Apel declarat tardiv. Cerere de repunere in termenul de declarare a caii de atac. Invocarea nevalabilitatii actului de procedura.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Termene procedurale. Repunerea in termen
Index alfabetic : repunere in termen
- act de procedura
Cod procedura civila, art. 92, art. 100, art. 103
Institutia repunerii in termen permite inlaturarea sanctiunii decaderii din dreptul de a mai efectua un act de procedura pentru care partea a depasit termenul imperativ prevazut de lege pentru efectuarea sa valabila. Premisa analizarii unei cereri de repunere in termen este aceea a valabilitatii actului de procedura de care legea leaga inceputul termenului pentru a carui nerespectare intervine sanctiunea decaderii.
Nevalabilitatea actului de procedura al comunicarii este incompatibila cu dispozitiile art. 103 alin. (2) C.proc.civ., pentru ca, daca actul de procedura al comunicarii hotararii judecatorești este lovit de nulitate, rezulta ca acesta nu are aptitudinea de a declansa in mod valabil curgerea termenului de declarare a apelului, consecinta fiind ca partea ar fi fost in termen legal de formulare a apelului, in absenta unei comunicari valabile a hotararii primei instante.
Daca din dovada de indeplinire a procedurii de comunicare a hotararii, reiese ca inmanarea a avut loc catre o ruda a partii, modalitate de comunicare a actului de procedura care este prevazuta in terminis de dispozitiile art. 92 alin. (3) C.proc.civ., consecinta este aceea a comunicarii valabile a actului de procedura catre partea insasi. In aceste conditii, sustinerea ca cel caruia i s-a inmanat hotararea, nu se afla in tara la data indeplinirii actului de procedura, nu poate fi luata in considerare, intrucat prin aceasta se tinde a se rasturna respectiva mentiune prin proba contrara, avand in vedre ca mentiunea in discutie nu poate fi inlaturata decat prin procedura inscrierii in fals, intrucat prezenta primitorului la adresa de comunicare a actului de procedura, reprezinta o constatare personala a agentului procedural.
ICCJ, Sectia I civila, decizia nr. 137 din 13 ianuarie 2012
Reclamanta S.N.L. Oltenia SA Tg. Jiu a chemat in judecata pe parata B.M., solicitand sa se dispuna exproprierea terenului proprietatea paratei, teren in suprafata de 2.142 mp, arabil, situat in extravilanul comunei Alunu.
Reclamanta a invederat ca are calitatea de expropriator in numele Statului Roman in vederea realizarii lucrarii de interes national declarata prin H.G. nr. 1578/2005, parata fiind notificata in legatura cu exproprierea terenului, potrivit Legii nr. 33/1994. In urma declansarii acestei proceduri partile nu au ajuns la o intelegere privind modalitatea transferului dreptului de proprietate si despagubirea pentru masura exproprierii.
Prin sentinta civila nr. 976 din 26.11.2009, Tribunalul Valcea, Sectia Civila a admis actiunea, a dispus exproprierea pentru cauza de utilitate publica a terenului proprietatea paratei, teren in suprafata 2.142 mp identificat potrivit raportului de expertiza si s-a dispus obligarea reclamantei expropriatoare la plata sumei de 9.393 lei cu titlu de despagubiri catre parata.
Instanta de fond a constatat ca prin H.G. nr.1578/ s-a declarat de utilitate publica lucrarea de interes national “Mentinerea si dezvoltarea capacitatii de productie in campul minier Amaradia – Taraia, etapa a II-a Carierele Berbesti si Oltet, judetul Valcea” dupa ce a fost efectuata cercetarea prealabila impusa de art. 8 din Legea nr.33/1994, constatandu-se astfel indeplinite cerintele din art. 7 ale aceluiasi act normativ.
Intrucat partile nu au cazut de acord cu privire la valoarea despagubirilor pentru masura exproprierii, instanta a apreciat ca valoarea acesteia stabilita prin expertiza efectuata in cauza de o comisie de experti desemnata in conditiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, constituie o dreapta despagubire; totodata, s-au avut in vedere si limitele obiective prevazute de art. 27 din acelasi act normativ.
Impotriva sentintei tribunalului, parata a promovat apel, cererea de apel fiind precedata de formularea unei cereri de repunere in termenul de declarare a caii de atac, intemeiata pe dispozitiile art. 103 C.proc.civ.
In motivarea acestei cereri, apelanta a precizat ca nu i-a fost comunicata sentinta instantei de fond, ci a aflat despre aceasta in mod cu totul intamplator in cursul lunii decembrie 2010 la Biroul Executorului Judecatoresc V.I.; a invederat ca i-a fost incalcat liberul acces la justitie fiindu-i suprimata posibilitatea de a formula calea de atac.
Prin decizia civila nr. 19A din 10.02.2011, Curtea de Apel Pitesti, Sectia Civila, pentru cauze privind conflicte de munca si asigurari sociale si pentru cauze cu minori si de familie, a respins cererea de repunere in termenul de declarare a apelului si, in consecinta, apelul paratei a fost respins ca tardiv declarat.
Instanta de apel a retinut ca potrivit dispozitiilor art. 103 alin.(1) C.proc.civ., neexercitarea oricarei cai de atac si neindeplinirea oricarui act de procedura in termenul legal, atrage decaderea, afara de cazul in care legea dispune altfel sau cand partea dovedeste ca a fost in impiedicata de o imprejurare mai presus de vointa sa.
Conform art. 103 alin. (2) C.proc.civ., in cel din urma caz actul de procedura se va efectua in termen de 15 zile de la incetarea impiedicarii si, in acelasi termen, vor fi aratate si motivele de impiedicare.
Instanta a apreciat ca pentru a se putea cere repunerea in termenul de declarare a apelului, partea care nu si-a exercitat dreptul procedural in termenul legal, trebuie sa faca dovada existentei unei imprejurari mai presus de vointa sa, deci a unei imprejurari care sa excluda culpa partii respective. Or, in speta, s-a constatat ca sentinta tribunalului a fost comunicata paratei in mod legal, potrivit procesului verbal de indeplinire a procedurii de comunicare. S-a apreciat ca actul de procedura mentionat indeplineste toate cerintele legale de validitate, astfel ca, de la data comunicarii sentintei, parata avea posibilitatea ca in termen legal sa procedeze la declararea caii de atac.
Impotriva acestei decizii, parata a declarat recurs, fara a proceda la indicarea tezei de nelegalitate dintre cele expres si limitativ prevazute de lege.
In dezvoltarea criticilor, recurenta a invederat ca necomunicarea sentintei primei instante constituie o imprejurare mai presus de vointa sa care a impiedicat-o sa declare in termen legal calea de atac și nu exista nicio imprejurare care sa presupuna culpa sa in neindeplinirea actului de procedura al comunicarii sentintei.
In opinia sa, asa zisa dovada de indeplinire a procedurii de comunicare a hotararii primei instante este cel putin falsa, datorita urmatoarelor motive: B.I., nepotul paratei si fiul mandatarului acesteia, era plecat din tara la momentul la care se presupune de acesta ca a semnat dovada de comunicare; in practicaua deciziei, s-a consemnat afirmatia reprezentantului intimate reclamante ca B.I. a semnat de primirea sentintei la data de 12.01.2010, dar sentinta s-a dat la 6.10.2010; B.I. a plecat din tara la 12.10.2010 si a revenit pe 14 sau 15.12.2010.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed :
Asa cum s-a aratat, recurenta nu a procedat la indicare tezei de nelegalitate de care se prevaleaza pentru sustinerea recursului, insa, Inalta Curte, in temeiul art. 306 alin.(30 C.proc.civ., constata ca dezvoltarea acestora face posibila incadrarea in dispozitiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., prin motivele invocate recurenta tinzand sa sustina gresita aplicare a dispozitiilor art. 103 alin.(2) C.proc.civ. relative la repunerea in termenul de declarare a caii de atac.
Institutia repunerii in termen permite inlaturarea sanctiunii decaderii din dreptul de a mai efectua un act de procedura pentru care partea a depasit termenul imperativ prevazut de lege pentru efectuarea sa valabila.
Premisa analizarii unei cereri de repunere in termen este aceea a valabilitatii actului de procedura de care legea leaga inceputul termenului pentru a carui nerespectare intervine sanctiunea decaderii.
In speta, instanta de apel a fost investita cu o cerere de repunere in termenul de declarare a caii de atac, astfel ca, in acest caz, premisa anterior mentionata presupunea valabilitatea actului de procedura al comunicarii sentintei tribunalului.
Pe de alta parte, pentru a sustine in mod intemeiat o cerere de repunere in termenul de formulare a apelului, parata era tinuta, asa cum a constatat si curtea de apel in aplicarea art. 103 alin.(2) C.proc.civ., sa procedeze la formularea cererii de repunere in termen in 15 zile de la data incetarii impiedicarii de a actiona inauntrul termenului legal, impiedicare ce se datoreaza unei imprejurari mai presus de vointa partii.
Insa, parata, prin sustinerile reluate si prin motivele de recurs, tinde sa justifice nevalabilitatea actului de procedura al comunicarii, ceea ce este incompatibil cu dispozitiile art. 103 alin.(2) C.proc.civ., pentru ca, daca actul de procedura al comunicarii sentintei tribunalului este lovit de nulitate, rezulta ca acesta nu are aptitudinea de a declansa in mod valabil curgerea termenului de declarare a apelului, consecinta fiind ca parata ar fi fost in termen legal de formulare a apelului, in absenta unei comunicari valabile a hotararii primei instante.
Inalta Curte a constatat ca in mod legal instanta de apel a stabilit ca actul de procedura al comunicarii solutiei primei instante este valabil, acesta indeplinind toate cerintele legale prevazute de art. art. 100 alin. (1) C.proc.civ., cu referire la mentiunile a caror lipsa, prin dispozitiile 100 alin.(3) C.proc.civ., se sanctioneaza cu nulitatea actului de procedura.
Dintre acestea, cea care intereseaza in cauza este prevazuta de art. 100 alin.(1) pct. 7 C.proc.civ. potrivit cu care cel insarcinat cu inmanarea actului de procedura va arata “numele si calitatea celui caruia i s-a facut inmanarea sau locul unde s-a facut afisarea”.
Or, pe dovada de indeplinire a procedurii de comunicare a sentintei, reiese ca inmanarea a avut loc catre B.I., ruda a paratei care era destinatara actului de procedura; o atare modalitate de comunicare a actului de procedura este prevazut in terminis de dispozitiile art. 92 alin.(3) C.proc.civ., consecinta fiind aceea a comunicarii valabile a actului de procedura catre partea insasi.
Pe de alta parte, dispozitiile art. 100 alin.(4) C.proc.civ. prevad in mod expres ca: “Procesul verbal face dovada pana la inscrierea in fals cu privire la faptele constatate personal de cel care le-a incheiat.”
In aceste conditii, sustinerea recurentei din cuprinsul motivelor de recurs in sensul ca B.I. nu se afla in tara la data indeplinirii actului de procedura (12.01.2010) nu poate fi luata in considerare, intrucat prin aceasta se tinde a se rasturna respectiva mentiune prin proba contrara (dovezi care, de altfel, nici nu au fost produse), avand in vedre ca mentiunea in discutie nu poate fi inlaturata decat prin procedura inscrierii in fals, intrucat prezenta lui B.I. la adresa de comunicare a actului de procedura, reprezinta o constatare personala a agentului procedural.
Fata de cele ce preced, Inalta Curte, in aplicarea dispozitiilor art. 312 alin.(1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.
