Autor: VIOREL VOINEAG, Judecator – Tribunalul Bucuresti
Precizari prealabile
Activitatea umana, in general, si activitatea ori conduita magistratului, in special, nu poate fi conceputa in absenta unui proces de comunicare, fapt destul de evident pentru a mai insista asupra lui.
Una dintre cele mai importante capacitati ale unui magistrat ar trebui sa fie capacitatea de comunicare.
Profesiunea juridica moderna se bazeaza mult pe o buna informare si capacitatea de a transmite mesajele. Daca magistratul nu poate obtine informatii corecte prin comunicare ( sau daca nu-si poate transmite mesajul ), toata activitatea de cercetare juridica este ca o samanta aruncata in desert.
Inca din anii 70 a devenit important studiul proceselor de comunicare. Au fost elaborate si aplicate idei, tehnici si modele noi in diferite domenii, cum ar fi, educatia, managementul, sanatatea si justitia. A devenit limpede ca aceste capacitati de comunicare sunt esentiale pentru imbunatatirea performantelor. Procesele de comunicare pot fi astfel influentate si eficientizate.
Aspectele non-verbale ale comunicarii au inceput sa fie studiate mai intens abia in anii “60 iar publicul a luat cunostinta de existenta acestora in 1970 odata cu aparitia cartii lui Julius Fast: Despre limbajul trupului.
Charlie Chaplin si multi alti actori ai filmului mut au fost pionierii folosirii cu indemanare a comunicarii non-verbale; aceasta a fost atunci singura metoda disponibila a ecranului. Fiecare actor era considerat bun sau rau in masura in care izbutea sa utilizeze gesturile si alte semnale ale trupului pentru a comunica efficient.
Dupa parerea lui Albert Mehrabian, din totalul mesajelor, aproximativ 7% sunt verbale (numai cuvinte), 38% sunt vocale (incluzand tonalitatea vocii, inflexiunea si alte sunete guturale), iar 55% sunt mesaje non-verbale.
Majoritatea cercetatorilor sunt in general de accord cu constatarea potrivit careia comuicarea verbala este utilizata cu precadere pentru transmiterea informatiilor, in timp ce canalul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale, iar, in anumite cazuri, pentru a inlocui mesajele verbale. De exemplu, o mana ridicata in sus de judecator si indreptata cu palma deschisa spre vorbitor transmite un mesaj cat se poate de clar in sensul ca acesta trebuie sa se opresca.
Ca si alte specii, omul este dominat de legi biologice care ii controleaza actiunile si reactiile, limbajul trupului si gesturile. Rareori insa, omul este constient de faptul ca miscarile si gesturile sale pot transmite o anumita poveste, in timp ce vocea sa spune cu totul altceva.
Din punct de vedere practic, de regula, atunci cand spunem despre cineva ca este perspicace sau are intuitie ne referim la capacitatea sa de a citi semnalele non-verbale ale altor persoane si de a le compara cu cele verbale. Cu alte cuvinte, cand spunem ca presimtim ca cineva ne-a mintit, de fapt remarcam ca limbajul trupului sau si cuvintele rostite de acea persoana nu concorda.
Femeile sunt in general mai perspicace decat barbatii si acest fapt justifica ceea ce de obicei numim “intuitie feminina”. Femeile au abilitatea innascuta de a colectiona si descifra semnalele non-verbale si de a observa cu un ochi atent detaliile marunte. De aceea, putini soti isi pot minti sotiile fara sa fie descoperiti, in timp ce majoritatea femeilor pot cu usurinta trage pe sfoara barbatii, fara ca acestia sa realizeze ce s-a intamplat.
In genere, in clasificarea comunicarii sunt utilizate trei criterii: numarul de persoane, instrumentele (mijloacele) comunicarii, obiectivele ei.
Dupa instrumentele folosite, cea mai cunoscuta clasificare imparte comunicarea in:
verbala; nonverbala.
COMUNICAREA NON-VERBALA.
Dupa cum reiese chiar din denumirea ei, se realizeaza prin intermediul mijloacelor nonverbale:
- corpul uman;
- spatiul sau teritoriul;
- imaginea.
1. Comunicarea prin corp este cea mai complexa, deoarece intervine in "intalnirile" cotidiene nu doar ca un obiect natural, ci ca un produs voluntar travestit, mascat, metamorfozat (prin imbracaminte, machiaj, tatuaj, mutilari);
Ea recurge la mijloace ca: aparenta fizica, gesturile, expresia fetei (mimica).
Legat de aparenta o mare importanta o are imbracamintea persoanei, ca furnizor de informatii adecvate sau false despre individ, de asemenea, ca facilitator al apropierii sau indepartarii unor persoane de altele, mai ales in situatiile in care imbracamintea este aproape un mijloc institutionalizat (imbracamintea de politist, de medic etc.). Uneori imbracamintea "comunica" diverse trasaturi caracteriale ale oamenilor (fuga spre originalitate) sau intentiile lor (intentia de a se distinge, de a place ete.).
Gesturile reprezinta unul dintre cele mai importante mijloace care dau acces la o persoana; Jean Stoetzel le clasifica in trei categorii:
gesturi autice (care nu au nici o legatura cu comunicarea, dar care tradeaza o anumita stare afectiva a individului, de exemplu, la un examen, o persoana isi framanta mainile, tine creionul intre dinti, misca picioarele sub banca);
gesturi obisnuite (reverenta diplomatului, degetele ridicate ale elevilor care vor sa raspunda la lectie ete.);
gesturi simbolice (prin care se exprima aprobarea, indiferenta, entuziasmul; pentru a chema pe cineva se face un semn cu degetul, pentru a aproba se da din cap).
Exista chiar o stiinta a gesturilor, numita kinezica.
Exista insa nu numai o kinezica, ci si o parakinezica, deoarece gesturile au intensitate, durata, intindere, amplitudine, ritmuri constante sau flux, caracteristici care se integreaza contextelor psihologice, sociale.
Studiind relatia dintre cultura si personalitate, Birdwhistell a ajuns la concluzia ca gestul reprezinta o a treia instanta ce se interpune intre cele doua notiuni.
El ajunge chiar la stabilirea unei stratificari sociale a oamenilor pornind de la indicii gestuali.
Corpul uman inseamna nu numai aparenta fizica sau gestica, ci si expresia fetei, mimica cu un foarte mare rol in comunicarea nonverbala.
Privirea, se pare, ca se distinge ca element central al expresiei fetei. Sustinerea sau ocolirea ei, fixitatea sau mobilitatea ei tradeaza starile de admiratie, iubire, dusmanie, sinceritate etc.
Cercetarile au aratat ca intr-o conversatie asupra unor probleme personale, persoanele se privesc intre 50%-60% in timpul conversatiei. Prin expresia fetei putem stimula, orienta, decodifica si intelege intentiile partenerului, sustine partenerul.
2. Comunicarea prin spatiu sau teritoriu.
Omul este extrem de grijuliu cu spatiul in care traieste. El isi delimiteaza si amenajeaza teritoriul in functie de nevoi si imprejurari.
Tocmai modul de delimitare si amenajare a spatiului "comunica" multe informatii despre individ. Dintr-o perspectiva sociologica si antropologica, pot fi desprinse trei tipuri de teritorii: tribale, familiale, personale (Desmond Morris, 1977).
Dintr-o perspectiva psihologica si psihosociala ne ocupam mai ales de ultimul tip de teritoriu, mai strans legat de particularitatile psihice ale omului.
Studiul relatiilor spatiale, ca mod de comunicare, revine unei stiinte numite proxemica.
Printre problemele studiate de ea putem enumera: jocul teritoriilor, maniera de a percepe spatiul in diferite culturi, efectele simbolice ale aspectelor spatiale, distantele fizice ale comunicarii.
Edward T. Hall exceleaza in studiul rolului distantelor spatiale in comunicare. Cartea lui, The Hidden Dimension, aparuta in 1966, este considerata a fi o veritabila gramatica a spatiului. Dupa el,exista patru tipuri de distante (intima, personala, sociala, publica) ce regleaza comunicarea in functae de respectarea sau incalcarea lor fiecare dintre ele se asociaza diferit cu celelalte categorii de mijloace ale comunicarii.
De exemplu,:
- in distanta intima (corp la corp sau maximum 15-40 cm, vocea are un rol minor, se exprima involuntar unele vocale);
- in distanta personala (45-75 cm, pana la maxim 125 cm vocea este normala, familiara);
- in distanta sociala (125-210 cm, un maxim de 210-360 cm, vocea este plina si distincta, mai intensa);
- in distanta publica (3,60-7,50 m si cu un minimum de peste 7,50 m, discursul este formalizat, gesturile stereo; - interlocutorul devine un simplu spectator, iar comunicarea un spectacol).
3. Comunicare prin imagini.
Viata moderna a adus cu sine o multitudine de mijloace imagistice de comunicare (afis, fotografii, benzi desenate, ilustratii, cinema, televiziune).
Comunicarea prin imaginea omniprezenta, creaza un paradox: desi mai putin interactiva, deoarece se exercita intr-un singur sens, ea este mult mai eficienta - afecteaza un numar extrem de mare de persoane.
Asadar, intre reciprocitatea si amploarea ei exista o oarecare incompatibilitate, care se datoreaza tehnicii care nu ofera destinatarului posibilitatea de raspuns imediat; in timp ce toti oamenii stiu sa manuiasca limbajul, lucrul nu-i valabil si pentru imagine, fapt care duce la accentuarea inegalitatii dintre emitator si receptor.
- o mare importanta in aceasta forma de comunicare o are mesajul lingvistic care insoteste imaginea, o completeaza sau o exprima.
Important este si contextul, el facand sa varieze semnificatia ei.
Abraham Moles (1988) a stabilit chiar un indice de iconicitate,iar J. Bertin a efectuat studii asupra "graficii, definita de el ca limbajul ochilor.
Proliferarea comunicarii prin imagini, desi omniprezenta este considerata de unii autori ca reprezentand un fenomen de regresiune culturala, el impiedicand dezvoltarea altor forme de comunicare (se pierde, de exemplu, gustul pentru lectura).
Mijloacele nonverbale ale comunicarii au, in totalitatea lor, urmatoarele roluri:
1)de a transmite ceva (idei, informatii, intentii, trasaturi de caracter);
2)de a nuanta si preciza comunicarea (care devine, astfel, aprobativa sau dezaprobativa, receptiva sau nereceptiva);
3)de a ajuta persoanele sa se exprime si sa se inteleaga reciproc mult mai bine (pentru realizarea acestui ultim rol, mijloacele nonverbale trebuie sa le insoteasca pe cele verbale, in nici un caz nu pot actiona independent).
De Vito stabileste sase functii ale comunicarii nonverbale asociate celei verbale.
Astfel, ea accentueaza, completeaza, contrazice, regleaza, repeta, substituie comunicarea verbala.
Observarea constienta a propriilor noastre actiuni precum si ale altora este calea cea mai potrivita pentru a intelege mai bine metodele de comunicare ale celei mai complexe si mai interesante fiinte de pe glob – omul.
Sursa: Institutul National al Magistraturii
