Verificarea regularitatii actului de sesizare. Obiectul verificarii

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea speciala. Judecata. Dispozitii generale

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- verificarea regularitatii actului de sesizare

C. proc. pen., art. 300

In conformitate cu dispozitiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen., instanta este datoare sa verifice, din oficiu, la prima infatisare, regularitatea actului de sesizare. Verificarea rechizitoriului, ca act de sesizare a instantei, efectuata in temeiul art. 300 alin. (1) C. proc. pen., poarta asupra actului de sesizare propriu-zis, asupra indeplinirii conditiilor prevazute de lege cu privire la continutul actului de sesizare si asupra respectarii dispozitiilor art. 264 alin. (3) C. proc. pen., iar nu asupra modului in care au fost respectate dispozitiile legale care reglementeaza efectuarea urmaririi penale.  

Prin urmare, daca rechizitoriul a fost intocmit cu respectarea conditiilor de forma si de continut prevazute in art. 262, art. 263 si art. 264 C. proc. pen., instanta nu poate dispune restituirea dosarului la procuror in vederea refacerii rechizitoriului, potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. pen., cu motivarea ca au fost incalcate dispozitiile legale care reglementeaza efectuarea urmaririi penale, intrucat examinarea modului in care au fost respectate dispozitiile legale care reglementeaza efectuarea urmaririi penale este o activitate distincta de examinarea regularitatii actului de sesizare si rezulta din existenta, distincta, a art. 300 C. proc. pen. si a art. 332 C. proc. pen. care reglementeaza restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmaririi penale. 

(Sursa: I.C.C.J., Sectia penala, decizia nr. 377 din 2 februarie 2010)

Prin sentinta penala nr. 258/F din 9 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a II-a penala si pentru cauze cu minori si de familie, a dispus - in temeiul art. 300 alin. (2) coroborat cu art. 317 C. proc. pen. - restituirea cauzei privind pe inculpatul R.D. la Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie - Directia Nationala Anticoruptie in vederea refacerii actului de sesizare a instantei (rechizitoriul).

Pentru a dispune in acest sens, prima instanta a retinut urmatoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie - Directia Nationala Anticoruptie s-a dispus punerea in miscare a actiunii penale si trimiterea in judecata, in stare de libertate, a inculpatului R.D., subcomisar de politie, pentru savarsirea infractiunii prevazute in art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 si art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificata.

Compuneri perfecte pentru clasele III-IV

Vezi AICI detalii

Teste rezolvate de matematica pentru clasele V-VIII

Vezi AICI detalii

Portal Codul Muncii

Vezi AICI detalii

Teste REZOLVATE pentru examenul de titularizare Limba si Literatura engleza

Vezi AICI detalii

Prin acelasi rechizitoriu, s-a dispus neinceperea urmaririi penale fata de denuntatorul M.G. sub aspectul savarsirii de catre acesta a infractiunii prevazute in art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 si art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, modificata.

Dupa inregistrarea dosarului pe rolul instantei, la termenul de judecata de la 29 septembrie 2009, instanta de fond a pus in discutia partilor regularitatea actului de sesizare, in conformitate cu dispozitiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen.

Inculpatul, prin aparatorul sau ales, a solicitat ca in baza art. 300 alin. (2) C. proc. pen. sa se constate ca sesizarea instantei nu a fost facuta potrivit legii, ca neregularitatea nu poate fi inlaturata de indata si nici prin acordarea unui termen in acest scop si, in consecinta, sa se dispuna restituirea dosarului Directiei Nationale Anticoruptie in vederea refacerii actului de sesizare.

Verificand regularitatea actului de sesizare in conformitate cu dispozitiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen., curtea de apel - ca instanta de fond - a constatat ca exceptia invocata este intemeiata.

Mai intai, instanta de fond a mentionat faptul ca - in opinia sa - verificarea legalitatii sesizarii, conform art. 300 C. proc. pen., nu presupune numai verificarea rechizitoriului prin prisma respectarii dispozitiilor art. 263 si art. 264 C. proc. pen., ci obliga instanta si la verificarea legalitatii actelor de urmarire penala care au precedat intocmirea rechizitoriului

Astfel, instanta de fond a retinut ca prin ordonanta din 24 iunie 2008 emisa in dosarul nr. 262/P/2007 al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie - Directia Nationala Anticoruptie - Sectia de combatere a coruptiei s-a dispus neinceperea urmaririi penale fata de R.D. pentru infractiunea de luare de mita prevazuta in art. 254 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, in baza art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Prin aceeasi ordonanta, s-a disjuns cauza cu privire la acelasi acuzat pentru tentativa la infractiunea de inselaciune prevazuta in art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) si (2) C. pen. si a fost declinata competenta de solutionare a acesteia in favoarea Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti.

Prin rezolutia din 2 iulie 2008 emisa in dosarul nr. 1086/P/2008, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti a dispus neinceperea urmaririi penale fata de R.D. pentru tentativa la infractiunea de inselaciune prevazuta in art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) si (2) C. pen, in temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Instanta de fond a constatat ca, ulterior emiterii rezolutiei sus-mentionate, la data de 11 august 2008, procurorul sef adjunct al Directiei Nationale Anticoruptie, prin ordonanta nr. 210/C1/2008, a infirmat ordonanta nr. 262/P/2007 din 24 iunie 2008 si a dispus trimiterea dosarului la Sectia de combatere a coruptiei in vederea completarii cercetarilor.

Prin rezolutia din 17 februarie 2009 data in dosarul nr. 262/P/2007, Directia Nationala Anticoruptie - Sectia de combatere a coruptiei a dispus inceperea urmaririi penale fata de R.D. sub aspectul savarsirii infractiunii de luare de mita prevazuta in art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, iar prin rechizitoriul nr. 262/P/2007 din 2 iulie 2009 al Sectiei de combatere a coruptiei din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie a fost pusa in miscare actiunea penala si s-a dispus trimiterea in judecata a inculpatului pentru aceeasi infractiune.

In opinia primei instante, din situatia de fapt expusa in cele patru acte procesuale emise de procuror in dosarul de urmarire penala - ordonanta din 24 iunie 2008 a Sectiei de combatere a coruptiei din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie data in dosarul 262/P/2007, rezolutia din 2 iulie 2008 data in dosarul nr. 1086/P/2008 al Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, ordonanta din 11 august 2008 data de catre procurorul sef adjunct al Directiei Nationale Anticoruptie si rechizitoriul cu care a fost sesizata instanta - se poare observa cu usurinta ca acestea descriu in mod identic fapta inculpatului R.D., retinand, in esenta, ca acesta a pretins suma de 10.000 euro de la martorul denuntator, invocand existenta unei lucrari la Ministerul Administratiei si Internelor - Directia Generala Anticoruptie privind fapte savarsite de M.G. in calitate de manager al unui spital clinic, lucrare ce ar fi urmat sa fie solutionata favorabil (prin nesesizarea Directiei Nationale Anticoruptie).

Instanta de fond a apreciat ca procurorul care a emis ordonanta din 24 iunie 2008 a Sectiei de combatere a coruptiei din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie in dosarul nr. 262/P/2007 a procedat in mod gresit atunci cand a pronuntat o solutie pe fond asupra faptei reclamate de denuntatorul M.G., aceea de neincepere a urmaririi penale sub aspectul savarsirii infractiunii de luare de mita prevazuta in art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificata si in acelasi timp a disjuns cauza si a declinat competenta in favoarea Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti pentru efectuarea de cercetari sub aspectul aceleiasi fapte, dar sub o alta incadrare juridica. Modalitatea in care a procedat Directia Nationala Anticoruptie, pronuntand mai multe solutii cu privire la aceeasi fapta, este in afara dispozitiilor procesual penale (niciun articol din cele prevazute de Titlul I Partea speciala Cap. I - VIII Cod procedura penala nu prevede o atare rezolvare a situatiei procedurale ivite).

A apreciat instanta de fond ca motivarea ordonantei din 24 iunie 2008 nu justifica pronuntarea unei solutii de neincepere a urmaririi penale pentru ca, in realitate, procurorul a constatat ca fapta cu care a fost sesizat nu poate fi incadrata in dispozitiile art. 254 C. pen., nefiind intrunite elementele constitutive ale infractiunii de luare de mita, dat fiind inexistenta unei lucrari inregistrata la Directia Generala Anticoruptie, astfel ca inculpatul nu avea cum sa indeplineasca, sa nu indeplineasca sau sa intarzie indeplinirea unui act privitor la indeplinirea indatoririlor actelor sale de serviciu si s-a apreciat ca fapta constituie infractiunea de tentativa la inselaciune prevazuta in art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) si (2) C. pen.

In opinia instantei de fond, solutiile pronuntate de procuror sunt corespunzatoare celor pronuntate de instanta de judecata cu ocazia solutionarii fondului cauzei. Atunci cand instanta constata ca nu sunt intrunite elementele constitutive ale unei infractiuni, insa fapta imbraca elementele constitutive ale altei infractiuni, nicidecum nu pronunta doua solutii, una de achitare si alta de condamnare ci, conform art. 334 C. proc. pen. - care are corespondent art. 238 C. proc. pen. - schimba incadrarea juridica.

In speta, apreciaza instanta de fond, intrucat la data de 24 iunie 2008 cand a fost adoptata ordonanta in discutie nu era inceputa urmarirea penala si nici nu se pusese in miscare actiunea penala impotriva inculpatului pentru savarsirea unei anumite infractiuni, procurorul, sesizat cu fapta si nu cu incadrarea juridica data de denuntator, ar fi trebuit sa se limiteze la a constata ca fapta nu intruneste elementele constitutive ale infractiunii de luare de mita, ci ale infractiunii de tentativa la inselaciune si sa dispuna declinarea competentei in favoarea Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti fata de incadrarea juridica data, fara a dispune si neinceperea urmaririi penale pentru infractiunea prevazuta in art. 254 C. pen.

Mai retine instanta de fond ca rezolutia din 2 iulie 2008 data in dosarul nr. 1086/P/2008, prin care s-a dispus neinceperea urmaririi penale fata de R.D. sub aspectul savarsirii infractiunii prevazute in art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) si (2) C. pen., nu a fost infirmata conform legii, iar ordonanta din 11 august 2008 data de catre procurorul sef adjunct al Directiei Nationale Anticoruptie, prin care s-a infirmat solutia de neincepere a urmaririi penale pentru aceeasi fapta, dar sub incadrarea prevazuta in art. 254 C. pen., nu putea sa produca efecte asupra acelei rezolutii, intrucat procurorul din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie nu era competent sa infirme un act procedural al unui procuror de la Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, cele doua structuri fiind diferite.

Prin urmare, se conchide ca in mod inacceptabil, in prezent, inculpatul este beneficiarul unei solutii de neincepere a urmaririi penale, neinfirmata potrivit legii si, in acelasi timp, este trimis in judecata pentru aceeasi fapta, in materialitatea ei, dar cu o alta incadrare juridica.

Potrivit art. 317 C. proc. pen., „judecata se margineste la fapta si la persoana aratata in actul de sesizare a instantei ... ”.

Prima instanta a apreciat ca in prezenta cauza fapta cu a carei judecata a fost investita, asa cum este ea descrisa in rechizitoriu, este aceeasi fapta, in materialitatea ei, cu privire la care s-a dispus neinceperea urmaririi penale prin rezolutia din 2 iulie 2008 data in dosarul nr. 1086/P/2008 al Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, chiar daca incadrarile juridice date sunt diferite, si - deci - a considerat ca nu este legal sesizata si, in consecinta, nu poate proceda la judecarea cauzei.

In consecinta, in baza art. 300 alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu art. 317 alin. (1) C. proc. pen., prima instanta a dispus restituirea dosarului la procuror in vederea refacerii actului de sesizare a instantei, dupa inlaturarea contradictiilor existente intre solutiile adoptate in cauza cu privire la fapta pentru care s-a dispus trimiterea in judecata.

Impotriva sentintei, Directia Nationala Anticoruptie a declarat prezentul recurs.

In motivele scrise de recurs, expuse si cu ocazia dezbaterilor, sentinta a fost criticata sub urmatoarele aspecte:

Hotararea este nelegala pentru gresita aplicare a dispozitiilor art. 300 alin. (2) C. proc. pen., cu consecinta admiterii exceptiei neregularitatii actului de sesizare, invocata de inculpat si de restituire a cauzei la parchet, in vederea refacerii actului de sesizare.

Incalcand dispozitiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 263 si art. 264 C. proc. pen., instanta a apreciat ca nu a fost legal sesizata.

Astfel, potrivit art. 300 alin. (1) C. proc. pen., „instanta este datoare sa verifice din oficiu, la prima infatisare, regularitatea actului de sesizare.”

Aceasta procedura presupune, in raport cu dispozitiile mentionate, verificarea actului procedural scris, a rechizitoriului, in care este consemnat actul de dispozitie al procurorului de trimitere in judecata.

Prin urmare, in opinia Ministerului Public, instanta de fond trebuia sa se rezume la a verifica daca sunt indeplinite conditiile impuse de art. 263 - art.  264 C. proc. pen., referitoare la limitele si continutul rechizitoriului.

Recursul Directiei Nationale Anticoruptie va fi admis pentru urmatoarele motive:

Restituirea cauzei la procuror, „de lege lata”, se poate dispune pe doua temeiuri:

- restituirea in vederea refacerii rechizitoriului (art. 300 alin. 2 C. proc. pen.);

- restituirea pentru refacerea urmaririi penale (art. 332 C. proc. pen.).

Conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., instanta este datoare sa verifice, din oficiu, la prima infatisare, regularitatea actului de sesizare. Potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. pen., „rechizitoriul constituie actul de sesizare a instantei de judecata.”

Jurisprudenta si doctrina sunt, intr-o covarsitoare majoritate, in sensul opiniei ca verificarile instantei, conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., poarta asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra indeplinirii conditiilor prevazute de lege in ceea ce priveste continutul actului de sesizare si respectarii art. 264 alin. (3) C. proc. pen.

In principiu, examinarea eventualelor nulitati din cursul urmaririi penale (incalcarea unor norme care reglementeaza faza urmaririi penale) este o activitate distincta de examinarea regularitatii actului de sesizare si rezulta din existenta, distincta, a art. 300 C. proc. pen., respectiv, a art. 332 C. proc. pen.

In masura in care se constata nulitati ale urmaririi penale, care presupun restituirea cauzei la procuror in vederea refacerii acesteia, ca o consecinta fireasca se impune, evident, si refacerea rechizitoriului. Aceasta observatie trebuie, insa, corelata cu alte principii in materia efectelor nulitatii, astfel cum sunt acceptate in doctrina (izolarea efectului nulitatii si efectul extensiv al nulitatii), sustinandu-se constant - in doctrina - ca in reglementarea Codului de procedura penala roman actual nu sunt dispozitii exprese in ceea ce priveste efectul extensiv al nulitatii, urmand ca propagarea acestui efect sa fie apreciata in fiecare caz concret de catre organele judiciare in raport cu relatia ce exista intre actul lovit de nulitate si celelalte acte procesuale intocmite.

Neobservarea unor dispozitii care reglementeaza urmarirea penala nu atrage, in toate cazurile, nulitatea absoluta si, respectiv, restituirea cauzei la procuror. Distinct, incalcarea unor dispozitii din faza urmaririi penale pot atrage - in conditiile legale - nulitatea relativa, iar nu nulitatea absoluta.

„De lege lata” aceasta conceptie a legiuitorului este reflectata de dispozitiile art. 197 alin. (1) si (2) - (3) C. proc. pen., art. 197 alin. (1) si (4) C. proc. pen., respectiv, art. 332 alin. (1) si (2) C. proc. pen.

Revenind la aspectele de drept ale prezentei cauze, respectiv la recursul Ministerului Public, Inalta Curte de Casatie si Justitie constata urmatoarele:

Potrivit actualului Cod de procedura penala, notiunea juridica de „exceptii” - in sensul propriu-zis al acesteia - se refera la aspectele privind competenta organelor judiciare, iar nu la nulitati („exceptia nulitatii”).

Modalitatea juridica prin care procurorul sau partile pot invoca necompetenta organelor judiciare este „exceptia de necompetenta”, aceasta realizandu-se prin formularea unei cereri prin care se „ridica exceptia de necompetenta” (in acest sens fiind art. 39 C. proc. pen.).

Potrivit Codului de procedura penala, „nulitatea” nu este o exceptie, ci o sanctiune procedurala care intervine in cazul incalcarii dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea procesului penal (art. 197 C. proc. pen.).

Invocarea eventualelor incalcari ale legii in activitatea de urmarire penala se face, uneori din oficiu, dar de regula prin formularea de catre procuror sau partea interesata a unei cereri (art. 197 alin. 4 C. proc. pen.).

Distinct de „exceptii”, „cereri” si „chestiuni prealabile” - astfel cum sunt reglementate de Codul de procedura penala - pentru verificarea anumitor acte ale fazei urmaririi penale au fost instituite proceduri juridice specifice (speciale) care trebuie aplicate de judecator.

Astfel, pentru verificarea actului de sesizare (rechizitoriului), legiuitorul a instituit o procedura specifica, cea reglementata in art. 300 C. proc. pen.

Potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. pen., in cazul cand se constata ca sesizarea nu este facuta potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi inlaturata de indata si nici prin acordarea unui termen in acest scop, dosarul se restituie organului care a intocmit actul de sesizare in vederea refacerii acestuia.

In doctrina si jurisprudenta se apreciaza ca nerespectarea dispozitiilor privitoare la „sesizarea instantei” are in vedere incalcarea dispozitiilor privitoare la „sesizarea primara” (sesizarea prin rechizitoriu), „sesizarea suplimentara” (extinderea actiunii penale, extinderea procesului penal) si „sesizarea de trimitere” (casarea cu trimitere, declinarea competentei, regulatorul de competenta, stramutarea).

Asa cum s-a mentionat anterior, jurisprudenta si doctrina sunt, intr-o covarsitoare majoritate, in sensul opiniei ca verificarile instantei, conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., poarta asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra indeplinirii conditiilor prevazute de lege in ceea ce priveste continutul actului de sesizare si respectarii art. 264 alin. (3) C. proc. pen.

Or, din examinarea rechizitoriului nr. 262/P/2007 din 2 iulie 2009 emis de Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie - Directia Nationala Anticoruptie, Inalta Curte de Casatie si justitie constata ca nu exista, la acest moment procesual, temeiuri pentru a concluziona ca nu au fost respectate „dispozitiile privitoare la sesizarea instantei”, aceasta fiind facuta prin rechizitoriu intocmit cu respectarea dispozitiilor art. 262, art. 263 si art. 264 C. proc. pen. (conditii de forma si de continut).

In realitate, apararea a invocat nerespectarea unor dispozitii legale cu privire la modul in care a fost efectuata urmarirea penala (dispunerea in cauza a unor solutii, infirmarea unor solutiilor anterioare, disjungeri ale cauzei, contrarietatea intre solutiile dispuse anterior si, respectiv, solutia dispusa prin rechizitoriu).

S-a sustinut, iar prima instanta a achiesat la acest punct de vedere, ca solutiile de netrimitere in judecata dispuse de procuror sunt definitive si, deci, ar avea prioritate in raport cu solutia de trimitere in judecata prin rechizitoriu.

Aceasta opinie nu este intemeiata.

Solutiile de netrimitere in judecata (dispuse, dupa caz, prin rezolutii ori ordonante ale procurorului) nu se bucura de „autoritatea de lucru judecat”, aceasta fiind recunoscuta exclusiv hotararilor judecatoresti.

In cauza trebuie observate dispozitiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, din Titlul III „Ministerul Public.”

Cu privire la infirmarea actelor de urmarire penala, Inalta Curte de Casatie si Justitie observa si prevederile art. 220 C. proc. pen., precum cele ale art. 62, art. 64 si art. 65 din Legea nr. 304/2004 referitoare principiul controlului ierarhic in cadrul Ministerului Public.

Inalta Curte de Casatie si Justitie mai retine, cu referire la intelegerea din perspectiva constitutionala a principiilor organizarii si functionarii Ministerului Public, si Decizia nr. 1058/2007 a Curtii Constitutionale, publicata in Monitorul Oficial nr. 810 din 28 noiembrie 2007.

Ministerul Public este caracterizat prin unicitate, Directia Nationala Anticoruptie facand parte integranta din Ministerul Public (Directia Nationala Anticoruptie fiind parte integranta a Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie).

Ca solutiile de netrimitere in judecata emise de procuror (prin rezolutii sau ordonante) nu au caracter irevocabil, definitiv, ca nu se bucura de autoritate de lucru judecat, rezulta si din observarea dispozitiilor privind „reluarea in caz de redeschidere a urmaririi penale” cuprinse in art. 273 alin. (1), alin. (11) si alin. (2) C. proc. pen.

Un alt argument, in acelasi sens, este cel oferit de dispozitiile art. 2781 alin. (11) C. proc. pen. care au in vedere chiar si situatia in care judecatorul s-a pronuntat prin hotarare definitiva, hotarare prin care a decis ca nu este cazul sa se inceapa ori sa se redeschida urmarirea penala.

In consecinta, Inalta Curte de Casatie si Justitie constata ca nu este intemeiata sustinerea apararii, insusita de prima instanta, potrivit careia nu se poate trece la judecarea pe fond a cauzei, deoarece ar exista, dupa caz, fie o solutie definitiva de netrimitere in judecata dispusa de procuror, fie o contrarietate intre solutii: de netrimitere in judecata si, respectiv, de trimitere in judecata.

In final, cateva mentiuni referitoare la corelatia dintre art. 300 alin. (2) si art. 317 C. proc. pen:

Potrivit art. 263 alin. (1) C. proc. pen. „rechizitoriul trebuie sa se limiteze la fapta si persoana pentru care s-a efectuat urmarirea penala si trebuie sa cuprinda ... fapta retinuta in sarcina sa, incadrarea juridica ...”.

Inalta Curte de Casatie si Justitie constata ca rechizitoriul din dosar respecta acest cuprins prevazut in art. 263 alin. (1) C. proc. pen.

Conform art. 317 C. proc. pen., „judecata se margineste la fapta si la persoana aratata in actul de sesizare a instantei ...”.

Fata de argumentele expuse si examinand rechizitoriul din perspectiva acestor doua texte legale, Inalta Curte de Casatie si Justitie constata ca neintemeiata concluzia existentei unor „neregularitati” ale actului de sesizare, in sensul ca nu se poate trece la judecarea faptei si persoanei trimisa in judecata, cu incadrarea juridica respectiva.

Nu in ultimul rand, Inalta Curte de Casatie si Justitie mai constata si ca, „de lege lata”, nu exista reglementat un control judecatoresc asupra actelor prin care procurorul reia urmarirea penala, inclusiv prin infirmarea solutiilor de netrimitere in judecata. Pentru reluarea urmaririi penale dupa suspendare sau in caz de redeschidere a urmaririi, legea impune, in ambele situatii, ca aceasta sa se dispuna prin ordonanta.

Fata de considerentele ce preced, Inalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul declarat de Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie - Directia Nationala Anticoruptie impotriva sentintei nr. 258/F din 9 octombrie 2009 a Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a II-a penala si pentru cauze cu minori si de familie, a casat sentinta penala mentionata si a trimis cauza pentru continuarea judecatii la Curtea de Apel Bucuresti.