Dreptul de retentie: Aspecte esentiale si opinia specialistului

Dreptul de retentie este consacrat de art. 2495-2499 Cod civil  si este definit ca dreptul celui care este dator sa remita sau sa restituie un bun, de a-l retine atat timp cat creditorul nu il despagubeste pentru cheltuielile necesare si utile pe care le-a facut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.

In doctrina anterioara, dreptul de retentie era considerat un drept de garantie reala imperfecta, conceptie preluata si de noul Cod civil,  acest drept fiind reglementat intr-un capitol separat, dar reunit sub acelasi titlul cu privilegiile si celelalte garantii reale. Ca drept real imperfect, acesta nu confera prerogativa dreptului de urmarire si nici a dreptului de preferinta, ci  a unui drept de a participa, in caz de executare silita a bunului asupra caruia se exercita, la distribuirea pretului bunului, in conditiile prevazute de lege.(art.2498 alin.2 Codul Civil). (nota 1).

Dreptul de retentie este un drept accesoriu, care se naste ca urmare a unui drept de creanta pe care il insoteste si-l garanteaza. Astfel, dreptul de retentie nu poate conceput in absenta unei creante. Din aceasta cauza, comodatarul nu are un drept de retentie asupra bunurilor comodantului.

(nota 1)  Inalta Curte de Casatie si Justitie, a stabilit ca „Dreptul de retentie nu este un drept real accesoriu, o garantie reala, cum este gajul sau ipoteca, si nu confera retentorului un drept de preferinta  si nici un drept de urmarire, dupa cum nu confera nici dreptul de a folosi lucrul detinut.”( I.C.C.J., sectia comerciala, decizia nr. 1916 din 3iunie 2008, www.scj.ro). Cu toate acestea este de precizat ca, prin dispozitiile art.2339 Codul Civil, creanta celui care exercita un drept de retentie in legatura cu un bun mobil, este o creanta privilegiata, iar in caz de concurs cu alte categorii de creditori, beneficiaza de preferinta la distribuirea sumelor rezultate in urma vanzarii bunului, in conditiile legii.



Autor: Jurist Iuliana Crosman