Statele UE, obligate sa despagubeasca orice victima a unei infractiuni violente

Statele membre UE sunt obligate sa despagubeasca orice victima a unei infractiuni violente, iar aceasta nu poate fi pur si simplu simbolica!

Conform unei recente hotarari a CJUE, statele membre ale Uniunii Europene sunt obligate sa despagubeasca orice victima a unei infractiuni violente. Cuantumul acesteia nu trebuie sa acopere integral prejudiciile, insa valoarea totala acordata nu poate fi pur simbolica.

Regimul raspunderii extracontractuale a unui stat membru pentru prejudiciul cauzat prin incalcarea dreptului Uniunii are vocatia de a se aplica, pentru motivul ca acest stat membru nu a transpus in timp util Directiva 2004/801, in privinta victimelor care au resedinta in statul membru respectiv, pe teritoriul caruia a fost savarsita prin violenta infractiunea intentionata. 

In al doilea rand, Curtea a declarat ca o despagubire forfetara acordata victimelor unei violente sexuale in temeiul unui sistem national de despagubire a victimelor infractiunilor intentionate savarsite prin violenta nu poate fi calificata drept „echitabila si corespunzatoare” in sensul aceleiasi dispozitii, daca este stabilita fara a se tine seama de gravitatea consecintelor, pentru victime, a infractiunii savarsite si nu reprezinta, asadar, o contributie adecvata la repararea prejudiciului material si moral suferit. 

In speta, in luna octombrie a anului 2005, BV, o cetateana italiana cu resedinta in Italia, a fost victima unor violente sexuale savarsite pe teritoriul acestui stat membru. Cele 50 000 de euro pe care autorii acestor violente fusesera obligati sa le plateasca reclamantei cu titlu de daune interese nu i-au putut fi insa platite ca urmare a faptului ca acestia s-au sustras executarii. In luna februarie a anului 2009, BV a chemat in judecata Presidenza del Consiglio dei Ministri (Cabinetul primministrului, Italia) pentru repararea prejudiciului pe care pretindea ca l-a suferit ca urmare a netranspunerii in timp util, de Italia, a Directivei 2004/802. In cursul acestei proceduri, Presidenza del Consiglio dei Ministri a fost obligat, in prima instanta, la plata catre BV a sumei de 90 000 de euro, cuantumul fiind redus la 50 000 de euro in apel. Sesizata cu un recurs declarat de Presidenza del Consiglio dei Ministri, instanta de trimitere ridica, pe de o parte, problema posibilei aplicari a regimului raspunderii extracontractuale a unui stat membru, ca urmare a transpunerii tardive a Directivei 2004/80, in privinta unor victime ale unor infractiuni intentionate savarsite prin violenta care nu se aflau intr-o situatie transfrontaliera. Pe de alta parte, ea avea o indoiala cu privire la caracterul „echitabil si corespunzator”, in sensul Directivei 2004/80, al sumei forfetare de 4 800 de euro prevazute de reglementarea italiana pentru despagubirea victimelor unei violente sexuale.

In ceea ce priveste prima intrebare, Curtea a amintit mai intai conditiile care permit stabilirea raspunderii statelor membre pentru prejudiciile cauzate particularilor prin incalcari ale dreptului Uniunii, si anume existenta unei norme de drept al Uniunii incalcate care acorda drepturi particularilor, o incalcare suficient de grava a acestei norme si o legatura de cauzalitate intre respectiva incalcare si prejudiciul suferit de particulari. In speta, tinand seama de termenii Directivei 2004/80, de contextul sau si de obiectivele sale, Curtea a aratat in special ca, prin aceasta directiva, legiuitorul Uniunii a optat nu pentru instituirea de catre fiecare stat membru a unui sistem de despagubire specific, limitat numai la victimele infractiunilor intentionate savarsite prin violenta care se afla intr-o situatie transfrontaliera, ci pentru aplicarea, in favoarea acestor victime, a sistemelor nationale de despagubire a victimelor infractiunilor mentionate savarsite pe teritoriile respective ale statelor membre.

La finalul analizei sale, ea a considerat ca Directiva 2004/80 impune fiecarui stat membru obligatia de a se dota cu un sistem de despagubire care sa priveasca toate victimele infractiunilor intentionate savarsite prin violenta pe teritoriul sau, iar nu numai victimele care se afla intr-o situatie transfrontaliera. Din ceea ce preceda, Curtea a dedus ca Directiva 2004/80 confera dreptul de a obtine o despagubire echitabila si corespunzatoare nu numai victimelor acestor infractiuni care se afla intr-o astfel de situatie, ci si victimelor care au resedinta obisnuita pe teritoriul statului membru in care a fost savarsita infractiunea. In consecinta, sub rezerva indeplinirii celorlalte doua conditii mentionate anterior, un particular are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate de incalcarea de catre un stat membru a obligatiei sale care decurge din Directiva 2004/80, iar aceasta independent de aspectul daca acest particular se afla sau nu intr-o situatie transfrontaliera in momentul in care a fost victima infractiunii in cauza.



In ceea ce priveste a doua intrebare, Curtea a constatat ca, in lipsa, in cuprinsul Directivei 2004/80, a vreunei indicatii cu privire la cuantumul despagubirii care ar trebui sa corespunda unei despagubiri „echitabile si corespunzatoare”, directiva mentionata recunoaste statelor membre o marja de apreciere in acest scop. Totusi, desi aceasta despagubire nu trebuie sa asigure neaparat o reparare integrala a prejudiciului material si moral suferit de victimele infractiunilor intentionate savarsite prin violenta, ea nu poate insa sa aiba un caracter pur simbolic sau vadit insuficient in raport cu gravitatea consecintelor, pentru aceste victime, a infractiunii savarsite. Potrivit Curtii, despagubirea acordata unor asemenea victime in temeiul acestei directive trebuie astfel sa compenseze, intr-o masura adecvata, suferintele la care au fost expuse. In aceasta privinta, Curtea a precizat de asemenea ca o despagubire forfetara a unor astfel de victime poate fi calificata drept „echitabila si corespunzatoare”, in ma sura in care baremul despagubirilor este suficient de detaliat, astfel incat sa se evite ca despagubirea forfetara prevazuta pentru un anumit tip de violenta sa se poata dovedi, avand in vedere imprejurarile unui caz particular, vadit insuficienta.

Trimiterea preliminara permite instantelor din statele membre ca, in cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, sa adreseze Curtii intrebari cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii. Este de competenta instantei nationale sa solutioneze cauza conform deciziei Curtii. Aceasta decizie este obligatorie, in egala masura, pentru celelalte instante nationale care sunt sesizate cu o problema similara.