CEDO a condamnat Romania in cauza Mihai Toma
In Monitorul Oficial nr. 839 din 13 decembrie 2012 a fost publicata Hotararea CEDO din 24 ianuarie 2012 in Cauza Mihai Toma impotriva Romaniei.
Reclamantul a sustinut, in special, ca i-au fost incalcate drepturile garantate la art. 6 si 7 din Conventie, in masura in care permisul sau de conducere i-a fost anulat la aproape 10 ani dupa evenimentele care ar fi putut determina acea masura si in temeiul unei legi care nu exista la data evenimentelor.
Circumstantele cauzei
La 2 decembrie 1995, reclamantul a fost oprit de politie pentru conducere sub influenta alcoolului. Politia l-a informat la fata locului ca i s-a suspendat dreptul de a conduce pe drumurile publice pentru 90 de zile. Permisul de conducere nu a fost ridicat fizic din posesia reclamantului.
La 13 februarie 1996, reclamantul a fost oprit de politie in timp ce conducea un autovehicul si a fost trimis in judecata pentru infractiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul dupa ce permisul a fost suspendat in temeiul art. 36 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966 privind circulatia pe drumurile publice (Decretul nr. 328/1966).
Cu privire la pretinsa incalcare a art. 7 din Conventie
Reclamantul s-a plans cu privire la anularea permisului sau de conducere. Acesta a facut referire la art. 6 din Conventie. Curtea considera ca aceasta cerere ar putea ridica o problema in temeiul art. 7 din Conventie. Aceasta reitereaza ca are competenta de a face incadrarea in drept a faptelor si astfel putea sa decida examinarea plangerii care i-a fost prezentata in temeiul mai multor dispozitii din Conventie [a se vedea Scoppola impotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10.249/03, pct. 54, CEDO 2009–…].
Cu privire la admisibilitate
Curtea reitereaza ca respectivul concept de „pedeapsa“ din art. 7 din Conventie este, ca si notiunea de „drepturi si obligatii civile“ si „acuzatie in materie penala“ din art. 6 § 1, un concept autonom din conventie. Punctul de plecare in orice evaluare a existentei unei pedepse este daca masura in cauza este impusa in urma condamnarii pentru o „infractiune“. Alti factori care ar putea fi luati in calcul ca relevanti in aceasta privinta sunt natura si scopul masurii in cauza; incadrarea sa in temeiul legislatiei nationale; procedurile implicate in elaborarea si implementarea masurii; severitatea ei (a se vedea Welch impotriva Regatului Unit, 9 februarie 1995, pct. 27–28, seria A, nr. 307-A).
Curtea a stabilit in Cauza Maszni impotriva Romaniei (nr. 59.892/00, pct. 66, 21 septembrie 2006) ca, desi anularea unui permis de conducere este calificata de legislatia nationala ca o masura administrativa, aceasta constituie mai degraba o problema de materie penala in scopul art. 6 din Conventie, in masura in care severitatea sa ii da un caracter punitiv si disuasiv care apartine sanctiunilor penale [a se vedea, de asemenea, Welch, mentionata anterior, pct. 28, si Nilsson impotriva Suediei (dec.), nr. 73.661/01,13 decembrie 2005].
Masura in discutie in prezenta cauza ar trebui, astfel, sa fie privita ca o pedeapsa penala, in temeiul art. 7.
Prin urmare, exceptia ridicata de Guvern este inadmisibila (a se vedea, de asemenea, Welch impotriva Regatului Unit, 9 februarie 1995, pct. 28, seria A, nr. 307-A).
Curtea ia act, de asemenea, ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 lit. a) din Conventie. In continuare, subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.
Cu privire la fond
Curtea face referire la principii bine stabilite, dezvoltate in jurisprudenta sa in contextul art. 7 din Conventie [a se vedea, mai ales, Kokkinakis impotriva Greciei, 25 mai 1993, pct. 52, seria A nr. 260-A; Dragotoniu si Militaru-Pidhorni impotriva Romaniei, nr. 77.193/01 si 77.196/01, pct. 33–38,24 mai 2007; Kafkaris impotriva Ciprului (MC), nr. 21.906/04, pct. 139–141, CE DO 2008–…; Sud Fondi S.r.l. si altii impotriva Italiei, nr. 75.909/01, pct. 105–110, 20 ianuarie 2009; si Scoppola impotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10.249/03, pct. 92–109, 17 septembrie 2009]. Aceasta reitereaza ca art. 7 din Conventie cere ca o infractiune sa fie clar definita in lege, ca legea sa fie predictibila si previzibila, sa interzica aplicarea retroactiva a legislatiei penale mai punitive in detrimentul acuzatului si sa garanteze aplicarea retroactiva a legislatiei mai favorabile [Scoppola (nr. 2), mentionata anterior, pct. 93 si 109].
In prezenta cauza, Curtea ia act de faptul ca in temeiul Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 195/2002, anularea permisului de conducere nu a mai fost lasata la aprecierea politiei, ci devenea automata pentru cazuri similare celui al reclamantului (a contraria, Coeme si altii, mentionata anterior, pct. 149; mutatis mutandis, Jamil impotriva Frantei, 8 iunie 1995, pct. 32, seria A nr. 317-B; si M. impotriva Germaniei, nr. 19.359/04, pct. 127–128, 17 decembrie 2009).
Rezulta ca, aplicand noua lege, autoritatile l-au privat pe reclamant de posibilitatea ca aceasta masura sa nu fie luata impotriva lui, o posibilitate care fusese deschisa la data cand a comis faptele in cauza.
Dat fiind timpul trecut intre data faptelor si impunerea acestei pedepse, precum si lipsa oricarei actiuni din partea politiei in acest timp, este rezonabil sa se presupuna ca reclamantul a fost linistit gandindu-se ca politia a decis sa nu ii anuleze permisul de conducere.
In plus, Curtea ia act de faptul ca nu exista nicio mentiune in noua lege cu privire la posibilitatea aplicarii retroactive. In consecinta, reclamantul nu ar fi putut sa prevada ca noua lege i s-ar putea aplica lui.
Rezulta ca, impunand automat aceasta pedeapsa, la 10 ani dupa ce s-au petrecut faptele, printr-o noua lege care nu avea elementul de previzibilitate, autoritatile (politia si instantele) au inrautatit situatia reclamantului si astfel au incalcat principiul aplicarii neretroactive a legislatiei penale in detrimentul acuzatului.
Prin urmare, a fost incalcat art. 7 din Conventie.
Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 § 1 din Conventie
Reclamantul s-a plans ca respectiva curte de apel a dat o interpretare eronata legilor aplicabile, incalcand dreptul sau la un proces echitabil prevazut la art. 6 § 1 din Conventie.
Ambele parti au prezentat observatii cu privire la acest capat de cerere.
Avand in vedere constatarea referitoare la art. 7 din Conventie (a se vedea supra pct. 31), Curtea considera ca acest capat de cerere este admisibil, dar ca nu este necesar sa se analizeze daca, in prezenta cauza, a fost incalcat art. 6 din Conventie (a se vedea, printre altele, Bota impotriva Romaniei, nr. 16.382/03, pct. 59, 4 noiembrie 2008).
Cu privire la pretinsa incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie
Reclamantul s-a plans, in cele din urma, ca Hotararea definitiva din 12 iulie 2005 i-a incalcat dreptul la proprietate garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1. la Conventie.
Cu toate acestea, in lumina materialului pe care il detine, si in masura in care problemele care constituie obiectul plangerilor tin de competenta sa, Curtea constata ca acestea nu prezinta nicio aparenta de incalcare a drepturilor stabilite la art. 1 din protocol.
Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) si art. 35 § 4 din Conventie.
Astfel, Curtea in unanimitate:
declara capetele de cerere intemeiate pe art. 6 § 1 si art. 7 din Conventie admisibile si celelalte capete de cerere inadmisibile;
hotaraste ca a fost incalcat art. 7 din Conventie;
hotaraste ca nu este necesar sa se examineze capatul de cerere intemeiat pe art. 6 § 1 din Conventie.
>>> CLICK AICI pentru cuprinsul integral al HOTARARII CEDO din 24 ianuarie 2012 
