CEDO - Cauza Elena si Nicolae Ionescu impotriva Romaniei

Curtea Europeana a Drepturilor Omului - Cauza Elena si Nicolae Ionescu impotriva Romaniei

Sectia a III-a
HOTARAREA
din 26 iulie 2007
in Cauza Elena si Nicolae Ionescu impotriva Romaniei
(Cererea nr. 42061/02)
Strasbourg
Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute in art. 44 alin. (2) din Conventie. Poate suferi modificari de forma.
     

In Cauza Elena si Nicolae Ionescu impotriva Romaniei,
     
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a III-a), statuand in cadrul unei camere formate din:

Doamna E. Fura-Sandström, presedinte,
Domnul C. Birsan,
Doamna A. Gyulumyan,
Domnii E. Myjer, David Thor Björgvinsson
Doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecatori,
si domnul S. Quesada, grefier de sectie,

dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la data de 5 iulie 2007, a pronuntat urmatoarea hotarare, adoptata la aceeasi data:
     
PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla cererea nr. 42061/02, introdusa impotriva Romaniei de doi cetateni ai acestui stat, doamna Elena Ionescu si domnul Nicolae Ionescu (reclamantii), care au sesizat Curtea la data de 15 noiembrie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
     
2.  Reclamantii sunt reprezentati de domnii Danescu, Constantinof si Seidner, avocati din Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sau, doamna R. Pasoi, de la Ministerul Afacerilor Externe.
     
3. La 2 decembrie 2005, Curtea a hotarat sa comunice Guvernului roman cererea. Prevalandu-se de dispozitiile art. 29 alin. 3 al Conventiei, ea a decis ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate impreuna.
     
IN FAPT
 
I. Circumstantele cauzei
 
4. Reclamantii s-au nascut in 1932 si respectiv 1952 si locuiesc in Bucuresti.
 
5. In 1950, in baza decretului de nationalizare nr. 92/1950, statul a intrat in posesia unui imobil, situat la nr. 4 in strada Despot Voda din Bucuresti, format din trei apartamente si din terenul aferent. Reclamantii sunt mostenitorii fostului proprietar.
 
6. La 5 decembrie 1997, in urma unei actiuni in revendicare imobiliara, prima reclamanta si G.I. au obtinut o hotarare definitiva care constata ilegalitatea nationalizarii si ordona autoritatilor sa li-l restituie in calitate de mostenitori.
 
7. In ciuda recunoasterii judecatoresti definitive a dreptului lor de proprietate, primei reclamante si lui G.I. nu li s-a restituit decat un apartament deoarece, in 1996, in temeiul Legii nr. 112/1995, statul vanduse chiriasilor doua apartamente si terenul respectiv.
 
8. In 1998, prima reclamanta si G.I. au cerut instantelor sa constate nulitatea contractelor de vanzare. Ei mentionau ca nationalizarea era abuziva si ilegala, ca statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului si, in consecinta, nu putea vinde legal cele doua apartamente.
 
9. La sfarsitul procedurii, prin doua hotarari din 23 aprilie si 8 mai 2002, Curtea de apel Bucuresti a respins actiunea lor pe motiv ca chiriasi erau cumparatori de buna credinta.
 
10. G.I. a decedat la 4 martie 2003 si al doilea reclamant, unicul sau mostenitor, a continuat demersurile in vederea restituirii bunului.
 
11. Dupa adoptarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv, reclamantii au cerut restituirea apartamentelor vandute in temeiul Legii nr. 112/1995. Nicio decizie nu s-a luat nici pana astazi.
 
12. In 2005, reclamantii au vandut unui tert apartamentul ce le-a fost restituit.
 
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
 
13. Dispozitiile legale si jurisprudenta interna pertinente sunt descrise in Hotararile Strain si altii impotriva Romaniei (nr. 57001/00, paragrafele 19-26, 21 iulie 2005), Paduraru impotriva Romaniei (nr. 63252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) si Porteanu impotriva Romaniei (nr. 4596/03, paragrafele 21-24, 16 februarie 2006).
          
IN DREPT
 
I. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1
     
14. Reclamantii invoca faptul ca vanzarea catre chiriasi a celor doua apartamente si a terenului aferent, confirmata prin hotararile din 23 aprilie si 8 mai 2002 ale Curtii de apel din Bucuresti, a incalcat articolul 1 din  Protocolul nr. 1 care prevede urmatoarele:
     
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
     
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor."
 
A. Asupra admisibilitatii
 
15. Curtea constata ca plangerea nu este in mod manifest neintemeiata in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate si o declara deci admisibila.
 
B. Asupra fondului
 
16. Expunand faptul ca in temeiul Legii nr. 10/2001 reclamantii au introdus o cerere de restituire a apartamentelor litigioase, Guvernul cere Curtii sa ia in calcul reforma instituita prin Legea nr. 247/2005 care are drept obiectiv accelerarea procedurii de restituire si, in cazurile in care o asemenea restituire se dovedeste a fi imposibila, sa acorde o despagubire constand intr-o participatie, in calitate de actionari, la un organism de plasament al valorilor mobiliare.
 
17. Guvernul concluzioneaza ca reparatia prevazuta de legislatia romana indeplineste cerintele prevazute de art. 1 din Protocolul nr. 1 si ca intarzierea inregistrata in restituire sau acordarea despagubirii nu intrerupe echilibrul just de pastrat intre interesele respective.
 
18. Reclamantii contesta argumentele Guvernului. Ei evidentiaza ca restituirea in natura a intregului bun ce le apartine este singura reparatie de luat in considerare avand in vedere abuzul autoritatilor. In orice caz, ei considera ca compensatia pe care Guvernul o lasa sa se intrevada nu constituie o reparatie efectiva si echitabila a prejudiciului suferit.
 
19. Curtea a solutionat de mai multe ori cauze ce au ridicat probleme similare celor din cauza in speta si a constatat incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie (a se vedea Strain si altii, citat anterior, paragrafele 39, 43 si 59; Paduraru citat anterior, paragraful 112 si Porteanu citat anterior, paragrafele 32-35).
 
20. Dupa ce a examinat toate elementele ce i-au fost supuse atentiei, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt si niciun argument ce ar putea conduce la o alta concluzie in cazul prezent. Curtea reafirma in special ca, in contextul legislativ romanesc de reglementare a actiunilor in revendicare imobiliare si a restituirii bunurilor nationalizate de regimul comunist, vanzarea de catre stat a unui bun al altuia unor terti de buna credinta, chiar si atunci cand este anterioara confirmarii definitive in justitie a dreptului de proprietate al altuia, reprezinta o privare de bun. O asemenea privare, combinata cu lipsa totala a despagubirii, este contrara art. 1 din Protocolul nr. 1.
 
21. Tinand cont de jurisprudenta sa in materie, Curtea considera ca in speta nerespectarea dreptului de proprietate al reclamantilor asupra bunului lor, combinat cu lipsa totala pana astazi a despagubirii, i-a facut sa sufere o sarcina disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
 
Prin urmare in cazul in speta s-a incalcat aceasta dispozitie.
     
II. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
     
22. In conformitate cu art. 41 din Conventie, "In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o satisfactie echitabila."
 
A. Prejudiciu
 
23. Reclamantii cer cu titlu de prejudiciu material acordarea sumei de 300.000 euro, reprezentand valoarea actuala a apartamentelor vandute si a terenului aferent. Ei cer de asemenea 100.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru frustrarea si suferintele cauzate de ingerinta statului in proprietatea lor.
 
24. In privinta cererii de prejudiciu material, Guvernul considera ca valoarea de piata a apartamentelor litigioase si a terenului aferent este de 91.393 euro si el prezinta un raport de expertiza in acest sens. In ceea ce priveste cererea de prejudiciu moral, Guvernul considera ca prejudiciul invocat ar fi suficient compensat in cazul unei constatari a incalcarii.
 
25. Reclamantii contesta raportul de expertiza al Guvernului si prezinta un alt raport conform caruia valoarea reala a acestor apartamente si a terenului se ridica la 273.700 euro.
 
26. Curtea aminteste ca a concluzionat ca s-a incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie din cauza vanzarii de catre stat a doua apartamente si a terenului aferent, anterior confirmarii definitive in justitie a dreptului de proprietate al reclamantilor, combinata cu lipsa totala a despagubirii.
 
27. Curtea considera, in circumstantele spetei, ca restituirea apartamentelor respective si a terenului aferent ar pune reclamantii pe cat posibil intr-o situatie echivalenta cu cea in care s-ar afla daca cerintele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost incalcate.
 
28. Daca statul parat nu va efectua aceasta restituire in termen de trei luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, Curtea hotaraste ca va trebui sa plateasca reclamantilor, pentru prejudiciul material, o suma corespunzatoare cu valoarea actuala a apartamentelor si terenului aferent.
 
29. Curtea remarca diferenta mare dintre valoarea acestor bunuri, asa cum a fost stabilita de cele doua expertize prezentate de catre parti. Tinand cont de informatiile de care dispune asupra preturilor pietii imobiliare locale si de elementele prezentate de catre parti, Curtea evalueaza valoarea de piata actuala a bunurilor la 150.000 euro.
 
30. In plus, Curtea considera ca evenimentele in cauza au provocat reclamantilor o stare de incertitudine si de suferinte ce nu pot fi compensate prin constatarea incalcarii.
 
31. Statuand in echitate, Curtea considera ca trebuie sa acorde fiecaruia din reclamanti suma de 5.000 euro pentru prejudiciul moral suferit.

B. Costuri si cheltuieli

32. Reclamantii cer, prezentand acte doveditoare pentru sustinere, 375,20 lei noi romanesti (RON), si anume echivalentul a 117 euro pentru costurile si cheltuielile suportate in fata instantelor interne si in fata Curtii.

33. Guvernul contesta in parte suma ceruta, invocand ca unele acte doveditoare nu precizeaza ca cheltuielile au fost facute in legatura directa cu obiectul cererii.

34. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea costurilor si cheltuielilor decat in masura in care se stabileste realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil al cuantumului lor. In speta, tinand cont de elementele aflate in posesia sa, Curtea nu poate pune la indoiala faptul ca cheltuielile cerute au avut o legatura directa cu incalcarile constatate.

35. In aceste conditii, Curtea considera rezonabila suma de 117 euro pentru toate cheltuielile pe care o aloca reclamantilor.

C. Majorari de intarziere
     
36. Curtea hotaraste sa aplice majorarile de intarziere echivalente cu rata dobanzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte marginale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
IN UNANIMITATE:
     
1. declara cererea admisibila;
     
2. hotaraste ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
 
3. hotaraste:
   
a) ca statul parat trebuie sa restituie reclamantilor cele doua apartamente ale imobilului situat la nr. 4 in strada Despot Voda din Bucuresti, vandute in temeiul Legii nr. 112/1995, precum si terenul respectiv, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie :

b) ca in caz de nerestituire statul parat trebuie sa plateasca impreuna reclamantilor, in acelasi termen de trei luni, 150.000 euro (unasutacincizecimii euro) pentru prejudiciul material, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit ;

c) ca statul parat trebuie sa plateasca de asemenea fiecaruia din reclamanti 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral si 117 euro (unasutasaptesprezece euro) ambilor reclamanti drept costuri si cheltuieli ;

d) ca sumele respective vor fi convertite in moneda statului parat la rata de schimb din ziua platii si ca la acestea se va adauga orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
     
e) ca, incepand de la data expirarii termenului amintit si pana la momentul efectuarii platii, suma va fi majorata cu o dobanda simpla, a carei rata este egala cu rata dobanzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte procentuale;
 
4. Respinge cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru rest.
     
Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la data de 26 iulie 2007, in aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.

Elisabet Fura-Sandström,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier