Contractul de agentie reprezinta o creatie a sistemului de drept anglo-saxon, care, lipsit de constrangerile sistemului de drept continental, a construit un mecanism juridic caracterizat printr-o flexibilitate conceptuala sporita, care sa raspunda cerintelor desfasurarii activitatilor de comert.
La nivel comunitar, contractul de agentie a fost reglementat ca un contract sui generis o data cu adoptarea Directivei Consiliului din 18 decembrie 1986 privind armonizarea legislatiilor statelor membre referitoare la agentii comerciali independenti (Directiva CEE nr. 86/653). In sistemul de drept romanesc, contractul de agentie a dobandit o configuratie proprie, prin adoptarea Legii nr. 509/2002 privind agentii comerciali permanenti („Legea nr. 509/2002”). Actualmente, Legea nr. 509/2002 a fost abrogata prin Legea nr. 71/2011 privind punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, codificarea in Noul Cod Civil („NCC”), in art. 2.072 – 2.095, a regimului juridic al contractului de agentie fiind expresia intentiei legiuitorului de a reglementa in mod unitar raporturile de drept privat.
Analiza de fata isi propune sa semnaleze unele dintre modificarile aduse regimului juridic al contractului de agentie, ca urmare a includerii acestuia in NCC. Astfel, spre deosebire de Legea nr. 509/2002, care reglementa raporturile juridice dintre agentii comerciali permanenti si comitenti, fara a contine si o definitie expresa a contractului de agentie, NCC, in art. 2.072 alin. (2), defineste acest contract ca fiind acela prin care „comitentul il imputerniceste in mod statornic pe agent fie sa negocieze, fie atat sa negocieze, cat si sa incheie contracte, in numele si pe seama comitentului, in schimbul unei remuneratii, in una sau mai multe regiuni determinate”. In continuare, poate fi considerata ca neinspirata alegerea denumirii de comitent, aceasta putand genera confuzii terminologice cu contractul de comision, reglementat de art. 2.043 – 2.053 din NCC, ori acredita ideea ca agentul ar fi prepusul comitentului (idee infirmata chiar prin art. 2.072 alin. (2) teza a II-a din NCC).
Ca o consecinta a unificarii reglementarii in materie civila si comerciala, se constata ca exclusivitatea agentilor nu mai este definita cu referire la operatiuni de comert concurente privind bunuri si servicii similare, asa cum era prevazuta la art. 3 din Legea nr. 509/2002, ci la „contracte privind bunuri si servicii similare celor ce fac obiectul contractului de agentie”. Reformularea acestui text de lege este o consecinta a abandonarii sistemului dualist al dreptului privat, in favoarea sistemului monist.
Clauza de neconcurenta
In concret, NCC a perfectionat regimul juridic al clauzei de neconcurenta, definita de art. 2.075 alin. (1) ca fiind „acea stipulatie contractuala al carei efect consta in restrangerea activitatii profesionale a agentului pe perioada contractului de agentie sau ulterior incetarii sale”. Pe langa faptul ca prevede expres sanctiunea nulitatii absolute pentru nerespectarea formei scrise a clauzei de neconcurenta, NCC stabileste ca extinderea sferei de aplicabilitate a clauzei de neconcurenta (dincolo de regiunea geografica sau grupul de persoane si regiunea geografica la care se refera contractul de agentie si de bunurile si serviciile in legatura cu care agentul este imputernicit sa negocieze si sa incheie contracte) este considerata nescrisa. Anterior, Legea nr. 509/2002 prevedea, in art. 4 alin. (3) teza a II-a, sanctiunea nulitatii relative pentru extinderea sferei de aplicabilitate a clauzei de neconcurenta, respectiv faptul ca „orice extensiune a sferei clauzei de neconcurenta este anulabila la cererea agentului”.
Situatiile in care comitentul nu se poate prevala de clauza de neconcurenta, in ipoteza incetarii contractului de agentie, au ramas practic aceleasi ca in vechea reglementare, respectiv: (a) atunci cand, fara a fi aplicabile dispozitiile art. 2.090 NCC, comitentul denunta contractul de agentie cu nerespectarea termenului de preaviz, legal sau conventional si fara a exista un motiv grav pentru care nu respecta acest termen, pe care comitentul sa il fi comunicat de indata agentului si (b) atunci cand contractul de agentie este reziliat, ca urmare a culpei comitentului.
Elementul de noutate in acest sens este reprezentat, asadar, de posibilitatea comitentului, prevazuta implicit, de a se prevala de clauza de neconcurenta stipulata in favoarea sa atunci cand denunta unilateral contractul din cauza unor circumstante exceptionale, altele decat forta majora ori cazul fortuit, care fac imposibila continuarea colaborarii dintre comitent si agent, caz in care nu ii mai revine obligatia de a respecta termenul de preaviz. NCC nu defineste ce se intelege prin notiunea de „circumstante exceptionale”, prevazand insa numai faptul ca sunt excluse forta majora si cazul fortuit, dupa cum nu defineste nici notiunea de „motive grave” care ar justifica nerespectarea termenului de preaviz, aspect susceptibil din punct de vedere practic sa antreneze dificultati de stabilire a situatiilor care ar corespunde acestor notiuni si, desigur, solutii jurisprudentiale diferite.
(Christina Vladescu, Diana Agafitei - "Elemente de noutate introduse de Noul Cod Civil cu privire la contractul de agentie", 2012, www.noulcodcivil.ro)
Jurisprudenta
”Agentul” - ca ”agent independent” - poate initia orice demers, inclusiv o actiune in justitie pentru a recupera orice prejudiciu ar putea suporta reprezentantul ca urmare a neexecutarii sau executarii necorespunzatoare de catre tert a contractului incheiat cu acesta,chiar daca o astfel de actiune nu este expres prevazuta in acea ”authority” respectiv in imputernicirea generala data de reprezentant, principalul, parte in relatia de agency.
(Inalta Curte De Casatie Şi Justitie, sectia comerciala, decizia nr. 3209 din 3 decembrie 2009, Buletinul jurisprudentei 2009)
