Klaus Iohannis a sesizat CCR cu privire la modificarile aduse Codului penal

Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum si a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie a fost trimisa Presedintelui Romaniei in data de 6 iulie 2018, in vederea promulgarii.

Prin modul in care a fost dezbatuta si adoptata, legea mentionata incalca prevederile art. 61 alin. (2), ale art. 66 alin. (2) si (3), ale art. 75 alin. (2), precum si cele ale art. 147 alin. (4) din Constitutie. Totodata, prin continutul normativ, Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum si a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie contravine normelor si principiilor constitutionale, pentru motivele prezentate in cele ce urmeaza.

I. Aspecte de neconstitutionalitate extrinseca

A. Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum si a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie a fost adoptata de Senat cu incalcarea prevederilor art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2), precum si cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constitutie

Ca prima Camera competenta, legea supusa controlului de constitutionalitate a fost adoptata de Senat in sedinta din data de 3 iulie 2018. Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum si a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie a fost adoptata cu incalcarea prevederilor art. 75 alin. (2), fiind dezbatuta si adoptata cu depasirea termenului constitutional de 60 de zile stabilit pentru prima Camera sesizata.

Propunerea legislativa privind punerea de acord a prevederilor Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificarile si completarile ulterioare, cu deciziile Curtii Constitutionale, Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European si a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumtiei de nevinovatie si a dreptului de a fi prezent la proces in cadrul procedurilor penale, Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind inghetarea si confiscarea instrumentelor si produselor infractiunilor savarsite in Uniunea Europeana - initiata de un numar de 179 de deputati si senatori - a fost depusa la Senat, pentru dezbatere si adoptare, la data de 18 aprilie 2018 (inregistrata sub nr. B.184/18.04. 2018).

In conformitate cu dispozitiile art. 79 din Constitutie si ale Legii nr. 73/1993 privind infiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Legislativ, respectiv cu cele ale art. 111 alin. (1) din Constitutie, Biroul permanent al Senatului, in sedinta din data de 18 aprilie 2018 a transmis propunerea legislativa mentionata, spre avizare, Consiliului Legislativ si Guvernului, in vederea formularii unui punct de vedere. De asemenea, in conformitate cu prevederile art. 92 alin. (3) si (4) din Regulament, Biroul permanent al Senatului a stabilit si termenul pana la care sa fie transmise aceste avize, respectiv data de 25 aprilie 2018. Mentionam ca, pana la termenul stabilit, Consiliului Legislativ a transmis avizul (nr. 380/25.04.2018), in timp ce Guvernul a transmis punctul sau de vedere la data de 24 mai 2018 (nr. 901/24.05.2018).

Consilier Taxe si Impozite pentru Contabili 12 actualizari

Vezi AICI detalii

Consilier - Codul Muncii abonament 12 actualizari

Vezi AICI detalii

Pachet Teste REZOLVATE pentru reusita la examenul de titularizare in invatamantul prescolar - EDUCATORI 2 culegeri

Vezi AICI detalii

Portal Codul Muncii

Vezi AICI detalii

De asemenea, in cursul aceleiasi sedinte (18.04.2018), Biroului permanent al Senatului a transmis legea criticata (L238/2018) comisiilor competente, sesizandu-le in vederea elaborarii avizelor si a raportului, stabilind totodata si termenele in care acestea trebuiau intocmite.

Potrivit art. 75 alin. (2) din Constitutie, „Prima Camera sesizata se pronunta in termen de 45 de zile. Pentru coduri si alte legi de complexitate deosebita, termenul este de 60 de zile. In cazul depasirii acestor termene se considera ca proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate”. Astfel, Constitutia instituie o prezumtie absoluta, in virtutea careia o initiativa legislativa chiar daca nu a fost adoptata de o Camera se considera adoptata prin simpla trecere a timpului. Prezumtia se bazeaza pe o presupusa acceptare tacita a propunerii legislative si pe lipsa obiectiilor primei Camere sesizate.

Termenul de 45 de zile, respectiv de 60 de zile prevazut la art. 75 alin. (2) din Legea fundamentala este un termen ce priveste raporturile constitutionale dintre autoritatile publice, respectiv raporturile dintre cele doua Camere ale Parlamentului, pe de o parte, si intre acestea si Guvern, pe de alta parte. La implinirea acestuia, dreptul si, totodata, obligatia primei Camere competente sa dezbata o initiativa legislativa inceteaza, legea considerandu-se adoptata in forma depusa de initiator. Ca efect al implinirii acestui termen, se naste dreptul Camerei decizionale de a se pronunta asupra initiativei adoptate in conditiile art. 75 alin. (2) si de a decide definitiv. De asemenea, implinirea acestui termen are consecinta imposibilitatii membrilor primei Camere competente de a mai formula amendamente, dincolo de acest interval de timp stabilit de Constitutie propunerile parlamentarilor sau ale comisiilor nemaifiind admisibile. Aceeasi este si consecinta pentru Guvern care, dincolo de acest termen, nu mai poate formula si depune amendamente cu privire la legea respectiva in cadrul primei Camere sesizate, nu mai poate solicita dezbaterea acesteia in procedura de urgenta sau inscrierea ei cu prioritate pe ordinea de zi, toate aceste drepturi putand fi exercitate de Guvern doar in cadrul Camerei decizionale.

In jurisprudenta sa, Curtea Constitutionala a statuat ca „termenele care privesc desfasurarea raporturilor constitutionale dintre autoritatile publice, (...) in masura in care nu se prevede altfel in mod expres, nu se calculeaza pe zile libere.” (Decizia nr. 233/1999). Totodata, in Decizia nr. 89/2010, Curtea a retinut ca dispozitiile art. 101 din Codul de procedura civila - potrivit carora „termenele se inteleg pe zile libere, neintrand in socoteala nici ziua cand a inceput, nici ziua cand s-a sfarsit termenul” - nu sunt aplicabile in dreptul public, supus regulii in virtutea careia termenele, in acest domeniu, se calculeaza pe zile calendaristice, in sensul ca se include in termen si ziua in care el incepe sa curga si ziua cand se implineste.

Dispozitiile art. 75 alin. (2) din Constitutie nu prevad un anumit mod de calcul al acestor termene pe care prima Camera competenta le are la dispozitie pentru a se pronunta asupra unei initiative legislative. In absenta oricaror prevederi constitutionale exprese, consideram ca - fiind termene ce privesc desfasurarea raporturilor constitutionale dintre autoritatile publice – acestea urmeaza regula stabilita de jurisprudenta constanta din ultimii 20 ani a Curtii Constitutionale, sa se calculeze pe zile calendaristice. Din interpretarea sistematica a dispozitiilor constitutionale ale art. 75 alin. (2) si ale art. 66, consideram ca singura ipoteza in care termenele de adoptare tacita ar putea fi suspendate este aceea a perioadei dintre sesiunile parlamentare ordinare, in conditiile in care nu s-a cerut intrunirea in sesiune extraordinara. Normele constitutionale trebuie sa fie interpretate in sensul de a produce efecte, scopul urmarit de legiuitorul constituant derivat fiind acela de a crea pentru Camera de reflectie posibilitatea de a se pronunta intr-un termen rezonabil. Or, sistemul constitutional roman instituie regula sesiunilor periodice si nu a celor permanente. Prin urmare, intre cele doua perioade prevazute la art. 66 alin. (1) din Constitutie pentru cele doua sesiuni ordinare, in absenta unei cereri de convocare a unei sesiuni extraordinare, termenele prevazute la art. 75 alin. (2) din Constitutie ar trebui sa fie suspendate. Totodata, fiind pe taramul dreptului public, la calculul termenului de 45, respectiv 60 de zile, urmeaza sa se includa in termen si ziua in care el incepe sa curga si ziua cand se implineste.

Orice alta interpretare este de natura sa conduca la moduri de calcul diferite ale termenelor constitutionale ce privesc raporturile constitutionale dintre autoritatile publice (termenul de promulgare, termenul de sesizare a Curtii Constitutionale, termenul in care se poate organiza referendumul de revizuire a Constitutiei etc.). Dincolo de faptul ca o asemenea interpretare ar insemna o adaugare la textul constitutional, aceasta ar echivala si cu o perspectiva de natura sa creeze impredictibilitate si lipsa de transparenta cu privire la implinirea acestor termene, in general, si a celor prevazute la art. 75 alin. (2) in special. Aceasta concluzie este intarita si de faptul ca in prezent, potrivit regulamentelor parlamentare, termenele de adoptare tacita se socotesc in mod diferit la Camera Deputatilor fata de Senat, aspect ce este de natura sa contravina si art. 1 alin. (5) in ceea ce priveste suprematia Constitutiei.

Potrivit art. 113 din Regulamentul Camerei Deputatilor: „(1) In temeiul art. 75 alin. (1) si (2) din Constitutia Romaniei, republicata, Camera Deputatilor, ca prima Camera sesizata, se pronunta asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative in termen de 45 de zile de la data prezentarii la Biroul permanent. Fac exceptie codurile si legile de complexitate deosebita, asupra carora se pronunta in termen de 60 de zile de la data prezentarii la Biroul permanent si ordonantele de urgenta, pentru care termenul este de 30 de zile de la data depunerii acestora la Camera Deputatilor. (11) In cazul propunerilor legislative care sunt depuse la Camera Deputatilor, ca prima Camera sesizata, termenele aferente procesului legislativ curg de la data inregistrarii la Biroul permanent insotite de avizele solicitate si se socotesc luand in calcul 4 zile pe saptamana, cu exceptia sarbatorilor legale. (2) La data expirarii termenelor prevazute la alin. (1) proiectele de legi sau propunerile legislative se considera adoptate de Camera Deputatilor si se trimit Senatului sub semnatura presedintelui Camerei Deputatilor”.

Totodata, potrivit art. 119 din Regulamentul Senatului: „Pentru termenele procedurale ale procesului legislativ se iau in calcul numai zilele in care Senatul lucreaza in plen sau in comisii permanente”.

Asadar, regulamentele parlamentare ale celor doua Camere cuprind dispozitii diferite cu privire la modul de calcul al acelorasi termene constitutionale prevazute la art. 75 alin. (2). Astfel, dispozitiile art. 113 alin. (11 ) din Regulamentul Camerei Deputatilor stabileste ca aceste termene se calculeaza luand in calcul 4 zile pe saptamana, cu exceptia sarbatorilor legale, in timp ce art. 119 din Regulamentul Senatului prevede ca la calculul acestor termene se au in vedere numai zilele in care Senatul lucreaza in plen si in comisii. Or, in cadrul autonomiei de care beneficiaza, Camerele sunt libere sa isi stabileasca programul de lucru asa cum considera, dimensionandu-l in functie de multiple variabile. Din aceasta perspectiva, programul de lucru in plen si in comisii nu este cunoscut la inceputul unei sesiuni, uneori acesta putand sa suporte modificari chiar in cursul unei saptamani de lucru.

Prin urmare, extinderea aplicarii dispozitiilor regulamentare si in ceea ce priveste modul de calcul al termenelor prevazute la art. 75 alin. (2) din Constitutie pune in pericol securitatea raporturilor juridice in materie de legiferare. Asa cum a retinut si Curtea Constitutionala in jurisprudenta sa, autonomia regulamentara da dreptul Camerelor Parlamentului de a dispune cu privire la propria organizare si procedurile de desfasurare a lucrarilor parlamentare, insa aceasta nu poate fi exercitata in mod discretionar, abuziv, cu incalcarea atributiilor constitutionale ale Parlamentului sau a normelor imperative privind procedura parlamentara; normele regulamentare reprezinta instrumentele juridice care permit desfasurarea activitatilor parlamentare in scopul indeplinirii atributiilor constitutionale ale forului legislativ si trebuie interpretate si aplicate cu buna-credinta si in spiritul loialitatii fata de Legea fundamentala (Decizia Curtii Constitutionale nr. 209/2012).

In consecinta, fiind termene de drept public, ce vizeaza desfasurarea raporturilor constitutionale dintre cele doua Camere ale Parlamentului, termenele prevazute la art. 75 alin. (2) din Constitutie se calculeaza calendaristic, aceasta interpretare fiind singura de natura sa confere efectivitate normelor constitutionale mentionate, asigurand, pe de o parte, respectarea principiului transparentei activitatii parlamentare, iar pe de alta parte, predictibilitate in aplicarea normelor constitutionale si in derularea procesului de legiferare.

Momentul de la care incep sa curga termenele prevazute la art. 75 alin. (2) din Constitutie este reglementat asemanator in cele doua Camere ale Parlamentului. Astfel, potrivit art. 113 alin. (11) din Regulamentul Camerei Deputatilor, in cazul propunerilor legislative care sunt depuse la Camera Deputatilor, ca prima Camera sesizata, termenele aferente procesului legislativ curg de la data inregistrarii la Biroul permanent insotite de avizele solicitate, iar potrivit art. 118 din Regulamentul Senatului: „Pentru propunerile legislative termenele de legiferare curg de la data inregistrarii acestora la Biroul permanent, insotite de avizele necesare ”.

Totodata, potrivit art. 93 din Regulamentul Senatului: „(1) Proiectele de lege si propunerile legislative se supun spre dezbatere si adoptare Senatului, ca prima Camera sesizata, in conditiile prevazute la art. 75 din Constitutia Romaniei, republicata. In cazul propunerilor legislative care sunt depuse la Senat, ca prima Camera sesizata, acestea se inregistreaza si se tin in evidenta. Ele vor intra in procesul legislativ numai dupa primirea avizelor legale de la Consiliul Legislativ, Guvern, Consiliul Economic si Social (2) Pentru celelalte proiecte de lege si propuneri legislative care se dezbat si se adopta, potrivit art. 75 alin. (1) din Constitutia Romaniei, republicata, mai intai de Camera Deputatilor, ca prima Camera sesizata, competenta decizionala apartine Senatului. (3) Senatul, ca prima Camera sesizata, se pronunta asupra proiectelor de lege si propunerilor legislative cu care este sesizat, in termen de 45 de zile de la data prezentarii acestora in Biroul permanent. Pentru coduri si alte legi de complexitate deosebita, termenul este de 60 de zile de la data prezentarii in Biroul permanent.”

In plus, in conformitate cu dispozitiile art. 94 din Regulamentul Senatului: „(1) In vederea incadrarii in termenele prevazute la art. 93 alin. (3) si la art. 112-114 din prezentul regulament, precum si la art. 115 alin. (5) din Constitutia Romaniei, republicata, proiectele de lege si propunerile legislative se inainteaza Biroului permanent al Senatului, care dispune: a) sesizarea comisiilor permanente competente pentru intocmirea avizelor sau a raportului, stabilind si termenele de depunere a acestora; b) transmiterea proiectului de lege sau a propunerii legislative Camerei Deputatilor, in cazul in care o comisie permanenta apreciaza ca Senatul nu este competent sa dezbata si sa adopte proiectul, ca prima Camera sesizata. In aceste cazuri, avizul Comisiei pentru constitutionalitate, libertati civile si monitorizare a executarii hotararilor Curtii Europene a Drepturilor Omului este obligatoriu; c) solicitarea avizului Consiliului Legislativ, al Consiliului Economic si Social si al altor institutii sau organisme care, potrivit legii au competenta de avizare, daca acesta nu a fost dat; d) distribuirea catre senatori a proiectelor sau propunerilor legislative, a avizului Consiliului Legislativ, al Consiliului Economic si Social si al altor institutii ori organisme care, potrivit legii, au competenta de avizare, a hotararii Curtii Constitutionale, in cazurile prevazute de Constitutie, si a punctului de vedere al Guvernului, in cazurile cerute de lege, pentru propunerile legislative, stabilind si termenul de depunere a amendamentelor de catre senatori, sub sanctiunea decaderii. (2) Masurile hotarate de Biroul permanent si de Comitetul liderilor se duc la indeplinire de secretarul general, prin serviciile Senatului. Termenele prevazute pentru toate operatiunile reglementate in acest articol se stabilesc de catre Biroul permanent, in functie de procedura ordinara sau procedura de urgenta”.

Din interpretarea sistematica a dispozitiilor art. 93, art. 94 si ale art. 118 din Regulamentul Senatului rezulta ca, pentru propunerile legislative inregistrate la Senat ca prima Camera sesizata:

- termenele prevazute la art. 75 alin. (2) din Constitutie curg de la data inregistrarii acestora la Biroul permanent, insotite de avizele necesare; astfel, ca urmare a aplicarii dispozitiilor art. 93 alin. (3) coroborat cu art. 118 din Regulamentul Senatului, o initiativa pentru care a inceput sa curga termenul prevazut la art. 75 alin. (2) din Constitutie va avea intotdeauna un numar de inregistrare identificat cu initiala L., urmata de un numar (numarul de inregistrare la Biroul permanent) si un an; spre deosebire de aceste propuneri legislative, initiativele care nu se incadreaza pe ipoteza normativa si procedurala de la art. 118 din Regulamentul Senatului, ci pe cea de la art. 93 alin. (1) din Regulament - si pentru care termenul prevazut la art. 75 alin. (2) din Constitutie nu a inceput sa curga - sunt identificate cu initiala B., urmata de un numar si o data, care sunt intotdeauna diferite de cele ale celor identificate prin L.;

- Biroul permanent este cel abilitat sa stabileasca termenele atat pentru organismele avizatoare, cat si pentru comisiile permanente sesizate in fond; la implinirea acestor termene, Biroul permanent nu este obligat sa astepte primirea acestor avize sau puncte de vedere, fiind de principiu statuat prin jurisprudenta Curtii Constitutionale ca Parlamentul nu poate fi tinut in realizarea activitatii de legiferare de faptul ca una sau alta dintre autoritatile sau institutiile publice cu competente de avizare nu trimit sau transmit cu intarziere un punct de vedere solicitat de una sau alta dintre Camere; din aceasta perspectiva, transmiterea de catre Guvern cu intarziere a punctului sau de vedere nu poate tine in loc o Camera in dezbaterea unei initiative legislative, intrucat in conformitate cu dispozitiile art. 111 alin. (1) din Constitutie, obligatia constitutionala este in sensul solicitarii informarii Guvernului si nu a obligativitatii existentei punctului de vedere al Guvernului.

Din informatiile publice inscrise pe fisa ce corespunde parcursului legislativ la Senat al Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum si a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie rezulta ca in cadrul sedintei sale din 18 aprilie 2018, Biroul permanent al Senatului a realizat mai multe operatiuni (pe care, de regula, le stabilea in sedinte succesive), considerand ca la momentul transmiterii sale catre Consiliul Legislativ (pentru aviz) si al solicitarii punctului de vedere al Guvernului este necesar sa sesizeze, totodata, si comisiile permanente in vederea elaborarii avizelor si, respectiv, a raportului. Ca urmare a acestor decizii, in conformitate cu dispozitiile art. 93 si ale art. 94 din Regulament, legea dedusa controlului de constitutionalitate a primit, in aceeasi zi (18.04.2018) un numar de inregistrare ca efect al depunerii sale la Parlament (B184/18.04. 2018), precum si un numar de inregistrare ce atesta data prezentarii ei in Biroul permanent (L238/2018). Or, in conformitate cu dispozitiile art. 93 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 118 din Regulament, acest ultim moment semnifica data de la care incepe sa curga termenul de 60 de zile prevazut de art. 75 alin. (2) din Constitutie. Aceasta concluzie este intarita si de faptul ca, din aceleasi informatii publice cuprinse in fisa initiativei legislative deduse controlului de constitutionalitate, ulterior sedintei din 18.04.2018, nu a mai existat o alta sedinta a Biroului permanent al Senatului in cadrul careia aceasta propunere legislativa sa fie prezentata in sensul art. 118 din Regulament.

Prin urmare, in ceea ce priveste Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum si a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie termenul prevazut de art. 75 alin. (2) a inceput sa curga incepand la data de 18.04.2018. Avand in vedere ca, prin obiectul de reglementare, legea criticata vizeaza interventii legislative asupra unui cod, respectiv a Codului penal, urmeaza ca termenul constitutional aplicabil sa fie cel de 60 de zile calendaristice. Acest termen s-a implinit la data de 16 iunie 2018.

Or, prin continuarea procedurii parlamentare dupa aceasta data si prin adoptarea legii de catre Senat in calitate de prima Camera competenta, in data de 3 iulie 2018, intr-o alta forma decat cea a initiatorului, legea criticata a fost adoptata cu incalcarea dispozitiilor art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2) din Constitutie. In conformitate cu prevederile constitutionale mentionate, obligatia Senatului dupa implinirea termenului de 60 de zile era sa considere legea adoptata tacit si sa o transmita Camerei Deputatilor pentru continuarea procedurii legislative. Dupa implinirea acestui termen, nici Senatul, in ansamblul sau, si nicio alta structura de lucru sau de conducere nu ar mai fi putut formula amendamente si nu ar mai fi putut inscrie legea pe ordinea de zi. Procedand in acest mod, dezbaterea si adoptarea de Senat a legii criticate in sedinta din 3 iulie 2018 echivaleaza si cu incalcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentala in ceea ce priveste modul de calcul al termenelor referitoare la desfasurarea raporturilor constitutionale intre autoritatile publice.

B. Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum si a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie a fost adoptata de Camera Deputatilor cu incalcarea prevederilor art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 66 alin. (2) si (3) din Constitutie

Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum si a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie a fost adoptata de Camera Deputatilor, in calitate de Camera decizionala in sedinta din data de 4 iulie 2018. Aceasta lege a fost dezbatuta si adoptata de catre Camera Deputatilor cu incalcarea dispozitiilor art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 66 alin. (2) si (3) din Constitutie intrucat, pe de o parte, aceasta lege a fost adoptata in cadrul unei sesiuni extraordinare a Camerei Deputatilor neconstitutional intrunita, iar pe de alta parte, legea criticata nu a fost expres inscrisa pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputatilor, existenta acesteia pe ordinea de zi a acestei Camere neputand fi prezumata ca fiind implicita, intrucat la momentul convocarii Camerei Deputatilor in sesiune extraordinara (27 iunie 2018) legea in cauza nu fusese adoptata de Senat si nici nu fusese inregistrata la Biroul permanent al Camerei Deputatilor.

Potrivit art. 61 din Constitutie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare, fiind alcatuit din Camera Deputatilor si din Senat.

Parlamentul isi desfasoara activitatea in timp, respectiv in legislaturi, sesiuni, sedinte. Durata acestora este, de regula, prevazuta chiar prin constitutii. Astfel, Constitutia Romaniei stabileste, in mod expres, durata legislaturii (art. 63) si a sesiunilor Parlamentului (art. 66) stabilind, totodata, si conditiile ce trebuie indeplinite pentru ca actele dezbatute si adoptate de catre Parlament in cursul unei legislaturi, respectiv in cursul sesiunilor ordinare sau extraordinare din cadrul legislaturii, precum si pe parcursul sedintelor desfasurate in cadrul acestora (art. 65) sa fie adoptate in deplin acord cu normele si principiile stabilite de Legea fundamentala. Astfel, dupa cum s-a subliniat in doctrina, legislatura se suprapune, de regula, cu durata mandatului Camerelor Parlamentului (cum este si cazul Romaniei), putand fi prelungita sau incetand in conditiile expres stabilite prin Legea fundamentala, iar sedintele reprezinta forma de constituire a Camerelor in reuniune plenara.

Ca forma principala de lucru, sesiunile parlamentare pot fi permanente sau periodice, regula fiind a acestora din urma. Conform art. 66 alin. (1) din Constitutie, „Camera Deputatilor si Senatul se intrunesc in doua sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune incepe in luna februarie si nu poate depasi sfarsitul lunii iunie. A doua sesiune incepe in luna septembrie si nu poate depasi sfarsitul lunii decembrie”.

De asemenea, sesiunile parlamentare pot fi ordinare si extraordinare. In conformitate cu prevederile Constitutiei, intrunirea intr-o sesiune extraordinara se poate realiza la cerere sau de drept. Intrunirea de drept se face in caz de agresiune armata impotriva tarii, in cazul instituirii starii de asediu sau de urgenta sau in ipoteza depunerii de catre Guvern spre aprobare a unei ordonante de urgenta, daca Parlamentul nu se afla in sesiune. Dispozitiile art. 66 alin. (2) si (3) din Constitutie reglementeaza situatia intrunirii in sesiune extraordinara a Parlamentului Romaniei la cerere. Astfel, in conformitate cu aceste prevederi, Camera Deputatilor si Senatul se intrunesc in sesiuni extraordinare la cererea Presedintelui Romaniei, a Biroului permanent al fiecarei Camere ori a cel putin o treime din numarul deputatilor sau al senatorilor. Alin. (3) al art. 66 din Constitutie prevede care este autoritatea indrituita sa dispuna convocarea Camerelor in sesiune ordinara sau extraordinara, stabilind pentru presedintii celor doua Camere ale Parlamentului atributia de a convoca Senatul si Camera Deputatilor in sesiune parlamentara.

Asadar, sesiunile parlamentare extraordinare pot fi convocate la cerere in conditiile expres stipulate de Legea fundamentala, respectiv: Parlamentul sa fie intre sesiunile ordinare, sa existe o cerere a unui titular prevazut in mod expres de art. 66 alin. (2) din Constitutie (Presedintele Romaniei, Biroul permanent al fiecarei Camere sau o treime din numarul deputatilor sau al senatorilor), urmata de o convocare a presedintilor Camerelor.

Sesiunea extraordinara se intruneste pentru o anumita ordine de zi, indicata in cererea de convocare si aprobata ulterior potrivit regulamentelor parlamentare. Astfel, potrivit art. 84 alin. (9) – (10) din Regulamentul Camerei Deputatilor: „(9) Cererea de convocare a unei sesiuni extraordinare se face in scris si va cuprinde ordinea de zi, precum si perioada de desfasurare a sesiunii. Neaprobarea de catre Camera a ordinii de zi solicitate impiedica tinerea sesiunii extraordinare. (10) Convocarea Camerei Deputatilor se face de catre presedintele acesteia. Presedintele nu va lua in considerare cererile pentru convocarea unei sesiuni extraordinare care nu indeplinesc conditiile prevazute la alin. (8) si (9)”. Totodata, in conformitate cu art. 84 alin. (2) – (4) din Regulamentul Senatului „ (2) Cererea de convocare a unei sesiuni extraordinare se face in scris si va cuprinde motivul, ordinea de zi propusa si durata de desfasurare a sesiunii extraordinare. (3) Convocarea se face de presedintele Senatului. Presedintele poate sa nu ia in considerare cererile de convocare a unei sesiuni extraordinare, care nu indeplinesc conditiile prevazute la alin. (1) si (2). (4) Respingerea de catre Senat a ordinii de zi propuse impiedica tinerea sesiunii extraordinare”.

Fiind o sesiune extraordinara, Camerele nu pot dezbate o alta problema decat aceea ce a facut obiectul cererii, deoarece, altminteri, s-ar incalca chiar caracterul „exceptional” al sesiunii. De aceea, daca s-ar cere dezbaterea unei asemenea probleme, este necesara o noua convocare, chiar daca aceasta ar avea sensul unei completari a convocarii initiale. Cu alte cuvinte, daca in timpul sesiunii ordinare competenta Parlamentului este deplina, in timpul unei sesiuni extraordinare, competenta Parlamentului este limitata nu numai in timp, dar si in sens material, aceasta fiind deosebirea de principiu fata de o sesiune ordinara. Prin urmare, in cursul unei sesiuni parlamentare (ordinare sau extraordinare) Parlamentul isi exercita competenta sa constitutionala in limitele prevazute de Legea fundamentala, iar in afara sesiunii, chiar daca Camerele s-ar intruni, in lipsa indeplinirii conditiilor constitutionale, parlamentarii nu pot adopta un act valabil.

Pe cale de consecinta, pentru a fi considerate constitutional adoptate, initiativele legislative adoptate de Parlament in cadrul unei sesiuni extraordinare trebuie sa respecte, pe langa normele constitutionale procedurale prevazute la art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 75 si ale art. 76, si pe cele ale art. 66 alin. (2) si (3) din Constitutie, ceea presupune ca acestea sa fie dezbatute si adoptate intr-o sesiune legal intrunita. Totodata, ele trebuie sa fie inscrise pe ordinea de zi a respectivei sesiuni extraordinare, in caz contrar fiind incalcate dispozitiile art. 66 alin. (2) din Constitutie. In opinia noastra cele doua conditii trebuie indeplinite cumulativ, neindeplinirea uneia dintre ele conducand, in mod automat, la neconstitutionalitatea legii in cauza. Indeplinirea acestor conditii trebuie verificata in cadrul procedurii de adoptare a unei legi, fiind intrinsec legate de procedura de legiferare.

In cazul Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind

Codul penal, precum si a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie niciuna dintre cele doua conditii nu a fost indeplinita, intrucat:

1. sesiunea extraordinara a Camerei Deputatilor nu a fost constitutional intrunita;

2. legea nu a fost inscrisa in mod expres pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputatilor, aceasta nefiind adoptata de Senat in calitate de prima Camera sesizata si nici inregistrata la Biroul permanent al Camerei Deputatilor la momentul emiterii Deciziei Presedintelui Camerei Deputatilor de convocare in sesiune extraordinara.

1. Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum si a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie a fost dezbatuta si adoptata de catre Camera Deputatilor in cadrul unei sesiuni extraordinare neconstitutional intrunite, intrucat: a) niciunul dintre subiectele care au dreptul, potrivit art. 66 alin. (2) din Constitutie, de a cere intrunirea Camerelor in sesiune extraordinara nu a formulat o asemenea cerere; b) convocarea Camerei Deputatilor in sesiune extraordinara s-a realizat de un alt subiect decat cel stabilit la art. 66 alin. (3) din Constitutie.

a) Unul dintre punctele aflate pe ordinea de zi a Biroului permanent al Camerei Deputatilor intrunit in sedinta din data de 27 iunie a.c. a fost: „Proiect de Decizie privind convocarea Camerei Deputatilor in sesiune extraordinara” (pct. 12 de pe ordinea de zi). Potrivit stenogramei sedintei Biroului permanent din data de 27 iunie a.c., obiectul dezbaterilor acestui punct de pe ordinea de zi l-a constituit proiectul deciziei presedintelui Camerei Deputatilor de convocare a Camerei Deputatilor in sesiune extraordinara, iar nu proiectul unei decizii a Biroului permanent al acestei Camere, subiect indrituit prin Constitutie sa solicite intrunirea acestui for in sesiune extraordinara.

Astfel, formula introductiva a deciziei presedintelui Camerei Deputatilor - „aprobata” de Biroul permanent - prevede expres: „Presedintele Camerei Deputatilor emite prezenta decizie.”; de asemenea, potrivit partii introductive a articolului unic al acestei decizii: „Camera Deputatilor se convoaca in sesiune extraordinara in data de 2 iulie 2018, ora 14.00, pentru perioada 2-19 iulie 2018, cu urmatoarea ordine de zi: (...)”. Asadar, din analiza continutului normativ al proiectului deciziei mentionate rezulta ca actul adoptat de Biroul permanent al Camerei Deputatilor din data de 27 iunie a.c. nu este un act propriu al acestuia, ci o cerere directa a presedintelui Camerei Deputatilor de convocare a acestei Camere a Parlamentului in sesiune extraordinara.

In plus, din stenograma sedintei Biroului permanent al Camerei Deputatilor din data de 27 iunie a.c. rezulta ca participantii la aceasta sedinta au discutat in permanenta despre o cerere a presedintelui Camerei Deputatilor de convocare in sesiune extraordinara si nu despre o cerere a Biroului permanent. Din aceeasi stenograma rezulta ca despre o cerere a Biroului permanent in vederea convocarii unei sesiuni extraordinare nu se discuta nici in contextul concluziilor sedintei. Proiectul de decizie nu este supus in ansamblul sau aprobarii membrilor prezenti ai Biroului permanent (ci numai ordinea de zi a viitoarei sesiuni extraordinare), astfel incat sa rezulte din acest vot o manifestare de vointa a Biroului permanent in sensul formularii catre presedintele Camerei a cererii de convocare in sesiune extraordinara.

Dezbaterile si voturile exprimate de membrii Biroului permanent al Camerei Deputatilor vizeaza un act pe care, intr-o alta ordine de idei, Biroul permanent nici nu-l putea lua in discutie, intrucat acesta ar fi trebuit sa succeada deciziei/hotararii Biroului permanent de convocare in sesiune extraordinara si nu sa o preceada. Intrucat nu a formulat o cerere proprie, Biroul permanent al Camerei Deputatilor nici nu a putut retine - in mod firesc, de altfel - intre hotararile/deciziile sale altceva decat aprobarea cu modificari a proiectului de decizie a presedintelui Camerei Deputatilor. In raport cu proiectul de decizie a Presedintelui Camerei Deputatilor aprobat in sedinta din 27 iunie a.c., Biroul permanent al Camerei Deputatilor nu a adoptat si nu a emis un act propriu care sa reprezinte propria sa manifestare de vointa in sensul formularii unei cereri de convocare a Camerei Deputatilor in sesiune extraordinara.

Asa cum am aratat anterior, Curtea Constitutionala a retinut in jurisprudenta sa, autonomia regulamentara da dreptul Camerelor Parlamentului de a dispune cu privire la propria organizare si procedurile de desfasurare a lucrarilor parlamentare. Ea constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice si poate opera exclusiv in cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentala. Autonomia regulamentara nu poate fi exercitata in mod discretionar, abuziv, cu incalcarea atributiilor constitutionale ale Parlamentului sau a normelor imperative privind procedura parlamentara. Normele regulamentare reprezinta instrumentele juridice care permit desfasurarea activitatilor parlamentare in scopul indeplinirii atributiilor constitutionale ale forului legislativ si trebuie interpretate si aplicate cu buna-credinta si in spiritul loialitatii fata de Legea fundamentala (Decizia Curtii Constitutionale nr. 209/2012).

Manifestarea de vointa a Biroului permanent de a cere convocarea Parlamentului in sesiune extraordinara trebuie sa se concretizeze intr-o cerere. Aceasta este o cerinta constitutionala, cu privire la care Regulamentul Camerei Deputatilor precizeaza ca trebuie sa imbrace forma scrisa (art. 84 alin. 9). Prin urmare, o asemenea cerere nu trebuie si nu poate sa rezulte doar din discutii, sa fie dedusa ori sa fie expresia/consecinta voturilor exprimate in cadrul unei sedinte a Biroului permanent al Camerei Deputatilor si nici nu poate sa fie dedusa pe cale de interpretare din operatiunea „aprobarii” unui alt act.

Or, in cazul de fata aceasta cerere nu exista si, prin urmare, una dintre cerintele constitutionale ale intrunirii Camerei Deputatilor in sesiune extraordinara nu a fost indeplinita. Pe cale de consecinta, lipsa unei solicitari valabil formulate de catre unul dintre titularii prevazuti la art. 66 alin. (2) din Constitutie a condus la lipsa din cuprinsul Deciziei nr. 5/2018 de convocare a Camerei Deputatilor in sesiune extraordinara a oricarei mentiuni cu privire la actul declansator al procedurii de convocare in sesiune extraordinara a Camerei Deputatilor. Contrar dispozitiilor art. 66 alin. (2) din Constitutie, convocarea si intrunirea Camerei Deputatilor in sesiunea extraordinara in perioada 2-19 iulie 2018 nu s-a facut la cererea Biroului permanent al acestei Camere si nici a altui subiect de drept stabilit prin Constitutie, aspect ce pune in discutie insasi validitatea sesiunii extraordinare a Camerei Deputatilor, cu consecinta neconstitutionalitatii Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum si a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie adoptata in cadrul acestei sesiuni.

Practica parlamentara nu poate fi invocata. Prin comparatie, in aplicarea acelorasi prevederi constitutionale si regulamentare (dispozitiile art. 84 alin. 8-10 din Regulamentul Camerei Deputatilor si ale art. 84 alin. 2 si 3 din Regulamentul Senatului fiind, practic, identice), Biroul permanent al Senatului – intrunit in sedinta din data de 28 iunie a.c. – a luat in discutie un proiect de cerere a Biroului permanent al acestei Camere de convocare in sesiune extraordinara. In urma dezbaterilor, Biroul permanent al Senatului a adoptat Hotararea nr. 12/2018 prin care se cere expres presedintelui Senatului convocarea acestei Camere in sesiune extraordinara, fiind indicate ora convocarii, perioada, obiectul sesiunii extraordinare, precum si programul de lucru. Asadar, Senatul a procedat complet diferit. Spre deosebire de Camera Deputatilor, Biroul permanent al Senatului si-a manifestat fara echivoc vointa – materializata si intr-un act distinct – prin care acest subiect de drept solicita presedintelui Senatului convocarea acestei Camere a Parlamentului, in conformitate cu prevederile art. 66 alin. (2) din Constitutie, in sesiune extraordinara.

In jurisprudenta sa, Curtea Constitutionala a aratat ca anumite dispozitii din regulamentele celor doua Camere ale Parlamentului sunt imperative, dand expresie dispozitiilor constitutionale. Spre exemplu, obligatia regulamentara potrivit careia presedintele de sedinta va verifica, prin apel nominal, intrunirea cvorumului legal, daca un lider de grup solicita acest lucru, este o dispozitie imperativa ce da expresie prevederilor art. 67 din Constitutie, care impun ca actele Parlamentului sa se adopte cu respectarea cvorumului legal (Decizia nr. 732/2017). In mod similar, dispozitia care prevede faptul ca cererea de convocare in sesiune extraordinara trebuie sa fie realizata de Biroul permanent al Camerei Deputatilor este una imperativa, fara de care dispozitiile art. 66 alin. (2) si (3) din Constitutie ar fi lipsite de continut.

b) Potrivit art. 66 alin. (3) din Constitutie, convocarea Camerelor in sesiune extraordinara se face de catre presedintii acestora. Totodata, potrivit art. 35 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputatilor, vicepresedintii conduc activitatea Biroului permanent si a plenului Camerei Deputatilor, la solicitarea presedintelui sau, in absenta acestuia, prin decizie a presedintelui Camerei Deputatilor. Din analiza dispozitiilor mentionate, precum si a celor ale art. 84 alin. (10) teza a II-a din Regulamentul Camerei Deputatilor, rezulta ca presedintele Camerei Deputatilor are atributia constitutionala de a convoca, prin decizie, Camera in sesiune extraordinara, avand – in virtutea dispozitiilor regulamentare – un drept si, in egala masura, o obligatie de a analiza cererile de convocare in sesiune extraordinara, putandu-le cenzura in masura in care acestea nu indeplinesc conditiile de a fi promovate. Totodata, in masura in care o asemenea cerere este promovata si, din diferite motive, presedintele Camerei Deputatilor si-a delegat atributiile, vicepresedintele caruia i-au fost delegate atributiile poate emite si decizia de convocare in sesiune extraordinara. In opinia noastra, o asemenea solutie este absolut fireasca, intrucat Camerele nu pot fi tinute in indeplinirea atributiilor lor constitutionale de absenta presedintelui Camerei.

In cazul de fata insa, presedintele Camerei Deputatilor nu isi delegase atributiile, in Monitorul Oficial o asemenea decizie nefiind publicata. Prin urmare, in lipsa unui act care sa certifice manifestarea de vointa a presedintelui Camerei in sensul delegarii propriilor atributii catre un vicepresedinte, decizia de convocare a Camerei Deputatilor in sesiune extraordinara nu putea fi semnata de unul dintre vicepresedinti. Acestuia ii puteau fi incredintate, in temeiul dispozitiilor art. 35 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputatilor, atributii legate de conducerea sedintei de Birou permanent in care se discuta o asemenea cerere, insa, in aplicarea art. 66 alin. (3) din Constitutie, o asemenea competenta putea fi exercitata de un vicepresedinte numai in masura in care i-ar fi fost anterior expres delegate atributiile de presedinte al Camerei Deputatilor, prin decizie, de catre acesta din urma.

Incalcarea dispozitiilor constitutionale ale art. 66 alin. (3) din Constitutie este cu atat mai evidenta cu cat la Senat, presedintele Senatului si-a delegat atributiile pentru ziua de 28 iunie a.c. (Decizia Presedintelui Senatului nr. 8 din 27 iunie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 534 din 27 iunie 2018); numai ca o consecinta a acestei delegari, Decizia nr. 9/2018 de convocare a Senatului in sesiune extraordinara a fost semnata de un vicepresedinte al Senatului, respectiv chiar de cel caruia presedintele Senatului ii delegase atributiile.

In temeiul dispozitiilor constitutionale ale art. 66 alin. (2) si (3) convocarea Camerelor in sesiuni se face de presedintii acestora, ca expresie a autonomiei parlamentare. Ca urmare a indeplinirii conditiilor prevazute de art. 66 alin. (1) si (2), competenta presedintilor celor doua Camere de a le convoca este una legata, in virtutea careia stabilesc ziua de deschidere a sesiunii, cea consacrata primei sedinte a sesiunii extraordinare, precum si ora de deschidere a lucrarilor. In doctrina s-a precizat ca incalcarea de catre presedinti a obligatiei de convocare, in afara de faptul ca antreneaza raspunderea lor in fata Camerei, are ca urmare posibilitatea Camerelor de a se intruni din proprie initiativa. In situatia de fata insa, in absenta unei hotarari a Biroului permanent al Camerei Deputatilor, aceasta nu putea decide din oficiu intrunirea in sesiunea extraordinara. In plus, ne aflam intr-o cu totul alta ipoteza: aceea in care o atributie constitutionala expres stabilita in sarcina presedintelui Camerei a fost exercitata in numele sau de catre o alta persoana, fara o justificare reala si fara vreo imputernicire legala.

In absenta unei cereri de intrunire a Camerei Deputatilor formulata de unul dintre subiectele expres si limitativ indicate la art. 66 alin. (2) din Constitutie si in conditiile unei decizii de convocare a acestei Camere care nu reprezinta manifestarea de vointa a subiectului indicat la art. 66 alin. (3) din Constitutie, una dintre conditiile procedurale esentiale – respectiv aceea a dezbaterii si adoptarii legilor in cadrul unei sesiuni parlamentare valabil intrunite – nu a fost indeplinita, aspect de natura sa atraga neconstitutionalitatea Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum si a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie.

2. Potrivit Deciziei nr. 5 din data de 27 iunie 2018, propunerea pentru modificarea si completarea Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum si a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie (Pl-x. 406/2018) nu a fost inclusa in mod expres pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputatilor.

La punctele 28 si 29 din Decizia nr. 5/2018 se mentioneaza si urmatoarele categorii de initiative legislative ca fiind incluse pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare: „28. initiative legislative adoptate de Senat in calitate de prima Camera sesizata”, respectiv: „29. initiative legislative inregistrate la Biroul permanent al Camerei Deputatilor”.

Decizia mentionata a fost emisa si publicata in Monitorul Oficial in data de 27 iunie 2018, data la care propunerea pentru modificarea si completarea Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum si a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie nu fusese adoptata de Senat in calitate de prima Camera sesizata si nici nu fusese inregistrata la Biroul permanent al Camerei Deputatilor.

In primul rand, punctele 28 si 29 adauga pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare doua categorii determinabile de propuneri legislative, si nu o serie de propuneri expres determinate. Consideram ca o astfel de formulare generica, fara precizarea clara si fara echivoc a unor propuneri legislative determinate ce sunt incluse pe ordinea de zi a unei sesiuni extraordinare a Parlamentului Romaniei incalca caracterul „extraordinar”/exceptional al sesiunii, care presupune convocarea Parlamentului pentru adoptarea unor initiative legislative in mod clar individualizate prin cererea si prin actul subsecvent de convocare.

In al doilea rand, chiar daca s-ar admite ca cele doua puncte - pct. 28 si 29 din Decizia nr. 5/2018 - nu intra in conflict cu cerintele configurarii cu claritate a obiectului sesiunii extraordinare, singura perspectiva prin care interpretarea acestora nu conduce la ideea ca practic prin intermediul lor Camera Deputatilor si-a deschis efectiv posibilitatea dezbaterii in sesiune extraordinara a oricarei initiative legislative cu eludarea conditiilor constitutionale de la art. 66 alin. (2) si (3) este aceea ca cele doua puncte in cauza vizeaza numai initiativele legislative adoptate de Senat ca prima Camera sesizata sau pe cele inregistrate la Biroul permanent al Camerei Deputatilor pana la data emiterii deciziei de convocare in sesiune extraordinara, respectiv pe cele de pana la data de 27 iunie 2018. O interpretare contrara, in care prin cele doua puncte din decizie ar fi incluse pe ordinea de zi si propuneri legislative viitoare, adoptate de Senat, in calitate de prima Camera sesizata sau inregistrate la Biroul permanent al Camerei Deputatilor ulterior emiterii deciziei de convocare contravine chiar caracterului „extraordinar” al sesiunii parlamentare, asa cum acesta este prevazut de Constitutie la art. 66 alin. (2) si conduce la incalcarea art. 66 alin. (1) din Constitutie.

In mod firesc, nimic nu ar fi impiedicat Camera Deputatilor sa dezbata orice initiativa legislativa depusa (in calitate de prima Camera competenta sau de Camera decizionala) si dupa data convocarii acesteia in sesiune extraordinara. Insa in conformitate cu dispozitiile art. 66 alin. (2) si (30), aceasta se putea realiza numai prin modificarea ordinii de zi a sesiunii extraordinare la cererea unuia dintre titularii prevazuti la art. 66 alin.(2) din Legea fundamentala, cu consecinta modificarii si a deciziei de convocare.

Asadar, Camera Deputatilor, contrar competentei sale functionale, astfel cum este stabilita prin Capitolul I al Titlului III din Legea fundamentala, a dezbatut si a adoptat Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum si a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie, fara ca acesta sa fi fost inclusa pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputatilor din perioada 2-19 iulie, astfel cum a fost aceasta prevazuta prin Decizia nr. 5/2018, fiind astfel incalcate prevederile art. 66 din Constitutie.

II. Aspecte de neconstitutionalitate intrinseca

Art. I pct. 2 incalca prevederile art. 1 alin. (4), alin. (5) si ale art. 147 alin. (4) din Constitutie
La art. I pct. 2 din legea criticata, se introduc la art. 5 din Codul penal patru noi alineate, alin. (11) – (14), cu urmatorul cuprins: „(11) Legea penala mai favorabila se aplica luandu-se in calcul urmatoarele criterii: a) se verifica continutul infractiunii si limitele de pedeapsa. Daca in urma acestei verificari se constata ca limitele de pedeapsa pentru infractiunea stabilita, urmare a acestei verificari, sunt mai favorabile intr-o lege, aceasta va fi considerata lege penala mai favorabila; b) se verifica circumstantele de agravare si atenuare a raspunderii precum si modul de contopire al pedepselor in caz de concurs de infractiuni sau de stabilire a starii de recidiva. Daca in urma acestor verificari pedeapsa rezultanta este mai usoara potrivit uneia dintre legile comparate, aceasta va fi considerata lege penala mai favorabila; c) se verifica termenele de prescriptie. Daca potrivit uneia dintre legi raspunderea penala este prescrisa, aceasta va fi considerata lege penala mai favorabila. (12) Ordinea legala de verificare de la alin. (11) este obligatorie. (13) Textele de abrogare a unor norme de incriminare mai favorabile sunt supuse controlului de constitutionalitate si, in cazul constatarii constitutionalitatii numai in parte sau a constatarii neconstitutionalitatii normei abrogatoare, textele abrogate sau modificate neconstitutional pot deveni norma penala mai favorabila. (14) In cazul in care de la savarsirea infractiunii pana la judecarea definitiva a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, limitele de pedeapsa aplicabile sunt cele din legea mai favorabila precum si termenele si conditiile de prescriptie din legea penala mai favorabila.”

a. Modificarea efectuata prin art. I pct. 1 din legea criticata, cu privire la continutul articolului 5 din Codul penal, avand ca denumire marginala „Aplicarea legii penale mai favorabile pana la judecarea definitiva a cauzei” ar putea conduce la concluzia ca legiuitorul a realizat o armonizare a acestor prevederi cu Decizia Curtii Constitutionale nr. 265/2014 referitoare la admiterea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 5 din Codul penal. Insa, dupa ce in ultima teza a articolului 5 se mentioneaza in mod imperativ ca se aplica legea penala mai favorabila „in integralitate, neputandu-se combina prevederi din legi succesive”, in cuprinsul art. 5 alin. (11 – 14) este reglementat modul de stabilire a legii penale mai favorabile, in mod distinct, pe institutii de drept penal substantial. Astfel, sunt prevazute in mod distinct elementele ce trebuie analizate, in functie de care se decide care este legea penala mai favorabila, mentionandu-se ca aceasta „ordine legala de verificare” este „obligatorie”. In aceasta modalitate, legea penala mai favorabila nu se mai determina in mod global, ci prin raportare „obligatorie”, distincta, in ordine, la fiecare dintre elementele mentionate expres de catre legiuitor, si anume: „continutul infractiunii si limitele de pedeapsa”; „circumstantele de agravare si atenuare a raspunderii si modul de contopire al pedepselor in caz de concurs de infractiuni sau de stabilire a starii de recidiva”; „termenele de prescriptie.” Prin aceasta obligativitate de raportare la fiecare dintre aceste elemente, in mod distinct si in ordinea prevazuta in legea criticata, se incalca in mod vadit Decizia Curtii Constitutionale nr. 265/2014, prin care s-a exprimat dezacordul in raport cu asa-numitele „institutii autonome ale dreptului penal”, statuandu-se ca „notiunea de institutie autonoma nu este reglementata in niciunul dintre cele doua coduri penale si nici in legea de aplicare a actualului Cod penal. Asa fiind, chiar daca in limbajul juridic curent, utilizarea notiunii de institutie autonoma pentru anumite categorii juridice este acceptata, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este sustinut in doctrina si practica judiciara, presupune ca ea are o existenta de sine statatoare si nu depinde de ansamblul normativ in care este integrata pentru a-si indeplini finalitatea. Or, o atare concluzie este inadmisibila, intrucat nu se poate retine ca o norma din Codul penal care reglementeaza o anumita institutie de drept penal (recidiva, concurs de infractiuni, prescriptie etc.) este independenta de legea careia ii apartine. Aceasta distinctie are o deosebita importanta pentru intelegerea conceptului de lege, pentru ca numai asa se poate oferi notiunii de „lege penala mai favorabila” un inteles constitutional.”

Aplicarea legii mai favorabile constituie o exceptie de la principiul legii penale active, caracterul de exceptie rezultand din vointa legiuitorului constituant, exprimata prin art. 15 alin. (2), potrivit caruia „Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale (...) mai favorabile.”

Doctrina si practica judiciara, indeosebi cea a instantei de contencios constitutional, au cristalizat doua reguli importante ce trebuie avute in vedere la stabilirea legii penale mai favorabile, si anume: regula excluderii unei lex tertia si aceea potrivit careia determinarea legii penale mai favorabile se face de la caz la caz, in mod concret, in raport cu fapta si cu autorul ei, nu in mod abstract prin compararea dispozitiilor cuprinse in legi succesive, independent de cauza si de persoana dedusa judecatii.

Prin stabilirea prin lege a unor criterii obligatorii si, indeosebi, a ordinii in care judecatorii trebuie sa analizeze si sa conchida asupra unei legi penale ca fiind mai favorabila, se creeaza premisele ridicarii la rang de lege a interdictiei ca, in determinarea caracterului mai favorabil al unei legi, sa se combine dispozitiile a doua legi penale, prin crearea unei a treia legi (lex tertia). Aceasta interdictie a combinarii dispozitiilor mai multor legi penale pentru a se determina, in final, o lege penala mai favorabila, reprezinta un principiu de baza al dreptului penal, consacrat ca atare si in jurisprudenta constanta a Curtii Constitutionale.

Prin noile dispozitii, legiuitorul a creat posibilitatea ca judecatorul „sa legifereze”, creand o lex tertia, in situatia in care, in urma aplicarii criteriilor legale in ordinea „obligatorie” prevazuta de art. 5 alin. (12) din legea criticata, ajunge sa constate ca, dintre cele doua legi active succesiv, una este mai favorabila prin prevederea unor pedepse in limite mai reduse, iar cealalta lege este mai favorabila prin prevederea unor termene de prescriptie mai reduse; in acest context, devine posibil ca, prin combinarea celor doua institutii de drept penal din cuprinsul a doua legi diferite, constatate ca fiind mai favorabile, sa se creeze o „lex tertia”.                                                                                                                                

b.Criteriile de stabilire a legii penale mai favorabile nu pot fi inventariate, o astfel de enumerare fiind de natura sa piarda intotdeauna din vedere imprejurari cu relevanta intr-o anume situatie de fapt, acesta reprezentand, de altfel, motivul pentru care legislatiile penale nu opereaza cu astfel de norme. Spre exemplu, textul propus ignora chiar doua dintre institutiile care au avut relevanta importanta in situatiile tranzitorii, dupa intrarea in vigoare a noului Cod penal in 2014, si anume plangerea prealabila si impacarea partilor.

c. Textul va crea situatii inechitabile si va duce la aplicarea, in concret, a legii penale mai grave, nu a celei mai favorabile.

d. Continutul art. 5 alin. (13) din legea criticata este neclar, creand reale premise pentru o interpretare neunitara si, pe cale de consecinta, pentru o practica judiciara avand acelasi caracter.

e. Prevederea din cuprinsul art. 5 alin. (14) contravine celei din cuprinsul art. 5 alin. (1).

2. Art. I pct. 4 din legea criticata incalca prevederile art. 1 alin. (3) si art. 22 din Constitutie

La art. I pct. 4 din legea criticata se prevede: „Articolul 17 se modifica si va avea urmatorul cuprins: Infractiunea comisiva care presupune producerea unui rezultat se considera savarsita si prin omisiune, cand: a) exista o obligatie expresa de a actiona prevazuta de lege; b) autorul omisiunii, printr-o actiune sau inactiune anterioara, a creat pentru valoarea sociala protejata o stare de pericol care a inlesnit producerea rezultatului.”

In forma in vigoare, art. 17 alin. (1) lit. a) din Codul penal prevede ca „infractiunea comisiva care presupune producerea unui rezultat se considera savarsita si prin omisiune, cand exista o obligatie legala sau contractuala de a actiona.”

Prin modificarea realizata si criticata, legiuitorul a eliminat de la litera a) a art. 17 obligatia de a actiona avand temei contractual, ceea ce are ca efect dezincriminarea faptelor comisive savarsite prin omisiune, in ipoteza in care obligatia de a actiona nu rezulta din lege, ci dintr-un contract existent intre parti.

Spre exemplu, infractiunile contra vietii ori integritatii corporale ori sanatatii pot fi savarsite prin omisiune de catre persoane obligate sa actioneze in baza unui contract (de munca, de colaborare etc.).

Apreciem ca – prin restrangerea de catre legiuitor a incriminarii infractiunii comisive savarsite prin omisiune doar daca obligatia de a actiona este prevazuta expres de lege, eliminandu-se obligatia de natura contractuala – devin lipsite de ocrotire valori esentiale, precum dreptul la viata ori la integritate fizica si psihica, fiind incalcat astfel art. 22 alin. (1) din Constitutie.

De asemenea, apreciem ca art. 17, in forma modificata, incalca si prevederile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentala privind statul de drept, in componenta sa referitoare la apararea ordinii si sigurantei publice, fiind lasate fara ocrotire penala valori esentiale, precum cele mentionate anterior.

3. Art. I pct. 5 din legea criticata incalca art. 147 alin. (4) din Constitutie

La art. I pct. 5 din legea criticata, art. 35 alin. (1) din Codul penal se modifica si va avea urmatorul cuprins: „(1) Infractiunea este continuata cand o persoana savarseste la diferite intervale de timp, dar in realizarea aceleiasi rezolutii infractionale, actiuni sau inactiuni care prezinta, fiecare in parte, continutul aceleiasi infractiuni. In cazul infractiunilor contra persoanei, forma continuata se retine numai cand faptele sunt savarsite impotriva aceluiasi subiect pasiv.”

Teza a II-a a acestei norme incalca art. 147 alin. (4) din Constitutie, intrucat ignora in mod vadit jurisprudenta Curtii Constitutionale, care a statuat ca sintagma „impotriva aceluiasi subiect pasiv” din cuprinsul dispozitiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, „care impune conditia unitatii subiectului pasiv in cazul infractiunii continuate, creeaza discriminare in cadrul aceleiasi categorii de persoane care savarsesc la diferite intervale de timp, dar in realizarea aceleiasi rezolutii, actiuni sau inactiuni care prezinta, fiecare in parte, continutul aceleiasi infractiuni, ceea ce atrage incalcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constitutie cu privire la egalitatea cetatenilor in fata legii.” Curtea a mai retinut ca „apararea prin mijloace de drept penal a ordinii constitutionale tine de competenta Parlamentului, dar intra in atributiile Curtii Constitutionale verificarea modului in care politica penala configurata de legiuitor se reflecta asupra drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanei, in vederea respectarii unui just echilibru in raport cu valoarea sociala ocrotita” (Decizia nr. 903/2010, Decizia nr. 3/2014 si Decizia nr. 603/2015). In aceeasi decizie, instanta de contencios constitutional a subliniat ca sintagma „impotriva aceluiasi subiect pasiv” din cuprinsul dispozitiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal – care impune conditia unitatii subiectului pasiv in cazul infractiunii continuate – creeaza o diferenta de tratament juridic in cadrul aceleiasi categorii de faptuitori, fara a exista vreo justificare obiectiva si rezonabila, ceea ce atrage incalcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constitutie cu privire la egalitatea cetatenilor in fata legii, fara privilegii si fara discriminari (...) Consecinta constatarii de catre Curte a neconstitutionalitatii sintagmei „si impotriva aceluiasi subiect pasiv” din cuprinsul dispozitiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este, practic, revenirea la solutia adoptata de practica judiciara sub reglementarea Codului penal din 1969, in sensul existentei unei compatibilitati limitate intre infractiunea continuata si pluralitatea de subiecti pasivi, compatibilitate ce urmeaza a fi retinuta de la caz la caz de instantele judecatoresti, in virtutea rolului constitutional al acestora de a asigura infaptuirea justitiei.” In acest sens, Curtea a observat ca, „potrivit practicii judiciare cristalizate sub imperiul Codului penal din 1969, pentru a stabili daca toate actiunile sau inactiunile au fost comise in realizarea aceleiasi rezolutii infractionale sau daca isi au sursa in rezolutii distincte este indispensabila examinarea tuturor imprejurarilor de fapt si a conditiilor in care au fost savarsite, putand fi avuta in vedere, printre alte elemente, si identitatea persoanei vatamate. De asemenea, alte criterii de stabilire a existentei infractiunii continuate ar putea fi: savarsirea la intervale de timp relativ scurte a actiunilor componente; comiterea actiunilor asupra unor bunuri de acelasi fel; folosirea acelorasi metode, procedee, mijloace; comiterea actiunilor in aceleasi imprejurari sau conditii, precum si unitatea de scop (...). Asadar, ca urmare a constatarii neconstitutionalitatii sintagmei „impotriva aceluiasi subiect pasiv” din cuprinsul dispozitiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, unitatea subiectului pasiv inceteaza sa mai fie o conditie esentiala a infractiunii continuate si redevine un simplu criteriu de stabilire a unitatii rezolutiei infractionale, lasat la aprecierea organelor judiciare.”

4. Art. I pct. 6 din legea supusa controlului de constitutionalitate incalca art. 1 alin. (3), precum si art. 147 alin. (4) din Constitutie

La art. I pct. 6 din legea criticata, art. 39 alin. (1), lit. b), c) si e) se modifica si vor avea urmatorul cuprins: „b) cand s-au stabilit numai pedepse cu inchisoare, se aplica pedeapsa cea mai grea la care se poate adauga un spor de pana la 3 ani; c) cand s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplica pedeapsa cea mai grea, la care se poate adauga un spor de pana la o treime din acel maxim; (...); e) cand s-au stabilit mai multe pedepse cu inchisoare si mai multe pedepse cu amenda, se aplica pedeapsa inchisorii potrivit dispozitiei de la lit. b), la care se adauga pedeapsa amenzii potrivit dispozitiei de la lit. c).”

Institutia pluralitatii de infractiuni in general si forma acesteia reprezentata de concursul de infractiuni au constituit, de-a lungul timpului, o preocupare constanta a legiuitorului in materie penala in gasirea celor mai adecvate sisteme de sanctionare, care sa corespunda periculozitatii sociale reliefate prin savarsirea mai multor infractiuni de catre aceeasi persoana.

Savarsirea mai multor infractiuni de catre aceeasi persoana demonstreaza o perseverenta pe calea infractionala care impune modalitati de sanctionare adecvate, pentru asigurarea constrangerii, dar si a realizarii rolului preventiv general si special al pedepsei.

Prin noua reglementare a modului de stabilire a pedepselor in cazul concursului de infractiuni, legiuitorul a renuntat la caracterul obligatoriu al aplicarii sporului si, in acelasi timp, a limitat cuantumul sporului de pedeapsa aplicabil atat in cazul pedepselor cu inchisoarea, cat si in cazul celor cu amenda. Cu alte cuvinte, aplicarea sporului devine facultativa, iar cuantumul sporului maxim de pedeapsa aplicabil este redus semnificativ, fiind limitat de catre legiuitor. Totodata, prin aceasta modificare, judecatorul este lipsit de libertatea de a sanctiona in mod corespunzator o perseveranta infractionala deosebita, indeosebi in cazul savarsirii de catre aceeasi persoana a unui numar mare de infractiuni, toate cu un ridicat grad de pericol social, pentru care un spor de pana la 3 ani inchisoare echivaleaza cu o nepedepsire a acestei perseverente si a gradului sporit de pericol social prezentat de persoana infractorului.

Prin modificarea criticata, este ignorata si jurisprudenta constanta a Curtii Constitutionale, potrivit careia „prevederile art. 1 alin. (3) din Constitutie (...) impun legiuitorului obligatia de a lua masuri in vederea apararii ordinii si sigurantei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare in scopul reducerii fenomenului infractional (...), cu excluderea oricaror reglementari de natura sa duca la incurajarea acestui fenomen. Prin urmare, atunci cand stabileste regulile referitoare la tragerea la raspundere penala (...)”, legiuitorul trebuie sa dispuna toate masurile pentru a asigura „interesul general al societatii de a-i gasi si a-i trage la raspundere penala pe autorii infractiunilor si de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii si sigurantei publice” (Decizia nr. 44/2016).

Totodata, Curtea a mai retinut ca, „intrucat savarsirea mai multor infractiuni de catre aceeasi persoana demonstreaza o perseverenta pe calea infractionala a acesteia, sunt necesare sisteme de sanctionare adecvate pentru asigurarea constrangerii si reeducarii, iar reglementarea acestora nu trebuie sa se faca decat cu respectarea Constitutiei si a suprematiei sale” (Decizia nr. 711/2015). In aceeasi decizie, Curtea a apreciat ca fiind corecta si justificata optiunea legiuitorului de a reglementa mai sever tratamentul sanctionator al celui care repeta comportamentul infractional, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu si fix.

In concluzie, modificarile privind modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante in cazul concursului de infractiuni, criticate anterior, incalca prevederile art. 1 alin. (3) din Constitutie privind statul de drept, care impun legiuitorului adoptarea unor masuri de politica penala in vederea apararii ordinii si sigurantei publice, prin adoptarea instrumentelor necesare in scopul reducerii fenomenului infractional, cu „excluderea oricaror reglementari de natura sa duca la incurajarea acestui fenomen” (Decizia nr. 44/2016), precum si cele ale art. 147 alin. (4) din Constitutie referitoare la obligativitatea deciziilor Curtii Constitutionale.

5. Art. I pct. 13 si pct. 14 din legea supusa controlului de constitutionalitate incalca art. 1 alin. (5) din Constitutie

La art. I pct. 13 din legea criticata se modifica art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, in sensul ca: „d) acoperirea integrala a prejudiciului material cauzat prin infractiune, in cursul urmaririi penale sau al judecatii, pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti, daca faptuitorul nu a mai beneficiat de aceasta circumstanta intr-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanta atenuanta nu se aplica in cazul savarsirii urmatoarelor infractiuni, daca au produs un prejudiciu material: talharie, piraterie, furt calificat, fraude comise prin sisteme informatice si mijloace de plata electronice”.

a. Modul de redactare a textului supus criticii este deficitar, intrucat este folosit termenul „faptuitor” care acopera integral prejudiciul material „in cursul urmaririi penale sau al judecatii”, o astfel de calitate nefiind recunoscuta vreunei persoane in cursul celor doua faze ale procesului penal. Potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedura penala, „partile din procesul penal sunt inculpatul, partea civila si partea responsabila civilmente”, iar in conformitate cu prevederile art. 33 alin. (1) din acelasi act normativ, „subiectii procesuali principali sunt suspectul si persoana vatamata.” Ca atare, un „faptuitor” nu poate avea calitatea procesuala necesara pentru a beneficia de circumstanta atenuanta legala nou introdusa prin dispozitiile art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, singura calitate care ar permite un asemenea beneficiu fiind doar aceea de „inculpat” (dat fiind ca doar judecatorul realizeaza individualizarea judiciara in activitatea de stabilire a pedepsei).

In concluzie, lipsa de rigoare a textului criticat contravine cerintelor art. 1 alin. (5) din Constitutie, sub aspectul calitatii si preciziei legii.

b. Totodata, dispozitiile introduse prin art. I pct. 13 cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal se suprapun cu dispozitiile cuprinse in art. 75 alin. (2) lit. a) – text nemodificat – potrivit carora pot constitui circumstante atenuante judiciare, printre altele, „eforturile depuse de infractor pentru inlaturarea sau diminuarea consecintelor infractiunii.” Aceasta suprapunere de reglementari cu privire la aceeasi circumstanta, ca fiind, in acelasi timp, circumstanta atenuanta legala si circumstanta atenuanta judiciara, poate genera dificultati reale de interpretare si de aplicare, putand genera interpretare si practica judiciara neunitara, cu afectarea calitatii actului de justitie. Cu alte cuvinte, aceasta suprapunere poate conduce la situatia ca aceeasi imprejurare (reglementata in acelasi timp ca circumstanta atenuanta legala si ca circumstanta atenuanta judiciara) sa fie valorificata de doua ori in cadrul aceluiasi proces penal.

c. In raport cu sintagma „pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti” utilizata de catre legiuitor in cuprinsul art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, apreciem ca textul devine impredictibil in aplicare, in ipoteza in care acoperirea prejudiciului are loc dupa pronuntarea sentintei, pana la ramanerea definitiva a acesteia (in acest interval de timp, prima instanta nemaiavand posibilitatea de a reveni asupra propriei solutii, intrucat a intervenit dezinvestirea). In plus, principalul destinatar al normei (persoana care doreste sa acopere prejudiciul) se va gasi in situatia de a nu cunoaste termenul pana la care poate beneficia de aceste dispozitii, intrucat hotararea primei instante ramane definitiva in conditiile art. 551 Cod procedura penala; persoana in cauza nu poate cunoaste data pana la care celelalte persoane vor putea declara apelul (aceasta depinzand de data, incerta, la care se realizeaza comunicarea hotararii) ori daca acestea isi vor retrage apelul si cand anume o vor face.

d. De asemenea, textul art. 75 alin. (2) lit. d), in forma adoptata de catre Parlament la pct. 14, creeaza un amestec de reglementare a unei circumstante atenuante in acelasi timp cu o circumstanta agravanta, prevazand ca: „d) conduita dupa savarsirea infractiunii si in cursul procesului penal, fara a se aprecia aceasta circumstanta in defavoarea inculpatului, daca acesta a adoptat o pozitie de nerecunoastere a savarsirii infractiunii, deoarece s-a considerat nevinovat”. Aprecierea unei circumstante „in defavoarea inculpatului” conduce la schimbarea naturii juridice a acesteia din circumstanta atenuanta intr-una agravanta, astfel ca suplimentarea reglementarii cu sintagma „fara a se aprecia aceasta circumstanta in defavoarea inculpatului, daca acesta a adoptat o pozitie de nerecunoastere a savarsirii infractiunii, deoarece s-a considerat nevinovat” este contradictorie, indeosebi in conditiile in care art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul de procedura penala consacra dreptul inculpatului de a se apara, de a-si sustine nevinovatia si de a nu da nicio declaratie, fara ca exercitarea acestui din urma drept sa poata fi folosita in defavoarea inculpatului.

In concluzie, modificarile realizate prin punctele 13 si 14 din legea criticata incalca prevederile art. 1 alin. (5) din Constitutie, respectiv principiul legalitatii, in componenta sa referitoare la claritatea si previzibilitatea legii.

6. Art. I pct. 20 incalca art. 1 alin. (5) din Constitutie

Art. I pct. 20 din legea criticata modifica alin. (4) al art. 96 Cod penal, in sensul ca: „(4) Daca pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a savarsit o noua infractiune, cu intentie descoperita pana la implinirea termenului si pentru care s-a pronuntat o condamnare la pedeapsa inchisorii mai mare de un an, chiar dupa expirarea acestui termen, instanta revoca suspendarea si dispune executarea pedepsei.”

Alin. (4), in forma modificata, restrange revocarea obligatorie a suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere in cazul savarsirii doar a unei noi infractiuni intentionate si doar la ipoteza in care, pentru noua infractiune, s-a pronuntat o condamnare la pedeapsa inchisorii mai mare de un an. Desi a operat aceasta modificare, legiuitorul nu a reglementat si solutia pe care instanta o va adopta in cazul in care, pentru noua infractiune s-a pronuntat o condamnare la pedeapsa inchisorii de pana la un an si nu a corelat modificarea cu dispozitiile art. 96 alin. (5) Cod penal, potrivit carora, fara exceptie, pedeapsa principala pentru noua infractiune se stabileste si se executa potrivit dispozitiilor referitoare la recidiva sau la pluralitatea intermediara. Prin omisiunea de reglementare si prin necorelarea cu dispozitiile alin. (5), legiuitorul a generat incertitudini in aplicarea normelor privitoare la revocarea suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere, incompatibile cu exigentele referitoare la previzibilitatea legii pe care le impune art. 1 alin. (5) din Constitutie.

In concluzie, modificarea alin. (4) al art. 96 face ca textul sa fie contradictoriu prin necorelarea cu alin. (5) al aceluiasi articol si, prin aceasta, imprecis, aspect ce contravine art. 1 alin. (5) din Constitutie.

7. Art. I pct. 21 incalca art. 1 alin. (3) si alin. (5), precum si art. 124 alin. (3) din Constitutie

Conform acestui punct criticat, articolul 100 se modifica si va avea urmatorul cuprins: „(1) Liberarea conditionata in cazul inchisorii poate fi dispusa, daca: a) cel condamnat a executat cel putin jumatate din durata pedepsei, in cazul inchisorii care nu depaseste 10 ani, sau cel putin doua treimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 15 de ani, in cazul inchisorii mai mari de 10 ani; b) cel condamnat se afla in executarea pedepsei in regim semideschis sau deschis; c) cel condamnat a indeplinit integral obligatiile civile stabilite prin hotararea de condamnare, afara de cazul cand dovedeste ca nu a avut nicio posibilitate sa le indeplineasca; d) nu exista probe din care instanta sa aprecieze ca persoana condamnata nu s-ar fi indreptat si nu s-ar putea reintegra in societate. (2) In cazul condamnatului care a implinit varsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea conditionata, dupa executarea efectiva a cel putin o treime din durata pedepsei, in cazul inchisorii ce nu depaseste 10 ani, sau a cel putin jumatate din durata pedepsei, in cazul inchisorii mai mari de 10 ani, daca sunt indeplinite conditiile prevazute in alin. (1) lit. b)-d). (3) In calculul fractiunilor de pedeapsa prevazute in alin. (1) se tine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerata, potrivit legii, ca executata pe baza muncii prestate. In acest caz, liberarea conditionata nu poate fi dispusa inainte de executarea efectiva a cel putin o treime din durata pedepsei inchisorii, cand aceasta nu depaseste 10 ani, si a cel putin jumatate, cand pedeapsa este mai mare de 10 ani. (4) In calculul fractiunilor de pedeapsa prevazute in alin. (2) se tine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerata, potrivit legii, ca executata pe baza muncii prestate. In acest caz, liberarea conditionata nu poate fi dispusa inainte de executarea efectiva a cel putin o patrime din durata pedepsei inchisorii, cand aceasta nu depaseste 10 ani, si a cel putin o treime, cand pedeapsa este mai mare de 10 ani. (5) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberarii conditionate sau care au condus la respingerea acesteia si, in cazul admiterii, atentionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare si a consecintelor la care se expune, daca va mai comite infractiuni sau nu va respecta masurile de supraveghere ori nu va executa obligatiile ce ii revin pe durata termenului de supraveghere. (6) Intervalul cuprins intre data liberarii conditionate si data implinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat.”

Prin noua reglementare a liberarii conditionate nu este asigurat justul echilibru intre scopul cu caracter preponderent individual de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor condamnate si scopul sanctionator al raspunderii penale, care corespunde interesului general.

Modificarile realizate tind sa relaxeze si mai mult tratamentul sanctionator de drept penal, sa goleasca de continut institutia pedepsei si sa o deturneze de la scopul preventiv al acesteia.

Cu alte cuvinte, prevederile art. 100 din Codul penal, astfel cum au fost modificate, nu asigura un just echilibru intre dreptul fundamental al persoanei private de libertate – restrans prin efectul aplicarii in mod definitiv a pedepsei – si interesul general al societatii de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii si sigurantei publice, cu consecinta incalcarii art. 1 alin. (3) din Constitutie privind statul de drept.

Totodata, modificarile realizate constituie o indepartare de la regimul sanctionator stabilit deja prin hotararea definitiva de condamnare; de aceea, o atare modificare, ulterioara pedepsei de executat, trebuie sa se bazeze pe dovezi care sa justifice derogarea si care sa dovedeasca judecatorului atingerea scopului pedepsei. Astfel se explica, de altfel, dispozitiile de la alin. (5) ale aceluiasi articol, care il obliga pe judecator sa prezinte motivele de fapt care au determinat acordarea liberarii conditionate. Or, instituirea unei „prezumtii de reeducare” este contrara acestui mecanism (care este de esenta liberarii conditionate) si nu mai este de natura sa justifice derogarea de la autoritatea de lucru judecat. De altfel, textul de la lit. d) vine in contradictie cu norma din alin. (5) al aceluiasi articol. Prin aceasta noua „individualizare legala” realizata in faza de executare a pedepsei, liberarea conditionata isi pierde caracterul de vocatie, devenind un drept al persoanei private de libertate in baza unei hotarari judecatoresti definitive de condamnare.

Prin aceasta, se incalca principiul independentei judecatorilor, prevazut de art. 124 alin. (3) din Constitutie, intrucat se elimina dreptul si obligatia acestora de a aprecia daca persoana privata de libertate, aflata in executarea pedepsei inchisorii, a dat dovezi temeinice de indreptare si se poate reintegra in societate.

De asemenea, reducerea fractiunilor de pedeapsa ce trebuie executate si, in special, reducerea fractiunilor de pedeapsa care trebuie executate in mod efectiv in materia liberarii conditionate, prin modificarea art. 100 Cod penal, nu raspunde cerintei impuse de art. 1 alin. (3) din Constitutie si nu asigura un just echilibru intre scopul cu caracter preponderent individual de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor condamnate si scopul sanctionator al raspunderii penale, care corespunde interesului general.

Solutia legislativa prevazuta in art. 100 Cod penal, in forma modificata, permite dispunerea liberarii conditionate dupa executarea efectiva a unor fractiuni mult reduse din pedepsele aplicate.

In acest context, Curtea Constitutionala a subliniat in jurisprudenta sa (Decizia nr. 356/2018, paragraful 85) ca este „optiunea legiuitorului pentru un prag redus de executare a pedepsei in regim de detentie penitenciar atunci cand stabileste incidenta masurilor alternative de executare. Or, aceasta optiune ridica probleme din perspectiva realizarii rolului sanctionator al hotararii judecatoresti de condamnare, care (...) pare a fi redus in mod drastic. Este neindoielnic ca scopul reglementarii masurilor alternative de executare a pedepsei privative de libertate este acela de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate, pe de o parte, prin scoaterea acesteia dintr-un sistem penitenciar care prezinta serioase deficiente, si, pe de alta parte, prin crearea premiselor reeducarii, reinsertiei sociale, dar si prevenirii recidivei, insa acest scop, cu caracter preponderent individual, trebuie sa se afle intr-un just echilibru cu scopul sanctionator al raspunderii penale, care corespunde interesului general. Tocmai de aceea, legiuitorul este obligat sa isi reconsidere optiunea si sa gaseasca acea solutie legislativa care, transpunand politica sa penala in materia individualizarii executarii pedepselor, sa respecte echilibrul intre rolul punitiv, rolul preventiv si rolul reintegrator al justitiei penale.”

In Decizia nr. 57/2017 Curtea Constitutionala a retinut: „liberarea conditionata nu reprezinta un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa pana la termen, ci un instrument juridic prin care instanta de judecata constata ca nu mai este necesara continuarea executarii pedepsei in regim de detentie pana la implinirea integrala a duratei stabilite prin condamnare, intrucat condamnatul, prin conduita avuta pe toata durata executarii pedepsei, dovedeste ca a facut progrese evidente in vederea reintegrarii sociale, iar liberarea sa anticipata nu prezinta niciun pericol pentru colectivitate.”

Totodata, prin Decizia nr. 238/2013, Curtea Constitutionala a retinut: „liberarea conditionata nu este un drept fundamental, ci doar o posibilitate care se aplica facultativ daca sunt indeplinite si constatate de catre instanta conditiile legale, masura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat.”

In concluzie, prin modificarile aduse art. 100 din Codul penal se incalca standardele privind calitatea legii, impuse de art. 1 alin. (5) din Constitutie si consacrate de jurisprudenta Curtii Constitutionale; de asemenea, textul contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentala privind statul de drept, precum si art. 124 alin. (3) din Constitutie privind independenta judecatorilor.

8. Art. 1 pct. 22 si pct. 23 din legea supusa controlului de constitutionalitate incalca art. 1 alin. (3), art. 147 alin. (4), precum si art. 148 din Constitutie

Aceste puncte, cu referire la art. 1121 alin. (1), alin. (2) si alin. (21) din Codul penal reglementeaza conditiile in care se poate dispune confiscarea extinsa. Potrivit punctului 22, la art. 1121, alineatele (1) si (2) se modifica si vor avea urmatorul cuprins: „ (1) Sunt supuse confiscarii si alte bunuri decat cele prevazute la art. 112, cand fata de o persoana se dispune condamnarea pentru o fapta susceptibila sa ii procure un folos material si pentru care pedeapsa prevazuta de lege este inchisoarea de 4 ani sau mai mare, iar instanta isi formeaza convingerea, in baza circumstantelor cauzei inclusiv a elementelor de fapt si a probelor administrate, ca bunurile respective provin din activitati infractionale. Convingerea instantei se poate baza inclusiv pe disproportia dintre veniturile licite si averea persoanei. (2) Confiscarea extinsa se dispune daca sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii: a)        valoarea bunurilor dobandite de persoana condamnata, intr-o perioada de 5 ani inainte si, daca este cazul, dupa momentul savarsirii infractiunii, pana la data emiterii actului de sesizare a instantei, depaseste in mod vadit veniturile obtinute de aceasta in mod licit; b) din probele administrate rezulta ca bunurile provin din activitati infractionale de natura celor prevazute la alin. (1).”

Potrivit punctului 23, la articolul 1121, dupa alineatul (2) se introduce un nou alineat, alin. (21), cu urmatorul cuprins: „(21) Decizia instantei trebuie sa se bazeze pe probe certe, dincolo de orice indoiala, din care sa rezulte implicarea persoanei condamnate in activitatile infractionale producatoare de bunuri si bani.”

Din analiza primului text supus criticilor de neconstitutionalitate (art. 1121 alin. 2) se poate observa ca legiuitorul a mentinut prevederea potrivit careia „confiscarea extinsa se dispune daca (...) valoarea bunurilor dobandite de persoana condamnata, intr-o perioada de 5 ani inainte si, daca este cazul, dupa momentul savarsirii infractiunii, pana la data emiterii actului de sesizare a instantei, depaseste in mod vadit veniturile obtinute de aceasta in mod licit”.

In acest context, se impune a fi mentionata jurisprudenta Curtii Constitutionale in materie, aceasta statuand ca „principiul neretroactivitatii legii isi gaseste justificarea si are rolul de a asigura stabilitatea si securitatea raporturilor juridice. Prin urmare, numai o norma previzibila poate determina in mod clar conduita subiectilor de drept, destinatari ai legii. Tocmai de aceea o lege, odata adoptata, produce si trebuie sa produca efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv ca legea se adreseaza subiectelor de drept, permitand sau interzicand si, bineinteles, sanctionand atitudinile deviante. S-a constatat ca este absurd sa se pretinda unui subiect de drept sa raspunda pentru comportamente si o conduita pe care le-a avut anterior intrarii in vigoare a unei legi care reglementeaza aceasta conduita. Subiectul de drept nu putea sa prevada ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul sau este normal si firesc daca se desfasoara in cadrul ordinii de drept in vigoare. In considerarea celor de mai sus si avand in vedere jurisprudenta instantei de contencios constitutional, potrivit careia confiscarea extinsa este o institutie de drept material, Curtea a constatat ca norma legala criticata nu poate retroactiva cu privire la confiscarea bunurilor dobandite inainte de intrarea ei in vigoare, chiar daca infractiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise dupa aceasta data.” (Decizia nr. 11/2015).

De asemenea, in privinta textelor art. 1121 alin. (2) lit. b) si alin. (21) Cod penal, se impune a fi mentionat ca instanta de contencios constitutional s-a pronuntat deja in privinta standardului de proba necesar pentru aplicarea confiscarii extinse, prin Decizia nr. 356/2014 retinand urmatoarele: „Astfel, in ceea ce priveste masura confiscarii extinse, in vederea stabilirii standardului de proba, Curtea Constitutionala retine ca nu trebuie plecat de la premisa ca prezumtia dobandirii licite a averii poate fi rasturnata doar prin probe, respectiv prin probarea faptului ca bunurile in cauza provin din comiterea de infractiuni. Daca aceasta ar fi abordarea, confiscarea extinsa ar fi lipsita de orice ratiune de a exista, caci daca se ajunge la probarea fiecarui act infractional din care provin anumite bunuri, se va ajunge si la condamnarea autorului pentru aceste acte, si deci la confiscarea speciala a bunurilor astfel obtinute, nemaigasindu-si utilitatea masura confiscarii extinse. Prin urmare, o prezumtie legala relativa poate fi rasturnata nu doar prin probe, ci si prin prezumtii simple, fapt statuat si in doctrina.” De altfel, prin Decizia nr. 85/1996, instanta de contencios constitutional a statuat ca „prezumtia instituita de alin. (8) al art. 44 din Constitutie nu impiedica cercetarea caracterului ilicit al dobandirii averii, ceea ce inseamna ca aceasta prezumtie nu este una absoluta. Daca s-ar accepta teza caracterului absolut al prezumtiei dobandirii licite a averii, contrar prevederilor constitutionale, s-ar ajunge la negarea intereselor legitime ale societatii in ansamblu, careia statul este tinut sa ii acorde ocrotire, cu consecinta ruperii echilibrului ce trebuie sa existe intre interesul general al societatii si interesele legitime ale fiecarei persoane. De asemenea, Curtea observa ca masura confiscarii extinse se poate dispune in legatura cu savarsirea unor infractiuni grave, susceptibile sa procure si sa genereze foloase materiale ilicite, infractiuni a caror savarsire reprezinta scopul grupurilor infractionale organizate si care se inscriu in fenomenul criminalitatii organizate. In acest context, absolutizarea prezumtiei dobandirii licite a averii ar presupune o veritabila probatio diabolica in sarcina organelor judiciare.”

In acelasi sens, normele criticate introduc un standard pentru confiscarea extinsa similar celui pentru condamnare, respectiv pentru confiscarea speciala. Or, confiscarea extinsa este una fara condamnare, standardele fiind diferite de cele ale confiscarii speciale. Tocmai de aceea, instrumentul european transpus prin aceste norme impune confiscarea speciala separat si sub alte conditii, in raport cu confiscarea extinsa. Astfel, par. 15 al Preambulului Directivei 2014/42/UE expliciteaza confiscarea instrumentelor si a produselor infractiunilor sau a bunurilor cu o valoare care corespunde respectivelor instrumente sau produse, aratand ca „ar trebui sa fie posibila, sub rezerva pronuntarii unei hotarari definitive de condamnare pentru o infractiune” – institutie care corespunde in legea nationala dispozitiilor art. 112 din Codul penal si acelor similare din legislatia speciala privind confiscarea speciala. In schimb, in privinta confiscarii extinse, in par. 21 al acestei directive se arata in mod expres ca ar trebui sa fie posibila confiscarea extinsa in cazul in care o instanta considera ca bunurile in cauza sunt rezultatul unor activitati infractionale. Aceasta nu inseamna ca trebuie sa se constate ca bunurile in cauza sunt rezultatul unor activitati infractionale. Statele membre pot prevedea, de exemplu, ca este suficient ca instanta sa evalueze pe baza probabilitatilor sau sa poata prezuma in mod rezonabil ca este semnificativ mai probabil ca bunurile in chestiune sa fi fost obtinute in urma unor activitati infractionale decat din alte activitati. In acest context, instanta trebuie sa analizeze circumstantele specifice ale cauzei, inclusiv faptele si probele disponibile, pe baza carora ar putea fi luata o hotarare privind confiscarea. In continuare, la art. 5 alin. (1) din aceasta directiva se prevede: „Statele membre adopta masurile necesare pentru a permite confiscarea, totala sau partiala, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a savarsirii unei infractiuni care este susceptibila sa genereze, in mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci cand, in baza circumstantelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt si a probelor disponibile, cum ar fi faptul ca valoarea bunurilor este disproportionata in raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanta considera ca bunurile in cauza au fost obtinute din activitati infractionale”. In acest context, norma introdusa prin alin. (21) contravine astfel directivei, limitandu-i aplicarea.

In alin. (3) al art. 1121 Cod penal se confunda confiscarea extinsa cu confiscarea de la terti; a se tine seama de valoarea bunurilor transferate la terti nu inseamna ca se confisca de la tert, ci ca aceste bunuri sunt doar avute in vedere la stabilirea disproportiei dintre veniturile licite/avere in privinta condamnatului, de la care se confisca. De aceea, conditia ca tertul „sa cunoasca” nu are vreun sens in cadrul acestei institutii (conditia are sens si, de altfel, este si prevazuta ca atare, in art. 112 Cod penal, in privinta acelor bunuri care pot fi confiscate si de la alta persoana decat cea condamnata).     Conditia incalca Directiva nr. 2014/42/UE, stabilind o cerinta pentru confiscarea extinsa pe care aceasta nu o prevede, restrangand astfel domeniul ei de aplicare.

9. Art. I pct. 26 din legea criticata incalca art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) si (2), art. 21 alin. (1) si (2), precum si art. 124 alin. (2) din Constitutie

Conform acestui punct criticat, la art. 154, ce reglementeaza termenele de prescriptie a raspunderii penale, alin. (1), lit. b) si c) se modifica si vor avea urmatorul cuprins: „b) 8 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depaseste 20 de ani; c) 6 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depaseste 10 ani.”

Se constata, astfel, o reducere a termenelor de prescriptie a raspunderii penale cu cate 2 ani in cazul infractiunilor pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depaseste 20 de ani, precum si in cazul infractiunilor pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depaseste 10 ani. Astfel, legiuitorul a optat pentru reducerea termenelor de prescriptie a raspunderii penale in cazul infractiunilor caracterizate de un grad generic ridicat de pericol social, concretizate in prevederea unor limite speciale sporite ale pedepselor prevazute de lege.

Reducerea termenului general de prescriptie a raspunderii penale in cazul infractiunilor mentionate anterior, cu un grad sporit de pericol social, reprezinta o solutie legislativa care, pe de o parte, incalca exigentele consacrate in jurisprudenta Curtii Constitutionale, iar pe de alta parte, afecteaza echilibrul care trebuie sa existe intre dreptul statului de a trage la raspundere penala persoanele care savarsesc infractiuni – cu atat mai mult cu cat, in discutie, sunt infractiuni grave si deosebit de grave – raspunzand unui interes general si drepturile persoanelor care beneficiaza de prescriptibilitatea raspunderii penale.

Daca asemenea fapte nu sunt descurajate prin mijloacele dreptului penal, are loc incalcarea valorilor fundamentale, ocrotite de Codul penal, precum statul de drept, in componentele sale referitoare la apararea ordinii publice si a sigurantei publice, drepturile si libertatile cetatenilor, respectarea Constitutiei si a legilor, care sunt consacrate prin art. 1 alin. (3) si (5) din Legea fundamentala printre valorile supreme.

Astfel, in Decizia nr. 224/2017 instanta de contencios constitutional a statuat ca „prevederile art. 1 alin. (3) din Constitutie, potrivit carora „Romania este stat de drept [...]”, impun legiuitorului obligatia de a lua masuri in vederea apararii ordinii si sigurantei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare in scopul prevenirii starii de pericol si a fenomenului infractional, cu excluderea oricaror reglementari de natura sa duca la incurajarea acestui fenomen. In acelasi timp, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentala, respectarea Constitutiei este obligatorie, de unde rezulta ca legiuitorul nu isi poate exercita competenta de incriminare si de dezincriminare a unor fapte antisociale decat cu respectarea normelor si principiilor consacrate prin Constitutie. De altfel, Curtea Constitutionala a statuat in jurisprudenta sa (Decizia nr. 62/2007) ca legiuitorul nu poate proceda la eliminarea protectiei juridice penale a valorilor cu statut constitutional. Libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul in aceste cazuri se exercita prin reglementarea conditiilor de tragere la raspundere penala pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevazute si garantate de Constitutie De asemenea, Curtea a retinut ca, in contradictie cu dispozitiile art. 16 din Constitutie, solutia legislativa propusa genereaza discriminari, fara a exista vreo motivare obiectiva si rationala care sa le justifice. Potrivit jurisprudentei Curtii Constitutionale, incalcarea principiului egalitatii si nediscriminarii exista atunci cand se aplica tratament diferentiat unor cazuri egale, fara sa existe o motivare obiectiva si rezonabila ( Decizia nr. 107/1995).

Prin intrarea in vigoare, in anul 2014, a noului Cod penal (Legea nr. 286/2009), limitele de pedeapsa pentru o serie de infractiuni au fost reduse, insa, pentru a nu lipsi de eficienta prevederile legii penale, au fost mentinute termenele de prescriptie a raspunderii penale, fiind evident ca, intrucat termenele generale de prescriptie a raspunderii penale se calculeaza prin raportare la pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita, reducerea limitelor de pedeapsa atragea in mod automat si o reducere a termenelor de prescriptie.

In contextul noilor modificari, spre exemplu, reducerea semnificativa a termenelor de prescriptie a raspunderii penale in cazul infractiunilor contra persoanei nu este de natura sa asigure un just echilibru intre drepturile persoanelor inculpate pentru savarsirea acestui tip de infractiuni si drepturile persoanelor prejudiciate prin comiterea lor si, cu atat mai putin, sa raspunda interesului general de sanctionare a acestui gen de infractiuni. Infractiunea de vatamare corporala prevazuta in art. 194 alin. (1) Cod penal se pedepseste cu inchisoarea de la 2 la 7 ani, infractiunea de lipsire de libertate in mod ilegal prevazuta in art. 205 alin. (1) Cod penal se pedepseste cu inchisoarea de la 1 la 7 ani, iar infractiunea de viol prevazuta in art. 218 alin. (1) Cod penal se pedepseste cu inchisoarea de la 3 la 10 ani. Pentru toate aceste infractiuni, termenul general de prescriptie a raspunderii penale se reduce cu 2 ani, urmare a modificarii art. 154 alin. (1) lit. c) Cod penal.

Reducerea termenelor de prescriptie va avea ca efect ingreunarea sau impiedicarea anchetarii unor cauze penale, in special a celor complexe, privind fapte care au produs prejudicii foarte mari, pentru care implinirea termenului de prescriptie a raspunderii penale va conduce la imposibilitatea sanctionarii faptuitorilor, fiindu-le creata astfel o situatie mai favorabila, ceea ce contravine dispozitiilor art. 16 alin. (1) si (2) din Constitutie privind egalitatea in drepturi, precum si dispozitiilor art. 21 alin. (1) si (2) din Constitutie privind dreptul de acces la instanta in ceea ce priveste persoanele vatamate prin aceasta categorie de infractiuni.

In acelasi timp, este ignorat dreptul persoanelor vatamate prin acest gen de infractiuni de a beneficia de o procedura echitabila, fiind incalcat, astfel, dreptul acestora consacrat prin prevederile art. 124 alin. (2) din Legea fundamentala.

10. Art. I pct. 27 incalca art. 1 alin. (3), precum si art. 16 alin. (1) si (2) din Constitutie

Conform acestui punct supus criticii de neconstitutionalitate, articolul 155 se modifica si va avea urmatorul cuprins: „(1) Cursul termenului prescriptiei raspunderii penale se intrerupe pentru fiecare fapta si persoana prin indeplinirea oricarui act de procedura in cauza care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului in cadrul procesului penal. (2) Dupa fiecare intrerupere incepe sa curga un nou termen de prescriptie fata de persoana in favoarea careia curge prescriptia de la momentul la care s-a comunicat actul de procedura. Prescriptia inlatura raspunderea penala oricate intreruperi ar interveni, daca termenul de prescriptie prevazut in art. 154 este depasit cu inca jumatate. (4) Admiterea in principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face sa curga un nou termen de prescriptie a raspunderii penale, cu respectarea dispozitiilor alin. (3).”

Alineatul (2) al art. 155 din legea criticata modifica in mod radical un principiu de drept penal consfintit in legislatia romana, respectiv faptul ca intreruperea cursului prescriptiei trebuie sa produca efecte fata de toti participantii la savarsirea unei infractiuni.

Sub imperiul modificarii criticate, acest efect ar fi limitat doar la persoana fata de care s-a realizat comunicarea unui act de procedura, ceea ce incalca principiul egalitatii in drepturi, avand in vedere ca doua persoane aflate in situatii similare (spre exemplu, coautorii unei infractiuni) pot fi supuse unor consecinte juridice diferite, daca organul judiciar, fie de urmarire penala, fie instanta de judecata, a comunicat un act de procedura doar uneia dintre acestea. In practica judiciara s-a constatat ca nu intotdeauna sunt cunoscuti de la bun inceput toti participantii la savarsirea unei infractiuni, mai ales cand acestia sunt instigatori ori beneficiari finali ai folosului infractiunii. Prevederea propusa este de natura sa favorizeze tocmai acesti participanti, care fie sunt autori morali ai infractiunii, fie beneficiari ai comiterii acesteia, prezentand, deseori, un grad de pericol social sporit in raport cu ceilalti participanti.

Modificarea realizata prin alineatul (3) al art. 155 din Codul penal reduce semnificativ durata termenului de prescriptie speciala, in acelasi timp cu reducerea termenelor de prescriptie generala si a limitelor de pedeapsa pentru unele categorii de infractiuni. Efectul acestei modificari este acela ca nu vor putea fi trase la raspundere penala numeroase persoane care au savarsit infractiuni, fiind afectat echilibrul constitutional intre drepturile persoanelor suspectate de savarsirea unor infractiuni si interesele generale ale societatii.

In legislatia penala anterioara, pentru pastrarea acestui echilibru constitutional, modificarile legislative care au redus limitele de pedeapsa pentru anumite infractiuni au fost insotite de cresterea termenelor de prescriptie a raspunderii penale, in timp ce prezenta lege modifica ambele institutii in acelasi sens (atat reduceri ale pedepselor, cat si ale termenelor de prescriptie), in lipsa unei nevoi sociale care sa justifice renuntarea la traditiile dreptului penal.

11. Art. I pct. 28 incalca art. 147 alin. (4) din Constitutie

La art. I pct. 28 din legea criticata, dupa articolul 159 se introduce un nou articol, art. 1591 cu urmatorul cuprins: „Acordul de mediere produce efecte numai cu privire la persoanele intre care a intervenit si daca are loc pana la pronuntarea unei hotarari definitive.”

Prin aceasta modificare, se introduce in cuprinsul Codului penal o noua cauza ce inlatura raspunderea penala, respectiv „acordul de mediere”, cel mai probabil pentru a reglementa in mod unitar cauzele care inlatura raspunderea penala si pentru a corespunde normei de natura procesual penala din art. 16 alin. (1) lit. g) Cod de procedura penala in vigoare.

In prezent, acordul de mediere in materie penala este reglementat in Legea nr. 192/2016 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, la capitolul VI sectiunea a 2-a privind „dispozitii speciale privind medierea in cauzele penale”, respectiv in art. 67 – 70.

Art. 67 din Legea nr. 192/2006 reglementeaza conditiile privind incheierea unui acord de mediere in latura penala a unei infractiuni. Asupra acestei institutii noi a dreptului penal a fost chemata sa se pronunte Curtea Constitutionala, care, prin Decizia nr. 397/2016 a statuat urmatoarele: efectul juridic al interpretarii date dispozitiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie - potrivit careia incheierea unui acord de mediere constituie o cauza sui-generis care inlatura raspunderea penala, distincta de impacare, ce poate interveni in tot cursul procesului penal, pana la ramanerea definitiva a hotararii penale -, este acela ca in cauzele penale care privesc infractiuni pentru care poate interveni impacarea, odata ce a fost depasit momentul procesual al citirii actului de sesizare a instantei, inculpatul si persoana vatamata/partea civila, desi nu se mai pot impaca in fata instantei de judecata [art. 159 alin. (3) din Codul penal], pot recurge la mediere, iar instanta care solutioneaza cauza, in prima instanta sau in apel, este obligata sa ia act de acordul de mediere si sa inceteze procesul penal ca urmare a medierii realizate de mediator, in conditiile in care aceeasi instanta judecatoreasca nu mai poate sa ia act, in mod nemijlocit, de vointa inculpatului si a persoanei vatamate/partii civile de a stinge litigiul penal. Pe aceasta cale se ajunge la eludarea finalitatii urmarite de legiuitorul noului Cod penal prin reglementarea termenului citirii actului de sesizare a instantei ca ultim moment pana la care poate interveni impacarea - finalitate care vizeaza, asa cum s-a aratat mai sus, limitarea in timp a starii de incertitudine in derularea raporturilor juridice - aducandu-se atingere prevederilor art. 124 alin. (2) din Constitutie care consacra unicitatea, impartialitatea si egalitatea justitiei. Astfel, in ceea ce priveste termenul pana la care poate interveni incheierea unui acord de mediere cu privire la latura penala a cauzei, desi art. 67 din Legea nr. 192/2006 nu prevede un anumit stadiu procesual, Curtea retine ca acordul de mediere nu poate fi incheiat oricand in cursul procesului penal, ci doar atat timp cat poate interveni si impacarea, si anume pana la citirea actului de sesizare a instantei, asa cum prevede art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal. Prin urmare, Curtea constata ca dispozitiile art. 67 din Legea nr. 192/2006, in interpretarea data prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala, sunt constitutionale in masura in care incheierea unui acord de mediere cu privire la infractiunile pentru care poate interveni impacarea produce efecte numai daca are loc pana la citirea actului de sesizare a instantei, intrucat altfel se aduce atingere principiului privind unicitatea, impartialitatea si egalitatea justitiei, consacrat de art. 124 alin. (2) din Constitutie.

Astfel, prin prevederea nou introdusa prin art. I, pct. 28 din legea criticata, prin care a fost introdus acordul de mediere in cuprinsul Codului penal, ca o forma distincta de inlaturare a raspunderii penale, in continutul prezentat anterior, legiuitorul a incalcat prevederile art. 147 alin. (4) din Constitutie.

Aceasta concluzie se impune in raport cu noua prevedere din continutul art. 1591 Cod penal, potrivit careia acordul de mediere produce efecte „daca are loc pana la pronuntarea unei hotarari definitive”, cu ignorarea Deciziei nr. 397/2016 a Curtii Constitutionale, prin care s-a statuat ca acordul de mediere produce efecte doar daca a intervenit pana la momentul citirii actului de sesizare.

12. Art. I pct. 29 incalca art. 1 alin. (5) si art. 147 alin. (4) din Constitutie

Prin acest punct supus criticii de neconstitutionalitate, la articolul 173, avand ca denumire marginala „Legea penala”, se introduc patru noi alineate, alin. (2) – (5), cu urmatorul cuprins: „(2) Sunt asimilate legii in sensul alin. (1) si deciziile Curtii Constitutionale care au caracter general obligatoriu. (3) Obligativitatea aplicarii deciziilor Curtii Constitutionale ca lege penala mai favorabila, prevazute la alin. (2), se refera atat la dispozitiv, cat si la considerentele acestora. (4) Executarea pedepselor, a masurilor educative si a masurilor de siguranta, pronuntate in baza legii supuse controlului de constitutionalitate prevazut la alin. (2), precum si toate consecintele penale ale hotararilor judecatoresti privitoare la aceste fapte se analizeaza din oficiu, in regim de urgenta, in maximum 15 zile de la publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. (5) Analiza prevazuta la alin. (4) va fi facuta si la cererea persoanei condamnate, care poate solicita acest lucru oricand.”

Prevederile din cuprinsul alin. (2) – (5) ale art. 173 Cod penal incalca art. 147 alin. (4) din Constitutie, care, cu privire la deciziile Curtii Constitutionale, consacra ca „de la data publicarii, deciziile sunt generale obligatorii si au putere numai pentru viitor”.

Prin prevederile criticate, deciziile Curtii Constitutionale sunt transformate in legi, care fie pot retroactiva, fie pot ultraactiva, putand constitui de asemenea temei in alegerea unei decizii ca reprezentand, intr-un caz dat, lege penala mai favorabila.

In ceea ce priveste principiul neretroactivitatii legii, Curtea Constitutionala a statuat (Decizia nr. 126/2016) ca acesta este valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul de reglementare al acesteia, singura exceptie permisa de Legea fundamentala constituind-o legea penala ori contraventionala mai favorabila.

In consecinta, deciziile Curtii Constitutionale pot fi asimilate unor legi si nu pot dobandi, prin modificarile criticate, caracter retroactiv numai cu incalcarea art. 147 alin. (4) din Constitutie.

De asemenea, prin modul de redactare a prevederilor cuprinse in art. 173 alin. (4) si (5) din Codul penal se incalca art. 1 alin. (5) din Legea fundamentala, intrucat textele criticate nu sunt clare si precise, putand genera interpretari diferite si astfel, practici judiciare neunitare.

13. Art. I pct. 30 din legea supusa controlului de constitutionalitate incalca art. 11 alin. (1) si (2), art. 147 alin. (4), precum si art. 148 din Constitutie

Potrivit art. I pct. 30, la articolul 175, alineatul (2) se abroga. Potrivit alin. (2) al art. 175 din Codul penal in vigoare, „este considerata functionar public, in sensul legii penale, persoana care exercita un serviciu de interes public pentru care a fost investita de autoritatile publice sau care este supusa controlului ori supravegherii acestora cu privire la indeplinirea respectivului serviciu public.”

Abrogarea alin. (2) al art. 175 conduce la dezincriminarea partiala a acelor fapte care sunt prevazute ca infractiuni de coruptie si de serviciu cand sunt comise de catre un functionar public sau fata de un astfel de functionar.

Sfera notiunii de functionar a fost stabilita in art. 172 alin. (1) si (2) Cod penal, in conformitate cu reglementarile internationale la care Romania este parte.

Dezincriminarea faptelor comise de catre sau fata de aceste persoane contravine, spre exemplu, obligatiilor rezultand din Capitolul III al Conventiei Natiunilor Unite impotriva Coruptiei, prin raportare la definitia „agentului public” din art. 2 al Conventiei.

In privinta acestui aspect, mentionam ca instanta de contencios constitutional s-a pronuntat asupra concordantei legislatiei interne cu cea anterior mentionata, prin Decizia nr. 2/2014, aratand urmatoarele: „Conventia Natiunilor Unite impotriva coruptiei, adoptata la New York la 31 octombrie 2003, ratificata de Romania prin Legea nr. 365/2004 (...) defineste notiunea de „agent public” in cuprinsul art. 2 lit. a), astfel: orice persoana care detine un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar al unui stat parte, care a fost numita ori aleasa, cu titlu permanent sau temporar, care este remunerata ori neremunerata, si oricare ar fi nivelul sau ierarhic; orice persoana care exercita o functie publica, inclusiv pentru un organism public sau o intreprindere publica, ori care presteaza un serviciu public, asa cum acesti termeni sunt definiti in dreptul intern al statului parte si aplicati in domeniul pertinent al dreptului acestui stat; orice persoana definita ca «agent public» in dreptul intern al unui stat parte. Totusi, in scopurile anumitor masuri specifice prevazute in cap. II al prezentei conventii, prin agent public se poate intelege orice persoana care exercita o functie publica sau care presteaza un serviciu public, asa cum acesti termeni sunt definiti in dreptul intern al statului parte si aplicati in domeniul pertinent al dreptului acestui stat. Fiecare stat parte adopta masurile legislative si alte masuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infractiune, in cazul in care actele au fost savarsite cu intentie, faptelor vizand coruptia agentilor publici nationali (art. 15), sustragerea, deturnarea sau alta folosire ilicita de bunuri de catre un agent public (art. 17), traficul de influenta (art. 18), abuzul de functii (art. 19), imbogatirea ilicita (art. 20). Din analiza dispozitiilor din dreptul intern si a celor cuprinse in tratatele internationale ratificate de Romania, Curtea observa ca legislatia romana referitoare la combaterea coruptiei si a abuzului de functii comise de functionarii publici este conforma cu cerintele reglementarilor internationale in materie, care, potrivit prevederilor art. 11 alin. (2) din Constitutie, odata cu ratificarea, au devenit „parte din dreptul intern”. Notiuni precum „agent public”/„membru al adunarilor publice nationale”/„functionar national”/„ofiter public” isi gasesc corespondent in legislatia romana in vigoare in materie penala in notiunile de „functionar public” si „functionar”.”

Abrogarea criticata lasa fara suport si, ca atare, cu continut imposibil de stabilit, dispozitiile art. 178 si incriminarile din art. 259, art. 289, art. 308 si art. 317 Cod penal.

In concluzie, apreciem ca fiind necesara examinarea de catre instanta de contencios constitutional optiunea legiuitorului de a abroga alin. (2) al art. 175 din Codul penal, aceasta venind in contradictie cu prevederile art. 11 alin. (1) si (2) din Constitutie.

De asemenea, trebuie mentionat ca abrogarea alin. (2) al art. 175 ignora jurisprudenta Curtii Constitutionale, care a statuat ca „excluderea persoanelor care exercita profesii liberale din sfera de incidenta a raspunderii penale in materia infractiunilor de serviciu si de coruptie nu constituie un criteriu obiectiv in functie de care se poate justifica interventia legiuitorului. Asa fiind, Curtea apreciaza ca determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenta normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic in baza caruia care se presteaza respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana in cauza si autoritatile publice, institutiile publice, institutiile sau alte persoane juridice de interes public. Consecinta imediata a restrangerii sferei de incidenta a notiunii de „functionar public”/„functionar” in ceea ce priveste subiectele de drept amintite este inlaturarea raspunderii penale a acestora in cazul savarsirii infractiunilor al caror subiect activ calificat este functionarul public/functionarul.” (Decizia nr. 2/2014)

Aceasta modificare legislativa vine in contradictie cu Directiva (UE) 1371/2017 din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor indreptate impotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, care la punctul 10 din expunerea de motive precizeaza ca „in ceea ce priveste infractiunile de coruptie pasiva si de deturnare de fonduri, este necesar sa se introduca o definitie a functionarilor publici in care sa fie cuprinsi toti functionarii relevanti, indiferent daca detin o functie oficiala in Uniune, in statele membre sau in tarile terte. Persoanele fizice sunt din ce in ce mai implicate in gestionarea fondurilor Uniunii. Pentru a proteja in mod adecvat fondurile Uniunii impotriva coruptiei si deturnarii de fonduri, este necesar ca definitia „functionarului public” sa includa persoanele care nu detin o functie oficiala, dar carora li s-a incredintat si care exercita, intr-un mod similar, o functie de serviciu public in ceea ce priveste fondurile Uniunii, cum ar fi contractantii implicati in gestionarea acestor fonduri.” Totodata, in art. 4 alin. (2) lit. b) al Directivei se mentioneaza ca, „in sensul prezentei directive, „functionar public” inseamna: „orice alta persoana careia i s-a incredintat si exercita o functie de serviciu public care implica gestionarea intereselor financiare ale Uniunii in state membre sau in tari terte sau luarea de decizii referitoare la acestea.”

14. Art. I pct. 32 din legea criticata incalca prevederile 1 alin. (5) din Constitutie

Art. I pct. 32 din legea criticata prevede ca dupa art. 187 se introduce un nou articol, art. 1871, cu urmatorul cuprins: „Informatii nedestinate publicitatii”, astfel: „Prin informatii nedestinate publicitatii se intelege acea categorie de informatii clasificate, potrivit legii, ca secrete de stat sau de serviciu si care sunt cuprinse intr-un document avand inscriptionare in acest sens, daca nu au fost declasificate in mod legal.”

Norma este neclara si incalca standardele privind calitatea reglementarii, intrucat „informatiile nedestinate publicitatii” sunt limitate doar la informatiile clasificate ca secrete de stat sau de serviciu, in contradictie evidenta cu dispozitiile cuprinse in Legea nr. 182/2002 privind protectia informatiilor clasificate si, totodata, cu ignorarea dispozitiilor din Partea speciala a Codului penal, din cuprinsul art. 303 si 304 (nesupuse modificarii), acestea din urma realizand o distinctie importanta intre informatiile secrete de stat, informatiile secrete de serviciu si, respectiv, informatiile care nu sunt destinate publicitatii. 

15. Art. I pct. 33 din legea supusa controlului de constitutionalitate incalca art. 1 alin. (5) din Constitutie

Potrivit acestui punct, la articolul 189 alineatul (1), dupa litera h) se introduce o noua litera, lit. i), cu urmatorul cuprins: „i) impotriva unui judecator, procuror, politist, jandarm sau militar, aflat in exercitarea atributiilor de serviciu sau in legatura cu exercitarea acestor atributii.”

Circumstanta agravanta nou introdusa se suprapune cu dispozitiile art. 257 (ultrajul) si ale art. 279 (ultrajul judiciar) din Codul penal, chiar in formele modificate prin prezenta lege, astfel ca, in practica judiciara, nu se va putea stabili modul de aplicare a acestui concurs de texte.

In concluzie, modificarea este de natura sa incalce exigentele constitutionale privind standardele de calitate a legii, impuse prin prevederile art. 1 alin. (5) din Constitutie.

16. Art. I pct. 39 din legea criticata incalca art. 1 alin. (5) si art. 16 alin. (1) din Constitutie

Potrivit punctului criticat, „La articolul 269, alineatul (3) se modifica si va avea urmatorul cuprins”: „Favorizarea savarsita de un membru de familie sau de afin pana la gradul II nu se pedepseste”.

Se constata ca noua reglementare a art. 269 alin. (3) extinde, pana la golirea de continut a normei juridice in discutie, sfera persoanelor pentru care opereaza impunitatea legala, in contradictie evidenta cu prevederile art. 177 Cod penal.

In cuprinsul Titlului X al Codului penal, legiuitorul a realizat definirea termenilor folositi in legislatia penala, realizand o interpretare oficiala, autentica si legala a unor termeni sau expresii, cu scopul de a acorda coerenta si eficienta activitatii de interpretare si aplicare a legii, evitand astfel crearea premiselor pentru instituirea unor practici judiciare nelegale, cu consecinte grave asupra calitatii actului de justitie.

In aceste conditii, prin instituirea unor asemenea reglementari contradictorii, legiuitorul da dovada de lipsa de consecventa in reglementare, ceea ce instituie premisele pentru interpretari diferite in practica judiciara, dar si pentru crearea de inechitati intre destinatarii normelor legale.

Respectarea legilor este obligatorie, insa nu se poate pretinde unui subiect de drept sa respecte o lege care nu este clara, precisa si previzibila, intrucat acesta nu isi poate adapta conduita in functie de ipoteza normativa a legii. De aceea, legiuitorul trebuie sa manifeste o deosebita atentie atunci cand adopta un act normativ (Decizia nr. 1/2014).

Normele de tehnica legislativa, cu toate ca „nu au valoare constitutionala, (...) prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricarui act normativ, a caror respectare este necesara pentru a asigura sistematizarea, unificarea si coordonarea legislatiei, precum si continutul si forma juridica, adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concura la asigurarea unei legislatii care respecta principiul securitatii raporturilor juridice, avand claritatea si previzibilitatea necesara”. De aceea, „nerespectarea normelor de tehnica legislativa determina aparitia unor situatii de incoerenta si instabilitate, contrare principiului securitatii raporturilor juridice in componenta sa referitoare la claritatea si previzibilitatea legii (Decizia nr. 448/2003)”.

Totodata, astfel cum a statuat Curtea Constitutionala in jurisprudenta sa (Decizia nr. 494/2013), „in masura in care un anumit subiect de drept este sustras, prin efectul unei dispozitii legale adoptate exclusiv in considerarea lui si aplicabile numai in ceea ce il priveste, incidentei unei reglementari legale constituind dreptul comun in materie, dispozitiile legale in cauza nesocotesc principiul constitutional potrivit caruia nimeni nu este mai presus de lege”.

17. Art. I pct. 40 din legea criticata incalca prevederile art. 1 alin. (3) si (5), precum si art. 16 alin. (1) din Constitutie

Potrivit punctului criticat, la articolul 269, dupa alin. (3) se introduc trei noi alineate, alin. (4) – (6), cu urmatorul cuprins: „(4) Nu constituie infractiunea prevazuta la alin. (1) urmatoarele: a) emiterea, aprobarea sau adoptarea de acte normative; b) pronuntarea sau dispunerea solutiilor sau masurilor de catre organele judiciare in cauzele in care acestea sunt investite; c) marturia depusa in cadrul unor proceduri judiciare ori modalitatea de efectuare a unor expertize judiciare; (5) Daca prin acelasi act material si in aceeasi imprejurare se acorda ajutor mai mult faptuitori, in scopurile mentionate la alin. (1), fapta va constitui o singura infractiune de favorizare a faptuitorului; (6) Infractiunea de favorizare a faptuitorului are caracter subsidiar in raport cu alte infractiuni si va fi retinuta ori de cate ori elementul sau material nu constituie o alta infractiune prevazuta de Codul penal sau de legile speciale”.

Dispozitiile nou introduse prin alin. (4) sunt de natura sa incurajeze actele de coruptie la nivelul demnitarilor si al magistratilor si sa aiba consecinte negative grave asupra procesului de legiferare si asupra corectitudinii actului de justitie, vulnerabilizand toate cele trei puteri ale statului (legislativa, executiva – in componenta constand in emiterea actelor normative – si judecatoreasca).

Astfel, art. 269 alin. (4) este de natura a afecta activitatea si imaginea publica a autoritatilor statului si contravine principiului statului de drept si principiului suprematiei Constitutiei si a obligativitatii respectarii legilor, vulnerabilizand increderea cetatenilor in autoritatile statului.

18. Art. I pct. 41 din legea criticata incalca prevederile art. 1 alin. (5) din Constitutie

Potrivit punctului criticat, la articolul 273, dupa alin. (3) se introduce un nou alineat, alin. (4), cu urmatorul cuprins: „(4) Nu constituie infractiunea prevazuta la alin. (1) urmatoarele: a) refuzul de a face declaratii prin care persoana se auto incrimineaza; b) refuzul de a declara in sensul solicitat de organele judiciare; c) modificarea si retractarea declaratiei care a fost data prin exercitarea unor presiuni de orice fel asupra martorului”; d) simpla divergenta de marturii in cadrul unui proces, daca nu exista probe directe din care sa rezulte caracterul mincinos si de rea-credinta ale acestora”.

Noile modalitati normative ale infractiunii de marturie mincinoasa nu reprezinta, in sine, variante normative ale actiunii/inactiunii tipice acestei infractiuni. De altfel, niciuna dintre ipotezele enumerate in textul nou introdus nu constituie si nu poate constitui infractiunea de marturie mincinoasa, cu atat mai mult cu cat legiferarea infaptuita prin simpla inventariere a unor situatii particulare fara vreo semnificatie juridica proprie este contrara normelor de tehnica legislativa.

Norma nou introdusa ar avea sens numai in masura in care ar deroga de la cea incriminatorie, respectiv daca ar prevedea anume situatii in care, in lipsa normei derogatorii, fapta ar putea fi pedepsita ca marturie mincinoasa (asa cum este de altfel cauza de nepedepsire din alin. (3) al aceluiasi articol ori cea privind favorizarea comisa de membrii de familie sau afini, din alin. (3) al art. 269 Cod penal).

Art. 273 alin. (4) lit. a), b) si c) incalca principiul securitatii juridice prevazut de art. 1 alin. (5) din Constitutie, in componenta sa referitoare la claritatea si previzibilitatea legii, fiind utilizate sintagme ca „exercitarea unor presiuni de orice fel asupra martorului” sau „caracterul mincinos si de rea-credinta” fara nici o explicatie suplimentara din partea legiuitorului, de clarificare a contextului in care pot interveni „orice fel de presiuni asupra martorului” sau „caracterul mincinos si de rea-credinta”.

Totodata, dispozitia nou introdusa prin alin. (4) este specifica activitatii de administrare, de coroborare si de interpretare a probelor in cadrul procesului penal, reglementate prin dispozitiile Codului de procedura penala.

19. Art. I pct. 42 din legea criticata incalca prevederile art. 1 alin. (5), art. 30, 31 si 127 din Constitutie

Art. I pct. 42 din legea supusa controlului de constitutionalitate, la articolul 277, alineatele (1) – (3) se modifica si vor avea urmatorul cuprins: „(1) Divulgarea, fara drept, de informatii confidentiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmeaza sa se administreze o proba, de catre un magistrat sau un alt functionar public care a luat cunostinta de acestea in virtutea functiei, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda. (2) Dezvaluirea, fara drept, de mijloace de proba sau de inscrisuri oficiale dintr-o cauza penala, inainte de a dispune o solutie de netrimitere in judecata ori de solutionare in prima instanta a cauzei, de catre un functionar public care a luat cunostinta de acestea in virtutea functiei, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la un an sau cu amenda. (3) Dezvaluirea, fara drept, de informatii dintr-o cauza penala, atunci cand aceasta interdictie este impusa de legea de procedura penala, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la un an sau cu amenda. Daca fapta este savarsita de un magistrat sau de un reprezentant al organului de urmarire penala, pedeapsa se majoreaza cu jumatate.”

In raport cu prevederile art. 127 din Constitutie, potrivit carora „sedintele de judecata sunt publice, afara de cazurile prevazute de lege”, apreciem ca legiuitorul ar fi trebuit sa faca referire la actele ori probele din cursul urmaririi penale. O interpretare contrara ar fi de natura sa incalce prevederile art. 30, art. 31 si art. 127 din Constitutie, referitoare la libertatea de exprimare, la dreptul la informatie, respectiv la caracterul public al dezbaterilor.

Totodata, formularea din art. 277 alin. (3) ultima teza din Codul penal, aceea constand in „pedeapsa se majoreaza cu jumatate”, este neclara si, prin aceasta, inaplicabila in privinta modului de stabilire a tratamentului sanctionator. Astfel, nu se poate stabili daca sensul ei este acela ca limitele pedepsei cu inchisoarea (atat cea minima, cat si cea maxima) sa se majoreze cu jumatate, sau ca maximul pedepsei sa se majoreze cu jumatate ori acela potrivit caruia, instanta sa stabileasca mai intai o pedeapsa cuprinsa intre o luna si un an si apoi sa o majoreze cu jumatate, similar mecanismului de la aplicarea sporului. Astfel, textul criticat incalca si standardele privind calitatea legilor referitoare la claritate, coerenta si predictibilitate.

20. Art. I pct. 43 din legea criticata incalca prevederile art. 1 alin. (5), art. 131 alin. (1) si art. 132 alin. (2) din Constitutie

Art. I pct. 43 din legea criticata introduce, la articolul 277, dupa alineatul (3), doua noua alineate, alin. (31) si (32), cu urmatorul cuprins: „(31) Fapta functionarului public care inainte de pronuntarea unei hotarari de condamnare definitive se refera la o persoana suspectata sau acuzata ca si cum aceasta ar fi fost condamnata se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani. Daca declaratia se face in numele unei autoritati publice, pedeapsa se majoreaza cu o treime. (32) Incalcarea dreptului la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecator impartial si independent prin orice interventie care afecteaza procesul de repartizare aleatorie a dosarelor, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani”.

In ceea ce priveste art. 277 alin. (31) Cod penal, norma de incriminare nu este suficient de riguroasa pentru a permite identificarea conditiilor in care o fapta devine infractiune. Terminologia folosita pentru a indica elementul material al faptei (verbum regens) este vaga: sintagma „se refera (…) la o persoana” are, in lipsa oricarei circumstantieri, un continut imprecis; de asemenea, sintagma „ca si cum ar fi condamnata”, sintagma care ar trebui sa caracterizeze riguros verbum regens, nu este susceptibila a individualiza o conduita pe care, predictibil, destinatarul normei sa o evite pentru a avea certitudinea ca nu intra sub incidenta normei de incriminare. Confuzia este sporita de terminologia folosita pentru calificarea agravantei, in teza finala, unde se vorbeste, la forma articulata cu articol hotarat, despre „declaratia” facuta in anumite conditii, ceea ce permite interpretarea ca si in forma tip „a se referi” ar trebui sa insemne „a face o declaratie”; or, „declaratia” este numai una dintre modalitatile in care o persoana se poate „referi” la cineva. In plus, notiunea insasi de „declaratie” este susceptibila de mai multe interpretari (declaratie de presa, relatare, afirmare a unei opinii, depozitie etc).

Totodata, desi pare ca legiuitorul califica subiectul activ al infractiunii, simpla referire la un functionar public nu satisface nici ea, in lipsa altor precizari, cerinta de predictibilitate a normei: din text nu rezulta ca „referirea” ar trebui facuta de catre subiectul activ in exercitiul ori in legatura cu calitatea sa de functionar public, respectiv ca intre atributiile celui care face „referirea” si situatia procesuala a persoanei la care se refera sa existe vreo legatura – asa cum ar fi rational, textul permitand interpretarea ca o atare legatura nu trebuie sa existe; spre exemplu, cand o persoana, victima a unei infractiuni de talharie in locuinta sa, posteaza pe o retea de socializare un mesaj in care „declara” ca „talharul a fost prins” si da suficiente date pentru ca persoana la care se refera sa fie identificata, cea dintai este susceptibila de a fi comis infractiunea de la alin. (3) daca are calitatea, spre exemplu, de medic la un spital de stat. Faptul ca o asemenea interpretare este permisa de textul criticat este confirmat chiar in ipoteza finala a normei, care prevede o forma agravata a infractiunii, cand faptuitorul face declaratia „in numele unei autoritati publice”.

In acest sens, Curtea Constitutionala a statuat ca „legea trebuie sa defineasca in mod clar infractiunile si pedepsele aplicabile, aceasta cerinta fiind indeplinita atunci cand un justitiabil are posibilitatea de a cunoaste, din insusi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretarii acesteia de catre instante si in urma obtinerii unei asistente judiciare adecvate, care sunt actele si omisiunile ce pot angaja raspunderea sa penala si care este pedeapsa pe care o risca in virtutea acestora” (Decizia nr. 489/2016).

In ceea ce priveste textul introdus prin art. 277 alin. (32) Cod penal, legiuitorul a realizat o suprapunere de reglementare cu cea inserata prin art. 8 din Codul de procedura penala, care prevede (in forma supusa controlului de constitutionalitate) ca se introduce un nou alineat, alin. (2), cu urmatorul cuprins: „(2) Orice persoana are dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecator impartial si independent. Repartizarea tuturor cauzelor catre judecatori sau procurori se face aleatoriu.”

In al doilea rand, textul nou introdus prin dispozitiile art. 277 alin. (32) Cod penal incalca art. 131 alin. (1), art. 132 alin. (1) si art. 1 alin. (5) din Constitutie, intrucat restrange una dintre garantiile importante ale procesului numai la faza de judecata si numai in ceea ce-l priveste pe judecator. Or, garantia trebuie sa guverneze si urmarirea penala, faza a procesului penal, nu doar faza de judecata. Altfel se incalca art. 21 alin. (3) din Constitutie, care se refera la „proces” fara a restrange garantia numai la faza de judecata. Impartialitatea si independenta sunt garantii ale procesului echitabil care trebuie sa caracterizeze activitatea atat a judecatorilor, cat si a procurorilor; procurorul, in egala masura, trebuie sa fie impartial si independent, sa stranga probe atat in defavoarea, cat si in favoarea celui acuzat - art. 5 Cod procedura penala, sa formuleze in instanta concluzii de achitare atunci cand probele nu sustin acuzatia - art. 363 alin. (2) si (4). In concluzie, norma incalca art. 131 alin. (1) si art. 132 alin. (1) din Constitutie. In ceea ce priveste teza privind obligativitatea repartizarii aleatorii a tuturor cauzelor catre judecatori sau procurori, aceasta reglementare tine de dreptul procesual penal, nefiind norme care sa apartina dreptului substantial, neexistand nici o justificare pentru reglementarea acelorasi situatii juridice atat in Codul penal, cat si in Codul de procedura penala.

21. Art. I pct. 46 din legea criticata incalca art. 1 alin. (3) si (5) din Constitutie

Potrivit acestui punct, la art. 290, alineatul (3) se modifica si va avea urmatorul cuprins: „(3) Mituitorul nu se pedepseste daca denunta fapta mai inainte ca organul de urmarire penala sa fi fost sesizat cu privire la aceasta, dar nu mai tarziu de 1 an de la data savarsirii acesteia”.

Textul incalca art. 1 alin. (3) si (5) din Constitutie, formularea fiind neclara si fiind, in acelasi timp, o „incurajare” a fenomenului infractional.

Forma in vigoare a art. 290 impune drept conditie exclusiva pentru nepedepsirea mituitorului imprejurarea ca denuntarea faptei de catre acesta sa fie realizata inainte ca organul de urmarire penala sa fi fost sesizat cu privire la fapta de dare de mita. Nu poate exista vreo justificare rezonabila si proportionala de a proteja acele persoane care au primit mita, prin garantarea faptului ca, dupa 1 an (si o zi) de la acest fapt, nu vor mai putea fi trase la raspundere penala.

Impunerea ca denuntul sa fie depus in interiorul termenului de 1 an de la savarsirea faptei de dare de mita, incalca prevederile art. 1 alin. (3) din Constitutie, privind statul de drept, care impun legiuitorului adoptarea unor masuri de politica penala in vederea apararii ordinii si sigurantei publice, prin adoptarea instrumentelor necesare in scopul reducerii fenomenului infractional, cu „excluderea oricaror reglementari de natura sa duca la incurajarea acestui fenomen” (Decizia nr. 44/2016).

22. Art. I pct. 47 incalca art. 11 alin. (1), art. 147 alin. (4) si art. 148 alin. (2) si (4) din Constitutie

La art. I pct. 47 din legea criticata, la articolul 291, alineatul (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins: „(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase materiale, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, savarsita de catre o persoana care are influenta sau lasa sa se creada ca are influenta asupra unui functionar public si care promite ca il va determina pe acesta, promisiune urmata de interventia la acel functionar pentru a il determina sa indeplineasca, sa nu indeplineasca, sa urgenteze ori sa intarzie indeplinirea unui act ce intra in indatoririle sale de serviciu sau sa indeplineasca un act contrar acestor indatoriri, se pedepseste cu inchisoarea de la 2 la 7 ani.”

In privinta naturii „foloaselor necuvenite”, limitate in legea criticata doar la categoria foloaselor „materiale”, art. 11 alin. (1) din Constitutie arata ca „Statul roman se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte”.

In vederea combaterii fenomenului coruptiei si asigurarii integritatii in viata publica, Romania a ratificat, prin Legea nr. 365/2004, Conventia Natiunilor Unite impotriva coruptiei, adoptata la New York la 31 octombrie 2003, care prevede ca fiecare stat parte elaboreaza si aplica sau are in vedere, conform principiilor fundamentale ale sistemului sau juridic, politici de prevenire a coruptiei eficiente si coordonate care favorizeaza participarea societatii si care reflecta principiile de stat de drept, buna gestiune a problemelor politice si bunurile publice, de integritate, transparenta si responsabilitate (art. 5 par. 1). Potrivit Conventiei ONU impotriva coruptiei, „fiecare stat parte trebuie sa incurajeze in mod special integritatea, cinstea si raspunderea agentilor publici, conform principiilor fundamentale ale sistemului sau juridic, sens in care va aplica, in cadrul propriilor sisteme institutionale si juridice, coduri sau norme de conduita pentru exercitarea corecta, onorabila si corespunzatoare a functiilor publice” (art. 8 par. 1 si 2). Art. 18 al acestui instrument international, facand referire la traficul de influenta, precizeaza ca „Fiecare stat parte adopta masurile legislative si alte masuri care se dovedesc a fi necesare pentru atribuirea caracterului de infractiune, in cazul in care actele au fost savarsite cu intentie: a) faptei de a promite, de a oferi ori de a da unui agent public sau oricarei alte persoane, direct ori indirect, un folos necuvenit, cu scopul ca respectivul agent sau respectiva persoana sa abuzeze de influenta sa reala ori presupusa, in vederea obtinerii de la o autoritate administrativa sau de la o autoritate publica a statului parte a unui folos necuvenit pentru instigatorul initial al actului sau pentru oricare alta persoana; b) faptei unui agent public sau a unei alte persoane de a solicita ori de a accepta, direct sau indirect, un folos necuvenit pentru sine sau pentru o alta persoana, cu scopul de a abuza de influenta sa reala ori presupusa, in vederea obtinerii unui folos necuvenit de la o autoritate administrativa sau de la o autoritate publica a statului parte”. Definitia data traficului de influenta in cuprinsul Conventiei ONU impotriva coruptiei nu face distinctie intre tipurile de foloase, materiale sau nemateriale, conditia fiind ca acesta sa fie un „folos necuvenit”.

In mod corelativ, nici definitia data de Codul penal in vigoare infractiunii de trafic de influenta, in cuprinsul art. 291 – potrivit caruia „Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, savarsita de catre o persoana care are influenta sau lasa sa se creada ca are influenta asupra unui functionar public si care promite ca il va determina pe acesta sa indeplineasca, sa nu indeplineasca, sa urgenteze ori sa intarzie indeplinirea unui act ce intra in indatoririle sale de serviciu sau sa indeplineasca un act contrar acestor indatoriri, se pedepseste cu inchisoarea de la 2 la 7 ani” – nu face distinctie intre foloase materiale sau nemateriale.

Prin modificarile realizate de legea supusa controlului Curtii Constitutionale se consacra prin lege posibilitatea de a obtine foloase nemateriale, care pot imbraca diverse forme si prin aceasta, urmare a noii reglementari, sunt scoase din sfera ilicitului penal in mod nejustificat multiple activitati (oferirea unui titlu sau a unei distinctii, avansarea in cariera, oferirea unui loc eligibil pe liste de candidaturi ale unui partid in cazul unor alegeri locale sau parlamentare etc.).

Totodata, modificarea efectuata, prin introducerea conditiei ca promisiunea sa fie urmata de interventia la functionarul public, contravine obligatiilor asumate prin ratificarea Conventiei penale privind coruptia a Consiliului Europei referitoare la incriminarea traficului de influenta. Potrivit art. 12 din Conventie, statele trebuie sa adopte masuri legislative pentru a prevedea ca infractiune fapte precum cele descrise in art. 291 Cod penal, „indiferent daca influenta este sau nu este exercitata ori daca influenta presupusa produce sau nu produce rezultatul dorit.” In consecinta, prin introducerea conditiei ca promisiunea sa fie urmata de interventia la functionarul public, dispozitiile art. 291 alin. (1) Cod penal, in forma modificata, contravin partii finale a art. 12 din Conventia penala privind coruptia a Consiliului Europei.

Pe de alta parte, Curtea Constitutionala a fost chemata sa se pronunte asupra constitutionalitatii prevederii in vigoare a incriminarii faptei de trafic de influenta (Decizia nr. 489/2016), statuand: „doctrina si practica judiciara sunt constante in a retine ca pentru existenta infractiunii de trafic de influenta nu are relevanta daca pretinderea folosului a fost satisfacuta, nici daca acceptarea promisiunii unor foloase a fost urmata de prestarea acestora, nu intereseaza daca interventia pe langa un functionar sau alt salariat s-a produs sau nu, nici daca prin interventie (reala sau presupusa) se urmareste determinarea unei actiuni licite (efectuarea corecta de catre un functionar sau alt salariat a unui act ce intra in atributiile sale de serviciu) sau a unei actiuni ilicite (efectuarea incorecta a actului) ori determinarea unei inactiuni licite (abtinerea de la efectuarea unui act abuziv) sau a unei inactiuni ilicite (neindeplinirea unei indatoriri de serviciu), de vreme ce dezaprobarea exprimata prin incriminarea faptei de trafic de influenta priveste scopul urmarit de infractor, nu ca un rezultat, ci ca o caracterizare a actiunii de traficare a influentei reale sau presupuse.” In continuare, Curtea a mai retinut ca pentru existenta infractiunii de trafic de influenta se cer a fi indeplinite mai multe cerinte esentiale, printre care si aceea ca subiectul activ „sa aiba influenta” ori „sa lase sa se creada ca are influenta” asupra functionarului public sau persoanei prevazute de lege. Curtea a mai observat ca, in mod constant, doctrina a retinut ca prin expresia „are influenta” se intelege ca acea persoana se bucura in mod real de increderea functionarului sau a altui salariat, ori ca bunele relatii personale cu acesta corespund realitatii, asadar acea persoana este in asemenea relatii cu functionarul incat sa-l poata determina la o anumita conduita, atitudine, actiune. In literatura de specialitate, expresia „lasa sa se creada ca are influenta” asupra unui functionar sau a altui salariat are intelesul ca o persoana se lauda ca are trecere pe langa un functionar sau alt salariat (afirmand, de pilda, ca datorita increderii de care se bucura sau datorita rudeniei sau relatiilor personale pe care le are cu acel functionar sau salariat poate determina o anumita atitudine a acestuia ori poate obtine o anumita rezolvare), ori se prevaleaza, pretinde, afirma, contrar realitatii, ca este in relatii bune cu functionarul ori alt salariat, se bucura de aprecierea si increderea acestuia de asemenea natura incat poate rezolva problema de care este interesat cumparatorul de influenta. Se considera ca cerinta este indeplinita si atunci cand o persoana, fara a se lauda ca are trecere asupra unui functionar, nu dezminte afirmatiile altora cu privire la existenta acesteia. De asemenea, in practica judiciara s-a retinut ca nu are relevanta daca faptuitorul a precizat ori nu numele functionarului public asupra caruia are influenta, suficient fiind sa-l fi determinat numai prin calitatea acestuia. Curtea observa, totodata, ca, potrivit unei jurisprudente constante, pentru retinerea infractiunii de trafic de influenta nu este necesar ca inculpatul sa indice in mod nominal functionarul public pe langa care pretinde ca ar avea trecere, daca din continutul celor afirmate de el se desprinde competenta acestui functionar de a dispune in legatura cu actul referitor la care se trafica influenta, deoarece ceea ce este important este ca influenta presupusa a inculpatului sa fi constituit pentru persoana interesata motivul tranzactiei. Cu alte cuvinte, pentru intregirea laturii obiective a infractiunii de trafic de influenta este necesar sa fie indeplinite cumulativ mai multe conditii, printre care si aceea ca influenta pe care o are sau lasa sa se creada ca o are faptuitorul, sa priveasca un functionar sau alt salariat care are atributii in indeplinirea actului pentru care faptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase. Nu are relevanta daca faptuitorul atribuind un nume acelui functionar sau salariat, numele atribuit este real sau fictiv. Prin urmare, esential este ca influenta faptuitorului sa fi constituit pentru persoana interesata motivul determinant al tranzactiei.

23. Art. I pct. 50 din legea criticata incalca art. 1 alin. (3) si (5), precum si art. 11 alin. (1) si (2) din Constitutie

Art. I pct. 50 din legea criticata modifica art. 297 alin. (1) Cod penal, care va avea urmatorul cuprins: „(1) Fapta functionarului public, aflat in exercitiul atributiilor de serviciu reglementate expres prin legi, ordonante de guvern sau ordonante de urgenta, care refuza sa indeplineasca un act sau il indeplineste prin incalcarea atributiilor astfel reglementate, a unor dispozitii exprese dintr-o lege, ordonanta de guvern sau ordonanta de urgenta, in scopul de a obtine pentru sine, sot, ruda sau afin pana la gradul II inclusiv, un folos material necuvenit si prin aceasta cauzeaza o paguba certa si efectiva mai mare decat echivalentul unui salariu minim brut pe economie sau o vatamare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 5 ani sau amenda.”

Modificarea textului incalca dispozitiile Conventiei Natiunilor Unite impotriva coruptiei adoptata la New York la 31 octombrie 2003, ratificata de Romania prin Legea 365 din 15 septembrie 2004, publicata in Monitorul Oficial nr. 903/05 octombrie 2004 si, prin aceasta, dispozitia inscrisa in articolul 11 alin. (1) din Constitutie. Potrivit art. 19 din Conventie, „fiecare stat parte trebuie sa adopte masurile legislative si alte masuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infractiune, in cazul in care actele au fost savarsite cu intentie, faptei unui agent public de a abuza de functiile sau de postul sau, adica de a indeplini ori de a se abtine sa indeplineasca, in exercitiul functiilor sale, un act cu incalcarea legii, in scopul de a obtine un folos necuvenit pentru sine sau pentru alta persoana sau entitate”.

Norma propusa in legea criticata, care restrange nepermis de mult domeniul de aplicabilitate al infractiunii, reprezinta o incalcare a acestei obligatii instituita in sarcina statelor-parte si, implicit, a dispozitiei constitutionale inscrise in articolul 11 alin. (1) potrivit careia „Statul roman se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, iar potrivit alin. (2) din Legea fundamentala, „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

Reglementarea propusa prin textul de modificare a art. 297 Cod penal este de natura sa conduca la excluderea din sfera raspunderii penale a unor fapte ilicite care presupun exercitarea de catre functionarii publici a indatoririlor de serviciu in mod necinstit si incorect, afectand prin aceasta drepturile si interesele cetatenilor si ale persoanelor juridice. Modificarea textului restrange nepermis de mult domeniul de aplicare a raspunderii penale a functionarului public, prin cerinta ca obtinerea folosului material necuvenit sa fie pentru „sine, sot, ruda sau afin pana la gradul II inclusiv”. Limitarea sferei beneficiarilor folosului material necuvenit doar la sot, parinti, frati si afini pana la gradul II, legalizeaza practic celelalte fapte de abuz in serviciu ale functionarului public savarsite cu scopul de a obtine un folos material necuvenit pentru alte rude apropiate sau pentru alte persoane. Concret, functionarul public este aparat de raspunderea penala daca prin neindeplinirea sau indeplinirea prin incalcarea atributiilor reglementate in mod expres de lege, ordonante de urgenta sau ordonante de guvern asigura un folosul material necuvenit pentru alte rude apropiate (nepoti, veri etc.), sau persoane cu care au stabilit diverse intelegeri sau parteneriate.

Modificarile propuse prin legea criticata reprezinta in realitate o dezincriminare in parte a infractiunii de abuz in serviciu, atat prin circumstantierea excesiva a elementelor constitutive ale acestei infractiuni, astfel incat aplicabilitatea acestora sa fie mult diminuata, cat si prin masuri privind pedepsele prevazute de lege: astfel, reducerea pedepsei principale prevazute de lege de la 7 ani, respectiv, 14 ani, la un maxim de 5 ani inchisoare, in acelasi timp cu introducerea pedepsei alternative a amenzii, cu consecinte evidente asupra reducerii termenelor de prescriptie a raspunderii penale; eliminarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.

Eliminarea pedepsei complementare a interzicerii ocuparii unei functii publice, in raport cu alte infractiuni la care aceasta este prevazuta, este contrara principiului conform caruia situatii similare trebuie sa primeasca rezolvari legale similare. Prin aceasta, legea capata un caracter aleatoriu si nu rational, coerent. Instituirea de norme in mod nerational, prin selectarea de catre legiuitor in mod aleatoriu dintre conduitele periculoase a celor pe care le incrimineaza, nu corespunde exigentelor legiferarii in cadrul statului de drept, contravenind astfel dispozitiei consacrate de art. 1 alin. (3) din Constitutie.

De asemenea, introducerea unui scop calificat, acela „de a obtine (...) un folos material necuvenit” nu are nici o justificare rationala, nu este impusa de vreo decizie a Curtii Constitutionale si nu este in concordanta cu valoarea protejata prin norma in discutie.

Totodata, exista posibilitatea ca functionarul public sa urmareasca obtinerea unui folos nepatrimonial prin savarsirea infractiunii, ipoteza exclusa de catre legiuitor prin modificarea adoptata.

De altfel, Curtea Constitutionala a subliniat in mod permanent in jurisprudenta sa ca, prin solutiile adoptate, legiuitorul are obligatia de a adopta masuri adecvate, necesare si care sa pastreze un just echilibru intre interesul colectiv si cel individual, subiectiv (Decizia nr. 683/2014 si Decizia nr. 54/2015).

Prin modificarea criticata, este ignorata jurisprudenta constanta a Curtii Constitutionale, potrivit careia „prevederile art. 1 alin. (3) din Constitutie (...) impun legiuitorului obligatia de a lua masuri in vederea apararii ordinii si sigurantei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare in scopul reducerii fenomenului infractional (...), cu excluderea oricaror reglementari de natura sa duca la incurajarea acestui fenomen. Prin urmare, atunci cand stabileste regulile referitoare la tragerea la raspundere penala (...)”, legiuitorul trebuie sa dispuna toate masurile pentru a asigura „interesul general al societatii de a-i gasi si a-i trage la raspundere penala pe autorii infractiunilor si de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii si sigurantei publice” (Decizia nr. 44/2016).

Curtea a mai statuat ca, desi „Parlamentul se bucura de o competenta exclusiva in reglementarea masurilor ce tin de politica penala a statului, aceasta competenta nu este absoluta in sensul excluderii exercitarii controlului de constitutionalitate asupra masurilor adoptate”.

Astfel, Curtea a constatat ca incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infractiuni tin de marja de apreciere a legiuitorului, marja care nu este absoluta, ea fiind limitata de principiile, valorile si exigentele constitutionale. In acest sens, Curtea a statuat ca legiuitorul trebuie sa dozeze folosirea mijloacelor penale in functie de valoarea sociala ocrotita, Curtea putand cenzura optiunea legiuitorului numai daca aceasta contravine principiilor si exigentelor constitutionale (Decizia nr. 824/2015). De asemenea, Curtea a constatat ca, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentala, respectarea Constitutiei este obligatorie, de unde rezulta ca Parlamentul nu isi poate exercita competenta de incriminare si de dezincriminare a unor fapte antisociale decat cu respectarea normelor si principiilor consacrate prin Constitutie (Decizia nr. 2/2014).

24. Art. I pct. 54 din legea criticata incalca art. 1 alin. (3) din Constitutie

Potrivit punctului 54, articolul 309 se modifica si va avea urmatorul cuprins: „Daca faptele prevazute la art. 295, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 au produs consecinte deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevazute de lege se majoreaza cu o treime”.

Consecinta a interventiei legislative, infractiunea de „abuz in serviciu” va fi exclusa din categoria infractiunilor cu posibile consecinte deosebit de grave, care sunt sanctionate cu pedepse ale caror limite speciale se majoreaza cu o treime. Apreciem ca o asemenea excludere, fara nicio justificare obiectiva, rationala, impusa de realizarea unor politici penale coerente incalca art. 1 alin. (3) din Legea fundamentala.

Astfel, prevederile art. 1 alin. (3) din Constitutie, potrivit carora „Romania este stat de drept (...)”, impun legiuitorului obligatia de a lua masuri in vederea apararii ordinii si sigurantei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare in scopul prevenirii starii de pericol si a fenomenului infractional, cu excluderea oricaror reglementari de natura sa duca la incurajarea acestui fenomen (Decizia nr. 224/2017).

25. Art. I pct. 62 din legea criticata incalca prevederile art. 1 alin. (3) si (5) din Constitutie

Punctul supus criticii de neconstitutionalitate are ca obiect art. 367 alin. (6), care se modifica si va avea urmatorul cuprins: „(6) Prin grup infractional organizat se intelege grupul structurat, format din 3 sau mai multe persoane, care exista pentru o perioada si actioneaza in mod coordonat in scopul comiterii uneia sau mai multor infractiuni grave, pentru a obtine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. Nu constituie grup infractional organizat grupul format ocazional in scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infractiuni si care nu are continuitate sau o structura determinanta ori roluri prestabilite pentru membrii sai in cadrul grupului. Prin infractiune grava se intelege oricare dintre infractiunile prevazute de art. 223 alin. (2) din Codul de Procedura Penala, inclusiv acelea pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii de 5 ani sau mai mare.”

Modificarile realizate conduc la dezincriminarea partiala a asocierii in vederea savarsirii de infractiuni, in lipsa scopului urmarit si in lipsa unor infractiuni grave. Or, daca asemenea fapte nu sunt sanctionate, respectiv nu sunt descurajate prin mijloace de drept penal, are loc o incalcare a valorilor fundamentale, ocrotite de legea penala, printre care statul de drept, apararea ordinii publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor. Constitutia consacra, astfel, obligatia legiuitorului de a lua masuri prin adoptarea tuturor instrumentelor ce sunt necesare in vederea prevenirii starii de pericol si a fenomenului infractional.

Prin modificarea adusa elementelor constitutive ale infractiunii de grup infractional organizat, prin care se introduc cele doua conditii suplimentare, se realizeaza indirect o dezincriminare partiala a infractiunii, in lipsa intrunirii tuturor conditiilor prevazute de legiuitor, ceea ce conduce la incalcarea art. 1 alin. (3) si (5) din Constitutie, dar si a art. 147 alin. (4) din Legea fundamentala.

Modificarea adusa textului in vigoare nu reprezinta o simpla optiune a legiuitorului primar, potrivit art. 73 alin. (3) din Constitutie, ci o omisiune legislativa cu relevanta constitutionala, ceea ce atrage competenta instantei de contencios constitutional de a remedia acest viciu pe calea controlului de constitutionalitate, avand in vedere si dispozitiile art. 142 din Constitutie.

Trebuie mentionat ca aceste aspecte au fost subliniate chiar de catre instanta de contencios constitutional in jurisprudenta sa, statuand ca „prevederile art. 1 alin. (3) din Constitutie, potrivit carora „Romania este stat de drept [...]”, impun legiuitorului obligatia de a lua masuri in vederea apararii ordinii si sigurantei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare in scopul prevenirii starii de pericol si a fenomenului infractional, cu excluderea oricaror reglementari de natura sa duca la incurajarea acestui fenomen. In acelasi timp, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentala, respectarea Constitutiei este obligatorie, de unde rezulta ca legiuitorul nu isi poate exercita competenta de incriminare si de dezincriminare a unor fapte antisociale decat cu respectarea normelor si principiilor consacrate prin Constitutie.” (Decizia nr. 224/2017) De altfel, Curtea Constitutionala a statuat in jurisprudenta sa ca legiuitorul (...) nu poate proceda la eliminarea protectiei juridice penale a valorilor cu statut constitutional. Libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul in aceste cazuri se exercita prin reglementarea conditiilor de tragere la raspundere penala pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevazute si garantate de Constitutie (...).(Decizia nr. 62/2007)

Prin actuala definitie a grupului infractional erau acoperite toate ipotezele reglementate de legislatia anterioara – respectiv – art. 323 Cod penal de la 1968 privind asocierea in vederea savarsirii de infractiuni, art. 7 si 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalitatii organizate, singura incriminare separata fiind cea prevazuta de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea si combaterea terorismului (dispozitiile art. 35). Aceste aspecte rezulta atat din expunerea de motive a Codului penal din 2009, in care se mentioneaza ca s-a avut in vedere renuntarea la paralelismul existent astazi intre textele care incrimineaza acest gen de fapte (grup infractional organizat, asociere in vederea savarsirii de infractiuni, complot, grupare terorista) in favoarea instituirii unei incriminari cadru – constituirea unui grup infractional organizat – cu posibilitatea mentinerii ca incriminare distincta a asociatiei teroriste, dat fiind specificul acesteia, dar si din hotararea preliminara pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie – Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept - nr. 12/2014, care a stabilit ca faptele prevazute de art. 323 din Codul penal anterior si art. 8 din Legea nr. 39/2003 se regasesc in art. 367 din Codul penal nefiind dezincriminate.

Din coroborarea dispozitiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedura penala, in care sunt prevazute conditiile si cazurile de aplicare a masurii arestarii preventive, cu cele deduse controlului de constitutionalitate, rezulta lipsa de claritate si previzibilitate in privinta infractiunii prevazute de art. 367 Cod penal – constituirea unui grup criminal organizat, intrucat orice modificare a continutului art. 223 alin. (2) din Codul de procedura penala, va conduce implicit la schimbarea conditiilor de existenta a acestei infractiuni.

In concluzie, modul de redactare a textului se impune a fi examinat prin raportare la art. 1 alin. (3) si (5) din Constitutie.

In considerarea argumentelor expuse, va solicit sa admiteti sesizarea de neconstitutionalitate si sa constatati ca Legea pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum si a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie este neconstitutionala, in ansamblul sau.