Nr. 411/C/2329/III-5/C/2013 -
Recurs in interesul legii expediat la Inalta Curte de Casatie si Justitie la 5 decembrie 2013
Catre
PRESEDINTELE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE
In conformitate cu prevederile art. 514 din Codul procedura civila, formulez prezentul
RECURS IN INTERESUL LEGII
In practica judiciara s-a constatat ca nu exista un punct de vedere unitar cu privire la „interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 5 art. 201 si art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil si ale art. 6 alin. (4), art. 2512 si art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil raportat la dispozitiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, republicat in referire la invocarea, de catre instante, din oficiu ori de catre parti, dupa momentul procedural prevazut de art. 2513 din Codul civil, a exceptiei prescriptiei extinctive, in cazul prescriptiilor incepute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, implinite si respectiv, neimplinite la data intrarii in vigoare a Codului civil – 1 octombrie 2011”.
Urmare sesizarii nr. 4100/22 din 10 iunie 2013 a Colegiului de Conducere al Curtii de Apel Constanta, transmisa prin adresa nr. 5/S.U./2013 din 17 iunie 2013 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Completul competent sa judece recursul in interesul legii, s-a verificat practica judiciara in problema de drept enuntata, constatandu-se caracterul neunitar al acesteia sub aspectul aplicarii dispozitiilor art. 2512 si art. 2513 din Codul Civil, atat in cazul prescriptiilor incepute si neimplinite la data de 1 octombrie 2011, cat si in cazul prescriptiilor neincepute si implinite anterior intrarii in vigoare a Codului civil, astfel:
I. Intr-o prima orientare jurisprudentiala majoritara s-a considerat ca, in cazul prescriptiilor extinctive incepute anterior intrarii in vigoare a Noului Cod civil si neimplinite la data de 1 octombrie 2011, dispozitiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, act normativ sub imperiul caruia acestea au inceput sa curga[1], sunt pe deplin aplicabile, astfel incat instantele de judecata pot invoca, din oficiu, exceptia prescriptiei extinctive, ca exceptie de fond, peremptorie, de ordine publica, in orice stare a pricinii, dupa cum si partile in favoarea carora curge prescriptia pot invoca aceasta exceptie in orice stadiu procesual, inclusiv in recurs.
In argumentarea acestor solutii au fost invocate dispozitiile art. 6 alin. (4) din Codul civil[2], precum si cele cuprinse in art. 5 alin. (1) si art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil[3].
S-a aratat ca, intrucat normele cuprinse in art. 6 alin. (4) din Codul Civil si art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu fac nicio distinctie in privinta regimului juridic aplicabil, legea care guverneaza prescriptia extinctiva, sub toate aspectele, de drept material si procesual, este legea sub imperiul careia aceasta a inceput sa curga.
Derogarile de la aceasta regula sunt expres si limitativ prevazute de art. 203 si art. 204 din Legea nr. 71/2011, nome de stricta interpretare si aplicare doar in privinta cauzelor de suspendare si de intrerupere a cursului prescriptiei extinctive, anume prevazute[4].
In consecinta, noul regim juridic al prescriptiei extinctive referitor la invocarea exceptiei prescriptiei exclusiv de catre partea interesata si momentul pana la care aceasta o poate invoca, instituit prin art. 2512 si art. 2513 din Codul civil[5] este aplicabil doar prescriptiilor care au inceput sa curga dupa data intrarii in vigoare a acestui act normativ - 1 octombrie 2011. (Anexa I)
II. In a doua orientare jurisprudentiala minoritara, identificata in litigii incepute dupa data intrarii in vigoare a Codului Civil, s-a considerat ca dispozitiile de procedura cuprinse in art. 2512 si art. 2513 din acest act normativ sunt de imediata aplicare, astfel incat prescriptia extinctiva nu mai poate fi invocata de instanta, din oficiu ori de catre parti, direct in caile de atac, ci doar de cel in folosul caruia prescriptia curge, prin intampinarea depusa in fata primei instante sau, cel mai tarziu, la primul termen de judecata la care partile sunt legal citate.
In acest sens, au fost invocate prevederile art. 5 alin. (2) si art. 223 din Legea nr. 71/2011, aratandu-se ca dispozitiile de procedura referitoare la conditiile invocarii exceptiei prescriptiei, fiind de imediata aplicare, sunt incidente in acele litigii in care procesul a inceput dupa intrarea in vigoare a Codului civil[6].
Contrar, ar insemna sa fie negate caracterul si efectul novator al dispozitiilor din Codul civil care, comparativ cu reglementarea anterioara a institutiei prescriptiei extinctive continuta in Decretul nr. 167/1958, republicat, a adoptat o conceptie diferita asupra regimului juridic aplicabil exceptiei prescriptiei, aceasta fiind normata, in prezent, prin reguli de ordine privata. (Anexa II).
Apreciez prima orientare jurisprudentiala ca fiind in litera si spiritul legii pentru urmatoarele considerente:
Una dintre importantele modificari aduse institutiei prescriptiei extinctive prin Legea nr. 287/2009, privind Codul civil consta in aceea ca aceasta nu mai este o institutie juridica de ordine publica, astfel cum era conceputa prin Decretul nr. 167/1958, ci una de ordine privata[7].
Astfel, incepand cu 1 octombrie 2011, s-a revenit la reglementarea Codului civil din 1864 care, la art. 1841 prevedea ca, in materie civila, judecatorii nu pot aplica prescriptia daca cel interesat nu va fi invocat acest mijloc, iar in art. 1839 stabilea ca partea in folosul careia curge prescriptia poate sa renunte expres sau tacit la beneficiul dreptului castigat[8].
Bunaoara, caracterul relativ al exceptiei prescriptiei extinctive, ca exceptie de fond, peremptorie, rezulta din prevederile art. 2512 si art. 2513 ale Codului civil din 2009, dispozitii in virtutea carora, prescriptia nu opereaza de drept ci, pentru a produce efecte juridice, ea trebuie invocata in limine litis, de partea in folosul careia curge - debitorul obligatiei, personal sau prin reprezentant legal, judiciar sau conventional, precum si de persoanele indicate la art. 2514 din Codul civil[9]; organul de jurisdictie nu poate invoca, din oficiu, aceasta exceptie chiar daca invocarea sa ar fi in folosul statului sau al unitatilor administrativ teritoriale.
Pe aceasta cale, s-a raspuns unor propuneri de lege ferenda care pledau in favoarea revenirii la caracterul relativ al exceptiei prescriptiei, avut de aceasta institutie in reglementarea Codului civil de la 1864, mult mai potrivit cu principiul disponibilitatii[10], scopul legii fiind acela de a lasa prescriptia la atitudinea diligenta a partilor, atitudine care nu trebuie sa fie inlocuita de rolul activ al organului de jurisdictie[11].
In schimb, sub imperiul Decretului nr. 167/1958, intrat in vigoare la data de 21 aprilie 1958 si pana la abrogarea acestuia prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011, era cvasi-unanim acceptat, in literatura juridica, dar mai ales, in practica judiciara, caracterul absolut al exceptiei prescriptiei extinctive, ca o consecinta inerenta a faptului ca prescriptia extinctiva constituia, in viziunea decretului, o institutie de ordine publica, destinata ocrotirii intereselor generale si asigurarii stabilitatii raporturilor juridice civile[12]. Caracterul imperativ al normelor avand ca obiect prescriptia extinctiva si, mai ales, continutul normativ al art. 18 din acest decret, au fundamentat orientarea doctrinara majoritara, precum si practica judiciara anterioara, in sensul recunoasterii caracterului absolut al acestei exceptii[13].
Ca o consecinta a caracterului relativ al exceptiei prescriptiei extinctive, prin art. 2513 din Codul civil din anul 2009, norma de procedura, continuta de legea materiala[14], s-a prevazut ca prescriptia poate fi opusa numai in prima instanta, prin intampinare sau, in lipsa invocarii, cel mai tarziu la primul termen de judecata la care partile sunt legal citate, astfel incat exceptia nu ar putea fi invocata de parti in caile de atac si, cu atat mai putin, de instantele de control judiciar, din oficiu.
Prin urmare, in conceptia Codului civil din anul 2009, daca cel interesat nu se prevaleaza de prescriptie in limine litis, fiind decazut din dreptul de a o mai invoca, instantele de judecata trebuie sa solutioneze pretentiile pe fondul dreptului, ca si cand dreptul la actiune nu ar fi fost prescris.
Pentru rezolvarea problemei de drept inter-temporal constand in a se raspunde la intrebarea daca, dupa intrarea in vigoare a Codului civil din anul 2009, instantele de judecata ar mai putea invoca, din oficiu, exceptia prescriptiei extinctive si, respectiv, daca partile ar mai putea invoca aceeasi exceptie, direct in caile de atac, atunci cand prescriptiile au inceput inainte de 1 octombrie 2011, sunt relevante dispozitiile art. 201, cuprinse in Capitolul VIII – <<Dispozitii cu privire la cartea a VI-a „Despre prescriptia extinctiva, decaderea si calculul termenelor” a Codului Civil>> – Sectiunea 1 – << Dispozitii tranzitorii si de punere in aplicare a cartii a VI-a „Despre prescriptia extinctiva, decaderea si calculul termenelor” a Codului Civil>> din Legea nr. 71/2011, potrivit carora, „prescriptiile incepute si neimplinite la data intrarii in vigoare a Codului civil sunt si raman supuse dispozitiilor legale care le-au instituit”.
In acelasi sens sunt si prevederile referitoare la principiile de aplicare in timp a legii civile, continute de art. 6 alin. (4) din Codul civil, potrivit carora, „prescriptiile, decaderile si uzucapiunile incepute si neimplinite la data intrarii in vigoare a legii noi sunt in intregime supuse dispozitiilor legale care le-au instituit”.
Asadar, se observa ca, prescriptiile extinctive incepute inainte de 01 octombrie 2011 si neimplinite pana la aceasta data, reprezentand situatii juridice in curs de realizare – facta pendentia - raman supuse legii vechi, dandu-se satisfactie principiului respectarii asteptarilor legitime ale partilor[15].
Exceptiile de la aceasta regula sunt expres si limitativ instituite prin art. 202 si art. 203 din Legea nr. 71/2011 care se refera la cazurile de suspendare prevazute de art. 2532 pct. 6 si 7 din Codul civil, respectiv, cazul de intrerupere a cursului prescriptiei, prevazut de art. 2539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil, aceste dispozitii tranzitorii particulare reprezentand, in esenta, o revenire la principiul aplicarii imediate a legii civile noi, consacrat ca atare de art. 6 alin. (5) din Codul civil si art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
Asadar, fata de imprejurarea ca dispozitiile art.201 din Legea nr.71/2011 nu contin nicio distinctie, permitand aplicarea regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, precum si fata de sintagma „in intregime”, continuta de art.6 alin.(4) al Codului civil, legea sub imperiul careia prescriptia a inceput sa curga va guverna atat aspectele de drept material, cat si pe cele de drept procesual referitoare la prescriptie, chiar daca aceasta s-a implinit dupa intrarea in vigoare a Codului civil[16].
Daca in privinta prescriptiilor incepute si neimplinite la data de 1 octombrie 2011, ca situatii juridice in curs de realizare, raman aplicabile dispozitiile legale sub imperiul carora acestea au inceput sa curga, a fortiori, prescriptiile incepute si implinite la data intrarii in vigoare a Codului civil, constituind facta praeterita, sunt supuse dispozitiilor sub imperiul carora au inceput sa curga si s-au implinit[17].
Aceasta solutie rezulta si din aplicarea principiului neretroactivitatii legii civile, consacrat de art. 6 alin. (1) teza a II-a din Codul civil, precum si dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
In plus, in doctrina[18] s-a aratat ca, in procesele incepute anterior intrarii in vigoare a Codului civil, aflate in curs de judecata la data de 1 octombrie 2011, solutia aplicarii legii civile vechi poate fi motivata si pe dispozitiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, deoarece procesul se afla in curs de desfasurare la data de 1 octombrie 2011.
Totusi, dispozitiile art.223 din Legea nr.71/2011 nu pot conduce la inlaturarea regulii consacrate prin art. 201 din aceeasi lege.
Astfel, aplicarea prevederilor art. 223, continute in Cap. X – „Dispozitii finale”din Legea nr.71/2011 este conditionata de lipsa unor prevederi exprese, contrare, in cuprinsul aceluiasi act normativ.
Or, dupa cum s-a aratat in precedent, Legea nr. 71/2011 contine o astfel de prevedere contrara in cadrul sectiunii dedicate nomelor tranzitorii si de punere in aplicare a Cartii a VI a Codului Civil, astfel incat, din perspectiva problemei de drept analizate, este lipsit de relevanta faptul ca procesul a inceput dupa data de 1 octombrie 2011.
Criteriul temporal, reprezentat de data inceperii procesului, a fost utilizat ca un argument aditional in sustinerea tezei la care achiesam, doar atunci cand procesul a inceput anterior intrarii in vigoare a Codului civil.
Nici prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 ce dau expresie principiului aplicarii imediate a legi civile noi cu privire la facta pendentia nu ar putea conduce la o concluzie contrara celei sustinute de orientarea jurisprudentiala majoritara, intrucat acestea, fiind incluse in Capitolul I – „Dispozitii generale” al legii de punere in aplicare a Codului Civil au caracterul unor dispozitiilor tranzitorii generale, aplicabile doar in masura in care, in cuprinsul aceluiasi act normativ nu se regasesc dispozitii tranzitorii speciale, cum este cazul prevederilor art. 201, referitoare la prescriptie.
Or, prin art. 6 alin. (4) din Codul civil si art. 201 din Legea nr. 71/2011 se instituie derogari de la principiul aplicarii imediate a legii civile noi pentru facta pendentia[19].
Asadar, consideram ca nu poate fi primit argumentul orientarii jurisprudentiale minoritare, impartasit si de o parte a literaturii de specialitate potrivit caruia art. 2513 din Codul civil, continand norme de procedura, este de imediata aplicare[20], intrucat acestui punct de vedere i se opun argumentele de interpretare gramaticala, logica si sistematica prezentate in precedent.
*
Concluzionand, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 5 art. 201 si art. 223 din Legea nr. 71/2011 si art. 6 alin. (4) din Codul civil, prevederile art. 2512 si art. 2513 din Codul civil referitoare la invocarea exceptiei prescriptiei extinctive nu sunt aplicabile prescriptiilor incepute anterior datei de 1 octombrie 2011, chiar daca s-au implinit ulterior acestei date.
Dispozitiile art. 2512 si art. 2513 din Codul civil sunt aplicabile numai prescriptiilor extinctive care incep sa curga dupa intrarea sa in vigoare.
Dispozitiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 raman aplicabile in privinta prescriptiilor extinctive care au inceput sa curga in perioada cat acest act normativ a fost in vigoare, chiar daca procesul a inceput dupa data de 1 octombrie 2013.
Pentru aceste motive, in temeiul dispozitiilor art. 517 din Codul de procedura civila, solicit admiterea recursului in interesului legii si pronuntarea unei decizii prin care sa se asigure interpretarea si aplicarea unitara a legii.
PROCUROR GENERAL,
-----------
[1] Potrivit dispozitiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, republicat in Buletinul Oficial, nr. 11 din 15 iulie 1960: „Instanta judecatoreasca si organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, sa cerceteze, daca dreptul la actiune sau la executarea silita este prescris.”;
[2] Potrivit art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/20009 privind Codul civil, republicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011: „Prescriptiile, decaderile si uzucapiunile incepute si neimplinite la data intrarii in vigoare a legii noi sunt in intregime suspuse dispozitiilor legale care le-au instituit.”;
[3] Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011: „Dispozitiile Codului civil se aplica tuturor actelor si faptelor incheiate sau, dupa caz, produse ori savarsite dupa intrarea sa in vigoare, precum si situatiilor juridice nascute dupa intrarea sa in vigoare”, iar potrivit art. 201 din acelasi act normativ: „Prescriptiile incepute si neimplinite la data intrarii in vigoare a Codului civil sunt si raman supuse dispozitiilor legale care le-au instituit.”;
[4] Potrivit art. 203 din Legea nr. 71/2011: „Dispozitiile art. 2.532 pct. 6 si 7 din Codul civil privitoare la suspendarea cursului prescriptiei se aplica si in cazul prescriptiilor incepute inainte de intrarea in vigoare a Codului civil, daca imprejurarile care atrag suspendarea s-au produs dupa aceasta din urma data”, iar potrivit art. 204 din acelasi act normativ: „Dispozitiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil se aplica si in cazul cererii de chemare in judecata sau de arbitrare introduse dupa intrarea in vigoare a Codului civil.”;
[5] Potrivit art. 2512 din Codul civil –Invocarea prescriptiei de partea interesata :
„(1) Prescriptia poate fi opusa numai de cel in folosul caruia curge, personal sau prin reprezentant, si fara a fi tinut sa produca vreun titlu contrar ori sa fi fost de buna-credinta.
(2) Organul de jurisdictie competent nu poate aplica prescriptia din oficiu.
(3) Dispozitiile prezentului articol sunt aplicabile chiar daca invocarea prescriptiei ar fi in interesul statului sau al unitatilor sale administrativ-teritoriale.”;
Art. 2513 din Codul Civil – Momentul pana la care se poate invoca prescriptia: „Prescriptia poate fi opusa numai in prima instanta, prin intampinare sau, in lipsa invocarii, cel mai tarziu la primul termen de judecata la care partile sunt legal citate.”;
[6] Potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011: „Dispozitiile Codului civil sunt aplicabile si efectelor viitoare ale situatiilor juridice nascute anterior intrarii in vigoare a acestuia, derivate din starea si capacitatea persoanelor, din casatorie, filiatie, adoptie si obligatia legala de intretinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, si din raporturile de vecinatate, daca aceste situatii juridice subzista dupa intrarea in vigoare a Codului civil.”
Art. 223 din Legea nr. 71/2011 are urmatorul continut: „Daca prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele si cererile in materie civila sau comerciala in curs de solutionare la data intrarii in vigoare a Codului civil se solutioneaza de catre instantele legal investite, in conformitate cu dispozitiile legale, materiale si procedurale in vigoare la data cand acestea au fost pornite.”;
[7] G. C. Frentiu – „Comentariile Codului Civil. Prescriptia extinctiva, decaderea si calcul termenelor”, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 29-30; G. Boroi, L. Stanciulescu – „Institutii de drept civil in reglementarea noului Cod civil”, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 277;
S-a aratat ca afirmarea caracterului relativ al exceptiei prescriptiei este in acord cu solutiile legislative de drept comparat, inclusiv cu reglementarile internationale (Conventia de la New York privitoare la prescriptia in materia vanzarii internationale de bunuri imobile; Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internationale, iar prescriptia poate fi opusa numai de partea interesata care poate renunta atat inainte, cat si dupa implinirea ei la beneficiul termenului scurs ori, dupa caz, la beneficiul prescriptiei implinite ( M. Nicolae – „Codex Iuris Civilis, Tomul I, Noul Cod Civil. Editie critica”, Universul juridic, Bucuresti, 2012, p. LVII);
[8] S-a aratat si ca pe planul efectelor prescriptiei, in conceptia noului Cod civil, aceasta nu opereaza de plin drept, nici ope iudicii, ci numai ope exceptionis [art. 2506 alin.(1)], la cererea persoanei interesate (art. 2512), facuta in limine litis (art.2513) - M. Nicolae, „Codex...”, precit, p. CLIII;
[9] Potrivit art. 2514 din Codul civil – Invocarea exceptiei de catre alte persoane – „Codebitorii unei obligatii solidare sau indivizibile si fideiusorii pot invoca prescriptia, chiar daca unul dintre debitori a neglijat sa o faca ori a renuntat la ea. Tot astfel o pot face creditorii celui interesat, precum si orice alta persoana interesata”.
In doctrina, s-a precizat ca interesul justificat de tertii care invoca prescriptia trebuie sa fie unul material sau moral, atat pentru invocarea, cat si pentru admiterea exceptiei. Insa, aceasta posibilitate nu transforma exceptia prescriptiei in una absoluta, deoarece atata timp cat ea nu mai poate fi invocata de instanta, din oficiu, nu se mai poate sustine un asemenea caracter (A Vasile - „Exceptiile procesuale in noul Cod de procedura civila”, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013. p. 437);
[10] C. Hageanu – „Invocarea din oficiu si in orice faza a procesului a incidentei prescriptiei extinctive incepute inainte de interesarea in vigoare a Noului Cod Civil” in Dreptul nr. 11/2012, p. 110;
[11] A. Vasile , op. cit., p. 437. Autoarea citata precizeaza ca organul de jurisdictie nici nu ar putea pune in discutia partilor, exceptia prescriptiei extinctive, deoarece in ipoteza in care ii atrage paratului atentia asupra existentei posibilitatii de a se apara prin invocarea prescriptiei, ar fi golit de continut caracterul relativ al exceptiei, de vreme ce orice parat va avea interesul sa se opuna actiunii prin invocarea exceptiei. De altfel, folosirea verbului „invoca” in alin. (3) al art. 2512 indreptateste ideea ca alin. (2) intelege prin verbul a „aplica” tot operatiunea de invocare, ipotezele reglementate prin cele doua alineate sunt, ca ratiune si solutii, identice. In acelasi sens, s-a aratat si ca „rolul activ al judecatorului nu trebuie, in niciun caz sa rupa garantia de echidistanta pe care instanta trebuie sa o mentina fata de parti, in acord cu obligatia de impartialitate, ca garant al aplicarii tuturor principiilor procesuale pe care codul le prescrie” – V. Danaila, „Noul Cod de procedura civila. Comentariu pe articole”, Vol. I, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013, p. 551. In schimb, o alta parte a doctrinei a considerat ca, desi exceptia relativa nu va putea fi pusa in discutie de instanta, totusi, in baza rolului sau activ, aceasta poate sa atraga atentia partii in drept sa o invoce – daca nu este asistata de avocat sau de mandatar licentiat in drept – asupra dreptului de a invoca exceptia - M. Tabarca, Gh. Buta – „Codul de procedura civila, comentat si adnotat cu legislatie, jurisprudenta si doctrina”, editia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2008, p. 494 si urm, apud V. Danaila, precit., I. Deleanu – „Tratat de procedura civila; Noul Cod de procedura civila”, Vol. I, Ed. rev., completata si actualizata, Bucuresti, Universul Juridic, 2013, nota 3, p. 947;
[12] Al. Bacaci – „Exceptiile de procedura in procesul civil”, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1983, p. 121-126; V. M. Ciobanu – „Tratat teoretic si practic de procedura civila”, Vol. II, Editura National, Bucuresti, 1997, p. 120; Al. Suciu - „Exceptiile procesuale in Noul Cod de procedura civila”, Universul Juridic, Bucuresti, 2012, p. 189-190;
[13] Interpretarea data art. 18 din Decretul nr. 167/1958, rep., in sensul instituirii obligatiei instantei de judecata de a aplica prescriptia, chiar daca partile se opun, a fost criticata de unii autori, afirmandu-se ca sintagma folosita de text, de cercetare a prescrierii dreptului la actiune nu inseamna obligativitatea aplicarii acesteia ori a constatarii, din oficiu, a implinirii prescriptiei, stingerea dreptului material la actiune putand fi opusa doar de beneficiarul prescriptiei implinite (castigate) – M. Nicolae, „Prescriptia extinctiva”, Editura Rosetti, Bucuresti, 2004, pp. 592-593;
[14] O atare tehnica de reglementare a fost impusa de necesitatea realizarii unei corelari intre dreptul material si cel procesual pana la adoptarea noului Cod de procedura civila ( in acest sens, A. Vasile, op. cit., p. 438; C. Hageanu, op.cit., nota 16, p. 111);
[15] M. Nicolae – „Codex... ”, precit, p. CVII;
[16] In acest sens, G. Boroi, L. Stanciulescu, op.cit., p.7; C. Hageanu, op.cit.,p.111; G. C. Frentiu op.cit., p. 35;
[17] C. Hageanu, op. cit., p. 112;
[18] G. Boroi, L. Stanciulescu, precit.;
[19] G. Boroi, L.Stanciulescu, precit.;
[20] In acest sens, H. Ţat in „Noul cod civil. Comentarii, doctrina si jurisprudenta”, Vol. III, comentariu nr. 3 cu privire la art. 2513, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 942;
