In cauza CEDO Ivanov si Petrova c. Bulgariei, hotararea din 14 iunie 2011, cererea nr. 15001/04, Sectia a IV-a a constatat neincalcarea art. 6 par. 1 din Conventie si a respins ca inadmisibile capetele de cerere privind art. 8, 12 si 13 din Conventie.
In fapt, dupa ce s-au casatorit in anul 1986, in timpul studentiei, reclamantul si sotia sa s-au separat dupa terminarea studiilor universitare de catre sotie. In anul 1990, sotia s-a reintors in orasul natal Targovishte, situat in estul Bulgariei, insotita de cei doi copii nascuti in timpul casatoriei; la acea data, reclamantul nu isi terminase inca studiile. Doi ani mai tarziu, acesta din urma s-a stabilit intr-un alt oras - Plovdiv, in sudul Bulgariei, situat la 270 km de Targovishte.
Sotii au pastrat legatura din ce in ce mai putin si diverse proceduri judiciare au fost declansate cu succes de sotie, in vederea obligarii sotului sa plateasca pensie alimentara. Intre timp, in anul 1992, sotul a intalnit o alta femeie, impreuna cu care s-a mutat in anul 2001, pentru ca in anul 2002 sa aiba cu aceasta un copil.
Dorind sa se recasatoreasca, sotul a formulat actiune in desfacerea casatoriei in contradictoriu cu prima sotie. Sotia a sustinut insa ca, intrucat ea si sotul sau erau casatoriti, iar ea nu este responsabila de separarea lor in fapt, era convinsa ca o reconciliere cu sotul ei era inca posibila, fiind si in interesul celor doi copii ai lor sa nu se pronunte divortul; instanta de fond a respins cererea de divort. Legislatia bulgara in vigoare la acea data prevedea doua cazuri in care se putea pronunta divortul, respectiv in cazul destramarii legaturii conjugale si divortul prin consimtamantul sotilor.
Or, in cazul de fata, instanta de fond a apreciat ca «destramarea vietii conjugale a celor doi soti a fost cauzata de comportamentul inacceptabil» al sotului. Respingerea actiunii de divort de catre prima instanta de fond a fost confirmata in mod definitiv de judecatorii instantei de apel, care au retinut ca neintelegerile dintre cei doi soti care ii impiedicasera pana atunci sa restabileasca viata conjugala nu erau «insurmontabile». Incercarile de divort prin consimtamantul sotilor nu au avut succes, astfel ca si in prezent subzista mariajul celor doi soti.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a fost sesizata de sotul care dorea sa se recasatoreasca si de iubita acestuia. Primul reclamant a sustinut ca respingerea de catre instantele bulgare a cererii sale de divort a incalcat prevederile art. 6 si 13 din Conventie, iar Curtea a apreciat ca plangerea trebuie examinata doar din perspectiva art. 6 par. 1 din Conventie.
In analizarea plangerii, Curtea a reamintit principiul subsidiaritatii, respectiv ca «nu se poate substitui instantelor nationale in ceea ce priveste stabilirea situatiei de fapt si interpretarea dreptului intern» (a se vedea, in acelasi sens, Lautsi c. Italiei, [M.C.], 18 martie 2011, nr. 30814/06; J.H. si alti 23 c. Frantei, 24 noiembrie 2009, nr. 49637/09).
Curtea a analizat apoi din perspectiva art. 6 din Conventie daca hotararea judecatoreasca a fost motivata, obligatia de motivare a hotararii presupunand «ca instantele sa indice motivele pe care si-au fundamentat solutia» (Taxquet c. Belgiei [M.C.], 16 noiembrie 2010, nr. 926/05; Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010, nr. 36815/03). Dupa examinarea motivelor furnizate de instantele bulgare, raportat la circumstantele particulare ale spetei, Curtea a conchis ca instantele nationale au respectat obligatia de a motiva corespunzator deciziile pronuntate cu privire la actiunea de divort formulata de reclamant. Astfel, Curtea a luat act ca, desi reclamantul a sustinut ca relatia cu sotia sa era profund si iremediabil alterata intrucat ei erau demult timp separati in fapt, el avand o noua iubita cu care convietuia si impreuna cu care avea un copil, instantele nationale au retinut ca singura neintelegere dintre soti – surmontabila - era legata de stabilirea domiciliului comun, ca responsabilitatea pentru alterarea legaturii conjugale dintre soti revenea in mod exclusiv reclamantului si, in motivarea deciziilor lor, au raspuns tuturor sustinerilor reclamantului cu argumente bazate pe probele din dosar.
Curtea a examinat apoi daca efectele hotararii judecatoresti prin care a fost respinsa actiunea de divort erau compatibile cu prevederile art. 8 din Conventie, care garanteaza dreptul la viata privata, si cu art. 12 din Conventie, care garanteaza dreptul la casatorie, confirmand insa linia jurisprudentiala bine conturata in materie de divort.
Astfel, Curtea a reamintit ca nici art. 8 si nici art. 12 din Conventie nu garanteaza dreptul la divort (Johnston si altii c. Irlandei, cererea nr. 9697/82). Insa, nerecunoasterea dreptului de a divorta nu echivaleaza cu absenta oricarei protectii conventionale.
Curtea s-a pronuntat in mai multe randuri cu privire la punerea in aplicare a procedurii de divort, putand fi identificate elemente care puteau aduce atingere efectivitatii dreptului la casatorie, astfel ca se ajunge la situatia in care, desi un drept nu este recunoscut si garantat de Conventie, el beneficiaza de o anumita protectie in mod indirect (Valérie Gas si Nathalie Dubois c. Frantei, 31 august 2010, nr. 25951/07; R.R. c. Poloniei, 26 mai 2011, nr. 27617/04).
In primul rand, cu toate ca legislatia interna prevede posibilitatea de a divorta, art. 12 din Conventie garanteaza dreptul persoanei divortate de a se recasatori, fara a suferi restrictii nerezonabile din partea statului (F. c. Elvetiei, 18 decembrie 1987, nr. 11329/85).
In al doilea rand, durata excesiva a procedurii de divort poate pune problema incalcarii art. 12 din Conventie (Aresti Charalambous c. Ciprului, 19 iulie 2007, nr. 43151/04; Wildgruber c. Germaniei, cererile nr. 42402/05 si 42423/05), insa, in speta, niciunul din aceste cazuri nu a fost considerat ca fiind aplicabil intrucat nu s-a considerat a fi vorba de vreo restrictie temporara de a se recasatori dupa pronuntarea divortului si nici de durata excesiva a procedurii de divort.
In consecinta, Curtea a subliniat ca dispozitiile Conventiei nu pot fi interpretate ca garantand existenta dreptului la divort si, cu atat mai putin, a unui rezultat favorabil in aceasta procedura.
In prezenta speta, Curtea a considerat ca respingerea actiunii de divort nu s-a intemeiat pe opozitia sotului care nu avea o vina in destramarea casatoriei, ci pe absenta constatarii unei alterari profunde si iremediabile a legaturii matrimoniale. Curtea a reamintit ca judecatorii nationali au considerat ca «separarea in fapt a cuplului nu reprezenta un obstacol insurmontabil pentru soti si, deci, ca raporturile dintre acestia nu erau iremediabil afectate».
De asemenea, Curtea a retinut ca implicatiile patrimoniale si succesorale ori restrangerile in instrainarea bunurilor comune, ca urmare a mentinerii casatoriei, nu sunt altceva decat consecintele logice ale respingerii cererii de divortsi ca sunt supuse reglementarii nationale in privinta relatiilor patrimoniale dintre soti. Mai mult decat atat, s-a retinut ca in dreptul bulgar este prevazuta posibilitatea modificarii regimului matrimonial, in anumite conditii, la cererea oricaruia dintre soti, oferindu-se o protectie echivalenta intereselor legitime ale celor doi concubini.
Totodata, a fost respinsa de Curte plangerea formulata de concubina reclamantului, care nu s-a plans de interdictia generala de a se casatori, ci de imposibilitatea incheierii unei casatorii civile cu primul reclamant, cu motivarea ca impiedicarea casatoriei dintre cei doi reclamanti nu era rezultatul unei interdictii generale, ci decurgea direct din respingerea - bine motivata - a cererii de divort introduse de primul reclamant si de aplicarea in dreptul intern a principiului monogamiei, considerat de Curte ca fiind «unul din principiile fundamentale privitoare la relatiile de familie in legislatia statelor semnatare ale Conventiei».
Speta de fata impune un scurt comentariu in ceea ce priveste dreptul nostru intern.
Conform art. 37 alin. 2 din Codul familiei, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, divortul poate avea loc: a) prin acordul sotilor, la cererea ambilor soti; b) atunci cand, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila; c) la cererea aceluia dintre soti a carui stare de sanatate face imposibila continuarea casatoriei.
Art. 38 din Codul familiei prevede ca divortul prin acordul sotilor poate fi pronuntat de catre instanta judecatoreasca indiferent de durata casatoriei si indiferent daca exista sau nu copii minori rezultati din casatorie.
Pe cale jurisprudentiala, dar cu constanta aplicare, cu referire la dispozitiile art. 617 din Codul de procedura civila, in dreptul intern s-a stabilit ca divortul nu se poate dispune in temeiul art. 37 alin. 2 lit. b din Codul familiei atunci cand deteriorarea relatiilor dintre soti s-a produs din vina exclusiva a reclamantului, care deci nu poate sa invoce in sustinerea actiunii propria sa culpa.
In aceste conditii, este de remarcat ca din hotararea Ivanov si Petrova c. Bulgariei rezulta rationamentul Curtii in sensul recunoasterii unei protectii indirecte pentru dreptul de a divorta, respectiv ca nu este exclusa constatarea incalcarii art. 12 din Conventie in situatia in care se stabileste alterarea iremediabila a legaturii conjugale, iar dreptul intern interzice totusi in mod absolut pronuntarea divortului in situatia in care sotul care nu este vinovat de destramarea casatoriei se opune (par. 61, in fine).
Prin urmare, fata de dispozitiile dreptului intern, analiza instantelor nationale ar trebui sa stabileasca daca alterarea legaturii conjugale este sau nu iremediabila, iar lipsa culpei paratului ori dorinta acestuia de a continua casatoria sa reprezinte un argument in motivarea concluziei finale, iar nu premisa care sa constituie, per se, motivul de respingere al actiunii.
HotarariCEDO.ro
