Noul Cod Civil aduce modificari substantiale in materia nulitatii instituind principiul retroactivitatii efectelor nulitatii si in ceea ce priveste contractele cu executare succesiva. In acest sens, art. 1254 (3) din Noul Cod Civil prevede ca, la desfiintarea contractului, partile vor fi tinute sa restituie, in natura sau prin echivalent, prestatiile primite, chiar daca acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu. Acelasi text prevede ca restituirea se va face in conformitate cu dispozitiile art. 1639 – 1647 privind modalitatile de restituire a prestatiilor.
In regimul vechiului Cod Civil, contractele cu executare succesiva constituiau exemplul clasic de exceptie de la principiul restabilirii situatiei anterioare (restitutio in integrum) si, implicit, de la principiul retroactivitatii efectelor nulitatii. Principalul argument care statea la baza instituirii acestei exceptii l-a constituit imposibilitatea obiectiva de restabilire a situatiei anterioare, ceea ce determina ca efectele nulitatii sa se produca numai pentru viitor (ex nunc). Cu titlu de exemplu, in cazul unui contract de locatiune desfiintat pentru cauza de nulitate, folosinta bunului era considerata definitiv executata si nu putea fi restituita locatorului, iar acesta din urma nu era obligat la intoarcerea chiriei primite deoarece s-ar fi produs o imbogatire fara justa cauza a locatarului.
In prezent, in baza art. 1645 din Noul Cod Civil, cel obligat la restituire, chiar daca a fost de buna-credinta, datoreaza o indemnizatie pentru folosinta bunului daca aceasta folosinta a fost obiectul principal al prestatiei sau daca bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide. Cu toate acestea, debitorul de buna-credinta nu va intoarce fructele bunului supus restituirii sau folosinta bunului in alte cazuri decat cele doua mentionate anterior, si anume in situatiile in care folosinta bunului nu a fost obiectul principal al prestatiei sau bunul nu era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide. Debitorul obligatiei de restituire care a fost de rea-credinta va restitui, insa, in toate cazurile fructele dobandite sau pe care ar fi putut sa le dobandeasca, precum si folosinta bunului. Astfel, in exemplul mentionat anterior, al contractului de locatiune declarat nul sau anulat, locatarul va datora o indemnizatie pentru folosinta bunului, chiar si in situatia in care a fost de buna-credinta (deoarece folosinta este considerata obiect principal al prestatiei), in timp ce locatorul va fi tinut sa restituie chiria primita.
Este de asteptat ca solutia promovata de Noul Cod Civil sa ridice probleme, in special in ceea ce priveste modalitatea practica in care se va face restituirea prestatiilor in acele cazuri in care aceasta nu poate avea loc in natura. Probleme de acest tip vor fi incidente, in mod special, in cazul contractelor de prestari servicii sau al celor care presupun transmiterea folosintei unui anumit bun. De exemplu, in acele situatii in care restituirea nu se poate face decat prin echivalent, instantele ar putea opta, virtualmente, intre mai multe modalitati efective de restituire a prestatiilor executate in baza contractului cu executare succesiva declarat nul sau anulat.
O prima solutie ar putea fi ca instanta sa stabileasca echivalentul monetar al prestatiilor datorate de un chirias ori de beneficiarul unor prestatii in raport de pretul agreat prin chiar contractul nul/anulat, urmand ca aceasta indemnizatie sa fie compensata cu sumele pe care cealalta parte, la randul sau, le-ar avea de restituit (chiria, in cazul locatorului, ori pretul serviciilor, in cazul prestatorului). Spre exemplu, in cazul unui contract de locatiune anulat, aceasta solutie s-ar traduce prin stabilirea echivalentului folosintei bunului la nivelul chiriei agreat de parti in contract, instanta dispunand ulterior compensarea echivalentului folosintei astfel determinat cu valoarea chiriei incasate deja de locator.
O astfel de solutie ar putea fi, insa, intampinata cu reticenta, intrucat ea presupune sa se dea efecte unui contract declarat nul sau anulat. S-ar putea sustine ca a determina valoarea folosintei bunului prin raportare la vointa partilor exprimata in contractul desfiintat contravine insusi principalului efect al nulitatii si anume, in exprimarea utilizata de legiuitorul Noului Cod Civil la art. 1254: contractul lovit de nulitate absoluta sau anulat este considerat a nu fi fost niciodata incheiat. Pentru a evita o asemenea critica, instantele ar putea adopta o alta solutie: determinarea echivalentului prestatiilor care nu se mai pot restitui in natura nu prin raportare la pretul contractual, ci prin administrarea unui probatoriu minutios, apeland la opinia unui expert. Cu titlu de exemplu, in cazul unei contract de inchiriere de locuinte desfiintat pentru motiv de nulitate, instanta ar putea solicita o expertiza in vederea determinarii valorii folosintei bunului in raport de valoarea chiriei pe piata imobiliara pentru locuinte de categorie similara. Dupa stabilirea valorii folosintei bunului inchiriat in acest mod, instanta va verifica in ce masura chiria incasata deja de locator corespunde valorii stabilite prin expertiza, dispunand, dupa caz, fie ca locatorul sa restituie diferenta incasata in plus, fie ca locatarul sa plateasca o diferenta, pana la nivelul pretului folosintei care ar fi trebuit sa fie incasat de catre locator, asa cum acesta a fost stabilit de instanta.
Desigur, problema retroactivitatii efectelor nulitatii in contractele cu executare succesiva se pune si in cazul in care declararea sau constatarea nulitatii intervine dupa ce numai una dintre parti a executat contractul, cazuri in care nu se va mai pune problema compensarii intre parti. De pilda, in situatia in care prestatorul a prestat servicii si, inainte de a primi pretul, contractul a fost declarat nul, se va pune numai problema stabilirii contravalorii acestora pentru ca, prin plata acesteia de catre beneficiarul serviciilor, partile sa fie repuse in situatia anterioara. Şi in acest caz, instanta poate opta sa ia pretul contractual drept referinta in stabilirea contravalorii prestatiilor, sau sa dispuna administrarea de probe, inclusiv expertiza, pentru determinarea acesteia fara referire la contract.
Existenta mai multor posibile solutii pentru care instantele ar putea opta in ceea ce priveste stabilirea contravalorii prestatiilor ce trebuie restituite este susceptibila de a produce insecuritate la nivelul justitiabililor deoarece, pana la stabilirea unei practici unitare in materie, efectele nulitatii unui contract cu executare succesiva si intinderea obligatiei de restituire nu vor putea fi anticipate. Mai mult decat atat, practica si doctrina sistemelor de drept care recunosc efectul retroactiv al nulitatii fara a distinge intre tipurile de contract, si pe care redactorii Noului Cod Civil le-au folosit ca sursa de inspiratie in aceasta materie, nu sunt nici ele unitare, existand multiple interpretari si teorii referitoare la temeiul de drept care sta la baza restituirii prestatiilor, precum si la modalitatile practice de efectuare a acesteia. De exemplu, s-au retinut solutii in care raportarea la contractul nul a fost considerata valida pe baza teoriei contractului putativ sau cea a imbogatirii fara justa cauza, fie prin considerarea nulitatii ca o varianta de reziliere (caz in care efectele s-ar produce ex nunc), sau chiar prin referire la conceptul general de echitate.
In fine, problema restituirii prestatiilor in cazul contractelor cu executare succesiva se va pune in special in situatiile in care contractul este desfiintat pe motiv de nulitate absoluta. In cazurile in care ar fi incidenta nulitatea relativa, art. 1263 prevede ca executarea obligatiei in mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmata reprezinta o cauza de validare a contractului prin acoperirea motivului de nulitate relativa. Astfel, in cazul in care contractul a fost executat voluntar, partea interesata sa obtina anularea va trebui sa demonstreze ca executarea contractului nu a reprezentat o confirmare tacita deoarece, in fapt, ea nu a cunoscut cauza de nulitate la momentul executarii, neputand avea loc o confirmare in sensul art. 1263 (2).
Notam, in acest context, ca art. 1252 din Noul Cod Civil instituie o prezumtie de nulitate relativa, pentru cazurile in care natura nulitatii nu este determinata sau nu reiese in mod neindoielnic din lege; se poate de aceea estima ca situatiile de nulitate relativa – deci, confirmabila – vor fi mai frecvente in practica. De asemenea, Noul Cod Civil instituie posibilitatea ca partile sa declare sau constate nulitatea in mod conventional (asa-numita „nulitate amiabila”). Fara a putea crea noi cauze de nulitate, partile pot totusi – in lipsa unei interdictii prin lege si cu respectarea dispozitiilor imperative ale legii – sa stabileasca si efectele nulitatii. Mai exact, partile pot stabili, in acest caz, si contravaloarea prestatiilor care se restituie, inclusiv prin raportare la pretul contractual.
Autori: Levana Zigmund, Ruxandra Nita
