Noul Cod de procedura civila („NCPC”) se aplica doar cererilor de chemare in judecata introduse dupa intrarea sa in vigoare, dupa cum rezulta din prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012 privind punerea in aplicare a Noului Cod.
Ca urmare, practicienii nu s-au confruntat concomitent cu aplicarea tuturor dispozitiilor Noului Cod, ci indeosebi cu acele norme care privesc legala investire a instantei si cercetarea procesului, respectiv dezbaterilor in fata primei instante. O atentie deosebita a fost acordata in acest context institutiei regularizarii cererii de chemare in judecata, prev. de art. 200 NCPC, care a ocazionat anumite interpretari divergente cu privire la obligativitatea procedurii de regularizare, sfera verificarilor impuse de lege, respectiv cu privire la sanctiunea aplicabila pentru lipsa unora din elementele obligatorii prescrise de art. 194 NCPC, care reglementeaza cuprinsul cererii de chemare in judecata.
De asemenea, o seama de probleme rezulta din interferenta procedurii de regularizare si, indeosebi, a termenului de cel mult 10 zile acordat reclamantului pentru remedierea lipsurilor constatate cu ocazia verificarii cererii de chemare in judecata cu posibilitatea aceluiasi reclamant de a formula, dupa caz, cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilite de instanta, respectiv cerere de ajutor public judiciar.
Aceasta din urma problema, initial nereglementata in cuprinsul Legii nr. 76/2012, isi gaseste acum o rezolvare in cuprinsul recentei OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.1
In cele ce urmeaza, vom intreprinde o scurta analiza a catorva chestiuni cu privire la procedura regularizarii cererii de chemare in judecata (2), respectiv cu privire la interferenta noii reglementari a taxelor judiciare de timbru cu unele dispozitii cuprinse in NCPC (3), pentru ca in final sa formulam cateva concluzii (4).
Observatii privind regularizarea cererii de chemare in judecata
Procedura regularizarii cererii de chemare in judecata nu este cu totul noua, art. 200 NCPC fiind succesorul dispozitiilor art. 114 C.pr.civ. Acest text de lege instituia o procedura similara, el fiind insa foarte rar aplicat in practica. De aceea, atentia deosebita acordata art. 200 NCPC si, mai ales, aplicarea sa foarte exigenta in practica judiciara pot surprinde, cel putin la prima vedere.
Se pot identifica insa mai multe motive pentru care procedura prev. de art. 114 C.pr.civ. nu a dobandit relevanta practica, in vreme ce procedura regularizarii prev. de art. 200 NCPC a dobandit deja o importanta semnificativa pentru procedura de judecata in prima instanta.
Intai, desi art. 114 alin.(1) si (2) C.pr.civ. erau formulate intr-o maniera imperativa, procedura regularizarii a fost considerata facultativa in jurisprudenta, cu consecinta uzitarii ei foarte rare.
Aceasta, intrucat la data modificarii art. 114 C.pr.civ. prin OUG nr. 138/2000 pentru modificarea si completarea Codului de procedura civila2 (intrata in vigoare la 2.05.2001), cererile de chemare in judecata erau primite la registratura de judecatorul de serviciu, care se rezuma la o verificare sumara a cererii – indeosebi din motive de timp, in cursul programului cu publicul fiind primite foarte multe cereri – si dispunea masurile strict necesare pentru primul termen de judecata, de regula, citarea paratului cu copie de pe cerere si inscrisuri si cu mentiunea obligativitatii intampinarii, respectiv citarea reclamantului, in masura in care acesta nu dobandise termen in cunostinta la depunerea cererii. Verificarea sumara, adesea strict administrativa a cererii introductive era asociata ideii ca masurile necesare pentru complinirea lipsurilor vor fi luate de completul de judecata, la primul termen, faza scrisa fiind redusa la o simpla comunicare
a cererii si a inscrisurilor atasate catre parat, precum si la depunerea intampinarii de catre acesta.
Ulterior, ca urmare a modificarilor succesive aduse Legii de organizare judiciara si Regulamentului de ordine interioara al instantelor judecatoresti, termenul de judecata a fost stabilit de catre programul informatic ECRIS, odata cu repartizarea aleatorie a dosarului nou format catre un complet de judecata. Cu toate ca s-a recunoscut judecatorului cauzei prerogativa de a dispune masurile impuse de lege in dosarele ce i-au fost repartizate, la momentul primirii
dosarelor de la registratura, cauza avea deja un termen de judecata stabilit. Majoritatea instantelor au considerat, in aceste conditii, ca textul art. 114 C.pr.civ. este practic inaplicabil, cata vreme etapa termenului „administrativ” parea, implicit, depasita.
Trebuie insa observat ca programul informatic stabilea un termen, fara a (putea) stabili ca respectivul termen este un termen de regularizare a cererii, conform art. 114 alin.(2) C.pr.civ., respectiv un termen de judecata, conform art. 1141 C.pr.civ. Ca urmare, judecatorul era liber sa considere termenul stabilit automat ca fiind un termen acordat potrivit art. 114 C.pr.civ., ceea ce insa era posibil numai daca termenul era scurt [„cererea se va inregistra si se va acorda
reclamantului un termen scurt”, dispunea art. 114 alin.(2) C.pr.civ.], iar nu daca termenul acordat in sistem informatic era lung sau chiar foarte lung (mai multe luni, un an). Chiar si in aceste din urma cazuri, sistemul informatic permitea stabilirea aditionala a unui termen mai scurt decat cel stabilit pentru judecata, termen pentru care i s-ar fi pus in vedere reclamantului obligatia de a completa ori modifica cererea, sub sanctiunea suspendarii, potrivit art. 114 alin.(4) C.pr.civ..
Comunicarea cererii intregite paratului ar fi avut loc doar in masura in care reclamantul si-ar fi indeplinit obligatiile stabilite de instanta la primirea cererii, pentru termenul stabilit aleatoriu de programul informatic. Aceasta practica a ramas insa una mai degraba izolata.
Inconvenientul major al art. 114 C.pr.civ. era insa sanctiunea improprie, a suspendarii judecatii. In conditiile in care, prin ipoteza, regularizarea avea loc pentru ca cererea nu indeplinirea conditiile impuse de art. 112 C.pr.civ., ori de alte texte care reglementau cuprinsul cererii introductive de instanta in diferite materii, sanctiunea aplicabila ar fi trebuit sa fie anularea cererii, solutie care ar fi fost in consonanta cu dispozitiile art. 105 alin.(2) si ale art. 133 C.pr.civ. In cazurile in care s-ar fi dispus, totusi, suspendarea, reclamantul avea posibilitatea de a formula recurs la instanta ierarhic superioara, criticand nelegala suspendare a judecatii (art. 2441 C.pr.civ.), si chiar daca incheierea de suspendare ar fi devenit irevocabila, cauza ramanea pe rolul instantei, eventual in asteptarea implinirii termenului de perimare. Asadar, reclamantul dispunea de un termen foarte lung pentru complinirea lipsurilor constatate la primirea cererii, in conditiile in care, daca s-ar fi stabilit direct termen de judecata (cum se proceda in cvasitotalitatea cazurilor), s-ar fi putut anula cererea de chemare in judecata informa, potrivit dreptului comun. In conditiile art. art. 133 alin.(1) si art. 105 alin.(2) C.pr.civ., vatamarea se prezuma doar pentru neindicarea elementelor prevazute expres sub sanctiunea nulitatii, respectiv numele partilor, obiectul cererii si semnatura. S-a aratat insa in mod just ca nulitatea poate interveni si pentru lipsa altor mentiuni, daca se demonstreaza vatamarea.3
Situatia este evident diferita in ce priveste regularizarea cererii de chemare in judecata, potrivit NCPC. In primul rand, repartizarea aleatorie priveste doar completul de judecata, fara ca termenele sa mai fie prestabilite de sistemul informatic [art. 199 alin.(2) NCPC]. Judecatorul este liber sa ia masurile prevazute de lege pentru pregatirea judecatii, cea mai importanta fiind tocmai verificarea cererii de chemare in judecata si, daca este cazul, regularizarea acesteia [art. 200 alin.(1) si (2) NCPC]. Pe de alta parte, finalitatea acestei proceduri este cu totul diferita, intrucat, pe de-o parte, obiectul verificarilor este mai bine circumstantiat de lege, iar pe de alta parte, daca lipsurile constatate nu au fost complinite, cererea se anuleaza [art. 200 alin.(3)], cu consecinta dezinvestirii completului de judecata de cererea informa.
Dincolo de aceste aspecte de ordin tehnic, rigoarea sporita cu care practica judiciara aplica prevederile art. 200 NCPC nu poate surprinde, cel putin ca tendinta. Este rezonabila presupunerea ca prin adoptarea unui Nou Cod de procedura civila, legiuitorul a vrut sa impuna o disciplina procesuala semnificativ mai mare decat practicile devenite uzuale sub imperiul vechiului Cod, adesea foarte indepartate de litera si spiritul acestuia. Se constata in special ca
Noul Cod reglementeaza intr-o maniera mult mai riguroasa continutul cererii de chemare in judecata (art. 194), ori nu se poate presupune ca legiuitorul a voit ca anumite elemente ale cererii sa aiba un caracter facultativ pentru reclamant.
Pe de alta parte, atentia speciala acordata de legiuitor regularizarii cererii, amploarea verificarilor impuse si sanctiunea impusa in cazul neindeplinirii obligatiilor stabilite potrivit legii conduce de asemenea la concluzia ca legea noua impune multa rigoare in ce priveste cererea introductiva de instanta, atat pentru a permite buna desfasurare a judecatii, intr-un termen optim si previzibil (cf. art. 6 NCPC) – totodata, incompatibil cu tergiversarea pricinii prin acordarea
unor termene repetate pentru a se face „precizari” pe care reclamantul le datora dintru inceput – cat si pentru a permite paratului sa-si pregateasca apararea, in deplina cunostinta de cauza cu privire la obiectul cererii, motivele invocate si probele pe care reclamantul intelege sa le solicite in concret. In aceasta ordine de idei, art. 14 alin.(2) NCPC dispune, cu titlu de principiu, ca partile trebuie sa isi faca cunoscute reciproc si in timp util, direct sau prin intermediul instantei,
dupa caz, motivele de fapt si de drept pe care isi intemeiaza pretentiile si apararile, precum si mijloacele de proba de care inteleg sa se foloseasca, astfel incat fiecare dintre ele sa isi poata organiza apararea. Aceasta dispozitie nu constituie o simpla declaratie programatica, ci o solutie
de principiu, care orienteaza interpretarea normelor referitoare la regularizarea cererii de chemare in judecata si la procedura prealabila scrisa – desigur, si a celor referitoare la asigurarea contradictorialitatii in timpul judecatii.
Pe de alta parte insa, trebuie semnalat ca art. 200 NCPC nu a aparut „din neant”, el constituind o forma perfectionata a dispozitiilor (cu precadere ignorate ale) art. 114 C.pr.civ. 1865, indeosebi in ce priveste sfera verificarilor si sanctiunea instituita. In acord cu principiile generale, lipsurile formale ale cererii atrag anularea acesteia. Referirea la principiile generale in acest context nu este intamplatoare. Exista tendinta de a interpreta dispozitiile art. 200 NCPC ca reprezentand o derogare de la regimul de drept comun al nulitatii, cu toate ca de fapt acest text nu face altceva decat o aplicare a regulilor generale ale nulitatii in materia cererii de chemare in judecata, inlaturand sanctiunea improprie a suspendarii. Pentru justa interpretare si aplicare a textelor referitoare la regularizare trebuie avute in vedere geneza textelor referitoare la procedura regularizarii precum si intentia reala a legiuitorului, care nu a fost aceea de a deroga prin art. 200 NCPC de la restul principiilor si dispozitiilor cuprinse in Noul Cod.
Click aici pentru cuprinsul integral
dr. Gheorghe-Liviu Zidaru
Judecator – Tribunalul Bucuresti
---------------------------------------
1
Publicata in M.Of. nr. 392/29.06.2013. Pentru o prezentare de ansamblu, a se vedea studiul pertinent al lui T.C. Briciu, „Unele aspecte de noutate in materia taxelor judiciare de timbru pentru cererile introduse la instantele judecatoresti”, publicat pe www.juridice.ro (la data de 16.08.2013).
2
Publicata in M.Of. nr. 479/2.10.2000.
3
A se vedea V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic si practic de procedura civila”, vol. II, Ed. National,
Bucuresti, 1997, p. 33.
