Redam mai jos cuprinsul Hotararii din 8 ianuarie 2013 in Cauza Bucur si Toma impotriva Romaniei
Hotararea din 8 ianuarie 2013 a Curtii Europeane a Drepturilor Omului - CEDO - a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 350 din 13 iunie 2013
Strasbourg: Cererea nr. 40238/02
Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute la art. 44 § 2 din Conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.
In cauza Bucur si Toma impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din Josep Casadevall, presedinte, Alvina Gyulumyan, Jan Sikuta, Luis Lopez Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la 4 decembrie 2012,
pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla cererea nr. 40.238/02 indreptata impotriva Romaniei, prin care trei resortisanti ai acestui stat, domnii Constantin Bucur si Mircea Toma si doamna Sorana Toma (reclamantii), au sesizat Curtea la 11 noiembrie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantii au fost reprezentati de Monica Macovei si de Dan Mihai, avocati in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Primul reclamant a invocat in special nerespectarea libertatii sale de exprimare prin condamnarea sa penala ca urmare a divulgarii unor informatii clasificate "strict secrete" (art. 10 din Conventie), precum si incalcarea dreptului sau la un proces echitabil (art. 6 din Conventie). Ceilalti doi reclamanti au considerat ca dreptul lor la respectarea vietii private a fost incalcat prin interceptarea fara drept a convorbirilor lor telefonice si pastrarea inregistrarilor de catre Serviciul Roman de Informatii (SRI) (art. 8 din Conventie). Cei trei reclamanti s-au plans ca nu au avut la dispozitie nicio cale de atac interna efectiva care sa le permita sa depuna plangere fata de incalcarea drepturilor garantate prin articolele sus-mentionate (art. 13 din Conventie).
4. La 4 septembrie 2007, presedintele Sectiei a treia a hotarat sa comunice Guvernului cererea. In conformitate cu fostul art. 29 § 3 din Conventie, s-a hotarat, de asemenea, ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate impreuna.
5. In urma abtinerii domnului Corneliu Birsan, judecator ales sa reprezinte Romania (art. 28 din Regulamentul Curtii), presedintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos in calitate de judecator ad-hoc (art. 26 § 4 din Conventie si art. 29 § 1 din regulament).
IN FAPT
I. Circumstantele cauzei
6. Reclamantii Constantin Bucur si Mircea Toma s-au nascut in 1952, iar reclamanta Sorana Toma in 1985. Reclamanta este fiica celui de al doilea reclamant. Acestia locuiesc in Bucuresti.
A. Originea cauzei
7. In 1996, primul reclamant lucra in cadrul compartimentului de supraveghere-inregistrare a comunicatiilor telefonice intr-o unitate militara a SRI cu sediul in Bucuresti. Sarcinile sale constau in asigurarea supravegherii si inregistrarii continue a convorbirilor telefonice ale persoanelor inscrise in registrul tinut in acest scop de catre compartiment, verificarea calitatii si continuitatii inregistrarilor, precum si asigurarea respectarii conditiilor de interceptare (data de inceput si sfarsit a interceptarilor, identitatea persoanei ale carei convorbiri telefonice erau interceptate, posta interceptata etc.).
8. In cadrul activitatii sale, primul reclamant a constatat mai multe nereguli: toate rubricile din registrul compartimentului, in care se faceau inregistrari cu creionul, nu erau complete, si anume numele real al persoanei puse sub ascultare, numarul autorizatiei de interceptare emise de procuror, adresa postului telefonic pus sub ascultare sau motivul care justifica masura; de asemenea, nu exista concordanta intre persoana indicata in registru ca fiind proprietarul postului telefonic si titularul real. Pe de alta parte, un numar considerabil de jurnalisti, oameni politici si oameni de afaceri erau pusi sub ascultare, mai ales dupa afacerile rasunatoare mentionate in presa.
9. Reclamantul afirma ca a comunicat aceste nereguli colegilor sai si sefului compartimentului de supraveghere-inregistrare. Acesta din urma, la ordinul comandantului unitatii, l-a mustrat, l-a sfatuit sa renunte la cele sustinute, i-a spus ca avea unele probleme, dar si copii de crescut, si a declarat "nu noi schimbam ordinea lucrurilor".
10. Intrucat persoanele respective s-au aratat dezinteresate de problema, reclamantul l-a contactat pe deputatul T.C., membru al Comisiei comune permanente a Camerei Deputatilor si Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activitatii SRI. Acesta din urma l-a informat ca mijlocul cel mai bun pentru a dezvalui publicului neregulile constatate in exercitarea atributiilor sale era sa tina o conferinta de presa. In opinia lui T.C., comunicarea neregulilor in fata comisiei din care facea parte nu ar fi avut niciun efect, avand in vedere legaturile dintre presedintele comisiei si directorul SRI. Astfel, potrivit lui T.C., presedintele comisiei ar fi intarziat ancheta pe care aceasta ar fi trebuit sa o desfasoare in privinta directorului SRI. De asemenea, o eventuala interventie in fata Camerei Deputatilor nu ar fi avut decat o finalitate informativa, deoarece Camera nu avea posibilitatea de a lua masuri in aceasta privinta. Pentru a-si fundamenta sustinerile sale si la recomandarea lui T.C., reclamantul si-a insusit unsprezece casete audio continand convorbirile telefonice ale mai multor jurnalisti si oameni politici.
11. La 13 mai 1996, a avut loc o conferinta de presa. In prezenta catorva membri ai partidului Romania Mare si a deputatului T.C., reclamantul a facut publice casetele audio si neregulile constatate in activitatea SRI. Acesta si-a justificat actiunile prin dorinta de a vedea respectate legile romane si, in primul rand, Constitutia. El a mentionat ca informatiile facute publice nu constituiau secrete de stat, ci dovada activitatilor de politie politica desfasurate de SRI, la ordinul directorului acestuia, in decursul unui an cu alegeri parlamentare si prezidentiale. Interceptarile convorbirilor telefonice erau, in opinia sa, in beneficiul partidului aflat la putere si al diverselor partide politice pentru afacerile lor interne. In cele din urma, reclamantul a declarat ca nimeni nu poate fi obligat sa pastreze un secret de stat in scopul ascunderii incalcarilor legii si ca observase deja ca nici Presedintele Republicii, nici Consiliul Suprem de Aparare a Ţarii, nici Comisia parlamentara pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI nu reactionasera in trecut, atunci cand presa dezvaluise nereguli de o gravitate exceptionala comise de directorul SRI.
12. Conferinta de presa tinuta de reclamant a avut un ecou rasunator in media locala si internationala. Organizatiile politice si neguvernamentale au facut declaratii pe aceasta tema.
B. Ancheta Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI
13. La 15 mai 1996, Comisia parlamentara pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI a insarcinat o comisie speciala sa ancheteze alegatiile primului reclamant. Aceasta s-a prezentat la sediul SRI pentru a efectua o ancheta la fata locului. Conform concluziilor prezentate de reclamant in fata Tribunalului Militar Teritorial, comisia l-a audiat pe directorul SRI, care ar fi lasat sa se inteleaga ca interceptarile facute publice de catre reclamant ar fi fost realizate de catre acesta in nume propriu. Comisia i-a audiat, de asemenea, pe seful compartimentului insarcinat cu interceptarile, care ar fi declarat ca nu existau autorizatii de interceptare a convorbirilor telefonice ale unora dintre persoanele mentionate de reclamant.
14. Curtea nu a fost informata nici cu privire la lucrarile intreprinse de comisie, nici cu privire la rezultatul anchetei.
C. Procedura penala impotriva lui Constantin Bucur
15. La 14 mai 1996, Parchetul Militar de pe langa Curtea Suprema de Justitie s-a autosesizat in cauza.
16. La 20 mai 1996, s-a efectuat o perchezitie la domiciliul reclamantului. La aceeasi data, reclamantul a dat o declaratie procurorului responsabil de cauza.
17. La 27 mai 1996, reclamantul a fost trecut in rezerva, pierzandu-si astfel calitatea de cadru militar activ.
18. La 19 iulie 1996, procurorul insarcinat cu efectuarea anchetei s-a prezentat la sediul SRI si a examinat mai multe registre. Nici reclamantul, nici avocatul sau nu au fost informati in acest sens. Cu aceasta ocazie, procurorul a intocmit un proces-verbal.
19. La 31 iulie 1996, a inceput urmarirea penala fata de reclamant, acesta fiind invinuit de savarsirea de infractiuni prevazute de Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei. I se imputa ca, in exercitarea atributiilor, a cules si a transmis informatii cu caracter secret (art. 19 din lege) si ca a divulgat si a folosit, in afara cadrului legal, informatii, obtinute prin exercitarea atributiilor, privind viata particulara, onoarea sau reputatia persoanelor (art. 21 din lege).
20. La 5 august 1996, reclamantul a fost invinuit si de savarsirea infractiunii de furt, infractiune pedepsita prin art. 208 si 224 din Codul penal (C. pen.), pentru sustragerea unor casete audio din sediul SRI.
21. In cursul urmaririi penale, reclamantul a solicitat urmatoarele masuri: sa fie interogat directorul SRI, care ar fi declarat presei si comisiei parlamentare ca posturile telefonice indicate de reclamant nu fusesera puse sub ascultare, si sa se dispuna ca SRI sa furnizeze o copie a cererilor trimise procurorului pentru obtinerea autorizatiilor legale de interceptare si inregistrare, precum si o copie a registrului parchetului in care s-au consemnat autorizatiile respective. Prin aceste cereri de probe, reclamantul intentiona sa demonstreze ca unele autorizatii de interceptare au fost eliberate in urma conferintei de presa din 13 mai 1996. Procurorul militar insarcinat cu efectuarea cercetarii a respins cererea reclamantului fara o motivare a deciziei sale.
22. La o data neprecizata, 9 persoane fizice si juridice care fusesera puse sub ascultare (inclusiv redactia ziarului A.C.) au depus plangeri penale pentru violarea secretului corespondentei, infractiune pedepsita prin art. 195 C. pen.
23. La 23 octombrie 1996, procurorul a decis examinarea separata a plangerilor respective.
24. Prin rechizitoriul din 24 octombrie 1996, parchetul militar a decis trimiterea in judecata a reclamantului. Cauza a fost inaintata Tribunalului Militar Bucuresti. Acesta si-a declinat competenta si a trimis cauza Tribunalului Militar Teritorial (denumit in continuare Tribunalul Militar).
25. Potrivit afirmatiilor reclamantului, presedintele completului de judecata al Tribunalului Militar, C.L., a declarat la inceputul procesului: "O sa-l rad pe Bucur". Aceste cuvinte au fost preluate in cotidianul Romania Mare din 24 octombrie 1997.
26. In cursul procedurii in fata instantelor, reclamantul a fost reprezentat de mai multi avocati, care s-au angajat prin declaratii scrise sa nu divulge informatiile clasificate "strict secrete" in temeiul legislatiei interne.
27. Prima sedinta a fost stabilita pentru 23 decembrie 1996, data la care tribunalul i-a audiat pe reclamant si pe deputatul T.C.
----------------------------
IN DREPT
I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 38 din Conventie
67. Pentru a putea aprecia temeinicia capetelor de cerere formulate de reclamanti si tinand seama de natura invinuirilor formulate, la data comunicarii prezentei cauze Guvernului roman, 10 septembrie 2007, Curtea i-a solicitat acestuia o copie a intregului dosar penal desfasurat in aceasta cauza impotriva primului reclamant.
68. In observatiile privind admisibilitatea si temeinicia cererii, Guvernul s-a declarat in imposibilitatea de a prezenta Curtii intregul dosar de urmarire penala intocmit in aceasta cauza (volumele nr. 1 si 2, cu exceptia inscrisurilor care constituie articole de ziar sau transcrierea casetelor pe care primul reclamant si le-a insusit). Guvernul nu a putut furniza nici volumul nr. 9 al dosarului constituit in faza judecarii cauzei de catre instante, care cuprindea, printre altele, cererile de autorizare si autorizatiile de interceptare a convorbirilor telefonice in litigiu. Guvernul a prezentat o nota a SRI din data de 28 decembrie 2007, prin care acesta din urma precizeaza ca volumele sus-mentionate contin secrete de stat care nu pot fi divulgate, declasificarea acestora intrand in atributiile Guvernului, in temeiul Legii nr. 182/2002 privind protectia informatiilor clasificate; in nota respectiva, SRI considera totodata ca este in conformitate cu dreptul intern si international, inclusiv cu Conventia si jurisprudenta Curtii, clasificarea ca secrete de stat a volumelor sus-mentionate.
69. Intr-o nota datata 29 mai 2003, avocatii reclamantului in cadrul procedurii in fata Curtii precizeaza ca autoritatile au refuzat sa le ofere o copie a diverselor documente depuse la dosarul penal al primului reclamant, invocand caracterul strict secret al acestora (supra, pct. 52). Acestianu au putut copia, de mana, decat foarte putine documente, avand in vedere timpul scurt de care au dispus pentru a consulta dosarul la grefa Tribunalului Militar.
70. In aceste conditii, se ridica problema respectarii de catre statul parat a obligatiilor care ii revin in temeiul art. 38 § 1 lit. a) din Conventie, redactat dupa cum urmeaza la momentul faptelor:
"In cazul in care Curtea declara o cerere admisibila, ea:
a. procedeaza la examinarea cauzei conform principiului contradictorialitatii, impreuna cu reprezentantii partilor si, daca este cazul, la o ancheta, pentru a carei buna desfasurare statele interesate vor asigura toate facilitatile necesare;".
71. Curtea reaminteste in aceasta privinta ca este vital pentru buna functionare a mecanismului recursului individual instituit prin art. 34 din Conventie ca statele sa furnizeze toate facilitatile necesare pentru a permite examinarea serioasa si efectiva a cererilor [Tanrikulu impotriva Turciei (MC), nr. 23.763/94, pct. 70, CEDO 1999-IV]. Faptul ca un guvern se abtine, fara sa dea o explicatie satisfacatoare, de la furnizarea informatiilor de care dispune, poate conduce Curtea la anumite concluzii privind temeinicia alegatiilor reclamantilor. De asemenea, poate oferi o impresie negativa a masurii in care statul parat isi respecta obligatiile care ii revin in temeiul art. 38 din Conventie (Timurtas impotriva Turciei, nr. 23.531/94, pct. 66 si 70, CEDO 2000-VI).
72. Curtea observa ca Guvernul nu i-a transmis copia integrala a dosarului penal privind condamnarea penala a primului reclamant, pe care o solicitase. Curtea acorda o importanta deosebita inscrisurilor din dosar pentru stabilirea faptelor specifice prezentei cereri. Guvernul nu a negat ca se afla in posesia dosarului integral, dar a trimis Curtii doar o parte a acestuia. In cazul volumelor nr. 1, 2 si 9, Guvernul a invocat caracterul strict secret al inscrisurilor, care nu puteau fi dezvaluite publicului, nici macar unei organizatii internationale. Curtea reaminteste insa ca, prin ratificarea Conventiei, statele au acceptat, in conditiile art. 38 din Conventie, sa furnizeze toate facilitatile necesare pentru a permite examinarea serioasa si efectiva a cererilor. Aceasta obligatie implica instituirea oricarei proceduri necesare pentru o comunicare fara restrictii si pentru schimbul de documente cu Curtea. In aceste conditii, Guvernul nu se poate limita la invocarea caracterului prezumtiv secret al inscrisurilor solicitate (a se vedea Timurtas, citata anterior, pct. 67, si Nolan si K. impotriva Rusiei, nr. 2.512/04, pct. 56, 12 februarie 2009). Mai mult, Curtea observa ca reprezentatii primului reclamant au putut lua cunostinta de inscrisurile clasificate strict secrete in cursul procedurii penale interne, insa le-a fost imposibil sa faca public continutul lor din cauza angajamentelor de confidentialitate pe care au fost obligati sa le semneze (supra, pct. 26). Aceasta arata ca informatiile din inscrisurile respective nu se numara printre cele la care accesul este interzis oricarei persoane cu exceptia serviciului de informatii sau a functionarilor de rang inalt (a se vedea, in acelasi sens, Nolan si K., citata anterior, pct. 56). Pe de alta parte, din nota SRI prezentata de Guvern reiese ca acesta din urma avea el insusi dreptul de a decide, dupa caz, declasificarea inscrisurilor respective, insa nu a facut acest lucru si, in orice caz, nu si-a motivat refuzul sau nu a explicat de ce nu intentiona sa procedeze astfel. De altfel, acesta nu a avut in vedere sa solicite, in temeiul art. 33 § 2 si 3 din Regulamentul Curtii, confidentialitatea inscrisurilor respective sau sa transmita un rezumat al elementelor factuale importante. De asemenea, Guvernul nu a prezentat argumente sau elemente in sprijinul ideii ca, pentru examinarea capetelor de cerere formulate de reclamanti, cuprinsul documentelor respective nu este decisiv.
73. Referindu-se la importanta pe care o prezinta cooperarea cu un stat parat in cadrul procedurilor desfasurate in temeiul Conventiei, precum si la dificultatea stabilirii faptelor specifice prezentei cauze, Curtea considera ca in prezenta cauza statul parat nu si-a indeplinit obligatia, care decurge din art. 38 din Conventie, de a-i pune la dispozitie toate facilitatile necesare pentru a putea stabili faptele.
II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 10 din Conventie
74. Potrivit primului reclamant, condamnarea sa penala prin hotararea definitiva din 13 mai 2002 a Curtii Supreme de Justitie a constituit o atingere adusa dreptului sau la libertatea de exprimare prevazut la art. 10 din Conventie, redactat astfel:
"1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica Statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care, intr-o societate democratica, constituie masuri necesare pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, a reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti."
75. Guvernul contesta acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
76. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 lit. a) din Conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar asadar sa fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Existenta unei ingerinte
77. In opinia primului reclamant, condamnarea sa penala a constituit o ingerinta in dreptul sau la libertatea de exprimare. Guvernul nu contesta acest argument. Curtea considera ca aceasta masura pronuntata impotriva reclamantului pe motiv ca a facut publice informatii secrete si si-a insusit unsprezece casete in vederea fundamentarii sustinerilor sale se interpreteaza ca o "ingerinta a unei autoritati publice" in exercitarea, de catre persoana in cauza, a dreptului sau la libertatea de exprimare garantat prin primul paragraf al art. 10 din Conventie.
78. O asemenea ingerinta incalca art. 10, cu exceptia cazului in care, fiind "prevazuta de lege", viza unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevazute la paragraful 2 si era "necesara intr-o societate democratica" pentru indeplinirea scopului sau scopurilor respective.
2. "Prevazuta de lege"
79. Primul reclamant sustine ca ingerinta nu avea temei legal in dreptul intern. Acesta observa ca la data adoptarii hotararii Curtii Supreme de Justitie intrase in vigoare Legea nr. 182/2002, care la art. 24 alin. (5) prevedea urmatoarele: se interzice clasificarea ca secrete de stat a informatiilor, datelor sau documentelor in scopul ascunderii incalcarilor legii, erorilor administrative, limitarii accesului la informatiile de interes public, restrangerii ilegale a exercitiului unor drepturi ale vreunei persoane ori lezarii altor interese legitime. Totodata, la vremea respectiva era in vigoare Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public, care prevede la art. 13 ca informatiile care favorizeaza sau ascund incalcarea legii de catre o autoritate ori o institutie publica nu pot fi incluse in categoria informatiilor clasificate si constituie informatii de interes public. Curtea Suprema de Justitie nu ar fi luat in considerare aceste dispozitii in motivarea hotararii din 13 mai 2002.
80. Guvernul considera ca ingerinta era prevazuta de lege din moment ce condamnarea era intemeiata pe art. 208 C. pen. si art. 19 si 21 din Legea nr. 51/1991, care erau totodata accesibile si previzibile.
81. Curtea reaminteste jurisprudenta sa constanta, potrivit careia formularea "prevazuta de lege" impune nu numai ca masura incriminata sa aiba temei in dreptul intern, ci vizeaza totodata calitatea legii in cauza: aceasta trebuie sa fie accesibila justitiabilului si previzibila in efectele ei [a se vedea, de exemplu, Rekvιnyi impotriva Ungariei (MC), nr. 25.390/94, pct. 34, CEDO 1999-III]. Conditia previzibilitatii este indeplinita atunci cand justitiabilul poate stii, pornind de la textul prevederii relevante si, dupa caz, prin intermediul interpretarii ei de catre instante, ce acte si omisiuni angajeaza raspunderea sa penala (Karademirci si altii impotriva Turciei, nr. 37.096/97 si 37.101/97, pct. 40, CEDO 2005-I).
82. In prezenta cauza, Curtea observa ca reclamantul a fost condamnat in temeiul articolelor mentionate de Guvern. Prin urmare, concluzioneaza ca masura avea un temei in dreptul intern. In ceea ce priveste calitatea legii in cauza, accesibilitatea acesteia nu a fost pusa la indoiala. In schimb, Curtea nu este convinsa ca dreptul intern raspunde cerintei de previzibilitate care decurge din jurisprudenta sa. Totusi, Curtea nu considera necesar sa solutioneze aceasta chestiune din moment ce masura in litigiu este, din alte motive, incompatibila cu art. 10 din Conventie.
3. Scop legitim
83. Primul reclamant considera ca ingerinta nu avea niciun scop legitim. Guvernul, la randul sau, este de parere ca masura in litigiu avea ca scop prevenirea si pedepsirea infractiunilor care aduc atingere sigurantei statului.
84. Curtea considera legitim scopul invocat de Guvern. In prezent, aceasta trebuie sa cerceteze daca ingerinta era necesara intr-o societate democratica.
4. "Necesara intr-o societate democratica"
a) Argumentele partilor
85. Primul reclamant afirma ca prin divulgarea faptelor nelegale concrete care au fost savarsite in cadrul institutiei angajatoare nu a facut decat sa isi exercite libertatea de exprimare pentru a aduce la cunostinta publicului chestiuni de mare interes public, avand legatura cu respectarea vietii private si ascultarile fara drept efectuate de serviciile secrete, si care au avut un impact considerabil asupra procesului de democratizare a tarii, asupra pluralismului politic si libertatii presei. In plus, fara casetele pe care si le-a insusit de la locul de munca si pe care le-a prezentat in cadrul conferintei de presa, afirmatiile sale nu ar fi avut credibilitate.
----------------------
(iii). Concluzie
120. Constienta de importanta dreptului la libertatea de exprimare in privinta problemelor de interes general, de dreptul functionarilor si al altor angajati de a semnala conduitele sau actele nelegale observate de acestia la locul lor de munca, de obligatiile si responsabilitatile angajatilor fata de angajatorii lor si de dreptul acestora de a-si gestiona personalul, Curtea, dupa ce a reflectat asupra diferitelor interese aflate in joc, concluzioneaza ca atingerea adusa dreptului la libertatea de exprimare a primului reclamant, in special a dreptului sau de a comunica informatii, nu era "necesara intr-o societate democratica".
Prin urmare, a fost incalcat art. 10 din Conventie.
III. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 § 1 si § 3 lit. d) din Conventie
121. Primul reclamant denunta o incalcare a dreptului sau la un proces echitabil si invoca art. 6 § 1 si § 3 lit. d) din Conventie, ale carui parti relevante sunt redactate dupa cum urmeaza:
"1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil [...] si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala [...], care va hotari [...] asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa.
3. Orice acuzat are, in special, dreptul:
[...]
d) sa audieze sau sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii [...]".
A. Cu privire la capatul de cerere intemeiat pe nerespectarea dreptului la un proces echitabil si a principiului egalitatii armelor
122. Primul reclamant s-a plans de respingerea de catre procurorul militar, in cursul instrumentarii cauzei si, ulterior, de catre Tribunalul Militar si de catre Curtea Militara de Apel, a mai multor cereri de probe care erau decisive pentru examinarea invinuirilor care ii erau aduse. Pe de alta parte, acesta sustine ca instantele au luat in considerare un proces-verbal intocmit de procurorul insarcinat cu efectuarea cercetarii la 19 iulie 1996, cu ocazia deplasarii sale la sediul SRI, in absenta reclamantului si a avocatului sau. In cele din urma, in observatiile scrise transmise Curtii la 16 aprilie 2008, reclamantul se plangea, pentru prima data, ca mijloacele de proba esentiale pe baza carora a fost condamnat nu i-ar fi fost puse la dispozitie fiind declarate "secrete de stat".
1. Cu privire la admisibilitate
123. In ceea ce priveste partea din capatul de cerere prin care reclamantul sustine ca instantele ar fi luat in considerat un proces-verbal intocmit de procurorul insarcinat cu efectuarea cercetarii la 19 iulie 1996, cu ocazia deplasarii sale la sediul SRI, in absenta reclamantului si a avocatului sau, Curtea observa ca reclamantul a omis sa invoce acest motiv in fata instantelor interne. Rezulta ca aceasta parte a capatului de cerere trebuie respinsa pentru neepuizarea cailor de atac interne, in temeiul art. 35 § 1 si 4 din Conventie.
124. In ceea ce priveste afirmatia reclamantului privind lipsa accesului la mijloacele de proba esentiale declarate "secrete de stat", Curtea considera ca este putin credibila. Astfel, concluziile prezentate de reclamant in cursul procedurii penale indreptate impotriva sa se bazau, printre altele, pe inscrisurile din volumele dosarului clasificate "secrete" (supra, pct. 40 in fine). Pe de alta parte, acel acces este coroborat cu faptul ca avocatii sai au fost obligati sa semneze declaratii scrise prin care s-au angajat sa nu divulge informatiile clasificate "strict secrete" in temeiul legislatiei interne (supra, pct. 26). In orice caz, Curtea observa ca aceasta parte a capatului de cerere a fost formulata pentru prima data la 16 aprilie 2008, adica la peste 6 luni de la terminarea procedurii penale impotriva acestuia. Reiese ca aceasta parte a capatului de cerere este, de asemenea, tardiva si trebuie sa fie respinsa in temeiul art. 35 § 1 si 4 din Conventie.
125. In ceea ce priveste restul capatului de cerere, Curtea constata ca nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 lit. a) din Conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar asadar sa fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
126. Reclamantul considera ca refuzul autoritatilor nationale de a administra anumite probe pentru a verifica autenticitatea autorizatiilor de interceptare si justificarea lor legala in raport cu legislatia privind siguranta nationala, elemente-cheie in cadrul procedurii penale care a dus la condamnarea sa, a incalcat dreptul sau la un proces echitabil, precum si principiul egalitatii armelor.
127. Guvernul considera ca atat principiul respectarii egalitatii armelor, cat si principiul contradictorialitatii au fost respectate in prezenta cauza, intrucat instantele s-au pronuntat pe baza probelor propuse de reclamant sau administrate din oficiu. Prin respingerea anumitor cereri de probe formulate de reclamant, instantele si-ar fi motivat decizia. In cele din urma, Guvernul observa ca, astfel cum rezulta din partea introductiva a hotararii pronuntate in prima instanta, in care sunt enumerate probele depuse in cadrul procedurii, documentele incluse in volumele "strict secrete" nu au fost luate in considerare. Pe de alta parte, acesta considera ca principiul contradictorialitatii nu implica in mod necesar ca toate probele sa fie prezentate in sedinta publica in fata inculpatului. In prezenta cauza, motivarea SRI referitoare la siguranta nationala si protectia metodelor de investigare a infractiunilor ar fi constituit o justificare serioasa in raport cu acest principiu.
128. Curtea reaminteste ca admisibilitatea probelor intra in primul rand sub incidenta normelor de drept intern si ca, in principiu, este sarcina instantelor nationale sa evalueze mijloacele de proba adunate de acestea. Misiunea incredintata, prin Conventie, Curtii nu este aceea de a se pronunta daca anumite probe au fost admise in conformitate cu legea, ci de a verifica daca procedura considerata in ansamblul sau, inclusiv modalitatea de prezentare a mijloacelor de proba, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen si altii impotriva Olandei, 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere de hotarari si decizii 1997-III).
129. In plus, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Conventie, inglobeaza, printre altele, dreptul partilor din proces de a prezenta observatiile pe care le considera relevante pentru cauza lor. Intrucat Conventia nu vizeaza garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete si efective (Artico impotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 3), acest drept nu poate fi considerat efectiv decat daca aceste observatii sunt cu adevarat "intelese", adica examinate cu atentie de instanta sesizata. Altfel spus, art. 6 implica in special in sarcina "instantei" obligatia de a efectua o examinare efectiva a motivelor, argumentelor si probelor propuse de parti, cu exceptia cazului in care se apreciaza relevanta acestora [Perez impotriva Frantei (MC), nr. 47.287/99, pct. 80, CEDO 2004-I, si Van de Hurk impotriva Olandei, 19 aprilie 1994, pct. 59, seria A nr. 288].
130. In ceea ce priveste prezenta cauza, Curtea observa ca reclamantul solicitase administrarea mai multor mijloace de proba pentru a demonstra ca autorizatiile fusesera emise de procuror dupa interceptarea convorbirilor telefonice si ca, in orice caz, nu erau justificate de motive legate de siguranta statului (supra, pct. 30). Curtea ia act de faptul ca, prin incheierea din 14 martie 1997, Tribunalul Militar a declarat ca mijlocele de proba sus-mentionate erau lipsite de pertinenta. In ceea ce priveste in special documentatia aferenta cererilor de autorizare, dovezile privind rezultatul interceptarilor telefonice si cele 9 plangeri penale, tribunalul a considerat ca acestea nu erau utile cauzei respective. Referitor la registrul Parchetului in care se consemnau autorizatiile de interceptare, tribunalul a constatat ca cererile SRI si autorizatiile emise de Parchet aveau date certificate de autoritatile publice si ca autenticitatea acestora nu putea fi verificata decat prin intermediul unei proceduri de inscriere in fals in inscrisuri oficiale. Prin Decizia din 7 iunie 1999, Curtea Militara de Apel a respins si cererile de probe sus-mentionate, pronuntandu-se ca probele in cauza fusesera deja administrate.
131. Curtea reaminteste ca, din perspectiva art. 10 din Conventie (supra, pct. 111), a constatat ca refuzand sa verifice daca parea justificata clasificarea "strict secret" in lumina eventualelor date culese de SRI, precum si sa raspunda la intrebarea daca interesul pastrarii confidentialitatii informatiilor prevala asupra interesului public de a lua cunostinta de presupusele interceptari fara drept, instantele interne nu s-au straduit sa examineze cauza sub toate aspectele, limitandu-se la a constata doar existenta autorizatiilor prevazute de lege. Or, era vorba despre un argument esential in apararea reclamantului, pe care instantele l-au lasat fara raspuns.
132. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a concluziona ca aceasta cauza care a condus la condamnarea penala a reclamantului nu a fost solutionata intr-un mod echitabil. In concluzie, a fost incalcat art. 6 § 1 din Conventie.
B. Cu privire la capatul de cerere intemeiat pe lipsa independentei si a impartialitatii instantelor
133. Primul reclamant sustine ca Tribunalul Militar si Curtea Militara de Apel nu pot fi considerate "instante independente si impartiale" in sensul art. 6 § 1 din Conventie, dat fiind ca acestea sunt instante militare in compunerea carora intra judecatori militari subordonati Ministerului Apararii, in timp ce el nu mai era ofiter activ, ci fusese trecut in rezerva si, prin urmare, avea statut de "civil". In plus, reclamantul sustine ca Tribunalului Militar i-a lipsit impartialitatea prin prisma declaratiilor facute de C.L., presedintele completului de judecata: "O sa-l rad pe Bucur".
134. Curtea observa inca de la inceput ca cererea formulata de reclamant are doua capete, care trebuie examinate separat: pe de o parte, lipsa independentei si a impartialitatii obiective a instantelor militare si, pe de alta parte, lipsa impartialitatii subiective a Tribunalului Militar.
1. Pretinsa lipsa a independentei si a impartialitatii obiective a instantelor militare
135. Primul reclamant evidentiaza ca, in temeiul Legii nr. 54/1993, judecatorii din cadrul instantelor militare sunt ofiteri activi si angajati ai armatei, care trebuie sa se supuna disciplinei militare si in cazul carora problemele legate de promovare si de sanctionare revin Ministerului Apararii. In plus, instantele nu ar fi demonstrat independenta fata de acuzare, reprezentata de Parchetul militar de pe langa Curtea Suprema de Justitie, compus din ofiteri activi subordonati Ministerului Apararii.
In ceea ce priveste faptul ca Sectia Penala din cadrul Curtii Supreme de Justitie s-a pronuntat asupra recursului formulat de reclamant, acesta din urma considera ca aspectul respectiv nu constituie un remediu pentru cererea intemeiata pe art. 6, intrucat Curtea Suprema de Justitie s-a pronuntat doar asupra chestiunilor de drept si nu a procedat la o noua administrare a probelor.
136. Guvernul considera ca reclamantul nu poate invoca o temere legata de lipsa impartialitatii sau a independentei instantelor militare in masura in care, la momentul producerii faptelor, avea calitatea de cadru militar. Acesta considera ca instantele militare care au solutionat cauza penala impotriva reclamantului au intrunit pe deplin conditiile de independenta si de impartialitate si subliniaza ca in ultima instanta cauza a fost judecata de o instanta obisnuita, respectiv Curtea Suprema de Justitie.
----------------
C. Cu privire la capatul de cerere intemeiat pe durata procedurii
146. Reclamantul considera ca durata procedurii penale impotriva sa a fost excesiva. Acesta subliniaza ca, si in conditiile amanarii sedintelor, instantele ar fi trebuit sa se asigure ca durata totala a procedurii sa fie rezonabila, mai ales ca, in speta, procedura a fost solutionata exclusiv pe baza mijloacelor de proba in acuzare.
147. Guvernul contesta acest argument.
148. In ceea ce priveste data inceperii procedurii, Curtea observa in primul rand ca art. 6 din Conventie vizeaza, in materie penala, o persoana invinuita de o infractiune. De altfel, in contextul Conventiei, cuvintele "acuzat" si "acuzatie in materie penala" corespund unei notiuni autonome si trebuie interpretate prin trimitere la o situatie materiala si informala. In acest sens, Curtea a apreciat deja ca reprezinta o acuzatie nu doar notificarea oficiala a invinuirii de a fi savarsit o infractiune, ci orice masura care are repercusiuni importante asupra situatiei suspectului (Eckle impotriva Germaniei, 15 iulie 1982, pct. 73, seria A nr. 51). In prezenta cauza, Curtea considera ca data inceperii procedurii este 20 mai 1996, data la care reclamantul a dat prima declaratie in fata procurorului militar. Procedura s-a incheiat prin hotararea Curtii Supreme de Justitie din 13 mai 2002. Prin urmare, a durat aproximativ 6 ani, parcurgand 3 grade de jurisdictie.
149. Curtea reaminteste ca in aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri se tine seama de circumstantele cauzei si, avand in vedere criteriile consacrate prin jurisprudenta sa, in special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului si de cel al autoritatilor competente, precum si de miza litigiului pentru persoanele interesate [a se vedea, printre multe altele, Frydlender impotriva Frantei (MC), nr. 30.979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII].
150. In prezenta cauza, Curtea observa ca unica etapa care ar putea ridica probleme este cea care s-a derulat inaintea Curtii Supreme de Justitie si care acopera jumatate din durata totala a procedurii. Cu toate acestea, Curtea constata ca perioada respectiva se datoreaza in principal cererilor repetate de amanare a sedintei formulate de reclamant, care a dorit sa fie reprezentat de un avocat ales sau sa isi formuleze singur apararea. Curtea concluzioneaza asadar ca reclamantul a contribuit in mare masura la prelungirea procedurii.
151. In consecinta, ca urmare a examinarii tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea apreciaza ca nu se poate considera ca a existat, din cauza autoritatilor interne, o depasire a termenului rezonabil prevazut de art. 6 § 1 din Conventie in ceea ce priveste procedura penala impotriva primului reclamant. Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 lit. a) si § 4 din Conventie.
IV. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 8 din Conventie
152. Al doilea si al treilea reclamant, tata si fiica, considera ca dreptul lor la respectarea vietii private a fost incalcat prin interceptarea fara drept a convorbirilor lor telefonice, intre 16 noiembrie 1995 si 13 mai 1996, si prin pastrarea inregistrarilor de catre SRI. Acestia invoca art. 8 din Conventie, redactat dupa cum urmeaza:
"1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acesta este prevazut de lege si constituie, intr-o societate democratica, o masura necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii, a moralei, a drepturilor si a libertatile altora."
A. Cu privire la admisibilitate
153. Guvernul invoca neepuizarea cailor de atac interne subliniind ca: a) al doilea reclamant nu a contestat in fata procurorului superior, in temeiul art. 275-278 C. proc. pen., Decizia din 23 octombrie 1996, prin care procurorul a decis ca plangerea penala formulata de ziarul A.C. trebuie examinata separat (supra, pct. 23); b) reclamantii nu au sesizat procurorul ierarhic superior procurorului care a emis autorizatia de interceptare a convorbirilor telefonice, in temeiul art. 13 alin. 4 din Legea nr. 51/1991, care descrie procedura de contestare a valabilitatii unei astfel de autorizatii; si c) reclamantii ar fi putut declansa impotriva SRI o actiune in raspundere civila delictuala in cazul in care autorizatia ar fi fost anulata de procurorul ierarhic superior conform procedurii citate anterior.
154. Reclamantii sustin ca aceste cai de atac invocate de Guvern nu erau eficiente si adecvate. In aceasta privinta, reclamantii reamintesc ca, la 11 aprilie 1997, cu ocazia audierii sale de catre Tribunalul Militar, domnul Toma a denuntat caracterul nelegal al interceptarii convorbirilor sale efectuate de la posturile telefonice instalate la domiciliul sau si la redactia ziarului A.C. unde lucra, precum si refuzul parchetului de a efectua o ancheta reala ca urmare a plangerii penale formulate in numele ziarului (supra, pct. 34), insa tribunalul nu a dat curs alegatiilor respective. Pe de alta parte, Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenta interna din care sa rezulte ca, la momentul producerii faptelor, procurorul militar sau un tribunal militar ar fi sanctionat o incalcare a dreptului la respectarea vietii private comisa de catre SRI sau de catre orice alta structura militara in detrimentul persoanelor civile.
155. Curtea observa ca a examinat deja dispozitiile legale in domeniul interceptarii convorbirilor, existente in Romania, si ca a concluzionat, la momentul producerii faptelor, lipsa oricarui control a priori al autorizatiei emise de procuror din partea unui judecator sau a altei autoritati independente, precum si a oricarui control a posteriori al temeiniciei autorizatiei respective [Dumitru Popescu impotriva Romaniei (nr. 2), nr. 71.525/01, pct. 72-76, 26 aprilie 2007]. Asadar, la momentul producerii faptelor, nu exista o cale de atac efectiva care sa permita contestarea la nivel national a ingerintei in dreptul reclamantilor la respectarea vietii private ca urmare a interceptarii convorbirilor lor telefonice. In consecinta, domnul Toma ar fi trebuit sa transmita Curtii - in numele sau si al fiicei sale minore - aceasta parte a capatului de cerere in termen de 6 luni de la incetarea situatiei incriminate (Begu, citata anterior, pct. 147).
--------------------
B. Cu privire la fond
160. Guvernul subliniaza ca, potrivit regulamentului intern al SRI, inregistrarile interceptarilor telefonice sunt pastrate doar 10 zile, daca transcrierea lor nu este ceruta de unitatea care le-a solicitat. Prin urmare, reclamantii nu aveau de ce sa se teama ca datele colectate in temeiul actului de autorizare a interceptarii emis pentru perioada 11 noiembrie 1995-13 mai 1996 ar fi fost pastrate de SRI.
161. Reclamantii considera ca Legea nr. 51/1991 nu contine nicio garantie impotriva arbitrariului, intrucat nu prevede, printre altele, categoriile de informatii care pot fi inregistrate si pastrate. Acestia fac totodata trimitere la Cauza Rotaru impotriva Romaniei, citata anterior, in care Curtea a constatat deja, in acest sens, neajunsurile Legii nr. 14/1992.
162. Curtea reaminteste ca, intrucat convorbirile telefonice sunt cuprinse in notiunile de "viata privata" si "corespondenta", in sensul art. 8 ► 1, citat anterior, interceptarea acestora, memorarea lor intr-un registru secret si comunicarea datelor referitoare la "viata privata" a unei persoane se interpreteaza ca fiind o "ingerinta a unei autoritati publice" in exercitarea dreptului garantat de art. 8 [a se vedea, printre altele, Dumitru Popescu (nr. 2), citata anterior, pct. 61]. Pentru a nu incalca art. 8, o asemenea ingerinta trebuie sa fi fost "prevazuta de lege", sa urmareasca un scop legitim in sensul paragrafului 2 si, in plus, sa fie necesara intr-o societate democratica pentru indeplinirea acestui scop.
-----------------
V. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 13 din Conventie
166. Reclamantii sustin ca nu au avut la dispozitie nicio cale de atac interna efectiva care sa le permita sa se planga de nerespectarea drepturilor garantate prin articolele sus-mentionate. Acestia invoca art. 13 din Conventie, redactat dupa cum urmeaza:
"Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de [...] Conventie au fost incalcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale."
167. Guvernul contesta acest argument. In ceea ce priveste in special capatul de cerere formulat de al doilea reclamant si de al treilea reclamant, intemeiat pe nerespectarea dreptului lor la viata privata, Guvernul considera ca persoanele interesate dispuneau de mai multe cai de atac, detaliate in cadrul exceptiei sale intemeiate pe neepuizarea cailor de atac interne (supra, pct. 153). Reclamantii au omis sa utilizeze aceste cai. In plus, autoritatile nationale au sanctionat penal persoana care a facut publice informatiile privind viata lor privata.
168. Curtea reafirma ca art. 13 din Conventie garanteaza existenta in dreptul intern a unei cai de atac care permite prevalarea drepturilor si libertatilor din Conventie, astfel cum sunt consacrate in aceasta. Dispoz
itia respectiva are asadar drept consecinta impunerea unei cai de atac interne care permite instantei nationale competente sa solutioneze continutul unei "plangeri credibile" intemeiate pe Conventie si sa ofere masurile de reparatie corespunzatoare, chiar daca statele contractante beneficiaza de o anumita marja de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligatiilor impuse de aceasta dispozitie.
169. In prezenta cauza, Curtea reaminteste ca a constatat incalcarea art. 6 (proces echitabil) si a art. 10 din Conventie in privinta primului reclamant. De asemenea, a constatat incalcarea art. 8 din Conventie, ca urmare a pastrarii inregistrarilor convorbirilor telefonice ale celui de-al doilea si celui de-al treilea reclamant. In aceste conditii, este necesar ca acest capat de cerere sa fie declarat admisibil in masura in care vizeaza articolele citate anterior.
170. Cu toate acestea, in ceea ce priveste primul reclamant, Curtea constata ca acest capat de cerere vizeaza aceleasi fapte ca si cele examinate in legatura cu art. 6 si 10 din Conventie. Intrucat acest capat de cerere nu ridica nicio problema distincta fata de cele deja invocate din perspectiva articolelor sus-mentionate, Curtea considera ca nu este necesar sa fie examinat separat, pe fond.
171. In ceea ce priveste capatul de cerere formulat de cel de al doilea si cel de al treilea reclamant, Curtea a concluzionat deja ca nu exista in dreptul roman nicio dispozitie care permite contestarea detinerii de catre serviciile de informatii a unor date cu privire la viata privata a unei persoane sau sa se nege veridicitatea acestor informatii (Rotaru, citata anterior, pct. 72).
172. In ceea ce priveste caile de atac la care face referire Guvernul in prezenta cauza, trebuie sa se observe ca acestea vizeaza legalitatea si temeinicia interceptarilor, nu pastrarea datelor cu privire la viata privata. Pe de alta parte, in ceea ce priveste contestatia adresata procurorului ierarhic superior privind autorizarea interceptarii, Curtea a concluzionat deja ca nu exista niciun control a priori sau a posteriori independent [Dumitru Popescu (nr. 2), citata anterior, pct. 72-76].
173. Avand in vedere cele mentionate anterior si faptul ca nu a fost informata cu privire la adoptarea unei dispozitii care permite sa se conteste pastrarea datelor colectate ca urmare a interceptarii convorbirilor telefonice, Curtea considera ca cel de al doilea si cel de al treilea reclamant au fost victimele unei incalcari a art. 13 din Conventie.
VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
174. Art. 41 din Conventie prevede:
"In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al Inaltei Parti Contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o satisfactie echitabila."
A. Prejudiciu
175. Primul reclamant solicita Curtii "repunerea sa in drepturi, cu toate consecintele care decurg din aceasta" si sustine ca, in urma incalcarii drepturilor sale, si-a pierdut locul de munca si drepturile salariale aferente. Acesta ar fi trebuit in cele din urma sa se pensioneze din cauza unei boli cronice grave diagnosticate ulterior evenimentelor in litigiu. De asemenea, solicita 500.000 euro (EUR) cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral, avand in vedere suferinta pe care i-ar fi provocat-o incalcarea grava a drepturilor sale, precum si absenta recunoasterii si a reparatiei la nivel national a acestor incalcari. Al doilea si al treilea reclamant solicita fiecare 25.000 EUR cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral. Al doilea reclamant considera ca supravegherea prelungita si inscrierea sa nejustificata in categoria persoanelor care reprezinta o amenintare la adresa sigurantei nationale este de natura sa cauzeze suferinte psihice grave. Supravegherea sa ar fi adus totodata atingere principiului protectiei surselor jurnalistice, ceea ce l-ar fi impiedicat sa isi desfasoare activitatea in bune conditii. Al treilea reclamant argumenteaza ca era minor la momentul interceptarii convorbirilor sale si ca, prin urmare, inscrierea sa nejustificata in categoria persoanelor care reprezinta o amenintare la adresa sigurantei nationale i-a cauzat un grav traumatism psihic.
176. Guvernul considera ca primul reclamant nu a dovedit existenta unei legaturi de cauzalitate intre pretinsele incalcari ale Conventiei si prejudiciul material pe care l-ar fi suferit. In plus, subliniaza ca respectivul a fost trecut in rezerva, dar nu si-a pierdut gradul militar. In cele din urma, Guvernul apreciaza ca nu pot fi facute de catre Curte speculatii despre posibilul rezultat al unei proceduri in conformitate cu art. 6 § 1 si § 3 lit. d) din Conventie. De asemenea, reaminteste ca art. 4081 din C. proc. pen. prevede posibilitatea de a redeschide o procedura penala in cauzele in care Curtea a constatat o incalcare. In cele din urma, Guvernul considera ca cererile reclamantilor formulate cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral sunt excesive in raport cu jurisprudenta Curtii in materie.
177. In ceea ce priveste cererea primului reclamant cu titlu de despagubire pentru prejudiciul material, Curtea observa ca prejudiciul pretins nu a fost sustinut de documente justificative. Prin urmare, nu este necesar sa se acorde o despagubire cu acest titlu.
178. In schimb, Curtea considera ca reclamantii au suferit un prejudiciu moral incontestabil. Ţinand seama de incalcarile constatate in privinta acestora si pronuntandu-se in echitate, in conformitate cu art. 41 din Conventie, Curtea concluzioneaza ca trebuie sa se acorde cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral 20.000 EUR primului reclamant si 7.800 EUR celui de-al doilea si, respectiv, celui de-al treilea reclamant.
B. Cheltuieli de judecata
179. Reclamantii solicita totodata suma de 7.955 EUR, scutita de impozit (si anume 7.855 EUR pentru onorariul avocatului si 100 EUR pentru cheltuielile de secretariat, suma care trebuie platita direct domnului avocat Mihai) cu titlu de cheltuieli de judecata efectuate in scopul procedurii in fata Curtii. Acestia au depus un contract de asistenta juridica pentru suma de 7.855 EUR.
180. Guvernul apreciaza ca cererea privind onorariul avocatului este excesiva si subliniaza ca nu a fost prezentat niciun document justificativ pentru cheltuielile de secretariat. De altfel, Guvernul se opune scutirii de la plata impozitului.
181. Potrivit jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de judecata decat in masura in care se stabileste caracterul real, necesar si rezonabil al acestora. In prezenta cauza, tinand seama de criteriile sus-mentionate, de centralizatorul detaliat cu numarul de ore de activitate care i-a fost inaintat si de problemele ridicate de aceasta speta, Curtea acorda reclamantilor 7.955 EUR cu titlu de cheltuieli de judecata, suma care trebuie platita direct domnului avocat Mihai.
C. Dobanzi moratorii
182. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. hotaraste ca nu a fost respectat art. 38 din Conventie, intrucat Guvernul nu a prezentat toate documentele solicitate de Curte;
2. declara cererea admisibila in privinta capetelor de cerere formulate de primul reclamant in temeiul art. 10 (libertatea de exprimare) si art. 6 (proces echitabil) din Conventie, luate in considerare individual si coroborate cu art. 13 din Conventie, precum si in privinta capatului de cerere formulat de cel de al doilea si al treilea reclamant, in temeiul art. 8 din Conventie ca urmare a existentei riscului de pastrare a inregistrarilor convorbirilor lor telefonice, luat in considerare individual si coroborat cu art. 13 din Conventie, si inadmisibila pentru restul capetelor de cerere;
3. hotaraste ca a fost incalcat art. 10 din Conventie in ceea ce il priveste pe primul reclamant;
4. hotaraste ca a fost incalcat art. 6 din Conventie (proces echitabil) in ceea ce il priveste pe primul reclamant;
5. hotaraste ca a fost incalcat art. 8 din Conventie in ceea ce ii priveste pe al doilea si al treilea reclamant ca urmare a existentei riscului de pastrare a inregistrarilor convorbirilor lor telefonice;
6. hotaraste ca nu considera necesar sa se recurga la o analiza suplimentara din perspectiva art. 13 coroborat cu art. 10 si 6 din Conventie, in privinta primului reclamant;
7. hotaraste ca a fost incalcat art. 13 coroborat cu art. 8 din Conventie, in ceea ce ii priveste pe al doilea si al treilea reclamant;
8. hotaraste:
a) ca statul parat trebuie sa plateasca, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 § 2 din Conventie, urmatoarele sume, care trebuie convertite in moneda statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii:
(i) 20.000 EUR (douazeci mii euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral cauzat primului reclamant;
(ii) 7.800 EUR (sapte mii opt sute euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral cauzat fiecaruia dintre cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant;
(iii) 7.955 EUR (sapte mii noua sute cincizeci si cinci euro) pentru cheltuielile de judecata, suma care trebuie platita direct domnului avocat Mihai;
b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu 3 puncte procentuale;
9. respinge, in unanimitate, cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 8 ianuarie 2013, in temeiul art. 77 § 2 si 3 din regulament.
Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier
Click aici pentru a consulta textul integral al Hotararii CEDO din 8 ianuarie 2013
Un produs media marca Rentrop&Straton 
