CEDO: Hotararea in Cauza Arsenovici impotriva Romaniei

 

Hotararea CEDO in cauza Arsenovici impotriva Romaniei, definitiva la data de 7 mai 2008, a fost publicata in Monitorul Oficial nr 325/2010.  Obiectul cererii este, inca o data, dreptul de proprietate. Va redam in continuare continutul integral al hotararii.

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
Hotararea din 7 februarie 2008, definitiva la 7 mai 2008, în Cauza Arsenovici împotriva României (Cererea nr. 77.210/01)

În Cauza Arsenovici împotriva României,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Boštjan M. Zupancic, presedinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandström, Alvina Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefèvre, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,

dupa ce a deliberat în camera de consiliu la data de 17 ianuarie 2008,

pronunta urmatoarea hotarâre, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 77.210/01) îndreptata împotriva României, prin care un cetatean al acestui stat, doamna Zoe Delia Arsenovici (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 28 februarie 2001 în temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).

2. Reclamanta este reprezentata de I.-G. Bârsan, avocat în Bucuresti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 13 octombrie 2004, Curtea a hotarât sa îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Conventie, Curtea a hotarât sa se analizeze în acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.

ÎN FAPT
I. Circumstantele cauzei
4. Reclamanta s-a nascut în anul 1918 si locuieste în Bucuresti.
5. Prin Sentinta din data de 21 aprilie 1997, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a admis actiunea reclamantei în revendicarea unui imobil nationalizat fara titlu de catre stat în anul 1950. Prin neatacare, sentinta a ramas definitiva.
6. La data de 22 decembrie 1997, primarul municipiului Bucuresti a dat dispozitie directiei din primarie responsabile cu administrarea fondului imobiliar al orasului sa îi restituie imobilul reclamantei si sa radieze titlul de proprietate al statului din registrul de publicitate imobiliara.
7. La data de 20 ianuarie 1998, societatea comerciala cu capital de stat S.C. „Herastrau Nord“ – S.A. (societatea H.), însarcinata cu administrarea fondului locativ al primariei, a încheiat un contract de închiriere cu familia C., care ocupa un apartament în suprafata de 80 m2 din imobilul în discutie în calitate de chirias al statului în baza unui contract încheiat în anul 1983. Noul contract, încheiat pentru perioada 18 aprilie 1994–18 aprilie 1999, era semnat de societatea H., ca „proprietar“, aceasta stabilind chiria lunara la suma de 326 lei românesti (ROL), conform baremului stabilit prin Legea nr. 5/1973. Contractul, ce nu i-a fost comunicat reclamantei, nu mentiona faptul ca apartamentul în cauza nu se mai afla în patrimoniul statului.
8. Prin Procesul-verbal din 10 martie 1998, primaria l-a pus pe un mandatar al reclamantei în posesia apartamentului si l-a informat despre dreptul chiriasilor imobilului, conform Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafete locative (Legea nr. 17/1994), de a beneficia de o prelungire a contractelor lor de închiriere cu 5 ani. Conform afirmatiilor Guvernului, începând cu aceasta data, societatea H. a încetat sa încaseze chirie pentru apartamentul locuit de familia C.
9. La data de 2 aprilie 1998, reclamanta, ca proprietar al imobilului, i-a informat pe chiriasi, prin intermediul unui executor judecatoresc, despre propunerea sa de a încheia contracte de închiriere cu ea, statul nemaifiind locatorul lor. Toti chiriasii imobilului au fost de acord, cu exceptia familiei C., care nu a dat niciun raspuns la notificarea reclamantei si care a refuzat orice contact cu ea, neplatindu-i nicio chirie.
10. La data de 26 mai 1998, reclamanta a sesizat Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti cu o actiune în evacuare a familiei C. din apartamentul sau, aratând ca aceasta nu putea beneficia de prevederile legale în materie de protectie a chiriasilor, având în vedere ca nu exista un contract de închiriere si ca a refuzat sa ia legatura cu ea. La cererea reclamantei, instanta le-a trimis sotilor C. un interogatoriu, însa acestia au refuzat sa îi raspunda.
11. Prin Sentinta din data de 14 octombrie 1998, judecatoria a respins actiunea în evacuare, în temeiul Legii nr. 17/1994. Instanta a constatat ca familia C. dispunea de un contract de închiriere din data de 8 decembrie 1983, încheiat cu statul, si a statuat ca Legea nr. 17/1994 prevedea obligatia proprietarului de a-i mentine în drepturi pe chiriasi pentru o perioada de 5 ani.
12. Prin Decizia din data de 3 noiembrie 1999, Tribunalul Bucuresti a respins apelul reclamantei. Acesta a constatat ca familia C. beneficia de un contract de închiriere valabil, încheiat la data de 20 ianuarie 1998, si ca nu fusese parte în procedura în revendicare a imobilului introdusa de reclamanta.
13. Reclamanta a formulat recurs împotriva Deciziei din data de 3 noiembrie 1999 în fata Curtii de Apel Bucuresti. Ea a subliniat ca familia C. refuzase orice contact cu ea de aproape 3 ani, ca contractul de închiriere încheiat în luna ianuarie 1998 cu societatea H. era nul si ca instantele sesizate cu solutionarea cauzei nu au dat eficienta consecintelor legale referitoare la refuzul familiei C. de a raspunde la interogatoriu, conform art. 225 din Codul de procedura civila. Familia C. a mentionat ca este de acord sa încheie un contract de închiriere cu reclamanta, cu conditia ca la stabilirea chiriei sa se tina cont de veniturile sale. Familia C. a sustinut ca i-ar fi trimis reclamantei contravaloarea chiriei pentru 5 luni, inclusiv pentru luna mai 1998, dar nu a depus niciun document ca proba si nici nu a precizat modul de calcul sau data trimiterii chiriei.
14. Prin Decizia din data de 4 septembrie 2000, Curtea de Apel Bucuresti a respins recursul reclamantei ca neîntemeiat. Instanta a constatat ca familia C. beneficia de un contract de închiriere valabil, încheiat cu statul la data de 8 decembrie 1983, si ca acest contract fusese prelungit în mod succesiv în baza legii, ultima oara conform Legii nr. 17/1994, aplicabila în speta fata de data introducerii actiunii. Curtea de Apel Bucuresti a constatat si intentia familiei C. de a încheia un contract de închiriere cu reclamanta, cu conditia sa plateasca o chirie adaptata veniturilor sale.
15. Prin adresele din 1 septembrie 2004 si 29 august 2007, reclamanta a comunicat grefei Curtii ca familia C. locuia înca în apartamentul respectiv, fara sa fi încheiat vreun contract de închiriere cu ea. Conform afirmatiilor reclamantei, familia C. nu a platit nicio suma cu titlu de chirie pâna în luna martie 2004, stabilind apoi în mod unilateral suma pe care i-o platea la cuantumul de 4,88 EUR si, în anul 2007, la cuantumul de circa 6 EUR, sume care erau în mod evident derizorii, având în vedere chiriile practicate pentru un apartament de 80 m2 situat într-un cartier rezidential din Bucuresti.

II. Dreptul si practica interne pertinente

16. Partea esentiala din reglementarile interne relevante în materie, si anume extrase din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ si reglementarea raporturilor dintre proprietari si chiriasi (Legea nr. 5/1973), Legea locuintei nr. 114/1996 (Legea nr. 114/1996), precum si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatia de locuinte (OUG nr. 40/1999) si Legea nr. 241/2001 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatia de locuinte (Legea nr. 241/2001), este descrisa în Cauza Radovici si Stanescu împotriva României (cererile nr. 68.479/01, 71.351/01 si 71.352/01 conexate, §§ 53–59, Hotarârea din 2 noiembrie 2006).
17. Prevederile legale si jurisprudenta interna citate mai jos sunt de asemenea relevante în speta.

A. Legea nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafete locative (Legea nr. 17/1994)
18. Articolele relevante din aceasta lege prevedeau urmatoarele:
ARTICOLUL 1
„Contractele de închiriere, indiferent de proprietar, privind suprafetele locative cu destinatia de locuinte, supuse normarii si închirierii conform Legii nr. 5/1973 (…) aflate în curs de executare la data intrarii în vigoare a prezentei legi, se prelungesc de drept pe o perioada de 5 ani, în aceleasi conditii [ca cele stabilite prin Legea nr. 5/1973].“
ARTICOLUL 2
„Contractele de închiriere având ca obiect aceleasi suprafete prevazute în art. 1, existente la 1 ianuarie 1988, precum si cele încheiate si expirate dupa 1 ianuarie 1988 se reînnoiesc, în aceleasi conditii, daca chiriasul ocupa si în prezent spatiul locativ care a facut obiectul închirierii.“

19. În Decizia nr. 1.556 din 21 noiembrie 1997 si Decizia nr. 1.567A din 22 iunie 2000, Curtea de Apel Bucuresti si Tribunalul Judetean Brasov au statuat ca prelungirea de drept, ce reiese din Legea nr. 17/1994, a contractelor de închiriere pentru spatii cu destinatia de locuinta în aceleasi conditii ca si cele stabilite prin Legea nr. 5/1973 însemna ca suma chiriei lunare datorate de fostul chirias la stat noului proprietar sa ramâna neschimbata.
20. Decizia nr. 1.567A din 22 iunie 2000, mentionata mai sus, preciza, de asemenea, ca între intrarea în vigoare a Legii nr. 17/1994 si cea a OUG nr. 40/1999 a existat un vid legislativ în masura în care legea nu prevedea procedura prin care fostii proprietari carora li s-au restituit bunurile nationalizate sa poata încheia noi contracte de închiriere cu fostii chiriasi ai statului.

B. Legea locuintei nr. 114/1996 (Legea nr. 114/1996)
21. Articolul 24 din aceasta lege prevede urmatoarele:
„Chiriasul pierde dreptul de a ocupa spatiul ce face obiectul contractului de închiriere si este evacuat în urmatoarele cazuri: (…)
d) Daca, cu rea-credinta, omite trei luni consecutiv sa achite chiria sau cheltuielile de întretinere.
Evacuarea chiriasului în cazurile prevazute de prezentul articol se face în baza unei hotarâri judecatoresti.“

C. Jurisprudenta interna referitoare la evacuarea chiriasilor statului din imobilele restituite fostilor proprietari si aplicarea OUG nr. 40/1999
22. OUG nr. 40/1999, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 241/2001, prevedea prelungirea de drept cu 5 ani a contractelor de închiriere referitoare la apartamente restituite fostilor lor proprietari. Astfel, instantele interne au analizat cereri de evacuare a chiriasilor introduse înainte si dupa 8 aprilie 2004, data ce a marcat sfârsitul termenului de 5 ani mentionat de OUG nr. 40/1999.

1. Jurisprudenta instantelor în ceea ce priveste efectele OUG nr. 40/1999 înainte de data de 8 aprilie 2004
23. Prin Decizia nr. 4.193/2000, Curtea de Apel Bucuresti a respins actiunea în evacuare introdusa de un proprietar împotriva chiriasului statului care îi ocupa apartamentul. Aceasta a statuat ca transferul de proprietate de la stat la fostul proprietar includea pentru acesta din urma si obligatia in rem, ce le apartinuse autoritatilor, de a-i asigura chiriasului dreptul de a folosi apartamentul conform prevederilor legale în vigoare. Or, acest proprietar nu respectase procedura prevazuta de OUG nr. 40/1999, aplicabila în speta, desi chiriasul îsi exprimase intentia de a încheia un nou contract de închiriere. Într-o alta cauza, prin Decizia nr. 3.113/2000, Curtea de Apel Bucuresti, întemeindu-se pe OUG nr. 40/1999, a admis cererea proprietarului unui apartament si a dispus evacuarea chiriasului sau, care refuzase în mod repetat, în ciuda notificarii ce îi fusese trimisa în baza prevederilor legale mentionate mai sus, sa încheie un contract de închiriere cu proprietarul.
24. Prin Decizia nr. 3.276/2000, Curtea de Apel Bucuresti i-a respins unui proprietar actiunea în evacuare intentata împotriva chiriasului sau pe motivul ca proprietarul neglijase sa îi trimita chiriasului o notificare, asa cum prevedea OUG nr. 40/1999. Instanta a precizat ca nerespectarea termenului de notificare prescris era sanctionata de art. 11 din ordonanta, care prevedea ca vechiul contract de închiriere se prelungea de drept si ca proprietarul nu putea cere evacuarea chiriasului pentru neplata chiriei înainte de încheierea unui nou contract de închiriere.

2. Jurisprudenta instantelor în ceea ce priveste efectele OUG nr. 40/1999 dupa data de 8 aprilie 2004
25. Prin Decizia din data de 10 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucuresti a statuat ca chiriasul care dispunea de un contract de închiriere prelungit ope legis pâna la data de 8 aprilie 2004 prin lipsa unei notificari conforme cu OUG nr. 40/1999 beneficia, în cazul repetarii lipsei notificarii, de o noua prelungire a contractului sau de închiriere pentru o perioada de 5 ani, în temeiul art. 14 din ordonanta, cu exceptia cazului în care renunta la beneficiul acordat de OUG nr. 40/1999 sau daca ajungea la un acord cu proprietarul referitor la o alta durata a contractului de închiriere. Într-o alta cauza, prin Decizia din data de 18 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucuresti a statuat ca, prin lipsa notificarii formulate în conditiile de fond si forma ale OUG nr. 40/1999, contractul de închiriere în cauza era prelungit înca o data pentru o perioada de 5 ani.

D. Codul de procedura civila
26. Art. 225 din Codul de procedura civila prevede urmatoarele:
„Daca partea, fara motive temeinice, refuza sa raspunda la interogator sau nu se înfatiseaza, instanta poate socoti aceste împrejurari ca o marturisire deplina sau numai ca un început de dovada în folosul partii potrivnice.“

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încalcari a art. 1 din Conventie
27. Reclamanta sustine ca s-a produs o încalcare a dreptului sau de proprietate, contrara art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilitatii prelungite în care s-a aflat de a folosi un apartament ce i-a fost retrocedat sau de a percepe chirie, imposibilitate ce a rezultat din aplicarea prevederilor legale adoptate de autoritati în materie de contracte de închiriere pentru spatii cu destinatia de locuinte. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede urmatoarele:
„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.“

A. Asupra admisibilitatii
28. Guvernul invoca neepuizarea cailor de atac interne. În opinia sa, reclamanta ar fi trebuit sa introduca împotriva chiriasilor, în baza art. 24 din Legea nr. 114/1996, o procedura de reziliere a contractului de închiriere si de evacuare întemeiata pe neplata chiriilor pentru mai mult de 3 luni consecutive. De asemenea, ea ar fi putut sa ia legatura cu chiriasii, conform conditiilor de forma prevazute de OUG nr. 40/1999, si în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a acestei ordonante, pentru a încheia un nou contract de închiriere sau, în caz de refuz din partea chiriasilor, pentru a cere evacuarea lor prin ordonanta presedintiala, conform art. 10 si 11 din aceasta ordonanta. Guvernul face trimitere la o decizie ramasa definitiva, pronuntata de instantele interne care au admis actiunea în evacuare a unui chirias notificat conform OUG nr. 40/1999 (vezi paragraful 23 in fine de mai sus).
29. Reclamanta considera ca, în speta, calea invocata de Guvern în temeiul OUG nr. 40/1999 nu era aplicabila deoarece actiunea în evacuare pe care o introdusese împotriva chiriasilor se afla pe rolul instantelor în momentul intrarii în vigoare a acestei ordonante, care nu putea avea efect retroactiv.
30. Curtea aminteste ca, într-o cauza similara, a statuat deja ca procedura de evacuare întemeiata pe art. 24 din Legea nr. 114/1996, invocata de Guvern, nu era eficienta (Radovici si Stanescu împotriva României, nr. 68.479/01, 71.351/01 si 71.352/01, §§ 62–66, 2 noiembrie 2006).
31. În ceea ce priveste procedura prevazuta la art. 10 si 11 din OUG nr. 40/1999, susceptibila sa conduca la încheierea unui nou contract de închiriere sau, în lipsa unui raspuns, la evacuarea chiriasilor care ocupa apartamentul în baza unui contract de închiriere încheiat cu statul, Curtea observa ca aceasta procedura se baza pe notificarea chiriasilor de catre reclamanta, printr-un executor judecatoresc si în cel mult 30 de zile de la intrarea în vigoare a ordonantei, cu privire la propunerea sa de a încheia un nou contract de închiriere. Or, Curtea observa ca, la acea data, procedura în evacuare pornita de reclamanta în urma unei prime notificari a chiriasilor, ramasa fara raspuns, se afla înca pe rol. În acest sens, ea reaminteste ca a statuat deja ca Guvernul nu a furnizat elemente care sa dovedeasca eficienta caii de care ar fi dispus proprietarul care a omis, voit sau din neglijenta, sa respecte conditiile de forma impuse de art. 10 alin. (1) din OUG nr. 40/1999 pentru încheierea unui nou contract de închiriere cu ocupantii imobilului sau înainte de expirarea termenului de prelungire legala a contractelor (Radovici si Stanescu, mentionata mai sus, § 80). Nimic nu îi permite Curtii sa se abata de la aceasta concluzie, Guvernul neoferind exemple de jurisprudenta care sa permita sa se conchida în speta ca, în ciuda prevederilor legale în cauza, exista o jurisprudenta ce admitea actiunile în evacuare introduse împotriva chiriasilor atunci când termenul de notificare prevazut de OUG nr. 40/1999 nu a fost respectat de proprietari.
32. În aceste circumstante, Curtea considera ca Guvernul nu a demonstrat cu un grad suficient de certitudine existenta unei cai de atac care sa îi permita reclamantei sa obtina evacuarea chiriasilor (vezi, mutatis mutandis, Radovici si Stanescu, mentionata mai sus, §§ 62–66). Prin urmare, exceptia Guvernului nu poate fi admisa.
33. Pe de alta parte, Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Conventie. În plus, ea constata ca acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele partilor
34. Guvernul admite ca refuzul instantelor nationale de a admite actiunea în evacuare a familiei C. reprezinta o ingerinta în dreptul reclamantei de a se folosi de apartamentul sau, justificata din perspectiva celui de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 referitor la reglementarea folosintei bunurilor. În opinia Guvernului, aceasta ingerinta era prevazuta de lege, si anume de art. 2 din Legea nr. 17/1994, urmarea un scop legitim de interes general, adica protectia intereselor chiriasilor în contextul crizei de locuinte ieftine, si nu era disproportionata fata de acesta.
35. În ceea ce priveste proportionalitatea ingerintei, Guvernul face referire la Cauza Robitu împotriva României [nr. 33.352/96, Decizia Curtii din 20 mai 1998, Decizii si rapoarte (DR) 49, p. 67] si considera ca reclamanta ar fi putut obtine evacuarea familiei C. pentru neplata chiriilor, chiar si în lipsa unui contract de închiriere în forma scrisa. Pe de alta parte, Guvernul sustine ca Legea nr. 17/1994 a reprezentat o solutie temporara în materie de locuinte si pune în evidenta adoptarea de catre autoritati a OUG nr. 40/1999 care le permite proprietarilor sa renegocieze clauzele contractului de închiriere, sa le impuna chiriasilor, sub anumite conditii, un schimb obligatoriu de locuinta sau sa ceara evacuarea lor de catre instantele judecatoresti interne în cazul în care refuzau sa încheie un contract de închiriere.
36. Reclamanta contesta argumentele Guvernului. Sprijinindu-se pe prevederile Codului civil referitoare la vânzarea bunului închiriat, ea sustine ca contractul de închiriere încheiat de autoritati cu familia C. nu îi era opozabil deoarece nu fusese înregistrat legal, neavând „data certa“. În ceea ce priveste OUG nr. 40/1999, ea considera ca aceste prevederi nu sunt aplicabile în speta deoarece procedura în evacuare se afla pe rolul instantelor în momentul intrarii în vigoare a acesteia.

2. Aprecierea Curtii

37. Curtea reaminteste ca art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede, înainte de toate si în mod special, ca o ingerinta a autoritatii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor trebuie sa fie legala. În mod special, al doilea alineat al acestui articol, recunoscându-le statelor dreptul de a reglementa folosinta bunurilor, impune conditia ca acest drept sa se exercite prin adoptarea unor „legi“, principiul legalitatii presupunând existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile în ceea ce priveste aplicarea lor (vezi, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [GC], nr. 31.443/96, § 147, CEDO 2004–V, cu alte referinte). În plus, Curtea este chemata sa verifice daca modul în care dreptul intern este interpretat si aplicat, chiar în caz de respectare a cerintelor legale, produce efecte conforme principiilor Conventiei (Beyeler împotriva Italiei [GC], nr. 33.202/96, §§ 108–110, CEDO 2000-I).
38. Pe de alta parte, ingerinta în dreptul de proprietate trebuie nu numai sa urmareasca un „scop legitim“, conform cu „interesul general“, ci si sa pastreze un raport rezonabil de proportionalitate între mijloacele utilizate si scopul urmarit, prin orice masura aplicata de stat, inclusiv masurile menite sa reglementeze folosinta bunurilor unui individ. Este ceea ce exprima notiunea de „just echilibru“, care trebuie pastrat între cerintele interesului general al comunitatii si imperativele de aparare a drepturilor fundamentale ale individului. În cauze care se refera la functionarea unei legislatii de mare amploare privind locuintele, aceasta apreciere poate sa se refere nu numai la dimensiunea ingerintei statului în libertatea contractuala si relatiile contractuale pe piata locuintelor, ci si la existenta unor garantii procedurale si a altor garantii menite sa asigure ca functionarea sistemului si impactul sau asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici arbitrare si nici imprevizibile. Incertitudinea – indiferent ca este de natura legislativa, administrativa sau ca tine de practicile urmate de autoritati – este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Într-adevar, atunci când este în joc o chestiune de interes general, autoritatile publice sunt obligate sa reactioneze în timp util, în mod corect si cu cea mai mare coerenta (vezi, mutatis mutandis, Broniowski, mentionata mai sus, § 151, si Hutten-Czapska, [GC], nr. 35.014/97, §§ 167–168, CEDO 2006–…).
39. În speta, Curtea constata ca nu se contesta faptul ca prevederile legale interne ce prelungesc de drept contractele de închiriere în scop locativ, si în special Legea nr. 17/1994, a carei aplicare de catre Curtea de Apel Bucuresti a determinat mentinerea familiei C. în apartamentul reclamantei, reprezinta o reglementare a folosintei bunurilor si ca, prin urmare, are aplicabilitate al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hutten-Czapska, mentionata mai sus, §§ 160–161).
40. Curtea observa totusi ca Legea nr. 17/1994 prevedea ca, indiferent cine ar fi proprietarul, contractele de închiriere în scop locativ referitoare la locuinte a caror închiriere era reglementata prin Legea nr. 5/1973 erau prelungite de drept pentru o perioada de 5 ani, fara modificarea conditiilor contractuale. Reiterând ca principiul legalitatii înseamna si existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile în aplicarea lor, Curtea observa ca, în anumite privinte, Legea nr. 17/1994 era lipsita de precizie. Si anume, aceasta lege nu prevedea nicio procedura prin care fostii proprietari, carora li s-au restituit bunurile nationalizate dupa intrarea în vigoare a legii, puteau încheia contracte de închiriere în scop locativ cu fostii chiriasi ai statului si nici nu continea vreo sanctiune în caz de refuz al acestora din urma de a-i recunoaste ca proprietari si de a încheia contracte de închiriere (vezi paragrafele 18 si 20 de mai sus).
41. Curtea apreciaza ca, presupunând chiar ca ingerinta litigioasa a fost compatibila cu conditia de legalitate, elementul de imprecizie constatat în Legea nr. 17/1994 si efectele sale trebuie luate în considerare în analiza conformitatii masurii litigioase cu cerintele justului echilibru dintre interesele de fata (vezi, mutatis mutandis, Beyeler, mentionata mai sus, §§ 108 si 110).
42. În ceea ce priveste scopul urmarit prin ingerinta litigioasa, ca si Guvernul, Curtea admite ca ingerinta în cauza urmarea un scop legitim, conform cu interesul general, si anume protectia sociala a chiriasilor într-o situatia caracterizata prin criza de locuinte ieftine.
43. În ceea ce priveste respectarea justului echilibru între interesele în cauza, Curtea reaminteste ca punerea la punct de catre autoritatile nationale a unui sistem de protectie a chiriasilor nu este criticabil în sine, având în vedere în special marea marja de apreciere prevazuta de cel de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Totusi, din moment ce presupunea riscul de a-i impune locatorului o sarcina excesiva în ceea ce priveste posibilitatea de a dispune de bunul sau, autoritatile erau obligate sa puna la punct proceduri sau mecanisme legislative previzibile si coerente, prevazând anumite garantii pentru ca punerea lor în aplicare si incidenta lor asupra dreptului de proprietate al locatorului sa nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (Radovici si Stanescu, mentionata mai sus, § 76).
44. Curtea nu poate fi de acord cu argumentul Guvernului în ceea ce priveste proportionalitatea ingerintei în speta. Aceasta observa înca de la început ca reclamanta nu a încheiat niciodata un contract de închiriere cu ocupantii apartamentului sau, care locuiau acolo în baza unui contract de închiriere încheiat cu statul în anul 1983 si prelungit succesiv prin efectul prevederilor legale în materie de protectie a chiriasilor (vezi Radovici si Stanescu, mentionata mai sus, § 78; a contrario, Hutten-Czapska, mentionata mai sus, § 224). În ceea ce priveste posibilitatea reclamantei de a obtine evacuarea familiei C. chiar în lipsa unui contract de închiriere sub forma scrisa, Curtea reaminteste ca a constatat lipsa unor elemente care sa confirme eficienta cailor de atac invocate de Guvern (vezi paragrafele 30–32 de mai sus).
45. Referitor la argumentul Guvernului întemeiat pe caracterul temporar al prevederilor Legii nr. 17/1994, Curtea reaminteste ca a statuat în alte cauze referitoare la concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor si ale chiriasilor ca sarcina sociala si financiara pe care o presupune transformarea si reforma domeniului locuintei într-o tara nu poate reveni unui anumit grup social, oricare ar fi importanta pe care o au interesele celuilalt grup sau ale colectivitatii în ansamblul sau (vezi, mutatis mutandis, Hutten-Czapska, mentionata mai sus, § 225, si Radovici si Stanescu, mentionata mai sus, § 88 in fine). Or, Curtea observa în speta ca Legea nr. 17/1994, pe care s-au întemeiat instantele interne, nu numai ca a prelungit cu 5 ani contractele de închiriere ale vechilor chiriasi, dar – asa cum reiese din dreptul intern relevant – a si mentinut în aceasta perioada aceleasi conditii contractuale fixate prin Legea nr. 5/1973, inclusiv baremul de calcul al chiriei, fara a tine cont de inflatia puternica pe care o cunostea tara în perioada respectiva (vezi paragrafele 18 si 19 de mai sus).
46. În fine, Curtea apreciaza ca, având în vedere circumstantele spetei si jurisprudenta sa în materie, nu se poate considera ca intrarea în vigoare a OUG nr. 40/1999 a remediat situatia reclamantei. Astfel, Curtea reaminteste ca a statuat deja ca lacunele si prevederile defectuoase ale OUG nr. 40/1999 în cazul proprietarilor care nu au trimis notificari ocupantilor apartamentelor lor în termenul prevazut de OUG nr. 40/1999 din cauza litigiilor aflate pe rol împotriva acestora din urma au avut ca efect impunerea unei sarcini disproportionate partilor interesate (Radovici si Stanescu, mentionata mai sus, § 88).
47. În lumina celor de mai sus, Curtea apreciaza ca restrictiile suferite de reclamanta timp de mai multi ani în ceea ce priveste folosinta apartamentului sau, si în special imposibilitatea în care s-a aflat de a-i obliga pe ocupantii acestuia sa îi plateasca o chirie din cauza prevederilor defectuoase si a lacunelor constatate în Legea nr. 17/1994 si în OUG nr. 40/1999, nu au mentinut un just echilibru între protectia dreptului individului la respectarea bunurilor sale si cerintele interesului general.

Prin urmare, a avut loc încalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. Asupra pretinsei încalcari a art. 6 § 1 din Conventie
48. Reclamanta se plânge de interpretarea eronata a prevederilor legale aplicabile de catre instantele interne, care a dezavantajat-o fata de cealalta parte din procedura interna, de motivarea insuficienta a hotarârilor pronuntate si de refuzul de a lua în considerare lipsa raspunsului familiei C. la interogatoriu. Ea invoca dreptul sau la un proces echitabil, protejat de art. 6 § 1 din Conventie, a carui parte relevanta prevede urmatoarele:
„Orice persoana are dreptul la judecarea (…) cauzei sale, de catre o instanta (…) care va hotarî (…) asupra încalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (…).“
49. Curtea reaminteste ca revine în primul rând instantelor interne sa interpreteze dreptul intern si sa aprecieze probele administrate; în plus, daca art. 6 § 1 obliga instantele sa îsi motiveze deciziile, aceasta obligatie nu poate fi înteleasa ca si cum ar necesita un raspuns detaliat la fiecare argument (vezi García Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30.544/96, §§ 26 si 28, CEDO 1999-I).
50. În speta, Curtea constata ca instantele interne si-au întemeiat corect hotarârile pe motive ce nu pareau sa fie arbitrare. În ceea ce priveste refuzul familiei C. de a raspunde la întrebarile adresate de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, Curtea observa ca art. 225 din Codul de procedura civila invocat de reclamanta nu le impune instantelor sesizate cu o cauza sa traga vreo concluzie din refuzul partii de a raspunde la un interogatoriu, ci doar le ofera aceasta posibilitate. În fine, Curtea observa ca nu s-a contestat faptul ca reclamanta a beneficiat de o procedura contradictorie si ca a putut sa îsi prezinte argumentele în apararea cauzei sale.
51. Rezulta ca aceasta parte a cererii trebuie respinsa din lipsa vadita de temei, pentru aplicarea art. 35 §§ 3 si 4 din Conventie.

III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
52. Conform art. 41 din Conventie:
„Daca Curtea declara ca a avut loc o încalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al înaltei parti contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecintelor acestei încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.“
53. Reclamanta nu a prezentat nicio cerere de reparatie echitabila în termenul acordat de Curte dupa comunicarea cererii.
54. Curtea reaminteste ca ea nu acorda nicio suma ca reparatie echitabila din moment ce pretentiile exprimate în cifre si documentele justificative necesare nu au fost trimise în termenul acordat în acest scop de art. 60 § 1 din Regulament, chiar si în cazul în care partea reclamanta si-ar fi precizat pretentiile într-un stadiu anterior procedurii (Gourguenidze împotriva Georgiei, nr. 71.678/01, § 81, 17 octombrie 2006).
55. În speta, Curtea observa ca, dupa ce a fost informata în prealabil despre derularea procedurii dupa comunicarea cererii printr-o scrisoare din data de 14 octombrie 2004, reclamanta a fost invitata printr-o scrisoare a grefierului din data de 7 februarie 2005, ce i-a fost retrimisa în copie la data de 24 mai 2005, sa trimita eventualele sale cereri în baza art. 41 citat mai sus. În ciuda informatiilor cuprinse în aceste scrisori, reclamanta nu a prezentat nicio cerere în temeiul art. 41 citat mai sus si nici nu a facut trimitere la vreo cerere trimisa într-un stadiu anterior al procedurii (vezi, a contrario, Gourguenidze, mentionata mai sus, § 82).

Prin urmare, nu este cazul sa i se acorde nicio suma în temeiul art. 41 citat mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA

1. declara cererea admisibila în ceea ce priveste capatul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 si inadmisibila în rest;
2. hotaraste ca a avut loc încalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Întocmita în limba franceza, apoi comunicata în scris la data de 7 februarie 2008, conform art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.
Boštjan M. Zupancic,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier