartizare aleatorie a cauzelor poate conduce la ignorarea specializarii unui procuror intr-o anumita materie (economica, informatica, criminalistica, pentru cauze cu minori si de familie, etc.), ceea ce nu este de natura a asigura scopul prevazut de catre legiuitor in continutul tezei I, respectiv „dreptul la un proces echitabil”, fiind afectata operativitatea in desfasurarea urmaririi penale. O astfel de reglementare incompleta lipseste norma de claritate in aplicarea sa, fiind contrara exigentelor de calitate a legii instituite de art. 1 alin. (5) din legea fundamentala.

3. Art. I pct. 6 din legea supusa controlului de constitutionalitate incalca art. 1 alin. (5) si art. 24 alin. (1) din Constitutie

La art. I pct. 6 din legea criticata, alin. (2) al art. 10 din Codul de procedura penala se modifica si va avea urmatorul cuprins: „(2) Organele de urmarire penala si instantele de judecata sunt obligate sa asigure subiectilor procesuali principali si avocatului timpul necesar pregatirii apararii, care nu poate fi mai mic de 3 zile, cu exceptia luarii sau judecarii masurilor preventive, cand termenul nu poate fi mai mic de 6 ore si inlesnirile necesare pregatirii apararii, prin punerea la dispozitie si comunicarea intregului material de urmarire penala in forma electronica.”

Norma este neclara si impredictibila, intrucat desi stabileste termene minime concrete necesare exercitarii unei aparari efective intr-o cauza penala, obligatorii atat pentru organele de urmarire penala, cat si pentru instantele de judecata, nu este indicat momentul de la care aceste termene incep sa curga. Inceputul acestor termene poate varia, in functie de momentul procesual in care incepe exercitarea dreptului la aparare, respectiv „de la momentul incheierii contractului de asistenta juridica”/„de la momentul sesizarii instantei”/„de la momentul inregistrarii cauzei la instanta”/„de la momentul comunicarii citatiei”, etc.

Pentru o interpretare unitara a normelor procesual penale din cuprinsul art. 10 alin. (2) in forma preconizata pentru modificare, apreciem ca se impune mentionarea momentului de la care incep sa curga termenele, cu atat mai mult cu cat, potrivit dispozitiilor art. 10 alin. (51), in forma propusa la art. I pct. 9 „incalcarea drepturilor prevazute la acest articol se sanctioneaza cu nulitatea absoluta a actelor efectuate cu nesocotirea acestora.” Data fiind sanctiunea nerespectarii termenelor stabilite prin art. 10 alin. (2) - nulitatea absoluta a actelor efectuate cu nesocotirea acestora - se impune reglementarea completa a regimului acestor termene, cu prevederea momentului de la care acestea incep sa curga. In lipsa unei asemenea clarificari, sunt create premisele pentru o interpretare diferita, neunitara a normelor procesual penale, cu consecinta unei practici judiciare diferite a organelor judiciare.

Totodata, dispozitia din art. 10 alin. (2) vine in contradictie, sub aspectul duratei celui din urma termen, cu prevederile art. 94 alin. (7), care prevad, in forma stabilita prin art. I pct. 48 din legea criticata: „in vederea pregatirii apararii, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunostinta de intreg materialul dosarului de urmarire penala in procedurile desfasurate in fata judecatorului de drepturi si libertati privind masurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participa. Judecarea cererilor privind masurile preventive nu poate incepe pana la momentul la care avocatului nu i se asigura timpul necesar pregatirii apararii si numai dupa ce judecatorul se asigura ca acesta a avut suficient timp pentru parcurgerea intregului material al dosarului de urmarire penala, dar nu mai putin de 4 ore. Incalcarea acestui drept atrage nulitatea absoluta a incheierii de dispunere a masurii preventive.”

Astfel, sunt prevazute termene diferite, de cel putin 6 ore, respectiv de cel putin 4 ore, in cuprinsul a doua articole diferite - art. 10 alin. (2) si art. 94 alin. (7) - cu acelasi obiectiv, respectiv pregatirea judecarii cererilor privind masurile preventive din perspectiva apararii, aceasta evidenta contradictie conducand la imprecizia, lipsa de rigoare juridica si de claritate a dispozitiilor normative criticate.

In plus, neprecizarea momentelor de la care termenele stabilite de legiuitor incep sa curga face ca subiectii procesuali principali sa se afle in imposibilitate de a-si adapta conduita si de a-si valorifica dreptul constitutional la aparare prevazut de art. 24 din Constitutie.

4. Art. I pct. 11 incalca art. 1 alin. (5) din Constitutie

La art. I pct. 11 din legea criticata se modifica art. 15 din Codul de procedura penala, in sensul ca: „actiunea penala se pune in miscare si se exercita cand exista probe din care rezulta indicii temeinice ca o persoana a savarsit o infractiune si nu exista cazuri care impiedica punerea in miscare sau exercitarea acesteia”, fiind inlocuita sintagma „presupunere rezonabila” cu „indicii temeinice”.

In jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a subliniat importanta asigurarii accesibilitatii si previzibilitatii legii, instituind si o serie de repere pe care legiuitorul trebuie sa le aiba in vedere pentru asigurarea acestor exigente. Astfel, in cauze precum „Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord”-1979, „Rekvenyi contra Ungariei”-1999, „Rotaru impotriva Romaniei”-2000, „Damman impotriva Elvetiei”-2005, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a subliniat ca „nu poate fi considerata «lege» decat o norma enuntata cu suficienta precizie, pentru a permite individului sa-si regleze conduita. Individul trebuie sa fie in masura sa prevada consecintele ce pot decurge dintr-un act determinat”; „o norma este previzibila numai atunci cand este redactata cu suficienta precizie, in asa fel incat sa permita oricarei persoane - care, la nevoie poate apela la consultanta de specialitate - sa isi corecteze conduita”; „in special, o norma este previzibila atunci cand ofera o anume garantie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice”.

Sub acest aspect, principiul securitatii juridice se coreleaza cu un alt principiu, dezvoltat in dreptul comunitar, si anume principiul increderii legitime. Potrivit jurisprudentei Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene (de exemplu cauzele „Facini Dori v. Recre”, 1994 , „Foto Frost v. Hauptzollant Lübeck.Ost”, 1987), principiul increderii legitime impune ca legislatia sa fie clara si predictibila, unitara si coerenta.

Si in doctrina s-a afirmat, in acelasi sens, ca prima dintre conditiile ce asigura aplicabilitatea dreptului o constituie suficienta sa definire, care vizeaza asigurarea rigorii atat in planul conceptualizarii dreptului, a notiunilor juridice, cat si in planul redactarii actelor normative.

Insa, in continutul normativ al legii deduse controlului de constitutionalitate, legiuitorul opereaza cu termeni pe care nu ii defineste.

Prin inlocuirea sintagmei in vigoare „presupunerea rezonabila” cu sintagma „indicii temeinice”, legiuitorul nu da dovada de consecventa si nu are o viziune unitara in abordarea acestui criteriu.

Astfel, spre exemplu, nu au fost corelate conditiile de punere in miscare a actiunii penale cu conditiile impuse pentru inceperea urmaririi penale, prevazute la art. I pct. 194 cu referire la art. 305 alin. (3) Cod procedura penala, ce prevede ca „trebuie sa existe probe din care sa rezulte ca o anumita persoana a savarsit fapta pentru care s-a inceput urmarirea penala.”    Astfel, standardul de probatiune pentru dobandirea calitatii de suspect este mai ridicat decat cel de inculpat.

In concluzie, lipsa de rigoare a textului criticat afecteaza cele doua principii, respectiv cel al securitatii juridice si cel al increderii legitime in dispozitiile legii, ceea ce contravine art. 1 alin. (5) din Constitutie.

5. Art. I pct. 14 incalca art. 21 alin. (1) si art. 147 alin. (4) din Constitutie

Art. I pct. 14 din legea criticata, modifica alin. (1) al art. 21, in sensul ca: „Introducerea in procesul penal a partii responsabile civilmente poate avea loc, la cererea partii indreptatite potrivit legii civile, pana la inceperea cercetarii judecatoresti.”

Norma contravine celor statuate prin Decizia nr. 257/2017, in care Curtea Constitutionala a statuat ca „posibilitatea persoanei vatamate, care s-a constituit parte civila, de a solicita introducerea in procesul penal a partii responsabile civilmente „pana la inceperea cercetarii judecatoresti”, in orice faza procesuala, inclusiv dupa inchiderea procedurii de camera preliminara, este de natura a aduce atingere dreptului de acces liber la justitie al partii responsabile civilmente, consacrat de art. 21 din Legea fundamentala.”

Potrivit art. 21 alin. (1) din Constitutie, „orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime”, alin. (2) al aceluiasi articol stabilind ca „nicio lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept”. Conform jurisprudentei instantei de control constitutional, in reglementarea exercitarii acestui drept fundamental, legiuitorul are posibilitatea sa impuna anumite conditii de forma, tinand de natura si de exigentele administrarii justitiei, fara insa ca aceste conditionari sa aduca atingere substantei dreptului sau sa il lipseasca de efectivitate. Or, conditionarea dreptului de acces liber la justitie al partii responsabile civilmente de introducerea acesteia in procesul penal in termenul reglementat de art. 21 alin. (1) din Codul de procedura penala, respectiv „pana la inceperea cercetarii judecatoresti”, are drept consecinta lipsirea de efectivitate a dreptului acestei parti. Cu alte cuvinte, protectia oferita dreptului de acces la justitie al persoanei vatamate care s-a constituit parte civila si care poate solicita introducerea in procesul penal a partii responsabile civilmente „pana la inceperea cercetarii judecatoresti” determina limitarea dreptului de acces liber la justitie al partii responsabile civilmente, in aceste conditii fiind necesar ca legiuitorul sa faca apel la mijloace adecvate pentru ca aceasta limitare sa fie proportionala cu scopul urmarit, intrucat absolutizarea unuia dintre cele doua drepturi - in conditiile in care sfera de manifestare a acestora este concomitenta - ar putea duce la afectarea substantei celuilalt drept”.

In acest sens, adoptarea unei solutii contrare jurisprudentei Curtii Constitutionale anterior amintita reprezinta o incalcare a art. 147 alin. (4) din Constitutie, cu privire la efectul general obligatoriu al deciziilor Curtii Constitutionale.

6. Art. I pct. 29 incalca art. 1 alin. (4) si (5) din Constitutie

Conform acestui punct, la articolul 61, alineatul (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins: „Ori de cate ori exista probe sau indicii temeinice cu privire la savarsirea unei infractiuni, sunt obligate sa intocmeasca un proces-verbal despre imprejurarile constatate.”

Art. 61 are ca denumire marginala „Actele incheiate de unele organe de constatare”, reglementand – in forma in vigoare – obligatia unor organe de constatare, altele decat cele judiciare – de a intocmi un proces-verbal „ori de cate ori exista suspiciunea rezonabila cu privire la savarsirea unei infractiuni”.

Aceste organe de constatare sunt: a) organele inspectiilor de stat, ale altor organe de stat, cat si ale autoritatilor publice, institutiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infractiunile care constituie incalcari ale dispozitiilor si obligatiilor a caror respectare o controleaza, potrivit legii; b) organele de control si cele de conducere ale autoritatilor administratiei publice, ale altor autoritati publice, institutii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infractiunile savarsite in legatura cu serviciul de catre cei aflati in subordinea ori sub controlul lor; c) organele de ordine publica si siguranta nationala, pentru infractiunile constatate in timpul exercitarii atributiilor prevazute de lege.

In forma modificata, legiuitorul atribuie acestor organe non-judiciare competenta de a aprecia asupra existentei unor „probe” sau temeinicia unor indicii cu privire la savarsirea unei infractiuni, competenta ce poate apartine exclusiv organelor judiciare, cu consecinta incalcarii principiul legalitatii care trebuie sa guverneze procesul penal, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constitutie.

De asemenea, atribuirea unei competente care apartine instantelor judecatoresti, unor organe non-judiciare reprezinta si o incalcare a principiului separatiei puterilor in stat, prevazut de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentala.

7. Art. 1 pct. 40 din legea supusa controlului incalca art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 24 alin. (1) si art. 53 alin. (2) din Constitutie

Acest punct, cu referire la art. 81 din Codul de procedura penala reglementeaza drepturile persoanei vatamate in cadrul procesului penal.

Astfel, la art. 81 alin. (1) lit. d) se modifica si va avea urmatorul cuprins: „d) dreptul de a fi informata, intr-un termen de pana la 1/2 din pedeapsa minima stabilita pentru infractiunea cercetata, cu privire la stadiul urmaririi penale, la adresa de pe teritoriul Romaniei, adresa de posta electronica sau mesagerie electronica, comunicate de partea vatamata prin sesizarea adresata organului de urmarire penala”.

Modul in care este conceputa exercitarea dreptului de la lit. d) de catre persoana vatamata este unul lacunar, lipsit de claritate si precizie.

In primul rand, textul foloseste sintagma „pedeapsa stabilita”, aceasta presupunand finalizarea procedurii penale, or in cazul urmaririi penale, sintagma corespunzatoare acestei faze a procesului penal este cea a „pedepsei prevazute de lege” in contextul stabilirii termenului in care sa se realizeze informarea persoanei vatamate; competenta de a stabili o pedeapsa apartine exclusiv instantei de judecata.

In al doilea rand, legiuitorul nu a precizat care este „pedeapsa stabilita” in raport cu care se calculeaza acest termen pentru informare, in cazul unei pluralitati de infractiuni. In aceasta situatie devine neclar in raport cu care dintre pedepsele prevazute de lege pentru infractiunile cercetate se calculeaza termenul de informare a persoanei vatamate.

Fata de cele de mai sus, apreciem ca norma incalca atat exigentele de calitate a legii prevazute de art. 1 alin. (5) din Constitutie, cat si dreptul la aparare prevazut de art. 24 din Legea fundamentala.

Dintr-o alta perspectiva, aceasta norma restrange in mod nejustificat dreptul persoanei vatamate de a fi informata despre stadiul urmaririi penale, afectand insasi existenta acestui drept, ceea ce contravine art. 53 alin. (2) din Constitutie.

„De lege lata”, persoana vatamata trebuie informata „intr-un termen rezonabil” (care se apreciaza de la caz la caz la caz, in functie de evolutia dosarului si de situatia persoanei vatamate); conform modificarii insa, organul de urmarire penala poate amana informarea pentru un termen de pana la jumatate din minimul pedepsei, fara vreun alt criteriu legal pentru o atare amanare; aceasta poate duce, in cauzele privind infractiuni grave, unde sunt prevazute pedepse mari, chiar la eludarea dreptului la informare a persoanei vatamate pe toata durata urmaririi penale (de exemplu, in cazurile in care urmarirea penala este complexa si de durata, textul permite ca victima unei infractiuni de viol, tentativa de omor, lipsire de libertate in mod ilegal, trafic de persoane sau de minori ori a unei talharii in forma agravata, etc, sa nu fie informata despre stadiul urmaririi penale pe tot parcursul acesteia).

Referirea la datele comunicate de catre persoana vatamata prin „sesizarea” adresata organului de urmarire penala exclude de la beneficiul acestui drept categoria persoanelor vatamate din dosarele in care organul de urmarire penala nu a fost „sesizat” de acestea, ci s-a sesizat din oficiu ori a fost sesizat prin denunt.

Textul contravine astfel art. 53 alin. (2) din Constitutie, pentru ratiuni similare celor de mai sus, precum si art. 16 alin. (1) din Constitutie, operand o diferentiere nejustificata in cadrul aceleiasi categorii, respectiv cea a persoanelor vatamate.

8. Art. I pct. 41 din legea criticata incalca art. 21 alin. (3) si art. 131 alin. (1) din Constitutie

Art. I pct. 41 introduce lit. b1) la art. 83, ce prevede ca inculpatul are „dreptul de a fi incunostintat de data si ora efectuarii actului de urmarire penala ori a audierii realizate de judecatorul de drepturi si libertati.”

In urma acestei modificari, inculpatul va fi incunostintat de data, ora si locul efectuarii fiecarui act de urmarire penala si va putea participa la acestea. Astfel, toata activitatea de urmarire penala – inclusiv audierea partilor vatamate, a partilor civile, efectuarea unor perchezitii sau alte acte – se va efectua in prezenta inculpatului. Sunt contrazise astfel toate principiile elementare ale unei investigatii penale prealabile judecatii, transformandu-se activitatea de urmarire penala intr-o activitate publica si lipsita de orice confidentialitate. Spre exemplu, procurorul va trebui sa incunostinteze inculpatul despre faptul ca va efectua o perchezitie domiciliara la un alt inculpat sau la o alta persoana, fara a exista nicio garantie de pastrare a confidentialitatii.

In conditiile in care persoana vatamata sau partea civila nu beneficiaza de un drept similar norma contravine art. 21 alin. (3) din Constitutie referitor la dreptul la un proces echitabil.

Prevederea criticata nu era necesara, in conditiile in care, in reglementarea actuala, avocatul suspectului/inculpatului poate participa la toate actele de urmarire penala, in aceleasi conditii ca avocatul partii civile, iar prin aceasta reglementare devine mult mai dificila obtinerea de marturii corespunzatoare adevarului din partea unor persoane care, desi nu se afla in situatiile strict prevazute de lege pentru acordarea unor masuri de protectie, pot fi intimidate de prezenta suspectului/inculpatului. Prin consecintele sale norma contravine art. 131 alin. (1) din Constitutie potrivit caruia, in activitatea judiciara, Ministerul Public apara ordinea de drept, intrucat face mult mai dificila, daca nu chiar imposibila sarcina procurorilor de a apara ordinea de drept prin investigarea infractiunilor comise.

In concluzie, textul se impune sa fi examinat prin prisma incalcarii dispozitiilor art. 21 alin. (3) si art. 131 alin. (1) din Constitutie.

9. Art. I pct. 44 incalca art. 1 alin. (5) din Constitutie

Potrivit acestui punct, la art. 90 litera c) se modifica si va avea urmatorul cuprins: „c) in cursul judecatii in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani.”

Potrivit art. 59 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa, „Modificarea unui act normativ consta in schimbarea expresa a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia si in redarea lor intr-o noua formulare”. Dat fiind faptul ca nu exista nicio deosebire intre reglementarea actuala, cuprinsa in art. 90 lit. c) si cea preconizata in legea de modificare, adoptare unei modificari identice cu textul modificat incalca normele de tehnica legislativa si implicit art. 1 alin. (5) din Constitutie.

10. Art. I pct. 47 incalca art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (1), (2) si (3), precum si art. 124 alin. (2) din Constitutie

Potrivit acestui punct, la art. 92, alin. (2) si (7) se modifica si vor avea urmatorul cuprins: „(2) Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita sa fie incunostintat de data si ora efectuarii actului de urmarire penala ori a audierii realizate de judecatorul de drepturi si libertati. Incunostintarea se face prin notificare telefonica, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace. Suspectul sau inculpatul poate participa la efectuarea oricarui act de urmarire penala sau la orice audiere, la solicitarea acestuia. In cazul in care martorii sau subiectii procesuali considera ca au motive de temere in legatura cu aceste imprejurari pot solicita, potrivit legii, procurorului sau judecatorului statut de persoana amenintata sau protejata, dupa caz, atat in faza de urmarire penala cat si de judecata”.

Modificarea importanta preconizata prin acest articol vizeaza inserarea tezei a III-a, privind posibilitatea recunoscuta suspectului sau inculpatului de a participa la efectuarea oricarui act de urmarire penala sau audiere, la solicitarea acestuia.

Apreciem ca prin aceasta solutie legislativa sunt incalcate prevederile art. 21 alin. (1), (2) si (3) din Constitutie, potrivit carora „(1) Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept. (3) Partile au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil”.

Prin posibilitatea unilaterala recunoscuta suspectului sau inculpatului de a participa la efectuarea oricarui act de urmarire penala sau audiere, la solicitarea acestuia, este ingradit in mod indirect dreptul persoanei vatamate/al partii vatamate de a participa la procedurile judiciare, care, in aceste conditii, poate opta sa renunte la orice drept procesual pentru acest considerent, fiind consacrat dreptul suspectului sau inculpatului, fara niciun fel de restrictie, de a asista, inclusiv la ascultarea acesteia. Ca atare, in conditiile in care partile nu au drepturi proportionale, apreciem ca prin modificarea preconizata este incalcat principiul egalitatii armelor, garantie a dreptului la un proces echitabil, prevazut de art. 21 alin. (3) din Constitutie. De asemenea, apreciem ca sunt incalcate si prevederile art. 124 alin. (2) din Legea fundamentala, potrivit carora „justitia este unica, impartiala si egala pentru toti”.

Ascultarea persoanei vatamate/partii vatamate/martorilor in acuzare, in asemenea conditii, se poate transforma intr-o veritabila confruntare cu suspectul/inculpatul. Aceasta noua conceptie a legiuitorului este inserata in cuprinsul art. 92 Cod procedura penala, care are ca denumire marginala „Drepturile avocatului suspectului sau inculpatului”, drepturile suspectului sau ale inculpatului fiind reglementate in cuprinsul altor texte de lege, respectiv in continutul art. 78 si respectiv, art. 83 Cod procedura penala.

Art. 83 a fost supus modificarilor initiate de catre legiuitor, fiind introdusa dupa litera b) o noua litera, b1) care reglementeaza noul drept al inculpatului, respectiv acela „de a fi incunostintat de data si ora efectuarii actului de urmarire penala ori a audierii realizate de judecatorul de drepturi si libertati. Incunostintarea se face prin notificare telefonica, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, incheindu-se in acest sens un proces-verbal. Absenta sa nu impiedica efectuarea actului.”

Dincolo de faptul ca noul drept al inculpatului de a participa la efectuarea oricarui act de urmarire penala sau audiere, la solicitarea acestuia, se impunea a fi reglementat in continutul textelor de lege destinate reglementarii drepturilor suspectului sau inculpatului, consacrarea acestui drept neaga indirect, caracterul necontradictoriu al urmaririi penale. Astfel, prin art. 285 alin. (2) Cod procedura penala se consacra caracterul nepublic al procedurii din cursul urmaririi penale, text asupra caruia legiuitorul nu a intervenit.

Legea stabileste doar in sarcina avocatului, prin dispozitiile art. 94 alin. (5) (nemodificat) obligatia de a pastra confidentialitatea sau secretul datelor si actelor de care a luat cunostinta cu ocazia consultarii dosarului, aceasta obligatie nefiind impusa prin lege suspectului sau inculpatului, prin participarea acestuia la efectuarea oricarui act de urmarire penala ori audiere fiind pus in pericol grav caracterul nepublic al urmaririi penale.

Mai mult, nu trebuie omis faptul ca in Codul de procedura penala este reglementata „confruntarea”, in cuprinsul Titlului IV „Probele, mijloacele de proba si procedeele probatorii”, respectiv in art. 131 (nemodificat) ce permite atat organului de urmarire penala, cat si instantei de judecata, sa foloseasca acest mijloc de proba, daca acesta este necesar pentru lamurirea cauzei, si numai atunci „cand se constata ca exista contraziceri intre declaratiile persoanelor audiate in aceeasi cauza”. Potrivit alin. (2) al acestui text de lege, „persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele si imprejurarile in privinta carora declaratiile date anterior se contrazic”.

Astfel, legiuitorul a statuat ca ascultarea persoanelor din aceeasi cauza nu se realizeaza in acelasi timp decat dupa ascultarea acestora separata si doar asupra chestiunilor punctuale cu privire la care apar contraziceri, toate acestea fiind supuse scopului esential al procesului penal, si anume cel al lamuririi cauzei sub toate aspectele.

Astfel de contradictii in cuprinsul aceluiasi act normativ lipsesc norma de previzibilitate, aducandu-se atingere cerintelor de calitate a legii prevazute de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentala.

Mai mult, acordarea beneficiului unor institutii speciale de protectie a victimelor infractiunii/martorilor, implica trecerea unor intervale importante de timp si alocarea unor resurse umane ori financiare suplimentare, ceea ce poate conduce la epuizarea termenului introdus prin art. 305 alin. (11) din legea criticata.

11. Art. I pct. 49 din legea supusa controlului de constitutionalitate incalca art. 1 alin. (2) si alin. (5), art. 124 alin. (3), art. 126 alin. (1) din Constitutie

La art. I pct. 49, la art. 97 se introduce un nou alineat, alin. (4), cu urmatorul cuprins: „Pentru a putea servi la pronuntarea unei solutii de trimitere in judecata, de renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei, mijloacele de proba prevazute la alin. (2) lit. f) trebuie sa poata fi verificate din punct de vedere al legalitatii obtinerii lor si expertizate, in vederea stabilirii realitatii ori veridicitatii acestora.”

Textul nu are un caracter suficient de clar si previzibil, fiind incalcat principiul securitatii raporturilor juridice. Nu este prevazut suficient de clar ce activitati ar trebui sa desfasoare organele judiciare pentru verificarea legalitatii obtinerii mijlocului de proba, daca este obligatorie expertiza, ce gen de expertiza, conditiile in care trebuie realizata expertizarea, etc.

De asemenea, norma este neclara si impredictibila si cu privire la domeniul de aplicare: procedeul probator al expertizei nu este aplicabil oricarui mijloc de proba, astfel ca nu se poate stabili cum se vor putea utiliza mijloacele de proba permise de lege, atunci cand natura lor nu permite „expertizarea”; apoi, termenul „expertizate”, in lipsa unui obiectiv concret, a unui criteriu, nu permite identificarea acelor aspecte care sa fie supuse verificarii.

Textul este contrar si principiului general al legalitatii cu referire speciala la administrarea probelor, intrucat permite concluzia ca numai mijloacele de proba de la lit. f) trebuie verificate sub aspectul legalitatii obtinerii lor, cand, in realitate, toate mijloacele de proba trebuie sa fie supuse acelorasi exigente, incalcarea acestora fiind sanctionata cu nulitatea absoluta, potrivit art. 102 alin. (2) din Codul de procedura penala (art. I pct. 51).

Introducerea acestor „dispozitii prin care se sanctioneaza cu nulitatea absoluta orice incalcare a normelor de procedura privitoare la administrarea probelor, indiferent de importanta incalcarii, de motivul care a determinat-o sau de valoarea intrinseca a probei administrate” se ignora „principiul independentei judecatorilor, prevazut de art. 124 alin. (3) din Constitutie, se elimina nu numai dreptul judecatorului de a aprecia daca intr-o situatie concreta s-a adus o vatamare esentiala a drepturilor procesuale ale partilor, care sa justifice neluarea in considerare a mijlocului de proba, dar si posibilitatea de a stabili valoarea acestuia si, implicit, de a stabili adevarul in cauza. Se incalca astfel principiul aflarii adevarului, adica dreptul la un proces echitabil al partii interesate in luarea in considerare a tuturor probelor administrate care contribuie la aflarea adevarului, si principiul dreptatii, consacrat de art. 1 alin. (2) din Constitutie ca o valoare suprema a statului de drept. Astfel, reglementarea criticata nu distinge intre neregularitatea de forma a obtinerii mijloacelor de proba si nelegalitatea procedurii de obtinere a acestora, intre efectele vatamatoare grave care nu pot fi inlaturate altfel decat prin anularea mijlocului de proba si nelegalitatile cu consecinte neinsemnate si care pot fi remediate, si intre continutul probator important pentru aflarea si stabilirea adevarului si continutul probator nesemnificativ, ceea ce este de esenta determinarii valorii probatorii a mijloacelor de proba. Iata ca acestea sunt dovezi suficiente care, printr-un formalism daunator stabilirii adevarului si realizarii dreptatii ca valoare suprema prevazuta de art. 1 din Legea fundamentala, consacra un text superficial si imprecis formulat.” (Decizia Curtii Constitutionale nr. 54/2009).

Potrivit art. 172 din Codul de procedura penala, in vigoare si nemodificat, expertiza se dispune pentru lamurirea unor fapte sau imprejurari in vederea aflarii adevarului si, astfel cum a statuat Curtea Constitutionala in Decizia nr. 59/2009, „nu poate avea drept scop stabilirea de catre expert a legalitatii obtinerii mijloacelor de proba. A accepta o astfel de posibilitate echivaleaza cu accesul nelimitat la dreptul de a contesta legalitatea tuturor mijloacelor de proba administrate intr-o cauza. Pe cale de consecinta, s-ar aduce grave prejudicii dreptului la solutionarea cauzei intr-un termen rezonabil ca o componenta a dreptului la un proces echitabil, procurorul sau judecatorul fiind obligat, in detrimentul infaptuirii actului de justitie, sa administreze uneori inutil astfel de probe cu efect dirimant asupra procesului penal”.

Pe de alta parte, astfel cum a statuat si Curtea Constitutionala in decizia antereferita, expertiza este un mijloc de proba. „Cu toate acestea, prin instituirea caracterului obligatoriu al efectuarii sale cu un obiectiv prestabilit, ii este conferita o valoare peremptorie de o forta superioara celorlalte probe administrate intr-o cauza. Prin definitie, expertiza este o cercetare efectuata, la cerere, de o persoana care poseda cunostinte temeinice intr-un anumit domeniu, asupra unei probleme din acel domeniu. Or, in domeniul aplicarii legii intr-o cauza dedusa judecatii, inclusiv in ceea ce priveste legalitatea administrarii mijloacelor de proba, expert este insusi judecatorul cauzei, care, in virtutea pregatirii sale profesionale si a statutului sau de independenta, are competenta de a decide cu privire la raporturile juridice deduse judecatii, a mijloacelor de proba administrate si a normelor juridice aplicabile. Din aceasta perspectiva, textul de lege analizat, prin care se prevede ca evaluarea legalitatii unui mijloc de proba poate fi facuta de catre o alta autoritate decat judecatorul cauzei, in prima instanta sau in caile de atac, contravine principiului independentei judecatorilor”.

Asa fiind, Curtea a conchis ca este „inadmisibil sa se consacre ideea unui transfer de autoritate a deciziei de la organul de urmarire penala ori instanta de judecata la expert, cu atat mai mult cu cat sarcina administrarii probelor, conditionata de caracterul concludent si util al acestora, revine (...) primilor. Aceasta deoarece s-ar leza principiul constitutional al separatiei puterilor in stat, judecatorul sau procurorul fiind tinut sa se conformeze unui status quo legal sau ilegal, asa cum a fost stabilit de expert. Or, de vreme ce, potrivit art. 126 alin. (1) si art. 124 alin. (3) din Legea fundamentala, „Justitia se realizeaza prin Inalta Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege” si „Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii”, nu poate fi primita reglementarea care confera expertului, auxiliar al justitiei ori martor stiintific, dupa unele opinii, prerogativa dispozitiei. In acest sens a statuat Curtea Constitutionala cu prilejul pronuntarii Deciziei nr. 742 din 24 iunie 2008, retinand in esenta ca, in cadrul democratiei constitutionale, este nepermisa atribuirea competentei sefului unei unitati de politie sa decida cu privire la o propunere formulata de catre judecator sau de procuror. ” Mutatis mutandis, aceste argumente sunt valabile si in prezenta critica de neconstitutionalitate.

12. Art. I pct. 52 incalca art. 1 alin. (4) si (5), precum si art. 124 alin. (1) si (3) din Constitutie

La acest punct, art. 103 alin. (2) si alin. (3) se modifica si vor avea urmatorul cuprins: „(2) In luarea deciziei asupra existentei infractiunii si a vinovatiei inculpatului instanta hotaraste motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci cand instanta are convingerea ca acuzatia a fost dovedita dincolo de orice indoiala. (3) Hotararea de condamnare, de aplicare a unei masuri educative de renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei nu se poate intemeia in masura determinanta pe declaratiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejati. De asemenea, aceasta nu se poate intemeia pe declaratiile inculpatilor din acea cauza, ale martorilor care beneficiaza de exonerare de raspundere pentru faptele denuntate sau pe declaratiile celor care beneficiaza de dispozitii legale de favoare pentru declaratiile date in fata organelor judiciare, daca aceste probe nu se coroboreaza si cu altele, administrate legal in cauza. Hotararea de condamnare, de aplicare a unei masuri educative, de renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei nu se poate intemeia in nicio masura pe refuzul de a da declaratii al inculpatului.”

Apreciem ca prevederile art. 103 alin. (2) incalca art. 124 alin. (1) din Constitutie referitor la infaptuirea justitiei. Prin adoptarea criteriului absolut „dincolo de orice indoiala” se extinde standardul de evaluare a probelor administrate de la o „indoiala rationala” permisa de actuala reglementare („dincolo de orice indoiala rezonabila”) la o indoiala nerationala, acesta fiind singurul tip de indoiala care nu este acoperit de standardul din reglementarea activa in prezent.

Cu privire la sintagma „dincolo de orice dubiu rezonabil”, Curtea Constitutionala a statuat ca „aceasta confera procedurii penale un caracter echitabil, deoarece, pe langa faptul ca, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedura penala, orice indoiala in formarea convingerii organelor judiciare se interpreteaza in favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nefiind unul absolut, ci unul marginit de existenta unor mijloace compensatorii care sa asigure existenta unui echilibru suficient intre acuzare si aparare. In acest sens prin Hotararea din 15 decembrie 2011, pronuntata in Cauza Al-Khawaja si Tahery impotriva Regatului Unit (paragrafele 131, 134 si 147), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca, in cazul in care marturia neverificata depusa de un martor se coroboreaza cu alte mijloace de proba, aprecierea caracterului sau determinant depinde de forta probatorie a celorlalte mijloace de proba. In fapt, termenul „determinant (a)” trebuie interpretat intr-un sens restrans, ca desemnand o proba de asemenea relevanta sau importanta incat este in masura sa determine solutia cauzei. Asa fiind, s-a concluzionat ca, atunci cand o declaratie relatata reprezinta proba exclusiva sau determinanta impotriva acuzatului, admiterea sa ca mijloc de proba nu implica automat incalcarea art. 6 par. 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. In acelasi timp, atunci cand o condamnare se bazeaza exclusiv sau in mod determinant pe marturiile martorilor care nu se infatiseaza in instanta, Curtea trebuie sa supuna procedura celei mai riguroase examinari. Din cauza riscurilor inerente admiterii probelor de acest tip, instanta europeana a stabilit ca in fiecare dintre cauze trebuie sa existe suficiente elemente de contrabalansare care sa ofere posibilitatea ca o condamnare sa se bazeze pe o astfel de proba numai daca aceasta este suficient de fiabila tinand seama de importanta ei in cauza.

Cat priveste conceptul de indoiala rezonabila, prin aceeasi decizie (par. 42), Curtea a constatat ca acesta este tot de sorginte jurisprudential-europeana, intelesul fiind regasit, de exemplu, in Hotararea din 11 iulie 2006, pronuntata in Cauza Boicenco impotriva Republicii Moldova (par. 104), potrivit careia standardul de proba „dincolo de un dubiu rezonabil” permite deducerea sa si din coexistenta unor concluzii suficient de intemeiate, clare si concordante sau a unor prezumtii de fapt similare si incontestabile.”

Distinct de cele aratate, Curtea a retinut ca „standardul probei dincolo de orice indoiala rezonabila isi are originea in modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifica doua orientari majore: cea a capacitatii probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecatorului aflat in situatia de a solutiona o cauza penala, orientare specifica sistemului de drept continental, si cea a capacitatii probelor de a demonstra vinovatia, dincolo de orice indoiala rezonabila, specifica sistemului de drept anglo-saxon si jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Din analiza sistematica a intregului Cod de procedura penala rezulta inlocuirea de catre legiuitor in cuprinsul noii reglementari a orientarii specifice dreptului continental, bazata pe formarea convingerii intime a judecatorului, care a existat in Codul de procedura penala din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluata in legislatia romaneasca din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (...)

Asadar, judecatorul trebuie convins „dincolo de orice dubiu rezonabil” de catre procuror sau de catre parti, el neavand sarcina de a administra probe pentru aflarea adevarului, asa cum se intampla sub imperiul vechiului cod, decat in mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezulta din prevederile art. 100 alin. (2) din Codul de procedura penala.

Preluarea in sistemul continental a standardului probei dincolo de orice indoiala rezonabila, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendintei de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecatorului care, in esenta sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin inteles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la randul sau, constituie o garantie a prezumtiei de nevinovatie si reflecta modul in care principiul aflarii adevarului, consacrat la art. 5 din Codul de procedura penala, este aplicat in materia probatiunii. El se refera la aceea ca, in masura in care dovezile administrate pentru sustinerea vinovatiei celui acuzat contin o informatie indoielnica tocmai cu privire la vinovatia faptuitorului, in legatura cu fapta imputata, instantele judecatoresti nu isi pot forma o convingere care sa se constituie intr-o certitudine si, de aceea, ele trebuie sa concluzioneze in sensul nevinovatiei acuzatului si sa il achite.

Aceasta modificare de viziune a fost pusa de legiuitor in acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede ca aceasta apartine, in special, procurorului, iar, in actiunea civila, partii civile sau, dupa caz, procurorului, care exercita actiunea civila, in cazul in care persoana vatamata este lipsita de capacitate de exercitiu sau are capacitate de exercitiu restransa, potrivit art. 99 alin. (1) din Codul de procedura penala.

Asa fiind, standardul probei dincolo de orice indoiala rezonabila din cuprinsul dispozitiilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedura penala constituie o garantie procesuala a aflarii adevarului si, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigura respectarea prezumtiei de nevinovatie pana la momentul asumarii de catre judecator a convingerii cu privire la vinovatia inculpatului, dincolo de orice indoiala rezonabila, asumare concretizata prin pronuntarea hotararii judecatoresti de condamnare” (Decizia Curtii Constitutionale nr. 47/2016).

In mod suplimentar, apreciem ca sintagma utilizata in alin. (3) al art. 103, „in masura determinanta” nu indeplineste cerintele privind claritatea si previzibilitatea legii, in sensul art. 1 alin. (5) din Constitutie, reprezentand totodata o incalcare a art. 1 alin. (4) din Legea fundamentala, prin incalcarea principiului separatiei si echilibrului puterilor in stat, legiuitorul fiind cel care stabileste si impune judecatorului proportia pe care trebuie sa o aiba anumite probe in procesul complex al deliberarii, al coroborarii probelor si al aprecierii puterii doveditoare a acestora.

De asemenea, dispozitiile art. 103 alin. (3), incalca si prevederile art. 124 alin. (3) din Constitutie, potrivit carora „judecatorii sunt independenti si se supun numai legii”, reprezentand o incalcare a independentei judecatorilor in realizarea procesului complex de coroborare si apreciere a probelor administrate in cauzele penale, acesta fiind ingradit de „cuantificarea” valorii unor probe in raport cu altele, impusa de catre legiuitor, marja de apreciere subiectiva a judecatorului, inerenta oricarui proces de deliberare, fiind eliminata.

De altfel, dispozitiile alin. (1) al art. 103, mentinute, potrivit carora „probele nu au o valoare dinainte stabilita prin lege” contrazic prevederile din alin. (3) al aceluiasi articol, care impune „masuri determinante” in aprecierea valorii anumitor probe. In concluzie, aceste modificari constituie o incalcare a principiului liberei aprecieri a probelor, incalca dreptul la un proces echitabil, constituie o imixtiune a legiuitorului in activitatea judecatorului si incalca principiul separatiei si echilibrului puterilor in stat.

13. Art. I pct. 56 si 57 din legea supusa controlului de constitutionalitate incalca art. 1 alin. (5) din Constitutie

Potrivit art. I pct. 56, la articolul 110, dupa alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (11), cu urmatorul cuprins: „Declaratiile suspectului sau inculpatului vor fi inregistrate, la cerere, cu mijloace tehnice audio si puse integral la dispozitia apararii.”

Potrivit art. I pct. 57, la articolul 110, alineatul (5) se modifica si va avea urmatorul cuprins: „In cursul urmaririi penale, audierea suspectului sau inculpatului de catre procuror se inregistreaza cu mijloace tehnice audio sau audio-video.”

Din examinarea celor doua modificari preconizate, constatam existenta unor paralelisme legislative, care afecteaza calitatea si precizia reglementarii, nefiind de natura a lamuri intentia legiuitorului cu privire la obligativitatea sau nu a inregistrarii declaratiilor suspectului sau inculpatului, concluzia putand fi aceea ca in cursul intregului proces penal, inregistrarea acestor declaratii se realizeaza la cerere si, doar in cursul urmaririi penale, inregistrarea este imperativa.

14. Art. I pct. 70 din legea criticata incalca prevederile 1 alin. (5) si art. 131 alin. (1) din Constitutie

Art. I pct. 70 din legea criticata cu referire la art. 139 alin. (3) prevede: „Inregistrarile prevazute in prezentul capitol, efectuate de parti si de subiectii procesuali principali, constituie mijloace de proba cand privesc propriile convorbiri sau comunicari pe care le-au purtat cu tertii.”

Prin aceasta modalitate se elimina un mijloc de proba important, fiind incalcat art. 131 alin. (1) din Constitutie privind ordinea de drept si interesele generale ale societatii. Prin limitarea inregistrarilor efectuate doar de parti si subiecti procesuali principali, sunt excluse inregistrarile efectuate de persoane, altele decat cele expres si limitativ prevazute de lege. Spre exemplu, daca o persoana filmeaza momentul in care o persoana primeste un folos necuvenit, acea filmare nu va putea fi folosita ca proba, pentru ca filmarea nu este realizata de catre una din partile din dosar.

De asemenea, sintagma „inregistrari de pe camere de supraveghere” este neclara: legea nu prevede categoria „camere de supraveghere”, in schimb exista o multitudine de dispozitive prevazute cu camere de luat vederi, despre care, din continutul textului, nu se poate stabili daca au sau nu natura celor vizate de aceasta norma.

Renuntarea la conditia de legalitate prevazuta de textul actual este de natura sa coboare standardul de protectie: simplul fapt al efectuarii unei inregistrari intr-un loc public nu ii confera legalitate. Spre exemplu, sub imperiul legii actuale, o convorbire privata, chiar purtata intr-un loc public nu poate fi interceptata de un organ judiciar decat in conditiile prevazute de art. 139 alin. (1).

In concluzie, modificarea contravine atat art. 131 alin. (1) cat si art. art. 1 alin. (5) din Constitutie.

15. Art. I pct. 72 din legea supusa controlului de constitutionalitate incalca art. 1 alin. (4) si (5), precum si art. 131 alin. (1) din Constitutie

Potrivit acestui punct art. 140 alin. (2) se modifica si va avea urmatorul cuprins: „Cererea formulata de procuror trebuie sa cuprinda: indicarea masurilor de supraveghere tehnica care se solicita a fi dispuse, numele sau alte date de identificare a persoanei impotriva careia se dispune masura, daca sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezulta savarsirea unei infractiuni pentru care se poate dispune masura, indicarea faptei si a incadrarii juridice, iar, in cazul masurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, daca se solicita si incuviintarea ca organele de urmarire penala sa patrunda in spatii private indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmeaza a fi folosite pentru executarea masurii supravegherii tehnice, motivarea caracterului proportional si subsidiar al masurii. Procurorul trebuie sa inainteze dosarul judecatorului de drepturi si libertati.”

Prevederile sus-mentionate se refera strict la activitatea din cursul urmaririi penale, desfasurata de catre procuror, astfel ca utilizarea sintagmei „indicarea probelor ori a datelor din care rezulta savarsirea unei infractiuni” nu respecta viziunea noua a legiuitorului si scopul activitatii reglementate, acela de strangere a probelor atat in acuzare, cat si in aparare. In forma modificata, aceasta sintagma poate caracteriza doar activitatea unei instante de judecata, care conchide in mod exclusiv asupra „savarsirii infractiunii”, in faza de urmarire penala, legiuitorul folosind in mod constant, in noua forma, sintagma „probe sau indicii temeinice privind savarsirea unei infractiuni”, pentru a inlocui forma in vigoare, respectiv aceea de „suspiciune rezonabila cu privire la savarsirea unei infractiuni”.

Inlocuirea sintagmei „suspiciune rezonabila cu privire la savarsirea unei infractiuni” cu „indicarea probelor ori a datelor din care rezulta savarsirea unei infractiuni” presupune o concluzie care nu poate apartine decat unei instante de judecata, dupa administrarea tuturor probelor, dupa terminarea cercetarii judecatoresti, ceea ce contravine principiului separatiei puterilor in stat reglementat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentala.

In plus, in conditiile in care in continutul celorlalte reglementari din cuprinsul aceluiasi capitol este folosita in mod constant sintagma „exista probe sau indicii temeinice cu privire le pregatirea sau savarsirea unei infractiuni” (art. 1461 alin. (1), lit. a); art. 147 alin. (1), lit. a); art. 148 alin. (1), lit. a); art. 150 alin. (1), lit. a); art. 152 alin. (1), lit. a); art. 154, alin. (1); art. 159 alin. (14), lit. b), etc.) contradictiile cu aceasta prevedere lipsesc norma de claritate si previzibilitate, contrar art. 1 alin. (5) din Constitutie, in componenta privind calitatea legii.

Mai mult, prin folosirea sintagmei „indicarea probelor ori a datelor din care rezulta savarsirea unei infractiuni” este afectat si rolul Ministerului Public limitandu-i-se posibilitatea de a-si indeplini misiunea data de legiuitorul constituant, aceea de a apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor.

16. Art. I pct. 73 din legea criticata incalca art. 1 alin. (5) si art. 131 alin. (1) din Constitutie

La art. I pct. 73 din legea criticata se introduce alin. (41) la art. 143. In continutul acestuia, teza a IV-a prevede ca: „(...) In cazul in care, pe parcursul derularii activitatii de interceptare sau inregistrare a convorbirilor, comunicarilor sau conversatiilor rezulta indiciile savarsirii si a altor infractiuni, poate fi ceruta completarea mandatului si cu privire la acele infractiuni. Convorbirile, comunicarile sau conversatiile interceptate si inregistrate, pot fi folosite numai pentru probarea faptei ce formeaza obiectul cercetarii ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor pentru care s-a solicitat autorizarea de la judecatorul de drepturi si libertati. ”

Modificarea realizata constituie o imixtiune in competenta organului de urmarire penala si aduce atingere atributiilor procurorilor consacrate prin art. 131 din Constitutie si art. 8 Cod procedura penala referitoare la constatarea la timp si in mod complet a faptelor ce constituie infractiuni. In acelasi timp, sunt incalcate exigentele constitutionale de claritate si previzibilitate a legii, in conditiile in care se face referire la o procedura de completare a mandatului care nu este reglementata nicaieri in cuprinsul actului normativ.

De asemenea, imposibilitatea folosirii inregistrarilor pentru dovedirea altor infractiuni poate aduce atingere principiului legalitatii procesului penal, intrucat organele judiciare nu pot folosi probe administrate in mod legal pentru a stabili existenta unei infractiuni, indiferent de gravitatea acesteia.

Prevederile referitoare la completarea mandatului nu acopera aceste ipoteze, avand in vedere ca textul nu prevede care este organul judiciar poate solicita completarea, care este termenul in care poate formula solicitarea, care este instanta competenta sa se pronunte asupra solicitarii, in ce termen si in ce conditii procesuale ori daca solicitarea poate fi formulata si dupa solutionarea cauzei, daca datele referitoare la savarsirea noii infractiuni au fost obtinute ulterior acestui moment.

17. Art. I pct. 74 din legea criticata incalca prevederile art. 1 alin. (5) si art. 26 alin. (1) din Constitutie

Potrivit punctului criticat cu referire la alin. (1) si (2) ale art. 145: „(1) Dupa incetarea masurii de supraveghere tehnica, procurorul informeaza, in scris, in cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat, precum si pe toate persoanele care au fost supravegheate tehnic in legatura cu subiectul mandatului si care nu au avut nicio calitate in cadrul urmaririi penale si pe orice persoana independent de calitatea avuta de aceasta in cadrul urmaririi penale, despre masura de supraveghere tehnica ce a fost luata in privinta sa. (2) Dupa momentul informarii, persoana supravegheata are dreptul de a lua cunostinta, la cerere, de continutul proceselor-verbale in care sunt consemnate activitatile de supraveghere tehnica efectuate. De asemenea, procurorul trebuie sa asigure, la cerere, ascultarea integrala a convorbirilor, comunicarilor sau conversatiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnica.”

Noua reglementare stabileste obligativitatea de a comunica si de a permite tuturor persoanelor care au fost inregistrate incidental, chiar daca nu au calitate procesuala, sa aiba acces la inregistrari, aceasta masura fiind de natura a incalca in mod direct principiul confidentialitatii urmaririi penale.

Prin aceasta reglementare se instituite drepturi procesuale pentru persoane care nu au nici o calitate procesuala intr-o procedura judiciara in curs, precum dreptul de a asculta propriile interceptari si de a viziona inregistrarile.

In acelasi timp, se observa o imprecizie a formularii „toate persoanele care au fost supravegheate tehnic in legatura cu subiectul mandatului si care nu au avut nicio calitate in cadrul urmaririi penale si pe orice persoana independent de calitatea avuta de aceasta in cadrul urmaririi penale.”

Aceasta dispozitie poate deveni imposibil de aplicat in practica in situatia in care nu este posibila identificarea tertilor, intrucat acestia utilizeaza cartele PrePay.

Modificarea art. 145 alin. (2) in sensul ca procurorul trebuie sa asigure, la cerere, ascultarea integrala a convorbirilor, comunicarilor sau conversatiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnica, poate aduce atingere dreptului la viata intima, familiala si privata a altor persoane, consacrat de art. 26 alin. (1) din Constitutie.

18. Art. I pct. 76 din legea criticata incalca prevederile art. 15 alin. (2) din Constitutie

Art. I pct. 76 din legea criticata introduce un nou articol, art. 1451, care la alin. (4) stabileste ca: „Daca din datele si informatiile obtinute in baza mandatelor de supraveghere tehnica rezulta probe sau indicii temeinice cu privire la savarsirea unei alte infractiuni decat cele prevazute la alin. (2), datele si informatiile se inainteaza procurorului, care poate proceda potrivit art. 140 si 141, care se aplica in mod corespunzator.”

Norma incalca principiul constitutional al activitatii legii, in conditiile in care prevede ca interceptarile obtinute in baza unor mandate de siguranta nationala si administrate deja ca probe in dosarele in curs nu mai pot fi utilizate ca urmare a intrarii in vigoare a legii noi. Conform art. 15 alin. (2) din Constitutie, legea dispune numai pentru viitor, iar singura exceptie de la acest principiu o reprezinta legea penala mai favorabila.

O lege noua nu poate, asadar, exclude folosirea unor mijloace de proba administrate cu respectarea legii in vigoare la indeplinirea actului procesual. Pe de alta parte, dispozitiile art. 1451 alin. (1) Cod procedura penala, care limiteaza folosirea ca probe a interceptarilor obtinute in baza unor mandate de siguranta nationala, poate aduce atingere principiului legalitatii procesului penal, avand in vedere ca exclude posibilitatea dovedirii unor infractiuni grave, precum faptele savarsite cu violenta.

19. Art. I pct. 89 din legea criticata incalca art. 1 alin. (5) din Constitutie

Potrivit acestui punct, la art. 158 alin. (2), literele a) si b) se modifica si vor avea urmatorul cuprins: „a) descrierea locului unde urmeaza a se efectua perchezitia, iar daca sunt probe sau indicii temeinice privind existenta sau posibilitatea transferarii probelor, datelor sau persoanelor cautate in locuri invecinate, descrierea acestor locuri; b) indicarea elementelor de fapt ori a datelor din care rezulta probe sau indicii temeinice;”

Se constata o contradictie a continutului modificarilor legislative in materia perchezitiei, prin mentinerea art. 157 alin. (1) in forma actuala si modificarea doar a art. 158 alin. (1) si alin. (2) lit. a), sub aspectul folosirii, in cuprinsul celui dintai text de lege, a sintagmei „daca exista o suspiciune rezonabila cu privire la savarsirea unei infractiuni”, pentru ca, prin modificarile preconizate la art. 158, sa se introduca sintagma „probe sau indicii temeinice”.

Astfel de contradictii regasite la nivelul dispozitiilor aceleasi institutii conduc la o incalcare a cerintelor de calitate a legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constitutie.

Apreciem ca pentru o legiferare clara si precisa, impusa de cerinta de calitate a legii prin prevederile art. 1 alin. (5) din Constitutie, se impune adoptarea unei viziuni si opinii unitare cu privire fie la mentinerea actualei reglementari in privinta existentei unei „suspiciuni rezonabile de savarsire a unei infractiuni”, fie la adoptarea in mod unitar a conceptiei, existente si anterior, privind necesitatea existentei unor „probe sau indicii temeinice privind savarsirea unei infractiuni”.

20. Art. I pct. 99 incalca art. 1 alin. (5) din Constitutie

La art. I pct. 99 din legea criticata se introduce un nou alineat, alin. (151) la art. 168, cu urmatorul cuprins: „(151) Datele obtinute dintr-un sistem informatic sau dintr-un sistem de stocare a datelor informatice care nu au legatura cu infractiunea pentru care se efectueaza urmarirea penala si pentru care a fost autorizata perchezitia in acea cauza se sterg definitiv din copiile efectuate in baza alin. (9) si nu pot fi folosite in alte cauze penale si pentru dovedirea altor fapte, pentru care nu exista mandat de perchezitie. In cazul in care, pe parcursul perchezitionarii sistemului de stocare a datelor informatice, se descopera indicii din care rezulta suspiciuni de savarsire a altor fapte penale, se poate solicita mandat de perchezitie informatica si in legatura cu acele fapte sau persoane.”

Textul alin. (151) este neclar, intrucat se refera la un mandat de perchezitie obtinut ulterior, fara ca legea sa prevada si sa reglementeze o atare institutie – mandatul „ulterior” – si nici procedura de solicitare si de obtinere a unui atare mandat, ceea ce contravine standardelor privind calitatea legii, impuse de art. 1 alin. (5) din Constitutie si consacrate in jurisprudenta Curtii Constitutionale.

21. Art. I pct. 104 - 105 si pct. 112 din legea criticata incalca art. 1 alin. (5) din Constitutie

Art. 172, alin. (4) se modifica si va avea urmatorul cuprins: „Expertiza se efectueaza de catre experti autorizati sau recunoscuti din tara sau din strainatate”.

De asemenea, la art. 172, dupa alin. (8) se introduce un nou alineat, alin. (81), cu urmatorul cuprins: „Participarea nemijlocita a expertilor independenti autorizati, observatiile acestora fata de obiectivele expertizei, materialele de expertizat, metodele utilizate, analizele efectuate si concluziile se consemneaza in raportul de expertiza al expertilor desemnati, in obiectiuni sau intr-un raport de expertiza independent.”

Totodata, la pct. 112 din legea criticata se modifica art. 178 alin. (5): „In situatia in care expertiza a fost efectuata in lipsa partilor ori a subiectilor procesuali principali, acestia sau avocatul lor sunt incunostintati cu privire la intocmirea raportului de expertiza si cu privire la dreptul la studierea si contestarea raportului, precum si alegerea unui expert parte care sa intocmeasca obiectiuni la raportul organelor judiciare.”

Modificarile preconizate in materia expertizei, prin dispozitiile art. 172 alin. (4) si (81), precum si ale art. 178 alin. (5) genereaza incoerente incompatibile cu exigentele art. 1 alin. (5) din Constitutie, prin diversitatea terminologiei utilizate si lipsa de reglementare a unor termeni nou introdusi, fara explicatii ori reglementari suplimentare, care sa permita intelegerea si o aplicare unitara de catre organele judiciare a acestor noi dispozitii.

In concret, prin dispozitiile art. 172 alin. (4) Cod procedura penala, se prevede ca expertiza se efectueaza de catre „experti autorizati sau recunoscuti”; ultimul termen utilizat, „recunoscuti” este utilizat de catre legiuitor in mod cu totul izolat in intreaga reglementare in materia expertizei, nefiind stabilite criteriile „recunoasterii” si nici conditiile in care organele judiciare pot desemna un expert „recunoscut”, dar neautorizat.

De asemenea, prevederile art. 178 alin. (5) Cod procedura penala fac referire la alegerea unui „expert parte”, notiune care, de asemenea, nu este folosita in reglementarea in materie, nu este explicata, neputandu-se stabili cu claritate, in mod unitar si neechivoc, care este statutul unui asemenea expert.

22. Art. I pct. 121 din legea supusa controlului de constitutionalitate incalca prevederile art. 1 alin. (5) din Constitutie

In noua redactare, art. 211 din Codul de procedura penala prevede ca: „(1) In cursul urmaririi penale, procurorul poate dispune luarea masurii controlului judiciar fata de inculpat, pe o perioada de cel mult 30 de zile care poate fi prelungit cu cel mult 150 de zile, daca aceasta masura preventiva este necesara pentru realizarea scopului prevazut la art. 202 alin. (1). (2) Instanta de judecata, in cursul judecatii, poate dispune luarea masurii controlului judiciar fata de inculpat, daca sunt indeplinite conditiile prevazute la alin. (1) pe o perioada de cel mult 30 de zile care poate fi prelungit cu cel mult 150 de zile.”

In contradictie cu aceste modificari, art. 2151 alin. (1) si (6) Cod procedura penala (nemodificat), prevede posibilitatea luarii masurii controlului judiciar de catre procuror pe o durata de cel mult 60 de zile, fiind prevazut, totodata, ca durata masurii controlului judiciar nu poate sa depaseasca un an, daca pedeapsa prevazuta de lege este amenda sau inchisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, daca pedeapsa prevazuta de lege este detentiunea pe viata sau inchisoarea mai mare de 5 ani.

In ceea ce priveste instanta de judecata, art. 211 alin. (2) Cod procedura penala, astfel cum a fost modificat, prevede ca in cursul judecatii, instanta poate dispune luarea masurii controlului judiciar fata de inculpat, daca sunt indeplinite conditiile prevazute la alin. (1) pe o perioada de cel mult 30 de zile care poate fi prelungit cu cel mult 150 de zile.

In acelasi timp, in contradictie cu prevederile mentionate, art. 2151 alin. (7) prevede ca in cursul judecatii, durata totala a controlului judiciar nu poate depasi un termen rezonabil si, in toate cazurile, nu poate depasi 5 ani de la momentul trimiterii in judecata.

In aceste conditii, contradictiile evidentiate anterior creeaza imprevizibilitate, textele de lege prezentand serioase carente privind calitatea, intrucat nu permit stabilirea precisa a intentiei legiuitorului sub aspectul duratei termenelor reglementate, pentru a asigura o corecta aplicare a prevederilor privind luarea, prelungirea ori durata totala a acestei masuri preventive.

23. Art. I pct. 183 din legea criticata incalca art. 1 alin. (5) din Constitutie

Art. 282 alin. (2) se modifica si va avea urmatorul cuprins: „(2) Nulitatea relativa poate fi invocata de procuror, suspect, inculpat, celelalte parti sau persoana vatamata, atunci cand exista un interes procesual propriu in respectarea dispozitiei legale incalcate, precum si din oficiu, de catre judecatorul de drepturi si libertati si instanta de judecata.”

Prin stabilirea acestui regim juridic al nulitatii relative, legiuitorul, in fapt, nu a mai respectat nici un criteriu de delimitare intre nulitatea absoluta si cea relativa, instituind obligatia invocarii nulitatii relative si de catre judecatorul de drepturi si libertati si instanta de judecata.

Codul de procedura penala a prevazut, sub sanctiunea nulitatii, unele dispozitii care reglementeaza desfasurarea procesului penal, incalcarile fiind sanctionate prin instituirea unor nulitati, fie absolute, fie relative.

In modificarile preconizate se mentine aceasta conceptie in ceea ce priveste natura nulitatii ce intervine in cazul incalcarii dispozitiilor procesual penale, aceasta putand fi absoluta sau relativa, fiecare avand regim propriu de invocare, descris in cuprinsul art. 281 (avand denumire marginala „nulitatile absolute”) si art. 282 (avand ca denumire marginala „nulitatile relative”).

Astfel, potrivit art. 281 alin. (2) Cod procedura penala, nemodificat, nulitatea absoluta se constata din oficiu sau la cerere. Prin modificarea art. 282 alin. (2) – care reglementeaza nulitatea relativa – se statueaza ca aceasta „poate fi invocata de procuror, suspect, inculpat, celelalte parti sau persoana vatamata, atunci cand exista un interes procesual propriu in respectarea dispozitiei legale incalcate, precum si din oficiu, de catre judecatorul de drepturi si libertati si instanta de judecata.”

Sub aspectul celui in drept sa solicite constatarea nulitatii relative, legiuitorul a creat egalitate intre nulitatea absoluta si cea relativa, ambele putand fi invocate la cerere de catre parti, dar si din oficiu, de catre judecatorul de drepturi si libertati si instanta de judecata.

O caracteristica distinctiva a nulitatii relative in raport cu nulitatea absoluta era aceea ca putea fi invocata numai de catre partea care a suferit vatamarea prin incalcarea legii.

In jurisprudenta Curtii Constitutionale s-a statuat ca o asemenea reglementare, „impreuna cu dispozitiile anterioare prin care se instituie nulitatea absoluta a mijloacelor de proba si a actelor procesuale obtinute cu nerespectarea stricta a dispozitiilor legale, nu disting intre cele doua tipuri de nulitati dupa cum vatamarea produsa poate fi inlaturata numai prin anularea actului procesual ori vatamarea este de forma sau neinsemnata, putand fi remediata de instanta sau de procuror. Nulitatea se constata printr-o hotarare judecatoreasca, la cererea unei parti vatamate, in cadrul unor dezbateri contradictorii, prin administrare de probe si cu dreptul de a apela la controlul judiciar prin caile de atac instituite de lege. Nici rezolutia procurorului, nici incheierea instantei nu pot constata nulitatea unor mijloace de proba, care, desi pot avea anumite imperfectiuni si pot fi obtinute fara respectarea stricta a regulilor specifice, sunt esentiale sub aspectul continutului probator. Numai instantele judecatoresti, urmand o procedura specifica, pot constata nulitatea unor asemenea acte juridice ce pot fi si mijloace de proba. Procesul deliberarii judecatorului sau procurorului implica analiza critica si comparativa a probelor administrate si exclude procesul de anulare a unor mijloace de proba sau scoaterea de la dosar a acestora prin eludarea controlului judiciar si a procesului de apreciere a acestora.” (Decizia Curtii Constitutionale nr. 59/2009).

24. Art. I pct. 188 din legea criticata incalca prevederile art. 16 alin. (1) si (2), precum si ale art. 21 alin. (3) din Constitutie

Potrivit art. 2871, nou introdus, avand ca denumire marginala „Trimiterea in format electronic a unor acte”, „Rechizitoriul, precum si orice alt act de sesizare a instantei sau a judecatorului de drepturi si libertati se trimit acestora de catre procuror si in format electronic.”

Aceste prevederi nu se coreleaza cu cele de la art. I pct. 6, potrivit carora „Organele de urmarire penala si instantele de judecata sunt obligate sa asigure subiectilor procesuali principali si avocatului timpul necesar pregatirii apararii, care nu poate fi mai mic de 3 zile, cu exceptia luarii sau judecarii masurilor preventive, cand termenul nu poate fi mai mic de 6 ore si inlesnirile necesare pregatirii apararii, prin punerea la dispozitie si comunicarea intregului material de urmarire penala in forma electronica.”

Apreciem ca dispozitiile art. 2871 Cod procedura penala incalca prevederile art. 16 alin. (1) si (2) din Constitutie privind egalitatea in drepturi, in virtutea carora nimeni nu este mai presus de lege, dat fiind ca se creeaza un privilegiu in favoarea avocatului inculpatului, caruia i se va comunica „intregul material de urmarire penala in forma electronica”, in timp ce instantei de judecata i se comunica in format electronic, potrivit noului text de lege din art. 2871, doar actul de sesizare.

Pe de alta parte, aceasta noua prevedere nu este de natura a usura activitatea instantei de judecata si lipseste de finalitate intentia legiuitorului ca intreaga activitate de judecata sa se desfasoare in conditiile existentei unui „dosar electronic complet”, care sa poata fi accesat in egala masura de catre toti participantii la un proces penal.

Din perspectiva celorlalte parti, aceasta prevedere incalca si dispozitiile art. 21 alin. (3) din Constitutie, potrivit carora „partile au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil”.

Prin instituirea dreptului de a accesa in format electronic intregul dosar de urmarire penala doar in favoarea apararii inculpatului se incalca principiul „egalitatii armelor”, garantie a dreptului partilor la un proces echitabil.

25. Art. I pct. 190 din legea dedusa controlului de constitutionalitate incalca prevederile art. 1 alin. (5), precum si ale art. 131 alin. (3) din Constitutie

Punctul supus criticii de neconstitutionalitate are ca obiect art. 292, care se modifica si va avea urmatorul cuprins: „Sesizarea din oficiu: (1) Organul de urmarire penala se sesizeaza din oficiu daca afla ca s-a savarsit o infractiune pe orice alta cale decat cele prevazute la art. 289 - 291 si incheie un proces-verbal in acest sens. Organul de urmarire penala va indica in mod concret, in procesul-verbal, conditiile in care a aflat despre savarsirea infractiunii. (2) Dupa sesizarea din oficiu, organul de urmarire penala inregistreaza procesul verbal in evidentele sale si repartizeaza aleatoriu dosarul astfel format unui procuror.”

Apreciem ca aceste dispozitii incalca prevederile art. 131 alin. (3) precum si prevederile art. 1 alin. (5) din Constitutie, in ceea ce priveste calitatea legii, pentru urmatoarele considerente:

Potrivit prevederilor art. 131 alin. (3) din Constitutie, parchetele functioneaza pe langa instantele de judecata, conduc si supravegheaza activitatea de cercetare penala a politiei judiciare, in conditiile legii.

Organele de urmarire penala sunt prevazute, strict, expres si limitativ in art. 55 Cod de procedura penala, ca fiind: a) procurorul; b) organele de cercetare penala ale politiei judiciare; c) organele de cercetare penala speciale.

Prin noul continut normativ al art. 292 Cod procedura penala se ajunge la o rasturnare a ierarhiei constitutionale, in sensul ca un organ de cercetare penala, care se sesizeaza din oficiu, repartizeaza „aleatoriu” cauza unui procuror, desi acesta din urma, potrivit art. 55 alin. (3) lit. a), nu doar efectueaza, ci si supravegheaza efectuarea urmaririi penale.

Cu alte cuvinte, se ajunge astfel la situatia ca un organ de cercetare penala, a carui activitate este supravegheata de catre procuror, sa dispuna asupra repartizarii unei cauze catre un procuror sau altul, pe criterii „aleatorii”, rasturnand intreaga constructie fundamentala si legala asupra ierarhiei in desfasurarea activitatii de urmarire penala.

Subliniem ca prin Decizia nr. 588/2017, Curtea Constitutionala a retinut ca, potrivit jurisprudentei sale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constitutie, una dintre cerintele principiului respectarii legilor vizeaza calitatea actelor normative (Decizia nr. 1/2014, par. 225). Totodata, Curtea a constatat ca, de principiu, orice act normativ trebuie sa indeplineasca anumite conditii calitative, printre acestea numarandu-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta trebuie sa fie suficient de clar si precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficienta a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - sa prevada intr-o masura rezonabila, in circumstantele spetei, consecintele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate sa fie dificil sa se redacteze legi de o precizie totala si o anumita suplete poate chiar sa se dovedeasca de dorit, suplete care nu afecteaza insa previzibilitatea legii (Decizia nr. 903/2010, Decizia nr. 743/2011, Decizia nr. 1/2012 si Decizia nr. 447/2013).

De asemenea, Curtea a mai statuat ca o dispozitie legala trebuie sa fie precisa, neechivoca, sa instituie norme clare, previzibile si accesibile, a caror aplicare sa nu permita arbitrariul sau abuzul. Norma juridica trebuie sa reglementeze in mod unitar, uniform, sa stabileasca cerinte minimale aplicabile tuturor destinatarilor sai (Decizia nr. 17/2015).

26. Art. I pct. 193 din legea criticata incalca art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) si (2), art. 22 si art. 131 alin. (1) din Constitutie

Potrivit acestui punct din lege, la art. 305, dupa alin. (1) se introduce un nou alineat, alin. (11), cu urmatorul cuprins: „(11) In celelalte situatii, altele decat cele mentionate la alin. (1), organul de urmarire penala dispune inceperea urmaririi penale cu privire la fapta. In termen de maximum un an de la data inceperii urmaririi penale cu privire la fapta organul de urmarire penala este obligat sa procedeze fie la inceperea urmaririi penale cu privire la persoana, daca sunt indeplinite conditiile legale pentru a dispune aceasta masura, fie la clasarea cauzei.”

In noua redactare, norma are o formulare defectuoasa, fiind utilizate expresii ce creeaza confuzii intre institutii fundamentale ale dreptului procesual penal, cum sunt inceperea urmaririi penale si respectiv, punerea in miscare a actiunii penale ori exercitarea actiunii penale.

Daca s-a intentionat ca identificarea persoanei vinovate de savarsirea unei infractiuni sa se realizeze in termen de maxim un an de la inceperea urmaririi penale, s-ar fi impus punerea in miscare a actiunii penale, nicidecum o „noua incepere a urmarii penale cu privire la persoana”.

Urmarirea penala se porneste intotdeauna in rem, in timp ce masura procesuala care urmeaza identificarii presupusului autor al infractiunii este punerea in miscare a actiunii penale, care poate fi realizata doar in personam.

Clarificarea textului de lege criticat se impune, cu atat mai mult cu cat conceptia legiuitorului cu privire la natura actiunii penale nu s-a modificat, art. 14 Cod procedura penala nefiind supus vreunei modificari, iar modificarile din cuprinsul articolelor 17 si 18 nu schimba natura juridica a actiunii penale, care are ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savarsit infractiuni.

In aceste conditii, textul este deficitar sub aspectele de claritate, precizie si previzibilitate pe care le impune art. 1 alin. (5) din Constitutie.

Pe de alta parte, introducerea unei limite maxime de un an, in care organele de urmarire penala sunt obligate fie sa dispuna „inceperea urmaririi penale cu privire la persoana”, fie sa claseze cauza, aduce o atingere grava posibilitatii organelor de urmarire penala de a investiga infractiunile grave, a caror complexitate nu permite strangerea tuturor probelor necesare pentru dovedirea vinovatiei in acest interval. In practica organelor judiciare exista numeroase situatii in care autorii unor infractiuni extrem de grave nu au fost identificati in termen de un an de la inceperea cercetarilor. Clasarea cauzei intr-o asemenea situatie inlatura posibilitatea continuarii cercetarilor si elimina practic dreptul fundamental al partii vatamate prin infractiune de a obtine tragerea la raspundere penala a autorului si repararea prejudiciului, ceea ce echivaleaza cu negarea obligatiei statului de a realiza o ancheta efectiva tocmai cu privire la infractiunile care aduc atingere celor mai importante valori sociale ocrotite de lege, cu consecinta incalcarii si a dispozitiilor art. 1 alin. (3) din Constitutie.

Totodata, este incalcat art. 16 alin. (1) si (2) din Constitutie, ce consacra principiul conform caruia cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari, precum si cel conform caruia nimeni nu este mai presus de lege.

Aceasta limitare este prevazuta exclusiv in favoarea suspectului, fiind astfel negat dreptul persoanelor vatamate de a obtine tragerea la raspundere penala a persoanei vinovate de suferinta fizica ori morala produsa prin savarsirea infractiunii.

De asemenea, aceasta dispozitie impiedica exercitarea rolului constitutional al Ministerului Public prevazut de art. 131 alin. (1).

Pentru aceleasi motive, noua reglementare incalca dispozitiile art. 22 din Constitutie, deoarece statul nu va mai putea garanta o protectie efectiva a dreptului la viata, a dreptului la integritate fizica si psihica ale persoanei.

27. Art. I pct. 235 din legea criticata incalca art. 1 alin. (5) din Constitutie

Potrivit acestui punct, la articolul 406, alineatele (1) si (2) se modifica si vor avea urmatorul cuprins: „(1) Hotararea se redacteaza in termen de cel mult 30 de zile de la data pronuntarii urmand ca in cazuri temeinic motivate, acest termen sa fie prelungit cu cate 30 de zile, de cel mult doua ori. (2) Hotararea se redacteaza de unul dintre judecatorii care au participat la solutionarea cauzei, si se semneaza de membrii completului care au participat la administrarea probelor si judecata in fond, precum si de grefier.”

Dispozitiile modificate ale alin. (2) al art. 406 Cod procedura penala sunt de natura a crea confuzii, sunt neclare si nu corespund cerintelor de calitate a legii impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constitutie.

Legiuitorul nu mai utilizeaza expresiile consacrate prin dispozitiile legale anterioare, respectiv judecatorii care au participat la dezbateri ori la cercetarea judecatoreasca, utilizand sintagme ca „membrii completului care au participat la administrarea probelor si judecata in fond”, fiind dificila determinarea intentiei legiuitorului cu privire la distinctia intre „administrarea probelor” si „judecata in fond”.

28. Art. I pct. 236 din legea criticata incalca art. 1 alin. (4) si art. 124 alin. (3) din Constitutie

Potrivit punctului criticat, la art. 421 se introduce un nou alineat, alin. (2), cu urmatorul cuprins: „Instanta de apel nu poate desfiinta sentinta primei instante prin care s-a dispus achitarea inculpatului si nu poate pronunta o hotarare de condamnare direct in apel decat daca sunt readministrate probe sau administrate probe noi care sa conduca la desfiintarea solutiei de achitare a primei instante pentru infirmarea motivelor pentru care a fost dispusa achitarea.”

Prin aceasta dispozitie se incalca principiul consacrat in art. 124 alin. (3) din Constitutie, care consacra independenta judecatorilor si supunerea lor numai legii, precum si dispozitiile Legii fundamentale din art. 1 alin. (4) privind separatia si echilibrul puterilor in stat.

Astfel, sub pretextul armonizarii prevederilor procesual penale cu hotarari ale Curtii Europene a Drepturilor Omului se ajunge la incalcarea independentei judecatorilor care compun instanta de apel, legiuitorul negand efectul extensiv al apelului consacrat in art. 419 Cod procedura penala (nemodificat), precum si competentele judecatorilor din completul de apel de a „verifica hotararea atacata pe baza lucrarilor si a materialului din dosarul cauzei, precum si a oricaror probe administrate in fata instantei de apel”, putand da o „noua apreciere probelor”, in conformitate cu art. 420 alin. (8) si alin. (9) Cod procedura penala (nemodificate).

29. Art. I pct. 243 din legea supusa criticii de constitutionalitate incalca prevederile art. 1 alin. (5), art. 16, precum si art. 21 si 129 din Constitutie

Prevederea inclusa in art. 438 alin. (11) din Codul de procedura penala, in sensul ca „recursul in casatie poate fi declarat numai in favoarea condamnatului” contravine prevederilor art. 16 din Constitutie, prin excluderea posibilitatii invocarii si in favoarea celorlalte parti a motivelor reglementate la punctele 1 – 5 din acest alineat, fiind de natura sa creeze un tratament discriminatoriu pentru acestea, in lipsa unei justificari obiective si rezonabile.

Sub aspectul asigurarii egalitatii cetatenilor in exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a cailor de atac, Curtea Constitutionala a statuat in jurisprudenta sa (Decizia nr. 2/2017) ca, „in instituirea regulilor de acces al justitiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este tinut de respectarea principiului egalitatii cetatenilor in fata legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale in ceea ce priveste caile de atac nu este contrara acestui principiu, atat timp cat ele asigura egalitatea juridica a cetatenilor in utilizarea lor. Principiul egalitatii in fata legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situatii care, in functie de scopul urmarit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotriva, presupune solutii diferite pentru situatii diferite. In consecinta, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice rational, in respectul principiului egalitatii cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice” (Decizia nr. 1/1994).

Asa cum a statuat Curtea Constitutionala in jurisprudenta sa, „liberul acces la justitie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justitia se infaptuieste. Este adevarat ca regulile de desfasurare a procesului in fata instantelor judecatoresti sunt de competenta exclusiva a legiuitorului, asa cum rezulta din prevederile art. 126 alin. (2) din Constitutie - text potrivit caruia "Competenta instantelor judecatoresti si procedura de judecata sunt prevazute numai prin lege" - si din cele ale art. 129 din Legea fundamentala, in conformitate cu care "Impotriva hotararilor judecatoresti, partile interesate si Ministerul Public pot exercita caile de atac, in conditiile legii". Astfel, principiul liberului acces la justitie presupune posibilitatea neingradita a celor interesati de a utiliza aceste proceduri in formele si in modalitatile instituite de lege, insa numai cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constitutie, potrivit careia nicio lege nu poate ingradi accesul la justitie, ceea ce semnifica faptul ca legiuitorul nu poate exclude de la exercitiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social” (Decizia nr. 1/1994 si Decizia nr. 540/2016).

Astfel, apreciem ca prevederea inclusa in art. 438 alin. (11) este de natura, pe de o parte, sa infranga egalitatea in drepturi in ceea ce priveste accesul la justitie, iar pe de alta parte, sa transforme recursul in casatie intr-o cale ordinara de atac, ajungandu-se la o suprapunere nejustificata cu dispozitiile privind apelul.

30. Art. I pct. 244 incalca prevederile art. 1 alin. (5) din Constitutie

Art. I pct. 244 modifica alin. (1) lit. f) de la art. 453 in sensul ca: „f) hotararea de condamnare s-a intemeiat pe o prevedere legala de incriminare care, dupa ce hotararea a devenit definitiva, a fost declarata neconstitutionala, in tot sau in parte sau intr-o anumita forma de interpretare, de catre Curtea Constitutionala;”

In noua redactare norma vine in contradictie cu insasi natura procedurii revizuirii, intrucat echivaleaza cu o reglementare noua a situatiei dezincriminarii, care constituie o cauza de inlaturare a pedepsei in conditiile art. 595 Cod procedura penala si art. 4 Cod penal ce nu poate constitui, simultan, si o cauza de revizuire; coexistenta si suprapunerea acestor ipoteze legale face ca normele sa fie impredictibile in ceea ce priveste procedura de urmat, respectiv in alegerea intre revizuire si contestatia prevazuta la art. 595 Cod procedura penala. De altfel, acelasi caz este introdus, si ca motiv de contestatie la executare la art. 598 lit. d) Cod procedura penala.

31. Art. I pct. 245 contravine prevederilor art. 1 alin. (5), art. 20 si art. 124 din Constitutie

Prin art. I pct. 245 din legea criticata, la art. 453 alin. (1), dupa lit. f) se introduc trei noi litere, lit. g) - i), cu urmatorul cuprins: „g) neredactarea si/sau nesemnarea hotararii de condamnare de judecatorul care a participat la solutionarea cauzei; h) Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o incalcare a drepturilor sau libertatilor fundamentale datorata unei hotarari judecatoresti, iar consecintele grave ale acestei incalcari continua sa se produca; i) un judecator sau un procuror a fost sanctionat disciplinar definitiv pentru exercitarea functiei cu rea-credinta sau grava neglijenta, daca aceste imprejurari au influentat solutia pronuntata in cauza.”

Norma din cuprinsul alin. (1) lit. g) este neclara, intrucat hotararea se redacteaza de catre o singura persoana si se semneaza de catre toti membrii completului si, din acest motiv, nu se poate stabili la ce se refera ipoteza „neredactarea de catre judecatorul care a participat la solutionare”.

Nesemnarea hotararii de condamnare de catre „judecatorul care a participat la solutionarea cauzei”, dupa deliberare, dupa semnarea minutei si redactarea hotararii nu reprezinta un „motiv substantial si imperios” care sa justifice ignorarea si inlaturarea autoritatii de lucru judecat a unei hotarari judecatoresti, in conditiile in care dispozitiile art. 406 alin. (4) din Codul de procedura penala, nemodificate, prevad ca „in caz de impiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecata de a semna, hotararea se semneaza in locul acestuia de catre presedintele completului. Daca si presedintele completului este impiedicat a semna, hotararea se semneaza de presedintele instantei (...)”.

Astfel, in conceptia actuala a Codului de procedura penala este consacrat caracterul pur administrativ al operatiunii de semnare a hotararii judecatoresti, dupa ce, in cauza, are loc, in conditiile legii, deliberarea, intocmirea si semnarea minutei, redactarea si tehnoredactarea hotararii judecatoresti.

In concluzie, cazul de revizuire introdus prin art. 453 alin. (1) lit. g) Cod procedura penala nu echivaleaza cu o „eroare judiciara”, care sa justifice o derogare de la principiul securitatii raporturilor juridice, prin negarea autoritatii de lucru judecat a unei hotarari judecatoresti definitive.

In ceea ce priveste norma prevazuta in alin. (1) lit. h) al aceluiasi articol, nu se poate stabili domeniul de aplicare a acesteia.

Reglementarea unui caz de revizuire pentru alt motiv decat cel de a corecta erorile de fapt sau de drept si erorile judiciare strecurate intr-o hotarare judecatoreasca definitiva, constituie o incalcare a dispozitiilor art. 1 alin. (5) din Constitutie si a art. 20 din Constitutie raportate la art. 6.1 din Conventia Europeana privind drepturile si libertatile fundamentale, in componenta lor referitoare la securitatea raporturilor juridice, precum si a dispozitiilor art. 124 alin. (1) din Legea fundamentala, privitoare la infaptuirea justitiei.

In jurisprudenta sa, Curtea Constitutionala a retinut ca „Practica invedereaza insa si cazuri de hotarari definitive, avand autoritate de lucru judecat, care cuprind grave erori de fapt si de drept ce pot sa persiste si in caile ordinare de atac si, cu atat mai mult, daca nu au fost exercitate caile de atac ordinare. Intr-o astfel de ipoteza rezida ratiunea pentru care legiuitorul a instituit caile de atac extraordinare, ca mijloace procesual penale de desfiintare a hotararilor cu autoritate de lucru judecat, dar care nu corespund legii si adevarului. Instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autoritatii de lucru judecat, asadar stabilitatii hotararilor judecatoresti definitive, menite a da incredere in activitatea justitiei, insa numai in cazurile si in conditiile strict reglementate de legiuitor, in vederea restabilirii ordinii juridice”. Asa incat, avand in vedere efectele exercitarii cailor extraordinare de atac asupra hotararilor judecatoresti care reprezinta actul final si de dispozitie al instantei prin care se solutioneaza cu autoritate de lucru judecat cauza, Curtea a retinut ca „optiunea legiuitorului in reglementarea unei cai de atac ce urmareste reformarea unei hotarari judecatoresti trebuie sa se realizeze in limite constitutionale”. „Ramanerea definitiva a unei hotarari judecatoresti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executarii dispozitivului hotararii si poarta denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronuntarii unei hotarari definitive, se produce un efect negativ in sensul ca se impiedica o noua urmarire si judecata pentru faptele si pretentiile astfel solutionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscuta sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.”

Asadar, instantele superioare trebuie sa isi foloseasca dreptul de reformare doar pentru a corecta erorile de fapt sau de drept si erorile judiciare, nu si pentru a proceda la o noua analiza a cauzei.

Intrucat principiul autoritatii de lucru judecat este de o importanta fundamentala atat in ordinea juridica nationala, cat si in ordinea juridica comunitara, precum si la nivelul Curtii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constitutionala a retinut ca „atingerea adusa acestuia prin legislatia nationala trebuie sa fie limitata, fiind necesar ca acestui principiu sa i se aduca derogare doar daca o impun motive substantiale si imperioase (Hotararea din 7 iulie 2009, pronuntata in Cauza „Stanca Popescu impotriva Romaniei”, paragraful 99 si Hotararea din 24 iulie 2003, pronuntata in „Cauza Ryabykh impotriva Rusiei”, paragraful 52).” In speta, Curtea a constatat ca „motivul substantial si imperios care justifica derogarea de la principiul autoritatii de lucru judecat il constituie decizia de admitere a exceptiei de neconstitutionalitate, pronuntata de instanta de contencios constitutional. Insa, nereglementarea conditiei ca exceptia de neconstitutionalitate sa fi fost invocata in cauza in care s-a pronuntat hotararea a carei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdictional al Curtii, cu incalcarea dispozitiilor art. 147 alin. (4) din Constitutie, determina o incalcare nepermisa a autoritatii de lucru judecat, o atingere adusa principiului securitatii raporturilor juridice - element fundamental al suprematiei dreptului, care prevede, printre altele, ca solutia data in mod definitiv oricarui litigiu de catre instante sa nu mai poata fi supusa rejudecarii (Hotararea din 28 octombrie 1999, pronuntata in „Cauza Brumarescu impotriva Romaniei”, paragraful 61) – Decizia Curtii Constitutionale nr. 126/2016, par. 30-34.

Cu referire la revizuire, Curtea a constatat ca aceasta „este o cale extraordinara de atac promovata pentru a indrepta erorile de fapt, in scopul restabilirii adevarului in cauza, ceea ce este in deplina concordanta cu prevederile art. 124 din Constitutie privind infaptuirea justitiei [Decizia nr. 266/2008, Decizia nr. 3/2011, Decizia nr. 76/2013 sau Decizia nr. 866/2015]. Interesul legat de stabilitatea hotararilor judecatoresti definitive, precum si a raporturilor juridice care au fost supuse controlului instantelor prin hotararile respective a impus ca legea sa stabileasca riguros si limitativ cazurile si motivele pentru care se poate exercita aceasta cale de atac, precum si modul in care acestea pot fi probate [Decizia nr. 266/2008].”

Curtea Constitutionala a mai statuat ca, „desigur, nimic nu impiedica legiuitorul sa augmenteze/elimine unele motive in temeiul carora se poate promova o cale de atac extraordinara, cu conditia sa nu submineze securitatea juridica si ordinea publica; insa, o asemenea reglementare, din punctul de vedere al aplicarii sale in timp, poate viza numai procesele aflate pe rolul instantelor judecatoresti, nu si cele care au fost finalizate prin pronuntarea unei hotarari judecatoresti definitive. Asadar, trebuie realizata o necesara distinctei intre facta praeterita - reprezentata de o hotarare judecatoreasca definitiva, care se bucura de autoritatea lucrului judecat - si facta pendentia, reprezentata de cauzele aflate in curs de judecata. In caz contrar, s-ar ajunge la situatia in care stabilitatea raporturilor juridice la baza careia sta hotararea judecatoreasca sa fie vulnerabilizata/fragilizata prin posibilitatea mereu iminenta de a se reglementa noi si noi motive de revizuire care sa puna in discutie sau sa duca la desfiintarea hotararii judecatoresti definitive, ceea ce este inadmisibil”.

32. Art. I pct. 266 din legea supusa controlului de constitutionalitate incalca prevederile art. 1 alin. (5) din Constitutie

Art. I pct. 266 modifica art. 598 alin. (1) litera d), care va avea urmatorul cuprins: „d) cand se invoca amnistia, prescriptia, gratierea sau orice alta cauza de stingere ori de micsorare a pedepsei, inclusiv o lege penala mai favorabila sau o decizie a Curtii Constitutionale referitoare la continutul infractiunii pe care s-a intemeiat hotararea penala pronuntata.”

Teza nou introdusa prin alin. (1) lit. d) se suprapune celei prevazute la art. 595 Cod procedura penala referitoare la intervenirea unei legi penale mai favorabile sau a unei legi de dezincriminare.

Coexistenta si suprapunerea celor doua norme creeaza impredictibilitate in ceea ce priveste procedura de urmat, respectiv in alegerea dintre procedura intemeiata pe acest caz si contestatia prevazuta la art. 595 Cod procedura penala. De altfel, acelasi motiv este introdus si drept caz de revizuire, la art. 453 Cod procedura penala.

33. Prevederile art. II alin. (1), (2) si (3) din legea supusa controlului de constitutionalitate incalca prevederile art. 1 alin. (3) si (5) din Constitutie, precum si ale art. 15 alin. (2) si art. 147 alin. (4) din Legea fundamentala

Art. II alin. (1) - (3) din legea criticata prevad ca: „(1) Dispozitiile prezentei legi se aplica tuturor cauzelor aflate in curs de solutionare la data intrarii in vigoare si hotararilor pronuntate pana la aceasta data. (2) Hotararile pronuntate pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi vor fi supuse cailor de atac prevazute de prezenta lege si vor fi analizate si sub aspectul motivelor reglementate de aceasta. (3) Termenele pentru exercitarea cailor de atac declarate impotriva hotararilor pronuntate pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi si pentru motivele prevazute de aceasta incep sa curga la data intrarii sale in vigoare.”

Aceste dispozitii tranzitorii consacra o solutie legislativa ce permite exercitarea cailor de atac, in forma reconfigurata prin legea de modificare a Codului de procedura penala, impotriva hotararilor judecatoresti definitive pronuntate anterior intrarii in vigoare a noii legi.

In acest sens, modificarea descrisa anterior nu numai ca nu pune in acord, ci incalca flagrant jurisprudenta Curtii Constitutionale.

Astfel, in jurisprudenta sa constanta, Curtea Constitutionala a statuat ca „legile de procedura sunt, in principiu, de imediata aplicare. Referitor insa la hotararea judecatoreasca, de peste un secol, constant s-a decis in doctrina si jurisprudenta ca ea este supusa conditiilor de fond si de forma stabilite de legea sub imperiul careia a fost pronuntata, fara ca legea noua sa aiba vreo inraurire asupra ei, deoarece ea este socotita, fata de partile care au participat in proces, ca are valoarea unui contract incheiat in momentul pronuntarii ei.

Asa fiind, si dreptul relativ la exercitarea cailor de atac ramane fixat de legea in vigoare in momentul pronuntarii, deoarece admisibilitatea unei cai de atac constituie o calitate inerenta a hotararii si in aceste conditii nicio cale de atac noua nu poate rezulta dintr-o lege posterioara, dupa cum nicio cale de atac existenta contra unei hotarari nu poate fi desfiintata fara retroactivitate de catre o lege posterioara” (Decizia nr. 9/1994 si Decizia nr. 377/2017). Curtea a retinut ca „principiul neretroactivitatii legii este o componenta a securitatii juridice [prevazut de art. 1 alin. (5) din Constitutie], reglementata expres si separat prin art. 15 alin. (2) din Constitutie, ceea ce inseamna ca legiuitorul constituant i-a acordat o atentie si importanta speciala in cadrul principiului general al securitatii juridice. Potrivit acestui principiu, o hotarare judecatoreasca ce se bucura de autoritate de lucru judecat nu mai poate fi desfiintata decat prin caile extraordinare de atac pentru motive expres si limitativ enumerate (...).” (Decizia nr. 377/2017, par. 83)

Curtea a mai statuat ca, „criteriul ce trebuie luat in seama si care tine de esenta art. 15 alin. (2) din Constitutie raportat la aplicarea in timp a reglementarilor referitoare la caile de atac este data pronuntarii hotararii judecatoresti. Astfel, in temeiul textului constitutional antereferit, legiuitorul poate supune hotararea judecatoreasca unor cai de atac stabilite ca atare prin lege pana la momentul pronuntarii hotararii judecatoresti (...)”. „Hotararile pronuntate inainte de intrarea in vigoare a legii noi raman supuse cailor de atac si termenelor prevazute de legea sub care au fost pronuntate”. „In schimb, legiuitorului ii este interzis sa supuna hotararile judecatoresti unor noi cai de atac reglementate dupa pronuntarea acestora. Aceeasi regula se aplica atat cailor ordinare, cat si extraordinare de atac, ambele categorii de cai de atac urmand sa isi pastreze aceeasi configuratie juridica de la data stabilita drept reper de catre legiuitor.” (Decizia nr. 377/2017, par. 86)

Din perspectiva jurisprudentei constante a Curtii Constitutionale, dispozitiile art. II „consacra o solutie legislativa de natura sa submineze caracterul de stat de drept al Romaniei [art. 1 alin. (3) din Constitutie] si principiul securitatii raporturilor juridice [art. 1 alin. (5) din Constitutie], intrucat constituie premisa repunerii in discutie a tuturor hotararilor judecatoresti definitive (...).” (Decizia nr. 377/2017, par. 87)

Totodata, cu toate ca art. II alin. (1) prevede regula aplicarii imediate a legii noi (ceea ce ar atrage declinarea tuturor cauzelor care, potrivit legii noi sunt de competenta altei instante), in mod contradictoriu, alin. (4) al aceluiasi articol prevede ca numai caile de atac declarate „potrivit prezentei legi” s-ar judeca de catre instantele prevazute de legea noua.

Sintagma „cai de atac declarate potrivit prezentei legi” din art. II alin. (4) are un continut neclar, intrucat nu se poate stabili sfera sa de aplicare.

De asemenea, nu sunt prevazute norme tranzitorii pentru cauzele aflate, la data intrarii in vigoare a legii noi, in faza camerei preliminare sau in fata judecatorului de camera preliminara, aspect de natura sa afecteze securitatea raporturilor juridice, ceea ce contravine art. 1 alin. (5) din Constitutie.

In considerarea argumentelor expuse, va solicit sa admiteti sesizarea de neconstitutionalitate si sa constatati ca Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala, precum si pentru modificarea si completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciara este neconstitutionala, in ansamblul sau.

PRESEDINTELE ROMANIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS