Instituirea prin art. 1000 alin. (3) Cod civil a raspunderii comitentului pentru fapta prepusului ofera posibilitatea victimei de a se adresa, la alegerea sa, pentru intreaga despagubire, fie comitentului singur, fie comitentului si prepusului deodata ori succesiv, fie numai prepusului.
Stabilirea raportului de prepusenie este o chestiune de fapt care urmeaza sa fie stabilita de instanta, pe baza probelor administrate. Ceea ce intereseaza este determinarea persoanei fizice sau juridice in interesul careia se desfasoara activitatea si care, la momentul savarsirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, avea autoritatea de a da instructiuni si directive prepusului, de a-i supraveghea, indruma si controla activitatea desfasurata in indeplinirea insarcinarii incredintate.
I.C.C.J, Sectia civila si de proprietate intelectuala, decizia nr. 10211 din 17 decembrie 2009
Prin cererea inregistrata la data de 10 decembrie 2003 pe rolul Tribunalului Bucuresti, Sectia a V-a Civila, T.G. a chemat in judecata Statul roman prin Ministerul Finantelor Publice, Ministerul Administratiei si Internelor si Ministerul Apararii Nationale si a solicitat instantei sa oblige Statul roman prin Ministerul Finantelor Publice, singur sau in solidar cu Ministerul Administratiei si Internelor, sa-i plateasca suma de 50.000 euro in lei la cursul B.N.R. de la data efectuarii platii cu titlu de daune morale, iar, in subsidiar, sa oblige in solidar paratii Ministerul Administratiei si Internelor si Ministerul Apararii Nationale sa-i plateasca suma de mai sus si sa oblige Statul roman prin Ministerul Finantelor Publice, respectiv paratii care vor cadea in pretentii, la plata cheltuielilor de judecata. Ulterior, reclamantul a depus o cerere prin care, in temeiul art. 132 alin. 2 pct. 2 C.pr.civ., si-a majorat pretentiile fata de parati la suma de 100.000 euro, platibila in lei la cursul B.N.R. de la data efectuarii platii. De asemenea, printr-o cerere ulterioara, reclamantul a aratat ca intelege sa isi intemeieze actiunea pe dispozitiile art. 504-505 C.pr.pen. in ceea ce priveste primul capat de cerere si pe dispozitiile art. 998 - 999 si 1000 alin. 3 Cod civ.
La data de 14 ianuarie 2004, Ministerul Administratiei si Internelor a formulat intampinare, prin care a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii, exceptia prescriptiei si exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive, exceptii care au fost ridicate si de Ministerul Apararii Nationale la data de 18 februarie 2004 tot prin intampinare.
Prin sentinta civila nr. 1009 din 8 decembrie 2004, Tribunalul Bucuresti, Sectia a V-a Civila a admis exceptia inadmisibilitatii actiunii invocata de Ministerul Administratiei si Internelor si a respins ca inadmisibila actiunea.
Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamantul, iar prin decizia civila nr. 349 din 12 septembrie 2006, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a Civila a admis apelul, a desfiintat sentinta civila atacata si a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi instante.
Pentru a hotari astfel, instanta de apel a retinut ca lipsa motivarii, in forma si limitele circumscrise de art. 261 alin. (1) C.p.c., este echivalenta necercetarii fondului si atrage, in consecinta, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instantei, in conditiile art. 297 alin. (1) C.p.c.
Curtea a mai statuat ca, rejudecand cauza, instanta va analiza primul temei invocat, respectiv art. 504 alin. (2) Cod procedura penala, conform cu care „are dreptul la repararea pagubei si persoana care in cursul procesului penal a fost privata de libertate ori careia i s-a restrans libertatea in mod nelegal".
Consecinta lipsei ordonantei procurorului de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate va fi analizata in raport de sustinerile reclamantului privind existenta sentintei penale nr. 154 din 1 februarie 2005 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie (ramasa definitiva prin decizia penala nr. 207 din 4 iulie 2005 - Completul de 9 judecatori), prin care Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost reinvestit cu solutionarea plangerii acestuia, in sensul emiterii ordonantei de revocare a masurii retinerii din noaptea de 21-22 decembrie 1989.
Necesitatea acestei analize rezida din dispozitiile art. 504 alin. (3) teza a I-a Cod procedura penala, prin care se stipuleaza ca „privarea sau restrangerea de libertate in mod nelegal trebuie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate”.
Cu respectarea dispozitiilor art. 129 alin. (4), alin. (5) si alin. (6) C.p.c., instanta va analiza si cel de-al doilea temei juridic al actiunii, respectiv art. 1000 alin. (3) Cod civil, care reglementeaza raspunderea comitentului pentru fapta prepusului, in stransa corelare cu art. 7, art. 9 si de art. 11 din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice, in vigoare la data de 21-22 decembrie 1989, ratificat de Romania prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974.
In abordarea acestui temei, s-a decis ca, in rejudecare, instanta va avea in vedere si sentinta penala nr. 2 din 10 mai 1991 a Curtii Supreme de Justitie, Sectia Militara, prin care personalitati cu functie de conducere din organele Ministerului de Interne - Directia de Contrainformatii Militare, Departamentul Securitatii Statului au fost condamnate pentru infractiunea de lipsire de libertate in mod ilegal si cercetare abuziva.
Din motivarea acestei hotarari judecatoresti rezulta in fapt ca la baza acestor pedepse au stat actiunile represive din perioada 21-22
decembrie 1989, cand au fost lipsite de libertate un numar de 1245 persoane. Din actele dosarului rezulta ca printre aceste persoane se afla si reclamantul.
Totodata, se va avea in vedere ca persoanele direct raspunzatoare de cauzarea prejudiciului nu au fost nici pana in prezent descoperite, ceea ce prezinta relevanta sub aspectul scurgerii termenului general de prescriptie reglementat prin Decretul - Lege nr. 167/1958.
De asemenea, instanta de fond va analiza motivat, in fapt si in drept si celelalte sustineri si aparari ale reclamantului cat si ale paratilor.
Impotriva acestei decizii a declarat recurs paratul Ministerul Apararii Nationale, iar prin decizia nr. 4555 din 5 iunie 2007, Inalta Curte de Casatie si Justitie a anulat recursul si a obligat recurentul-parat la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecata catre intimatul-reclamant.
Cauza a fost reinregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, Sectia a IV-a Civila sub nr. 19511/3/2008, la data de 22 mai 2008.
Prin sentinta civila nr.1672 din 10 noiembrie 2008, Tribunalul Bucuresti, Sectia a IV-a Civila a respins exceptiile prescriptiei, lipsei calitatii procesuale pasive a paratilor Ministerul Internelor si Reformei Administrative si Ministerul Apararii Nationale si inadmisibilitatii actiunii, ca neintemeiate; a admis in parte actiunea precizata formulata de reclamantul T.G. in contradictoriu cu paratul Statul roman prin Ministerul Economiei si Finantelor; a obligat paratul Statul roman, reprezentat de Ministerul Economiei si Finantelor, sa plateasca reclamantului echivalentul in lei la data platii al sumei de 5000 euro, cu titlu de daune morale si suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecata si a respins actiunea formulata de reclamantul T.G. in contradictoriu cu paratii Ministerul Internelor si Reformei Administrative si Ministerul Apararii Nationale ca neintemeiata.
Pentru a hotari astfel, instanta a retinut ca exceptiile invocate sunt neintemeiate.
Astfel, problema inadmisibilitatii a fost dezlegata cu caracter obligatoriu in primul ciclu procesual, cand Tribunalul Bucuresti, Sectia a V-a Civila, prin sentinta civila nr. 1009 din 8 decembrie 2004, a respins actiunea ca inadmisibila, aceasta hotarare fiind desfiintata in calea de atac a apelului, prin decizia civila nr. 349 din 12 septembrie 2006, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a Civila.
Instanta de apel a apreciat ca actiunea este admisibila, prin prisma prevederilor de drept material invocate de reclamant si anume art. 1000 alin. (3) Cod civil si dispozitiile Pactului international cu privire la drepturile civile si politice - art. 7 si art. 9.
De asemenea, tribunalul a apreciat neintemeiata apararea privind inadmisibilitatea prezentei actiunii si in raport de imprejurarea ca restrangerea dreptului la actiune intemeiat pe raspunderea statului pentru privarea de libertate in mod nelegal, pentru considerentul inexistentei unui act al procurorului din cele mentionate de art. 504 alin. (3) Cod procedura penala, ar lipsi reclamantul de posibilitatea valorificarii pe cale judiciara a vatamarilor pretinse ca urmare a eventualelor fapte abuzive comise de agentii statului si care nu pot fi incadrate in dispozitiile stricte ale art. 504 alin. (1) si alin. (2) Cod procedura penala.
In ceea ce priveste exceptia prescriptiei dreptului la actiune, tribunalul a relevat ca in considerentele deciziei instantei de apel s-a retinut ca persoanele direct raspunzatoare de cauzarea prejudiciului nu au fost nici pana in prezent descoperite, ceea ce impiedica curgerea termenului general de prescriptie, reglementat de Decretul-Lege nr. 167/1958, astfel ca prin prisma acestor dispozitii legale si a constatarilor instantei de apel, exceptia a fost gasita neintemeiata.
Tribunalul a respins si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratilor Ministerul Apararii Nationale si Ministerul Internelor si Reformei Administrative, apreciind ca apararile acestora in sensul ca nu pot fi tinuti a raspunde pentru faptele ilicite cuprinse in actiunea reclamantului reprezinta probleme de fond si nu tin de legitimarea procesuala in cauza. Dimpotriva, prin chemarea lor in judecata in calitate de prepusi ai persoanelor despre care pretinde ca au savarsit faptele ilicite generatoare de prejudiciu, reclamantul a justificat legitimarea procesuala pasiva a celor doi parati.
In ceea ce priveste fondul cauzei, actiunea a fost admisa in parte, in limitele si pentru considerentele care urmeaza:
Potrivit adresei fara numar, eliberate la 14 septembrie 1992 de Procuratura Romaniei - Directia Procuraturilor Militare, in dosarul nr. 97/P/1990, reclamantul T.G. a fost retinut in noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la intersectia strazilor Coltei cu B-dul 1948 si incarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participarii la manifestatiile revolutionare din decembrie 1989. Aceeasi imprejurare rezulta si din inscrisul depus la dosar, reprezentand tabel cu persoanele incarcerate fara forme legale in Penitenciarul Jilava in perioada 21 – 22 decembrie 1989, eliberat de aceeasi institutie, unde reclamantul este mentionat la pozitia 435J.
In acelasi dosar a fost depus certificatul medico-legal nr. A.2/15456 din 23 decembrie 1989, eliberat de Institutul de Medicina Legala Bucuresti, care atesta ca, la data eliberarii, reclamantul prezenta leziuni traumatice ce s-au putut produce prin lovire cu un corp dur in data de 21 spre 22 decembrie 1989 si care au necesitat 14 -16 zile de ingrijiri medicale.
Totodata, reclamantului i-a fost recunoscuta calitatea de luptator pentru Victoria Revolutiei Romane din decembrie 1989, potrivit Legii nr. 42/1990, dupa cum rezulta din certificatul nr. 3043 din 14 aprilie 1992 eliberat pentru Comisia de aplicare a Legii nr. 42/1990.
S-a mai retinut ca prin decizia civila nr. 531/ A din 24 iunie 2005 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia VII-a Civila si pentru Cauze privind Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, a fost admisa actiunea reclamantului T.G. in contradictoriu cu Statul roman, reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, care a fost obligat sa plateasca reclamantului suma de 10.000 Euro in echivalent lei cu titlu de daune morale si 1.000 lei cheltuieli de judecata, retinandu-se incalcarea de catre Statul roman a dispozitiilor art. 6 si art. 13 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, prin omisiunea de a rezolva plangerea penala formulata de reclamant pentru retinerea si detinerea sa in perioada in discutie.
Aceasta decizie a fost casata, prin decizia civila nr. 1132 din 17 mai 2006 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a III-a Civila dispunandu-se trimiterea cauzei pentru judecarea fondului la Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti.
Aceasta instanta a retinut ca reclamantul a formulat plangere penala pentru infractiunile de lipsire de libertate in mod ilegal si cercetare abuziva, plangere ce nu a fost solutionata pana la momentul pronuntarii acelei decizii, vreme de 15 ani.
In raport de aceste imprejurari, tribunalul a considerat dovedita sustinerea reclamantului in sensul ca in perioada 21-22 decembrie 1989 a fost privat de libertate de autoritatile statale, fiind incarcerat in Penitenciarul Jilava, revenind statului sarcina probei cu privire la caracterul legal al privarii de libertate, o asemenea dovada nefiind administrata in cauza.
Dimpotriva, in tabelul amintit mai sus cu privire la persoanele incarcerare in perioada amintita in Penitenciarul Jilava se face mentiunea ca privarea de libertate a fost realizata „fara forme legale”, confirmand in acest fel sustinerea reclamantului in sensul ca aceasta masura a fost luata fara respectarea dispozitiilor legale in vigoare la acel moment, care prevedeau obligativitatea emiterii unui mandat pentru retinerea sau arestarea preventiva a unei persoane de catre organele de urmarire penala competente.
Tribunalul a retinut astfel aplicabilitatea in cauza a dispozitiilor art. 504 Cod procedura penala, ce dau dreptul reclamantului la repararea prejudiciului suferit prin privarea de libertate in mod nelegal.
In ceea ce priveste persoanele tinute a raspunde pentru acest prejudiciu, a constatat ca in cauza nu au fost administrate probatorii apte a dovedi ca privarea de libertate in mod nelegal s-a savarsit de catre persoane care aveau calitatea de prepusi ai paratelor Ministerul Apararii Nationale si Ministerul Internelor si Reformei Administrative.
Este adevarat ca se poate ajunge pe cale de deductie logica la concluzia ca incarcerarea in penitenciarul Jilava a reclamantului nu putea fi facuta decat de angajati ai acestor doua ministere parate, insa din punct de vedere probatoriu intr-un proces civil rationamentul trebuie sa fie unul inductiv, in sensul ca nu se poate retine raspunderea in calitate de comitent a unei institutii cata vreme persoanele despre care se pretinde ca au savarsit fapta ilicita si ca sunt prepusii celui chemat in judecata nu au fost identificate.
De altfel, aceasta a fost si ratiunea reglementarii pe cale speciala a raspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin condamnarea pe nedrept sau privarea ori restrangerea de libertate in mod nelegal, impunandu-se ca autoritatea statala sa raspunda pentru astfel de prejudicii, urmand ca statul sa aiba la dispozitie actiunea in regres impotriva celor ce se fac vinovati de incalcarea dreptului cetatenesc la libertate personala.
In aceste conditii, tribunalul a apreciat ca singurul parat a carui raspundere poate fi angajata in prezenta cauza este Statul roman, reprezentat de Ministerul Economiei si Finantelor potrivit art. 506 alin. (3) si art. 505 alin. (4) Cod procedura penala, respingand ca neintemeiata actiunea fata de ceilalti doi parati.
Analizand indeplinirea in cauza a celorlalte conditii ale raspunderii, respectiv existenta si intinderea prejudiciului, tribunalul a constatat ca in raport de criteriile speciale prevazute de art. 505 alin. (1) Cod procedura penala, se impune a avea in vedere pe de o parte, durata scurta a privarii de libertate (aproximativ 24 de ore), dar si contextul istoric si social in care fapta fost savarsita de catre agentii statului, impactul psihologic major suferit de persoanele incarcerate ca urmare a manifestarilor publice petrecute in timpul evenimentelor din 21-22 decembrie 1989, cu raportare directa la situatia concreta in sensul ca reclamantului nu i-a fost imputata la nici un moment savarsirea unei fapte ilicite sau incalcarea vreunei reguli de convietuire sociala, astfel ca rezulta cu evidenta prejudiciul moral suferit de acesta.
In consecinta acestor consideratii, tribunalul a apreciat drept intemeiata in parte actiunea reclamantului, in sensul ca prejudiciul suferit a primit o satisfactie echitabila prin acordarea despagubirilor in cuantum de 5.000 Euro in echivalent lei, urmand ca paratul Statul roman sa fie obligat la plata acestei sume.
Impotriva acestei hotarari judecatoresti au declarat apel reclamantul T.G. si paratul Ministerul Finantelor Publice.
Prin decizia civila nr. 249A din 16 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucuresti Sectia a III-a Civila a respins, ca nefondate, ambele apeluri.
Examinand sentinta apelata prin prisma criticilor formulate si conformitate cu prevederile art. 294 alin. (1) C.p.c., instanta de apel a constatat urmatoarele:
In mod temeinic a retinut prima instanta in ceea ce priveste situatia de fapt, ca reclamantul a fost retinut in noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la intersectia strazilor Coltei cu B-dul 1948 si incarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participarii la manifestatiile revolutionare din decembrie 1989. In acest context, reclamantul a suferit leziuni traumatice produse prin lovire cu corp dur, pentru care au fost necesare 14-16 zile de ingrijiri medicale.
Temeiul de drept in baza caruia reclamantul are dreptul la despagubirilor pentru aceste fapte ilicite savarsite cu vinovatie care i-au cauzat un prejudiciu moral nu a fost stabilit de catre instanta de apel in primul ciclu procesual.
Prin decizia civila nr. 349 din 12 septembrie 2006 Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a Civila a trimis cauza spre rejudecare, stabilind in sarcina primei instante analizarea celor doua temeiuri juridice indicate de catre reclamant, art. 504 alin. (2) C.pr.pen. si respectiv art. 1000 alin. (3) Cod civil, in stransa corelare cu art. 7, art. 9 si art. 11 din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice, ratificat de Romania prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974.
Dispozitiile art. 504 C.pr.pen. din capitolul IV, situat in titlul IV din Partea speciala a acestui act normativ, intitulat „Repararea pagubei in cazul condamnarii sau al arestarii pe nedrept” - in forma existenta la data savarsirii faptei, potrivit regulilor de aplicare a legii in timp, aveau urmatorul continut: „Orice persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de catre stat a pagubei suferite, daca in urma rejudecarii cauzei s-a stabilit prin hotarare definitiva ca nu a savarsit fapta imputata ori ca acea fapta nu exista. Are dreptul la repararea pagubei si persoana care a fost arestata, iar ulterior, pentru motivele aratate in alineatul precedent, a fost scoasa de sub urmarire sau a fost achitata".
Se constata astfel ca raspunderea statului poate fi antrenata in conditiile speciale ale art. 504-507 C.pr.pen. numai in ipoteza in care erorile care au condus la lipsirea de libertate a unei persoane au fost savarsite de catre organele judiciare. Or, din probele administrare in cauza nu rezulta ca retinerea reclamantului ar fi avut loc in temeiul unui act juridic emis de catre un organ de urmarire penala sau de catre o instanta.
Aceasta imprejurare nu poate conduce la concluzia ca statul nu raspunde in situatia in care privarea de libertate se realizeaza de catre autoritatile publice cu nerespectarea cadrului legal si anume in afara unui proces penal sau, cel putin, cu incalcarea garantiilor procedurale pentru desfasurarea sa. Ceea ce a urmarit legiuitorul prin dispozitiile art. 504-507 C.pr.pen. a fost sa fie acordate despagubiri si persoanelor a caror nevinovatie a fost stabilita la finalizarea procesului penal, dupa ce au suportat privari sau restrangeri de libertate, chiar daca respectivele masuri apareau ca fiind justificate in lumina cercetarilor penale efectuate pana la data adoptarii lor, deci si in situatia in care nu este intrunita conditia vinovatiei celor care le-au dispus ca element al raspunderii civile delictuale. Din acest considerent, cu atat mai mult se impune acordarea de despagubiri in ipoteza in care atingerea adusa libertatii acestora de catre agenti ai statului nu a constituit o masura prevazuta de lege, efectuandu-se fara nici un temei legal si deci cu vinovatie.
Prin urmare, reclamantul este indreptatit sa pretinda despagubiri pentru retinerea sa nelegala in perioada 21-22 decembrie 1989, insa in baza normelor juridice care reglementeaza raspunderea civila delictuala, respectiv art. 998-1003 Cod civil. In acelasi temei juridic este indreptatit sa primeasca despagubiri si pentru leziunile traumatice care i-au fost produse, care nici nu intra in domeniul de aplicare al art. 504 C.pr.pen.
Curtea de Apel a apreciat ca, in aceste conditii, ramane de stabilit care dintre parati este chemat sa raspunda.
Prin sentinta civila nr. 2 din 10 mai 1991 pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, Sectia Militara au fost condamnati mai multi inculpati, care in perioada respectiva indeplineau urmatoarele functii: ministru de interne, ministru secretar de stat si sef al Departamentului Securitatii Statului, adjunct al ministrului de interne si comandant al actiunii „Orient 89”, adjunct al ministrului de interne, in care calitate coordona si activitatea Directiei Generale a Penitenciarelor, seful Directiei a IV-a (contrainformatii militare) din cadrul Ministerului de Interne, temporar avand misiunea de a ajuta activitatea Securitatii Municipiului Bucuresti, seful Securitatii Municipiului Bucuresti, seful Militiei Municipiului Bucuresti, seful serviciului cercetari penale al Militiei Municipiului Bucuresti, comandantul Penitenciarului Jilava, locotenent colonel, doi capitani, primii sapte pentru savarsirea infractiunii de lipsire de libertate in mod ilegal, urmatorii doi pentru retinere nelegala si ultimii trei pentru cercetare abuziva.
S-a retinut ca, urmare a activitatii coordonate si conduse de acesti inculpati, incepand aproximativ de la ora 13 din ziua de 21 decembrie 1989 si pana in dimineata zilei de 22 decembrie 1989 in municipiul Bucuresti au fost retinute aproximativ 1245 de persoane. Retinerea acestor persoane s-a facut cu brutalitate, cei in cauza fiind loviti cu salbaticie in timp ce erau dusi in diferite puncte, de unde, cu mijloace auto, au fost transportate la sediile militiei municipiului Bucuresti si circumscriptiei 1 militie, un numar restrans fiind dus si la sediul securitatii municipiului Bucuresti, in locurile respective continuandu-se brutalizarea lor. In cursul dupa amiezii si mai ales dupa lasarea intunericului, cei retinuti - incatusati sau legati cu sfoara - au fost depusi la Penitenciarul Jilava fara a avea forme legale de retinere sau detinere. In acelasi timp s-a desfasurat activitatea informativa, de culegere de date cu privire la manifestantii retinuti si anchetarea acestora de catre organele de cercetare penala ale securitatii, in scopul de a se stabili organizatorii si conducatorii miscarilor de protest, ale caror fapte erau considerate de competenta acestor organe. In timpul anchetelor, impotriva celor retinuti s-au intrebuintat amenintari si violente.
Prin rezolutia din 20 septembrie 1995 data de Ministerul Public, Sectia Parchetelor Militare s-a mai stabilit compunerea fortelor de represiune: militia municipiului Bucuresti, formatiunea de ordine interioara de cadrul I.M.B. (asa numitii scutieri); unitatea speciala de lupta antiterorista - respectiv U.M. 0620 din fostul Departament al securitatii statului; trupe din fostul comandament al Trupelor de securitate; elevi si ofiteri ai Scolii de ofiteri M.l. Baneasa; forte ale Ministrului Apararii Nationale, inclusiv efective ale unor unitati mecanizate; Academia Militara; Scoala de perfectionare cadre ale Ministerului de lnterne (Oltenitei); Garzi patriotice si alte cadre de securitate (securitatea municipiului Bucuresti - Directia a V-a). S-a mai stabilit ca au existat in mod cert cazuri cand membri ai fortelor de reprimare, actionand individual, au tras asupra manifestantilor focuri de arma cu intentia deliberata de a le suprima viata. Identitatea unitatilor din care faceau parte aceste persoane este imposibila, dat fiind faptul ca aceeasi culoare de uniforma se regasea la unitati si arme diferite. Chiar daca dispozitivele aflate in teren sunt cunoscute, acest aspect nu este de natura sa conduca la identificarea autorilor, deoarece la momentul „spargerea baricadei" fortele de represiune s-au pus in miscare pentru dispersarea manifestantilor, astfel incat nu mai este posibila determinarea cu certitudine a prezentei anumitor subunitati sau anumitor militari intr-un loc sau altul.
Potrivit probelor administrate in cauza, reclamantul T.G. a fost retinut in noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la intersectia strazilor Coltei cu B-dul 1948 si incarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participarii la manifestatiile revolutionare din decembrie 1989.
Este adevarat ca nu este necesara identificarea precisa a prepusului pentru angajarea raspunderii comitentului sau, insa este in schimb obligatoriu sa se stabileasca ca persoana care a savarsit faptele imputate este un angajat al persoanei juridice impotriva careia se indreapta persoana vatamata.
In cauza de fata, desi s-a stabilit ca mai multe organe ale statului au fost implicate in exercitarea activitatilor prin care au fost incalcate drepturile persoanelor care au participat la evenimentele din 21-22 decembrie 1989, printre care si paratii Ministerul Internelor si Ministerul Apararii Nationale, nu s-a probat totusi care dintre acestea au procedat la lipsirea de libertate si la exercitarea actelor de violenta indreptate impotriva reclamantului in particular.
Corolar al regulii instituite de art. 1169 Cod civila, potrivit caruia sarcina probei incumba reclamantului, dubiul profita paratului. Intrucat este posibil ca angajati ai mai multor comitenti sa fi desfasurat actiunile prin care au fost lezate drepturile anume ale persoanei ce a formulat cererea de chemare in judecata, in absenta unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilita raspunderea nici unuia dintre acestia.
Intr-o asemenea situatie raspunderea, care este una subsidiara, nu poate apartine decat statului, acesta avand conform art. 13 din Constitutia Republicii Socialiste Romania adoptata in anul 1965 obligatia pozitiva de a asigura libertatea si demnitatea omului, iar potrivit art. 31 din acelasi act normativ indatorirea de a garanta inviolabilitatea persoanei si dreptul acesteia de a nu fi arestata decat pe baza unui mandat de arestare emis de tribunal sau de procuror.
Caracterul ilicit al faptei pentru care este angajata raspunderea statului este dat si de incalcarea prevederilor art. 7 si art. 9 din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, tratat care potrivit principiilor de drept international public facea parte din dreptul intern.
Stabilind ca statul raspunde atat pentru privarea de libertate, cat si pentru atingerile aduse integritatii fizice si psihice a reclamantului, Curtea de Apel a inlaturat critica formulata de catre reclamant in apelul sau in sensul ca autoritatea statala raspunde pentru incalcarea dreptului cetatenesc la libertate personala, iar cele doua ministere raspund pentru o alta fapta, si anume afectarea integritatii sale fizice si psihice ca urmare a violentelor exercitare cu prilejul privarii de libertate.
Sub un alt aspect, Curtea a retinut ca prin sentinta civila nr. 1012 din 19 februarie 2007 pronuntata de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti au fost acordate despagubiri reclamantului pentru nesolutionarea pana la acea data a plangerii penale formulate de catre acesta in cursul anului 1990 ca urmare a retinerii si maltratarii sale in timpul evenimentelor din 21-22 decembrie 1989. Contrar sustinerilor apelantului parat, instanta care a pronuntat aceasta hotarare a retinut ca „prin nesolutionarea plangerii, reclamantul a fost pus in imposibilitatea obtinerii unei satisfactii morale sau chiar materiale fata de prejudiciul suferit ca urmare a agresarii si retinerii sale nelegale, pentru o perioada de timp indelungata". Ca atare, daunele morale acordate in acea cauza au vizat repararea prejudiciului produs prin imposibilitatea obtinerii unei satisfactii echitabile intr-un termen rezonabil, deci pentru durata excesiva a procesului, iar nu pentru insasi imposibilitatea obtinerii unor despagubiri, o asemenea analiza a caracterului justificat al solicitarii unei reparatii echitabile excedand cadrului procesual din acel dosar. De aceea, admiterea actiunii cu care reclamantul a investit in prezent instantele nu poate avea semnificatia unei duble reparatii a aceluiasi prejudiciu.
Referitor la cuantumul prejudiciului stabilit de catre prima instanta, Curtea a retinut ca este adevarat ca nu exista un sistem care sa repare pe deplin daunele morale constand in dureri fizice si psihice, intrucat plata unei sume de bani abia daca poate aduce victimei unele alinari sau satisfactii. In materia daunelor morale, principiul repararii integrale a prejudiciului nu poate avea decat un caracter aproximativ, fapt explicabil in raport de natura neeconomica a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate baneste. In schimb, se poate acorda victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzand la oferirea unui echivalent care, prin excelenta, poate fi o suma de bani, care ii permite sa-si aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, in realitate, este despagubirea care vine sa compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Din acest motiv, instanta sesizata cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie sa incerce sa stabileasca o suma necesara nu atat pentru a repune victima intr-o situatie similara cu cea avuta anterior, cat de a-i procura satisfactii de ordin moral susceptibile de a inlocui valoarea de care a fost privata.
Recunoasterea unui drept de despagubire nu se poate explica decat prin vointa de a oferi o satisfactie care poate contrabalansa efectul vatamarii si fara ca aceasta satisfactie sa aiba o reala corespondenta cu prejudiciul, astfel ca la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanta prejudiciului din punctul de vedere al victimei.
Retinand ca este de netagaduit ca orice arestare si inculpare pe nedrept, precum si orice agresiune fizica produce celor in cauza, suferinte pe plan moral si social, ca astfel de masuri lezeaza demnitatea si onoarea, libertatea individuala, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege si ca, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifica acordarea unei compensatii materiale, pentru cuantificarea efectiva a acestui prejudiciu trebuie folosit drept criteriu valoarea despagubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in situatii similare.
Prin urmare, cererea reclamantului de acordare a daunelor morale a fost apreciata ca intemeiata, avandu-se in vedere consecintele negative suferite, pe plan fizic si psihic, importanta valorilor morale lezate, masura in care au fost vatamate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecintele vatamarii de catre victima, toate acestea raportate la practica Curtii Europene a Drepturilor Omului, Curtea apreciind cuantumul sumei solicitate numai partial justificat, o suma de 5.000 euro constituind o satisfactie suficienta si echitabila pentru toate incalcarile drepturilor reclamantului, respectiv lipsirea de libertate si leziunile traumatice suferite.
Impotriva acestei decizii, in termen legal au declarat recurs reclamantul T.G. si Statul roman prin Ministerul Finantelor.
1.Prin recursul declarat, reclamantul T.G. critica decizia pronuntata de instanta de apel pentru urmatoarele considerente:
Hotararea e data cu incalcarea legii, a normelor procesual-civile in materia administrarii si aprecierii probelor (art.304 pct. 9 Cpc raportat la art.21 alin. (3) din Constitutia Romaniei si art.6 alin. (1) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului)
Instanta de apel a incalcat regulile fundamentale in materia sarcinii probei. Rolul activ al judecatorului - stabilit expres in legislatia interna prin art.129 alin. (5) C.p.c. a fost ignorat in cauza, instantele neordonand administrarea probelor necesare pentru aflarea adevarului, refuzand utilizarea prezumtiilor si analizarea tuturor probelor infatisate de reclamant.
Curtea de Apel a transpus in mod gresit principiul de drept substantial in dubio pro reo pe taram procesual in conditiile in care nedescoperirea celor ce au savarsit faptele de consecintele carora se plange reclamantul (privarea de libertate si violentele fizice) se datoreaza institutiilor statului roman, in primul rand celor doua ministere intimate-parate, care au refuzat sa coopereze cu organele penale.
Interpretarea data de instanta de apel dispozitiilor art. 504 C.pr.pen. este gresita, intrucat incidenta acestor dispozitii legale nu este conditionata de existenta unui act juridic emis de un organ judiciar.
Se mai sustine incalcarea legii interne in materia raspunderii civile delictuale, a principiului reparatiei integrale a prejudiciului. In acest sens se arata ca instanta de fond investita cu solutionarea pe fond a cauzei in al doilea ciclu procesual a admis actiunea reclamantului numai fata de paratul Statul roman, in temeiul art. 504 - 506 C.pr.pen., stabilind raspunderea acestuia numai pentru daune morale produse prin privarea nelegala de libertate (incarcerarea in Penitenciarul Jilava in perioada 21-22 decembrie 1989, in cursul participarii la Revolutia din decembrie 1989), nu si cel produs prin vatamarea corporala a reclamantului.
In analiza temeiului juridic al raspunderii Statului roman pentru faptele vatamatoare produse reclamantului, instanta de apel a statuat ca raspunderea Statului roman este angajata in speta, pentru ambele fapte (atat pentru lipsirea nelegala de libertate, cat si pentru vatamare corporala), pe temeiul art. 998-1003 C.civil.
Insa, desi admite ca Statul roman, pe langa raspunderea pentru incalcarea libertatii persoanei, raspunde si pentru incalcarea integritatii si sanatatii persoanei, instanta de apel cuantifica reparatia datorata reclamantului pentru ambele fapte prejudiciatoare tot la 5.000 euro, adica la nivelul la care dauna a fost stabilita numai pentru lipsirea de libertate.
Prin aceasta solutie se incalca principiul fundamental ce guverneaza materia raspunderii civile delictuale in dreptul intern, si anume principiul reparatiei integrale a prejudiciului produs.
Refuzand sa acorde o despagubire proportionala cu numarul si gravitatea faptelor producatoare de dauna, prin care reclamantului i s-a produs o atingere a drepturilor fundamentale la libertate si la integritate fizica si sanatate, instanta de apel a nesocotit texte normative edictate in materia drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, texte ce se impun cu forta juridica supralegislativa, constitutionala in dreptul intern, potrivit art. 11 alin. (2) si art. 20 alin. (1) si alin. (2) din Constitutia Romaniei.
Se sustine totodata caracterul modic al despagubirii acordate si se invoca in acest sens practica Curtii Europene a Drepturilor Omului.
2. Statul roman prin Ministerul Finantelor, formuleaza urmatoarele critici de nelegalitate, intemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 Cpc.:
De vreme ce in cauza de fata s-a stabilit ca mai multe organe ale statului au fost implicate in exercitarea activitatilor prin care au fost incalcate drepturile persoanelor care au participat la evenimentele din 21¬22 decembrie 1989, printre care si Ministerul Internelor si Ministerul Apararii Nationale, instanta concluzioneaza nejustificat ca nu s-a probat totusi care dintre acestea au procedat la lipsirea de libertate si la exercitarea actelor de violenta indreptate impotriva reclamantului.
Chiar instanta retine faptul ca prin sentinta penala nr. 2/1991 a Curtii Supreme de Justitie, Sectia Militara, au fost condamnate 11 persoane din conducerea fostului Minister de Interne pentru infractiunile de lipsire nelegala de libertate si cercetare abuziva savarsite asupra participantilor la Revolutia din 1989 din Bucuresti, trimise in judecata prin rechizitoriul procurorului din 15 august 1990; astfel cum rezulta din adresele nr. 2023 din 26 ianuarie 2004 si nr. 2023 din 3 martie 2004 ale Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Parchetelor Militare, aceste infractiuni au avut ca victime un numar de 1245 persoane, printre care si reclamantul (specificare expresa a organelor de urmarire penala).
Prin urmare, intrucat s-a facut dovada ca reclamantul a avut calitatea de parte vatamata in dosarul penal nr. 97/P/1990, iar prin rezolutia de incetare a urmaririi penale din 20 septembrie 1995 se retine in mod expres raspunderea Ministerul Apararii Nationale-persoana juridica care raspunde pentru fapta organului sau de conducere a carei vinovatie a fost dovedita, in mod nelegal instanta retine o raspundere subsidiara in sarcina statului.
Cat timp instanta de apel a calificat cererea reclamantului in despagubiri ca fiind una de drept comun, intemeiata pe dispozitiile art. 998-999 Cod civil, fata de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 si art. 37 din Decretul nr. 31/1954, angajarea raspunderii pentru fapta proprie nu se poate face in persoana Statului roman pentru fapte care apartin institutiilor acestuia, si nu lui insusi.
Referitor la raspunderea statului, in materie sunt aplicabile normele dreptului public, in conceptia carora el are raspundere directa, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare savarsite in procesele penale.
Statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agentii sai, deoarece, acestia, cat priveste modul de a o indeplini, nu se afla intr-un raport de dependenta fata de autoritatea statului.
Prin urmare, in speta, nu se poate realiza identitatea ceruta de lege intre cel care sta in judecata in calitate de parat si cel care poate fi obligat in raportul juridic dedus judecatii, astfel incat se impune admiterea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a Statului roman prin Ministerul Finantelor Publice.
Pe de alta parte, intrucat in dosarul penal nr. 76/P/1990 a fost deja stabilita raspunderea prepusilor celor doua ministere parate, iar instantele romane au acordat acestuia despagubiri in cuantum de 10.000 Euro, se tinde la o noua reparatie cu titlu de despagubire morala si la o imbogatire fara justa cauza.
Se arata totodata ca instanta de apel nu a facut o apreciere corecta a cauzei sub toate aspectele, si a mentinut nejustificat suma de 5.000 de euro ca satisfactie suficienta si echitabila, sub acest aspect, hotararea fiind nelegala din perspectiva art. 304 pct. 7 C.p.c.
Analizand decizia recurata din perspectiva criticilor formulate prin recursurile declarate in cauza, Inalta Curte retine urmatoarele:
1. Prin recursul declarat, reclamantul sustine ca interpretarea data de instanta de apel dispozitiilor art. 504 C.pr.pen. este gresita, intrucat incidenta acestor dispozitii legale nu este conditionata de existenta unui act juridic emis de un organ judiciar.
Critica nu este fondata.
Pentru a decide incidenta in cauza a acestor prevederi legale, Inalta Curte are in vedere situatia de fapt asa cum a fost retinuta de instanta de apel prin interpretarea probelor administrate si care, dat fiind specificul caii de atac a recursului, nu mai poate fi reanalizata in aceasta faza procesuala.
Sub acest aspect, este necontestat in cauza ca reclamantul T.G. a fost retinut in noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la intersectia strazilor Coltei cu B-dul 1948 si incarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participarii la manifestatiile revolutionare din decembrie 1989. In acest context, reclamantul a suferit leziuni traumatice produse prin lovire cu corp dur, pentru care au fost necesare 14-16 zile de ingrijiri medicale.
Este totodata necontestat ca retinerea reclamantului nu a avut loc in temeiul unui act juridic emis de un organ de urmarire penala sau de o instanta.
Potrivit art. 504 C.pr.pen. are dreptul la repararea de catre stat a pagubei suferite persoana care, in cursul procesului penal, a fost privata de libertate ori careia i s-a restrans libertatea in mod nelegal. Conform alin. (3) al acestui articol, privarea sau restrangerea de libertate in mod nelegal trebuie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanta a procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale pentru cauza prevazuta in art. 10 alin. (1) lit.j) ori prin hotarare a instantei de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin hotarare definitiva de achitare sau prin hotarare definitiva de incetare a procesului penal pentru cauza prevazuta in art. 10 alin. (1) lit. j).
Prevederile art. 504 C.pr.pen. au ca premisa existenta unei erori judiciare, iar pentru aplicarea normei pe care o cuprind, asa cum in mod expres se prevede in cuprinsul art. 504 alin. (3) C.pr.pen, privarea sau restrangerea nelegala de libertate trebuie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului de revocare a masurii restrictive de libertate, prin ordonanta a procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale ori prin hotarare a instantei de revocare a masurii restrictive de libertate, prin hotarare definitiva de achitare sau de incetare a procesului penal.
Stabilirea caracterului nelegal al masurii restrictive de libertate prin ordonanta a procurorului sau prin hotarare judecatoreasca reprezinta, prin urmare, o conditie necesara pentru nasterea dreptului la repararea pagubei in conditiile art. 504 C.pr.pen.
Neindeplinirea in cauza a cerintei exprese cuprinsa in acest articol vizand constatarea caracterului nelegal al masurii in modalitatile permise de text, conduce la concluzia neaplicarii in prezentul litigiu a dispozitiilor art. 504 C.pr.pen., asa cum corect a retinut instanta de apel.
Reclamantul critica decizia instantei de apel si pentru modul de aplicare a prevederilor art. 129 C.p.c. si a prezumtiilor ca mijloace de proba admise de normele de procedura civila, precum si a principiul de drept substantial in dubio pro reo pe taram procesual in conditiile in care nedescoperirea celor ce au savarsit faptele de consecintele carora se plange reclamantul (privarea de libertate si violentele fizice) se datoreaza institutiilor statului roman, in primul rand celor doua ministere intimate-parate, care au refuzat sa coopereze cu organele penale.
Critica astfel formulata este fondata sub urmatoarele aspecte:
Este indiscutabil ca reclamantul, prin privarea nelegala de libertate si prin vatamarea corporala, a suferit un prejudiciu la a carui reparare este indreptatit.
Inalta Curte confirma aplicarea, facuta in cauza de instanta de apel, a prevederilor art. 998 si urm. C.civil. Elementele angajarii raspunderii civile pe taram delictual sunt indeplinite in cauza, fiind evident ca reclamantul a suferit un prejudiciu rezultat din savarsirea cu vinovatie a unei fapte ilicite si ca exista o legatura de cauzalitate intre fapta astfel produsa si prejudiciu cauzat.
Insa, in ceea ce priveste subiectul de drept titular al obligatiei de a repara prejudiciul astfel produs, Inalta Curte retine ca, prin cererea de chemare in judecata, reclamantul si-a formulat pretentiile in contradictoriu cu Statul roman prin Ministerul Finantelor, Ministerul Apararii Nationale si Ministerul Administratiei si Internelor, indicand drept temei juridic prevederile art. 1000 alin. (3) C.civil.
Analizand posibilitatea angajarii raspunderii Ministerul Apararii Nationale si Ministerul Administratiei si Internelor in calitate de comitenti, Curtea de Apel a apreciat ca, intrucat in cauza este posibil ca angajati ai mai multor comitenti sa fi desfasurat actiunile prin care au fost lezate drepturile anume ale persoanei ce a formulat cererea de chemare in judecata, in absenta unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilita raspunderea nici unuia dintre acestia. In acest caz, dubiul profita paratului, iar raspunderea, care este una subsidiara, nu poate apartine decat Statului.
Prin aceasta interpretare, Curtea de Apel a incalcat prevederile art. 1000 alin. (3) si principiile care guverneaza materia raspunderii civile delictuale.
Conform art. 1000 alin. (3) C.civil, comitentii raspund de prejudiciul cauzat de prepusii lor in functiile ce li s-au incredintat.
Instituirea prin art. 1000 alin. (3) C.civil a raspunderii comitentului pentru fapta prepusului ofera posibilitatea victimei de a se adresa, la alegerea sa, pentru intreaga despagubire, fie comitentului singur, fie comitentului si prepusului deodata ori succesiv, fie numai prepusului.
Stabilirea raportului de prepusenie este o chestiune de fapt care urmeaza sa fie stabilita de instanta, pe baza probelor administrate. Ceea ce intereseaza este determinarea persoanei fizice sau juridice in interesul careia se desfasoara activitatea si care, la momentul savarsirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, avea autoritatea de a da instructiuni si directive prepusului, de a-i supraveghea, indruma si controla activitatea desfasurata in indeplinirea insarcinarii incredintate.
Or, prin rezolutia din 20 septembrie 1995 data de Ministerul Public, Sectia Parchetelor Militare si prin sentinta nr. 2 din 10 mai 1991 pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, Sectia Militara s-a stabilit atat faptul ca, in compunerea fortelor de represiune implicate in evenimentele la care a participat reclamantul, erau incluse si formatiuni ale celor doua ministere chemate in judecata, cat si vinovatia unor persoane din conducerea acestora, care au desfasurat o activitate de coordonare a represiunii, in cursul careia au fost retinute cu brutalitate si lovite aproximativ 1245 de persoane, printre care si reclamantul.
Stabilind incidenta in cauza a prevederilor art. 1000 alin. (3) C.civil si fiind dovedit ca fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu a fost savarsita de prepusi ai celor doua ministere chemate in judecata in calitate de comitenti, angajarea unei raspunderi subsidiare a Statului prin Ministerul Finantelor Publice nu se justifica.
Sub acest aspect, este eronata concluzia instantei de apel in sensul ca, o astfel de raspundere subsidiara este atrasa de faptul ca, in cauza, desi s-a stabilit ca mai multe organe ale statului au fost implicate in exercitarea activitatilor prin care au fost incalcate drepturile persoanelor care au participat la evenimentele din 21-22 decembrie 1989, printre care si paratii Ministerul Internelor si Ministerul Apararii Nationale, nu s-a probat totusi care dintre acestea au procedat la lipsirea de libertate si la exercitarea actelor de violenta indreptate impotriva reclamantului in particular.
Reclamantul, optand pentru chemarea in judecata a comitentilor si-a indeplinit obligatia de a proba elementele necesare pentru angajarea raspunderii comitentului in baza art. 1000 alin. (3) si anume: existenta prejudiciului, existenta faptei ilicite a prepusului, existenta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu si existenta vinei prepusului in comiterea faptei ilicite.
Sarcina identificarii prepusilor nu cade in sarcina reclamantului, ci a comitentului in masura in care acesta va dori sa intreprinda demersurile necesare pentru identificarea celui vinovat de producerea pagubei, pentru a se putea regresa impotriva lui.
Se sustine prin motivele de recurs ca, desi admite ca paratul Statul roman, pe langa raspunderea pentru incalcarea libertatii persoanei, raspunde si pentru incalcarea integritatii si sanatatii persoanei, instanta de apel cuantifica reparatia datorata reclamantului pentru ambele fapte prejudiciatoare tot la suma de 5.000 euro, adica la nivelul la care dauna a fost stabilita numai pentru lipsirea de libertate. In acest fel, se incalca principiul fundamental ce guverneaza materia raspunderii civile delictuale in dreptul intern, si anume principiul reparatiei integrale a prejudiciului produs.
Critica este fondata.
Intr-adevar, desi prima instanta a stabilit o valoare a daunelor morale ce se cuvin reclamantului la suma de 5000 de euro pentru prejudiciul rezultat din privarea nelegala de libertate, instanta de apel a concluzionat ca reclamantul a suferit un prejudiciu rezultat nu numai din privarea nelegala de libertate, ci si din vatamare corporala, dar a mentinut aceeasi valoare a daunelor acordate, fara insa a motiva intinderea prejudiciului pentru fiecare din cele doua fapte ilicite retinute ca fiind cauzatoare de prejudicii morale.
Este incontestabil ca, in cauza, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umana, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului moral astfel produs fiind incontestabil.
Instanta de apel, obligand la plata sumei de 5.000 euro catre reclamant, nu a stabilit in cadrul despagubirilor acordate care este cuantumul daunelor morale pentru fiecare din cele doua fapte ilicite retinute.
Motivarea deciziei recurate, este contradictorie sub acest aspect. Mentinand acelasi cuantum al despagubirilor in conditiile in care retine si o alta fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu, instanta de apel avea obligatia de a arata care este intinderea prejudiciului pentru fiecare din cele doua fapte ilicite retinute. In caz contrar, nu se poate verifica legalitatea hotararii sub acest aspect, necunoscandu-se daca pentru a ajunge la aceasta solutie, instanta de apel a redus cuantumul despagubirilor acordate pentru lipsirea nelegala de libertate si l-a adaugat la un cuantum neprecizat al daunelor acordate pentru vatamarea corporala sau daca, desi a apreciat ca exista si o fapta ilicita constand in vatamare corporala, a considerat ca aceasta nu a produs reclamantului un prejudiciu moral.
Este adevarat ca in cazul daunelor morale, data fiind natura prejudiciului care le genereaza, nu exista criterii precise pentru determinarea lor. Insa, despagubirea baneasca acordata pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzata prin invocarea unei imposibilitati de stabilire a unei corespondente exacte intre cuantumul acestei despagubiri si gravitatea prejudiciului pe care ar trebui sa-l repare.
Problema stabilirii despagubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economica a unor drepturi si valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinta psihica incercata de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere si evaluare complexa a aspectelor in care vatamarile produse se exteriorizeaza si pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instantelor de judecata.
Prin urmare, chiar daca valorile morale nu pot fi evaluate in bani, atingerile aduse acestora imbraca forme concrete de manifestare, iar instanta are astfel posibilitatea sa aprecieze intensitatea si gravitatea lor si sa stabileasca daca o suma de bani si in ce cuantum, este potrivita pentru a repara prejudiciul moral produs.
In aceste conditii, instanta de recurs nu poate exercita controlul de legalitate pe care il determina promovarea caii de atac in cauza. Nefiind stabilita diferentiat suma destinata a repara prejudiciile produse reclamantului, Inalta Curte nu poate verifica modul in care instanta de apel a interpretat si aplicat dispozitiile legale incidente la situatia de fapt pe care a retinut-o.
2.Criticile formulate prin recursul declarat de Statul roman prin Ministerul Finantelor vizeaza, de asemenea, problema lipsei de temei legal al angajarii raspunderii subsidiare a recurentului, in conditiile in care in cauza sunt incidente prevederile art. 1000 alin. (3) C. civil si nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate.
In ceea ce priveste prima critica, Inalta Curte a analizat decizia recurata din aceasta perspectiva cand a raspuns motivelor de recurs formulate de reclamant, astfel incat nu vor mai fi reluate considerentele avute in vedere in analiza precedenta.
Cat priveste cuantumul daunelor morale acordate, din motivele aratate in analiza recursului precedent, controlul de legalitate nu poate fi exercitat in lipsa determinarii acestor daune prin raportare la ambele fapte ilicite retinute ca fiind cauzatoare de prejudicii.
Prin urmare, in temeiul art. 304 pct. 7 C.p.c. raportat la art. 312 alin. (5) C.p.c., Inalta Curte a admis ambele recursuri, a casat decizia recurata si a trimis cauza spre rejudecarea aceleiasi instante.
Cu ocazia rejudecarii, instanta de apel va solutiona litigiul in cadrul procesual atras de incidenta in cauza a prevederilor art. 1000 alin. (3) C. civil si va stabili in mod diferentiat, pentru cele doua fapte ilicite retinute, care este suma destinata repararii prejudiciului moral, tinand seama de probele administrate in cauza, de dispozitiile legale si de principiile de drept aplicabile.
