Divort si incredintare minori - regulamente comunitare europene

 

Incidenta regulamentelor comunitare europene in materie de divort, incredintare minori si sustragere internationala de minori

 

av. George ALEXANDRU

av. Elena ALEXANDRU

Scurta introducere

In urma unui lung proces de integrare, la data de 1 ianuarie 2007 Romania a devenit stat membru al Uniunii Europene (U.E.) fapt ce a condus la multiple schimbari in plan economic, social dar si legislativ, in special prin modificarea ordinii juridice interne.

Statutul de membru al U.E. face ca dreptul comunitar sa joace un rol foarte important, in special prin faptul ca de la 1 ianuarie 2007 este parte integranta a dreptului intern iar in caz de neconcordanta, contrarietate intre legislatia comunitara si cea nationala are preeminenta cea dintai.

Chiar prioritatea dreptului comunitar, alaturi de efectul sau direct si de aplicabilitatea obligatorie, imediata si directa ne determina sa privim cu mare atentie legislatia comunitara intrucat aspectele pe care le reglementeaza pot influenta hotarator atat apararea formulata in fata instantei de judecata pentru contracararea sustinerilor partii adverse, cat si modul de solutionare a litigiului de catre judecator.

In ceea ce priveste consacrarea in dreptul intern a principiului prioritatii dreptului comunitar, legiuitorul Constitutiei din 2003, anticipand integrarea Romaniei in U.E., a prevazut in disp. art. 148 caracterul deosebit de important pe care il vor avea reglementarile comunitare in ordinea juridica interna, respectiv:

„ ARTICOLUL 148
Integrarea in Uniunea Europeana

(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, in scopul transferarii unor atributii catre institutiile comunitare, precum si al exercitarii in comun cu celelalte state membre a competentelor prevazute in aceste tratate, se face prin lege adoptata in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor.

(2) Ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) si (2) se aplica, in mod corespunzator, si pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Presedintele României, Guvernul si autoritatea judecatoreasca garanteaza aducerea la indeplinire a obligatiilor rezultate din actul aderarii si din prevederile alineatului (2).

(5) Guvernul transmite celor doua Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu inainte ca acestea sa fie supuse aprobarii institutiilor Uniunii Europene. ”

*

In ceea ce priveste tema prezentarii de astazi, Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotarârilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti ( denumit in continuare Regulamentul) reprezinta principalul act normativ comunitar care reglementeaza materia divortului, a incredintarii minorilor si a sustragerii internationale de minori pe teritoriul Romaniei.

La nivel european, „divorturile internationale”, adica desfacerea unei casatorii dintre sotii a caror cetatenie apartine unor state diferite sau dintre sotii care nu mai locuiesc in acelasi stat membru au reprezentat unul dintre primele neajunsuri cu care s-a confruntat Uniunea Europeana. Conform unei statistici realizate de Comisia Europeana, in 2008 au avut loc, in statele membre ale Uniunii, aproximativ 400.000 de casatorii internationale si 175.000 de divorturi internationale.

Daca la casatorii nu s-au inregistrat probleme majore, intrucat consimtamantul era, evident, reciproc, nu la fel de normal s-au derulat lucrurile cand fostii parteneri de viata au decis sa se desparta, intrucat intre timp au aparut bunuri comune, copii si alte consecinte aferente.

Trebuia, asadar, gasita o legislatie comuna la nivel comunitar prin care sa se reglementeze, in special, divortul si incredintarea copiilor.

Astfel, in anul 2000, Consiliul a adoptat Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 din data de 29 mai 2000 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti fata de copiii celor doi soti. Prin acest Regulament s-au determinat:

- instantele din cadrul statelor membre care au competenta de a judeca o cerere de divort;

- cum sunt recunoscute divorturile pronuntate intr-un stat membru in celelalte state.

Acest Regulament cuprinde reglementari privitoare la desfacerea casatoriei precum si la raspunderea parintilor fata de copiii celor doi soti, daca acest tip de hotarari au fost luate in momentul derularii divortului. In Regulament nu sunt prevazute insa reglementari in materie de intretinere sau impartirea proprietatilor.

In vederea introducerii unor reglementari mai amanuntite si mai precise a acestor institutii, Regulamentul nr. 1347/2000 a fost abrogat si inlocuit de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, care a intrat in vigoare la 1 martie 2005.

Acesta a fost de asemenea modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2116/2004 al Consiliului din data de 2 decembrie 2004, ulterior suferind mai multe modificari nesusbstantiale.

I. Aplicabilitatea Regulamentului nr. 2201/2003 pe teritoriul Romaniei

Regulamentul nr. 2201/2003 este un act normativ comunitar, obligatoriu si direct aplicabil dupa integrarea Romaniei in Uniunea Europeana la data de 1 ianuarie 2007.

Regulamentul nu stabileste care lege nationala ar trebui sa fie aplicata de instante. In unele cazuri, instantele unui stat membru trebuie sa aplice legile unui alt stat. Aceasta depinde de legea nationala a fiecarui stat membru.

II. Institutiile juridice carora li se aplica Regulamentul

Acest aspect este reglemenat de chiar disp. art. 1 alin. 1 al Regulamentului care enunta in mod expres materiile civile care cad sub incidenta acestuia, respectiv:

1. Divortul , separarea de drept si anularea casatoriei

Avand in vedere ca in Romania nu exista institutia separatiei de drept, rezulta in mod implicit ca doar divortul si anularea casatoriei sunt reglementate de acest act normativ.

2. Atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totala sau partiala a raspunderii parintesti, incluzand aici incredintarea minorului, dreptul de vizita, tutela, curatela, reprezentarea, plasarea minorului si masurile de protectie luate asupra bunurilor minorilor, enumerare care este, in opinia noastra, exemplificativa, nu limitativa.

Astfel, sfera sa de aplicare este restransa la aceste institutii, iar pentru a se evita orice fel de neintelegeri, art. 1 alin. 3 din Regulament prezinta domeniile carora nu li se aplica dispozitiile Regulamentului:

(a) stabilirii sau contestarii filiatiei;

(b) hotarârii privind adoptia și masurilor premergatoare acesteia, precum și desfacerea și declararea nulitații adoptiei;

(c) numelui și prenumelui copilului;

(d) emanciparii;

(e) obligației de intreținere;

(f) actelor fiduciare și succesiunilor;

(g) masurilor luate ca urmare a faptelor penale savârșite de copii.

III. Competenta instantelor de judecata din Romania de a solutiona cererile de divort.

Normele referitoare la competenta jurisdictionala interna se regasesc in materie civila in art. 607 din c. pr. civ., care prevede: „Cererea de divort este de competenta judecatoriei in circumscriptia careia se afla cel din urma domiciliu comun al sotilor. Daca sotii nu au avut domiciliu comun sau daca niciunul din soti nu mai locuieste in circumscriptia judecatoriei in care se afla cel din urma domiciliu comun, judecatoria competenta este aceea in circumscriptia careia isi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu in tara, este competenta judecatoria in circumscriptia caruia isi are domiciliul reclamantul.”

Normele referitoare la competenta jurisdictionala de drept international privat sunt norme teritoriale prin care se determina competenta instantelor unei tari in raport cu instantele altei tari.

Normele referitoare la competenta jurisdictionala de drept international privat a instantelor romane (norme care reglementeaza conflictele de jurisdictii) se regasesc in materia dreptului familiei in Capitolul II din Regulamentul nr. 2201/2003. Normele referitoare la competenta jurisdictionala din acest Regulament contin dispozitii referitoare la litigiile cu element de extraneitate, in relatia cu un stat membru, si anume competenta exclusiva de fond in materia divortului, separarii de drept si anularii casatoriei.

Astfel, conform art. 3 din Regulament, sunt competente sa hotarasca in problemele privind divor ț ul instan ț ele judecatore ș ti din statul membru:

A. Pe teritoriul caruia se afla:

- reședința obișnuita a soților sau

- ultima reședința obișnuita a soților in condițiile in care unul dintre ei inca locuiește acolo sau

- reședința obișnuita a pârâtului sau

- in caz de cerere comuna, reședința obișnuita a unuia dintre soți sau

- reședința obișnuita a reclamantului in cazul in care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat inaintea introducerii cererii.

B. De ceta ț enie a celor doi so ț i.

Astfel, in baza art. 3 alin. 1 lit. a, oricare dintre soti poate introduce o cerere de divort daca pe teritoriul Romaniei se afla fie resedinta obisnuita actuala a sotilor; fie ultima resedinta obisnuita a sotilor, in masura in care unul dintre ei mai locuieste acolo; fie resedinta obisnuita a paratului; fie resedinta obisnuita a unuia dintre soti in caz de cerere comuna; fie, in ultimul rand, resedinta obisnuita a reclamantului in cazul in care acesta a locuit acolo cel putin un an inaintea introducerii cererii.

Mai mult, in cazul in care sotii care doresc sa divorteze nu se regasesc in niciuna dintre situatiile enumerate anterior (prevazute de disp. art. 3 alin. 1 lit. a), dar au ambii cetatenia romana, pot atrage competenta instantelor de judecata din Romania in baza dispozitiilor art. 3 alin. 1 lit. b din Regulament.

Un alt aspect important il reprezinta caracterul exclusiv al competentelor prevazute de art. 3 din Regulament in sensul ca un sot care are resedinta sau este resortisant al unui stat membru nu poate fi chemat in fata instantelor de judecata dintr-un alt stat membru decat in temeiul art. 3, 4 sau 5.

De asemenea, prin Regulament se stabilesc:

· competenta exclusiva de fond in materia raspunderii parintesti;

· prorogarea de competenta in materia raspunderii parintesti;

· competenta bazata pe prezenta copilului;

· competenta reziduala in materia divortului si raspunderii parintesti;

· masuri provizorii si asiguratorii etc.

In cadrul dispozitiilor Regulamentului se regasesc si exceptiile de litispendenta si conexitate, atat pentru divort, cat si pentru raspunderea parinteasca.

Astfel art. 19 prevede: „In cazul in care se introduc cereri de divort, de separare de corp sau de anulare a casatoriei intre aceleasi parti in fata unor instante judecatoresti
din state membre diferite, instanta sesizata in al doilea rand suspenda din oficiu procedura pana cand se stabileste competenta primei instante sesizate. In cazul in care actiuni referitoare la raspunderea parinteasca privind un copil, avand acelasi obiect si aceeasi cauza, se introduc in fata instantelor judecatoresti din state membre diferite, instanta sesizata
in al doilea rand suspenda din oficiu procedura pana cand se stabileste competenta primei instante sesizate. In cazul in care se stabileste competenta primei instante sesizate, instanta sesizata in al doilea rand isi declina competenta in favoarea acesteia. In acest caz, partea care a introdus actiunea la instanta sesizata in al doilea rand poate intenta respectiva actiune la prima instanta sesizata.”

IV. Dispozitiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat in materia divortului

In ceea ce priveste dreptul roman, legea cadru care reglementeaza raporturile de drept international privat este Legea nr. 105/1992.

Potrivit acestui act normativ, divortul este carmuit de legea nationala comuna iar in caz de cetatenii diferite de legea domiciliului comun.

In ipoteza in care nu exista cetatenie comuna sau domiciliu comun, relatiile personale sau patrimoniale dintre soti sint supuse legii statului pe teritoriul caruia au ori au avut resedinta comuna sau cu care intretin in comun cele mai strinse legaturi.

In ceea ce priveste competenta jurisdictionala, art. 149 prevede: „Instantele judecatoresti române sint competente daca:

1. piritul sau unul dintre piriti are domiciliul, resedinta sau fondul de comert in România; daca piritul din strainatate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanta domiciliului sau resedintei reclamantului din tara; ”

Potrivit art. 150 din acelasi act normativ „Instantele române sint, de asemenea, competente sa judece:

1. procese dintre persoane cu domiciliul in strainatate, referitoare la acte sau fapte de stare civila inregistrate in România, daca cel putin una dintre parti este cetatean român;

In continuare, in art. 151 Legea 105 mai dispune ca „Instantele române sint exclusiv competente sa judece procesele privind raporturi de drept international privat referitoare la:

1. acte de stare civila intocmite in România si care se refera la persoane domiciliate in România, cetateni români sau straini fara cetatenie;

5. desfacerea, anularea sau nulitatea casatoriei, precum si alte litigii dintre soti, cu exceptia celor privind imobile situate in strainatate, daca, la data cererii, ambii soti domiciliaza in România, iar unul dintre ei este cetatean român sau strain fara cetatenie;

In aplicarea prevederilor acestei legi referitoare la divorturile cu element de extraneitate, instantele romane au o practica neunitara:

- Curtea de Apel Craiova prin Decizia civila nr. 340/12.09.2006 a decis in sensul ca daca la data desfacerii casatoriei sotii aveau aceeasi cetatenie, legea divortului este, potrivit dispozitiilor art. 22 raportat la art. 20 alin. 2 din Legea nr. 105/1992, legea nationala comuna si nu legea locului incheierii casatoriei. In speta, chiar daca incheiasera casatoria in Romania, cei doi soti aveau cetatenie italiana, astfel incat instantele romane s-au declarat necompetente sa solutioneze cererea de divort, stabilind competenta instantelor italiene.

- Curtea de Apel Bucuresti prin Decizia civila nr. 1702/27.09.2006, a statuat ca potrivit dispozitiilor art. 43 alin. 3 din Legea nr. 119/1996, actele de stare civila ale cetatenilor romani, intocmite la autoritatile straine, au putere doveditoare in tara numai daca sunt transcrise in registrele de stare civila romane. Cetateanul roman este obligat ca, in termen de 6 luni de la introducerea in tara sau de la primirea din strainatate a certificatului sau a extrasului de stare civila, sa ceara transcrierea acestor acte la autoritatea administratiei publice locale in a carei raza administrativ-teritoriala isi are domiciliul. Instantele de judecata romane, pe de o parte, nu pot desface o casatorie care din punctul de vedere al
autoritatilor romane nu exista, iar pe de alta parte, nu pot desfiinta un act de stare civila
al altui stat, respectiv casatoria partilor incheiata in Germania.

- Curtea de Apel Pitesti, prin Decizia civila nr. 1739/06.09.2004, referitor la competenta de solutionare a cererilor de divort a decis ca potrivit art. 607 c. pr. civ., cererea de divort este in competenta judecatoriei in circumscriptia careia se afla cel din urma domiciliu comun al sotilor, iar daca nici unul dintre acestia mai locuieste in acel loc sau daca nu au avut domiciliu comun, competenta este instanta de la domiciliul paratului. In cazul in care sotii nu mai locuiesc in tara, competenta solutionarii cererii de divort nu mai revine instantelor romane.

In ceea ce priveste competentele de solutionare a unor cereri avand ca obiect divortul international, Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a pronuntat ca si regulator de competenta prin decizia nr. 3295 din 3 septembrie 2003.

„Regulatorul de competenta solicitat poarta asupra unui conflict pozitiv de competenta cu element de extraneitate, fiind incidente, ca atare, dispozitiile art. 150 pct. 1 din legea 105/1992. Daca partile nu au domiciliul in tara, teritorial competenta se determina conform art. 155 din legea 105/1992, fiind inaplicabile pentru absenta ipotezei de reglementare, particulara spetei, normele art. 607 Cod procedura civila. In cazul in care sotii au domiciliul in strainatate si casatoria s-a inregistrat in Romania, actiunile de divort introduse de soti, unul fiind cetetean roman, impotriva celuilalt, sunt de competenta Judecatoriei Sectorului 1, conform art. 150 pct.1 si art. 155 din legea 105/1992.”

V. Recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti

in temeiul Regulamentului

Capitolul III din Regulament instituie prevederile legate de recunoasterea hotararilor pronuntate de catre instantele statelor membre ale CE.

Conform prevederilor art. 21-23 din Regulament, un divort pronuntat intr-un stat membru va fi recunoscut in mod automat de celelalte state membre fara nicio procedura speciala. Totusi, oricare parte interesata poate cere instantelor sa nu recunoasca o hotarare de divort. Spre exemplu, aceasta poate avea loc cand o astfel de recunoastere este contrara ordinii publice sau, in unele situatii, cand hotararea contravine unei alte hotarari pronuntate intr-un stat membru, ori cand hotararea a fost pronuntata in lipsa unei parti, daca partea lipsa nu a primit notificarea actelor judiciare care au declansat procedurile la timp util, incat sa-i permita sa-si pregateasca apararea.

In urma recunoasterii hotararilor de divort, nu se cere nicio procedura speciala pentru actualizarea documentelor privind starea civila intr-un alt stat membru. Cererea ar trebui realizata pe baza unei hotarari irevocabile de divort, deci fata de care nu se mai poate exercita nici o cale de atac conform cadrului legislativ din statul membru respectiv.

Recunoasterea unei hotarari judecatoresti nu poate fi refuzata pe motiv ca dreptul statului membru in care se solicita aceasta nu permite divortul, separarea de drept sau anularea casatoriei pe baza unor motive identice.

Prezentam si in aceasta materie doua decizii de speta pronuntate de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie:

- prin Decizia nr. 1404 din 19 februarie 2004, Curtea, investita cu solutionarea unui recurs in materia recunoasterii in Romania a efectelor juridice ale unei hotarari straine (exequatur) a decis: „Pentru stabilirea pe deplin a imprejurarilor de fapt, se vor analiza in mod corespunzator aspectele privind caracterul definitiv al sentintei sau lipsa acestui caracter, modul in care a fost indeplinita procedura de citare in cauza ce a format obiectul litigiului in care s-a pronuntat aceasta sentinta, aspectele privind competenta instantei, pentru a se stabili, legal si temeinic, in ce masura poate fi atrasa incidenta prevederilor art. 167 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept international privat”.

- prin Decizia nr. 4119 din 17 octombrie 2003, Curtea a decis: „Daca parata a lipsit la termenul de dezbateri in fond si nu i s-a inmanat hotararea, aceasta nu este definitiva potrivit legii statului unde a fost pronuntata, asa incat prima conditie prevazuta de art. 167 din Legea nr. 105/1992 nu este indeplinita. Cu privire la regularitatea citarii si comunicarii hotararii, se aplica regula „locus regit formam actus”, conform careia emiterea citatiei este supusa legii statului de unde provine, iar primirea ei trebuie efectuata in conditiile legii domiciliului partii in cauza.

Nerespectarea acestor dispozitii legale atrage respingerea cererii de recunoastere in Romania cu efecte juridice depline a hotararii de divort pronuntate in strainatate”.

Regulamentul cuprinde de asemenea prevederi referitoare la executarea silita a hotararilor judecatoresti pronuntate in statele membre.

Astfel, art. 28 alin. 1 din Regulament prevede ca „Hotararile judecatoresti pronuntate intr-un stat membru cu privire la exercitarea raspunderii parintesti fata de un copil, care sunt executorii in acel stat si care au fost notificate sau comunicate, se executa intr-un alt stat membru dupa ce s-a incuviintat executarea la cererea oricarei parti interesate”.

Se stabileste astfel ca formalitatile de executare silita sunt de competenta instantelor statului in care hotararea judecatoreasca urmeaza a fi pusa in executare, iar legislatia aplicabila executarii silite propriu zise este cea a acelui stat.

VI. Aspecte ale sustragerii internationale de minori in lumina Regulamentului si a Conventiei de la Haga

Regulamentul nr. 2201/2003 stabileste reguli care urmaresc sa rezolve in mod eficient problema rapirii copiilor in cadrul U.E.

Pentru a crea un efect de descurajare, acest Regulament confera putere de decizie definitiva instantelor din statul membru unde locuia copilul inainte de rapire. In acest mod, parintii nu vor mai fi tentati sa recurga la rapire pentru a-si prezenta cazul in fata unui judecator de aceeasi nationalitate, cu speranta de a modifica o hotarâre pronuntata intr-un alt stat membru. Instantele statului membru in care a fost dus copilul rapit pot decide sa nu trimita copilul inapoi imediat, daca este necesar, fie deoarece sunt sanse mari de a pune copilul in pericol la intoarcere, fie deoarece copilul a implinit a anumita vârsta si a ajuns la un anumit grad de maturitate si nu doreste sa se intoarca.

Cu toate acestea, instantele statului membru in care locuia copilul inainte de a fi rapit au competenta de a lua hotarârea definitiva privind locul in care copilul trebuie sa ramâna. Copilul trebuie audiat in timpul procedurii, acolo unde este adecvat, in functie de vârsta si de gradul de maturitate ale acestuia. Autoritatile centrale vor avea obligatia sa se asigure de gasirea si inapoierea copilului. Acestea trebuie, de asemenea, sa sprijine parintii care sunt victime ale rapirii, sa promoveze medierea si sa sprijine comunicarea dintre instante.

Conventia de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, la care Romania a aderat prin Legea nr. 100/1992, are drept obiectiv de a asigura inapoierea imediata a copiilor deplasati sau retinuti ilicit in orice stat contractant, si de a face sa se respecte efectiv in celelalte state contractante drepturile privind incredintarea si vizitarea, care exista intr-un stat contractant.

In intelesul Conventiei, sustragerea sau rapirea internationala a unui copil de maxim 16 ani reprezinta deplasarea sau neinapoierea unui copil in urmatoarele doua cazuri:

a) cind are loc prin violarea unui drept privind incredintarea, atribuit unei persoane, unei institutii sau oricarui alt organism actionând fie separat, fie impreuna, prin legea statului in care copilul isi avea resedinta obisnuita, imediat inaintea deplasarii sau neinapoierii sale;

b) daca la vremea deplasarii sau neinapoierii acest drept era exercitat in mod efectiv, actionandu-se separat sau impreuna ori ar fi fost astfel exercitate, daca asemenea imprejurari nu ar fi survenit.

Pentru a se evita posibilele interpretari diferite ale dreptului privind incredintarea si ale dreptului de vizitare, art. 5 din Conventie defineste ambii termeni astfel:

„In intelesul prezentei conventii

a) dreptul privind incredintarea include dreptul cu privire la ingrijirile cuvenite persoanei copilului si, indeosebi, acela de a hotari asupra locului resedintei sale;

b) dreptul de vizitare include dreptul de a duce copilul pentru o perioada limitata de timp in alt loc decit cel al resedintei sale obisnuite.”

Un element particular al sustragerii internationale de copii il reprezinta faptul ca persoana, institutia sau organismul care pretinde ca un copil a fost deplasat sau retinut prin violarea dreptului privind incredintarea poate sa sesizeze fie autoritatea centrala a resedintei obisnuite a copilului, fie pe aceea a oricarui stat contractant, pentru ca acestea sa acorde asistenta lor in vederea asigurarii inapoierii copilului.

Astfel, in aceasta materie, cererea nu se adreseaza unei instante de judecata ci autoritatii centrale abilitate de fiecare stat care a aderat la Conventie sa satisfaca obligatiile ce-i sunt impuse prin conventie. In Romania, Ministerul Justitiei are acest rol.

Un alt aspect important si interesant al Conventiei il reprezinta posibilitatea suspendarii litigiilor privind incredintarea in statul unde copilul a fost deplasat sau a fost retinut in mod ilicit.

Aceasta solutie este consacrata de disp. art. 16 care statueaza:

„Dupa ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicita a unui copil sau despre neinapoierea sa in intelesul art. 3, autoritatile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau retinut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind incredintarea pina cind nu se va stabili ca nu se afla intrunite conditiile prezentei conventii pentru inapoierea copilului sau pina cind o perioada rezonabila nu se va fi scurs fara ca o cerere pentru aplicarea conventiei sa se fi facut.”

Cu toate acestea, o hotarire asupra inapoierii copilului, pronuntata in cadrul Conventiei, nu afecteaza fondul dreptului privind incredintarea. Pe cale de consecinta, indiferent de solutia dispusa intr-un dosar avand ca obiect sustragerea internationala a unui minor, instanta de judecata investita sa solutioneze fondul privind incredintarea nu este tinuta de solutia dispusa in dosarul sustragerii.

Cu alte cuvinte, hotararea definitiva si irevocabila pronuntata in cadrul Conventiei nu are autoritate de lucru judecat.

VII. Jurisprudenta cu privire la aplicarea Regulamentului 2201/2003 in materia divortului si sustragerii internationale

 

1. Instanta competenta sa solutioneze o cerere de divort privind doi cetateni romani care nu au domiciliul in Romania

Art. 3 alin. 2 din Regulament este incident deoarece acesta prevede ca in materie de divort sunt competente instantele judecatoresti din statul membru de cetetanie al ambilor soti, neavand relevanta faptul ca acestia , cetateni romani nu au domiciliul comun in Romania, disp. art 3 alin. 1 referitoare la competenta instantei straine in care isi au cei doi ultima resedinta comuna aplicandu-se doar in situatia in care cei doi au cetatenii diferite.

Lipsa unui domiciliu comun al sotilor in Romania are relevanta doar asupra stabilirii instantei competente din Romania, respectiv Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti.

2. Autoritatea de lucru judecat

Potrivit art. 3 din Regulament, se recunoaste competenta solutionarii actiunilor de divort atat instantelor judecatoresti din statul membru de resedinta cat si instantelor judecatoresti din statul membru de cetatenie. Prin art. 19 din acelasi act normativ s-a reglementat situatia in care se introduc cereri de divort intre aceleasi parti in fata unor instante judecatoresti din state membre diferite.

Astfel, pentru a se evita pronuntarea unor hotarari contradictorii, in temeiul art. 21 din Regulament „hotararile judecatoresti pronuntate intr-un stat membru se recunosc in celelalte state membre fara a fi necesar sa se recurga la vreo procedura”.

Pe cale de consecinta, daca exista tripla identitate de nume, obiect si cauza intre cele doua actiuni, cea promovata pe rolul instantelor dintr-un alt stat membru si cea promovata pe rolul instantelor romane, in masura in care actiunea de divort a fost solutionata in mod definitiv si irevocabil de instanta din primul stat membru sesizat, hotararea pronuntata are putere de lucru judecat in Romania in mod direct fara a fi nevoie de parcurgerea vreunei proceduri speciale.

3. Instanta competenta sa solutioneze o cerere de divort dintre un cetatean roman si un cetatean al unui alt stat membru al U.E.

Art. 3 alin. 1 si 2 din Regulament este incident deoarece cererea de divort formulata de unul dintre soti se solutioneaza de instantele judecatoresti din statul membru pe teritoriul caruia se afla resedinta obisnuita a sotilor, sau ultima resedinta obisnuita a sotilor in conditiilor in care unul dintre ei inca locuieste acolo sau resedinta obisnuita a paratului.

Intrucat toate criteriile prevazute de art. 3 alin. 1 si 2 din Regulament stabilesc competenta de solutionare a cererii formulate de reclamanta, resortisant al unui alt stat membru decat Romania, in favoarea instantelor competente din acest stat membru, avand in vedere ca paratul locuieste in acest stat membru, ultima resedinta a sotilor a fost in Suedia, iar sotii nu au cetatenie comuna, cererea de divort inaintata instantei romanesti se respinge ca nefiind de competenta instantelor romane.

4. Suspendarea judecarii unei cauze de divort in situatia in care o instanta dintr-un stat membru este anterior sesizata cu o cerere „dependenta”

Potrivit disp. art. 19 alin. 1 din Regulament, daca se introduc cereri de divort, de separare de drept sau de anulare a casatoriei intre aceleasi parti in fata unor instante judecatoresti din diferite state membre, instanta sesizata ulterior suspenda din oficiu procedura pana se stabileste competenta primei instatnte sesizate.

Conform alin. 2 al art. 19 din Regulament, in cazul in care se stabileste competenta primei instante sesizate, instanta sesizata ulterior isi declina competenta in favoarea acesteia.

Astfel, chiar daca obiectul dosarului inregistrat pe rolul instantelor din Romania este „divort”, iar cel inregistrat pe rolul instantei din alt stat membru este „separare soti”, recomandarile Ghidului Practic pentru aplicarea Regulamentului Bruxelles II elaborat de departamentele Comisiei Europene prevad ca art. 19 alin. 1 din Regulament acopera si situatia in care actiunile nu privesc acelasi obiect si nu au aceeasi cauza, dar sunt „actiuni dependente” care sunt intentate in fata unor instante din state membre diferite.

5. Inapoierea copilului rapit. Caracterul ilicit al neinapoierii unui copil. Criterii de apreciere

Pentru stabilirea caracterului ilicit al neinapoierii minorilor, art. 3 din Conventia de la Haga din anul 1980 pune indirect in relief raporturile pe care Conventia intelege sa le protejeze, acestea fiind bazate pe un dublu element: pe de o parte, existenta unui drept de incredintare atribuit de statul resedintei obisnuite a copilului, iar pe de alta parte, exercitarea efectiva a acestei incredintari inainte de deplasare.

In optica adoptata de Conventie, deplasarea sau retinerea unui copil de catre unul din titularii incredintarii comune, fara consimtamantul celuilalt titular este de asemenea ilicita. Acest caracter ilicit provine nu neaparat dintr-o actiune contrara legii, ci din faptul ca o asemena actiune a ignorat drepturile celuilalt parinte, de asemenea protejat de lege, si a intrerupt exercitarea lor normala.

Astfel, adevarata natura a Conventiei apare mai clar in aceste situatii. Ea nu urmareste sa stabileasca cui va apartine in viitor incredintarea copilului, nici daca s-ar dovedi necesara modificarea unei hotarari de incredintare comuna, ea incearca sa evite ca o hotarare ulterioara in aceasta privinta sa poata fi influentata de o schimbare a circumstantelor introduse unilateral de una dintre parti.

Din punct de vedere juridic, ceea ce Conventia isi propune sa apere sunt relatiile care se afla deja protejate, cel putin prin aparenta unui titlu valabil asupra dreptului de incredintare in statul resedintei obisnuite a copilului, adica prin dreptul statului unde aceste relatii se deruleaza inaintea deplasarii.

6. Definirea termenilor de „deplasare si retinere ilicita”

Regulamentul defineste termenii de „deplasare sau retinere ilicita” in art. 2 pct. 11 stabilind ca incredintarea va fi exercitata impreuna cand, urmare a unei hotarari judecatoresti sau a operarii legii, unul dintre titularii raspunderii parintesti nu va putea decide locul de resedinta al copilului fara consimtamantul celuilalt titular al raspunderii parintesti.

Dreptul privind incredintarea la care face referire art. 3 din Conventia de la Haga rezulta din atribuirea conferita de legea statului in care copilul isi are resedinta obisnuita.

Conform art. 3 din Conventie, deplasarea sau neinapoierea unui copil se considera ilicita:

a) cind are loc prin violarea unui drept privind incredintarea, atribuit unei persoane, unei institutii sau oricarui alt organism actionând fie separat, fie impreuna, prin legea statului in care copilul isi avea resedinta obisnuita, imediat inaintea deplasarii sau neinapoierii sale; si

b) daca la vremea deplasarii sau neinapoierii acest drept era exercitat in mod efectiv, actionindu-se separat sau impreuna ori ar fi fost astfel exercitate, daca asemenea imprejurari nu ar fi survenit.

Dreptul privind incredintarea, vizat la lit. a), poate rezulta, intre altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotarire judecatoreasca sau administrativa sau dintr-un acord in vigoare potrivit dreptului acelui stat.

*

Cuvant final

Marele neajuns al acestui regulament este legat insa de ceea ce nu se stabileste prin acest act si anume care lege nationala ar trebui sa fie aplicata de catre instantele investite cu solutionarea cererilor in materiile reglementate.

Aceasta depinde in final de legea nationala a fiecarui stat membru.

Cea mai mare parte a statelor membre determina legea aplicabila conform unor criterii prin care procedura e reglementata de ordinea juridica cea mai apropiata partilor. Alte state membre aplica sistematic legislatia lor nationala („lex fori”) in materie matrimoniala. De aceea, intr-un divort in care cei doi soti provin din state diferite, partile se confrunta cu dificultati in a anticipa legislatia in care se va desfasura procesul, fapt cu consecinte importante asupra solutiei pronuntate de instanta de judecata.

Plecand de la aceste neajunsuri, Comisia pentru Libertati Civile, Justitie si Afaceri Interne a Parlamentului European a prezentat la 17 iulie 2006 o propunere de Regulament al Consiliului de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 in ceea ce priveste competenta judiciara si introducerea regulilor privind legea aplicabila in materie matrimoniala. In conformitate cu aceste viitoare modificari, sotii vor putea alege de comun acord legislatia statului dupa care
vor sa divorteze. Optiunile vor fi insa si ele conditionate. Astfel, cei doi soti aflati in situatia de a se desparti vor putea alege: a) legea statului in care se afla ultima resedinta obisnuita a sotilor,
cu conditia ca unul dintre ei sa locuiasca inca in acest stat; b) legea statului a carei nationalitate o detine unul dintre cei doi soti; c) legea statului in care cei doi soti au avut resedinta timp de cel putin cinci ani, si d) legea statului in care este depusa cererea de divort.

Pentru aceste reglementari (si multe altele, punctuale) este nevoie de acordul ambelor parti. Insa, practica ne-a demonstrat tuturor ca un astfel de litigiu, nu este nicidecum exclus refuzul acestui acord, caz in care toate aceste reglementari devin inaplicabile, iar divortul si partajul vor fi supuse legislatiei statului in care cei doi soti isi au resedinta obisnuita comuna sau a statului in care a fost depusa cererea.

Pentru ca un divort international sa poata avea loc in conditiile viitoarelor reglementari ale Comisiei pentru Libertati Civile, Justitie si Afaceri Interne a Parlamentului European, trebuie indeplinite doua conditii de baza:

1) cel putin unul dintre soti sa fie cetatean al statului in care se desfasoara procesul, si

2) ambele parti sa-si dea acordul asupra legislatiei convenite.

Exista si un amendament romanesc la aceste reglementari, formulat de europarlamentarul Rares Niculescu. Acest amendament incearca sa preintampine riscul ca vreuna dintre parti sa nu cunoasca foarte bine prevederile legislatiei pentru care opteaza, pentru a nu fi defavorizata de alegerea facuta.

Avand in vedere acest imperativ, europarlamentarul roman a formulat urmatorul amendament: „Instanta in fata careia se desfasoara procedura pune in vedere partilor, la primul termen, prevederile legislatiei alese si cere fiecaruia dintre soti sa isi exprime, individual, acordul privind continuarea procedurii in conformitate cu aceasta legislatie”.

Acest nou regulament se afla inca in dezbatere, dar ne exprimam convingerea ca adoptarea sa cat mai grabnica va fi in masura sa conduca la eliminarea practicii neunitare de la nivelul instantelor de judecata, si de asemenea, sa determine solutionarea cu celeritate a unor astfel de cereri de divort cu element de extraneitate.

Acest articol a fost publicat de Baroul Bucuresti pe pagina de web a institutiei, www.baroul-bucuresti.ro/home