Ce solutie se impune in cazul in care probele dintr-un dosar, referitoare la vinovatie, nu sunt certe, sigure, complete, ci exista indoiala cu privire la vinovatia inculpatului?

Prezumtia de nevinovatie. In dubio pro reo
(I.C.C.J., sectia penala, decizia nr. 3465 din 27 iunie 2007)

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generala. Regulile de baza si actiunile in procesul penal. Scopul si regulile de baza ale procesului penal

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- prezumtia de nevinovatie
- in dubio pro reo
- C. proc. pen., art. 52

Potrivit art. 52 C. proc. pen., care consacra prezumtia de nevinovatie, orice persoana este considerata nevinovata pana la stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva.

In cazul in care probele referitoare la vinovatie nu sunt certe, sigure, complete, ci exista indoiala cu privire la vinovatia inculpatului, se aplica regula in dubio pro reo, potrivit careia orice indoiala opereaza in favoarea inculpatului, iar pe baza acesteia, solutia ce se impune este achitarea inculpatului de catre instanta de judecata.

Pachet Teste REZOLVATE pentru reusita la examenul de titularizare in invatamantul prescolar - EDUCATORI 2 culegeri

Vezi AICI detalii

Cartea verde a contabilitatii

Vezi AICI detalii

Teste REZOLVATE pentru examenul de titularizare Limba si Literatura engleza

Vezi AICI detalii

Fise distractive pentru gradinita

Vezi AICI detalii

Prin sentinta penala nr. 345 din 25 iulie 2006 pronuntata de Tribunalul Bacau, in temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul S.A. pentru infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte prevazuta in art. 183 C. pen., intrucat fapta nu a fost savarsita de catre acesta.

Prima instanta a retinut ca, prin rechizitoriul procurorului de la Parchetul de pe langa Tribunalul Bacau din 21 decembrie 2005, inculpatul S.A. a fost trimis in judecata pentru savarsirea infractiunii de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte prevazuta in art. 183 C. pen., constand in aceea ca, in seara de 31 martie 2005, a lovit-o pe sotia sa - victima S.M. -, aceasta dezechilibrandu-se si cazand pe plita incinsa a sobei din locuinta, de unde nu s-a mai ridicat, fiind in stare de inconstienta. Urmare a multiplelor arsuri suferite, victima a decedat.

Coroborand probele administrate in cursul urmaririi penale, cu cele administrate nemijlocit in cursul judecatii, prima instanta a retinut o alta situatie de fapt decat cea avuta in vedere de procuror la momentul trimiterii in judecata a inculpatului. Astfel, prima instanta a retinut ca, la 31 martie 2005, inculpatul s-a intors la domiciliu, unde a gasit-o pe sotia sa, in stare de ebrietate.

Intrucat aceasta a refuzat sa-i coase o gaica la o pereche de pantaloni, inculpatul, enervat de atitudinea sotiei sale si de faptul ca, mai tot timpul, cand se intorcea acasa o gasea in stare de ebrietate, a lovit-o cu palma peste fata, dupa care a aprins focul in bucatarie si a incalzit mancarea. In timpul mesei, inculpatul a observat-o pe sotia sa ca intentioneaza sa-i coasa gaica de la pantaloni, dar constatand ca aceasta facea eforturi pentru a introduce ata in act, l-a rugat pe fiul sau S.C. sa o ajute in efectuarea acestei operatiuni, dupa care a plecat intr-o alta camera.

Prima instanta a retinut ca, pe tot acest interval de timp, de fata la incidentul derulat intre cei doi soti s-au aflat fiul acestora S.C. si prietenul sau D.A.

 In jurul orelor 1900, cei doi tineri au plecat la un magazin din apropiere, iar cand a revenit la domiciliu, in jurul orelor 2000, martorul S.C. a gasit-o pe mama sa cazuta pe plita incinsa, prezentand multiple arsuri, astfel ca l-a anuntat despre cele intamplate pe tatal sau, care dormea in camera alaturata. La initiativa celor doi - tata si fiu - victima fost transportata la spital. La 10 aprilie 2005 starea de sanatate a victimei s-a agravat, survenind decesul.

Fiind audiat, inculpatul nu a recunoscut fapta retinuta in actul de sesizare, sustinand ca din momentul in care a plecat in camera alaturata sa se uite la televizor si pana cand a fost trezit de fiul sau, care i-a relatat ca a gasit-o pe S.M. cazuta pe plita incinsa, nu stie ce s-a intamplat cu aceasta.

In declaratiile date pe parcursul cercetarilor, martorul S.C. a confirmat versiunea tatalui sau, in sensul ca, dupa ce acesta a plecat in camera alaturata, victima a continuat sa consume bauturi alcoolice.

Martorul a mai precizat ca dupa ce a plecat din locuinta are convingerea ca mama sa s-a dus langa soba sa se incalzeasca si, pe fondul consumului excesiv de bauturi alcoolice, coroborat cu caldura din incapere, probabil a atipit si a cazut pe plita, varianta care, in opinia sa, este sustinuta de pozitia in care a fost gasita victima si de imprejurarea ca la locul faptei a fost descoperita o sticla de bautura ce fusese ascunsa de aceasta.

Prima instanta a constatat ca in cauza nu exista probe directe sau indirecte, in sensul celor retinute in actul de sesizare a instantei in sarcina inculpatului.

Impotriva acestei hotarari, in termen legal, procurorul a declarat apel, criticand-o sub aspectul gresitei achitari a inculpatului pentru infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte.

Prin decizia penala nr. 57 din 6 martie 2007 pronuntata de Curtea de Apel Bacau a fost respins ca nefondat apelul declarat de procuror.

Impotriva acestei decizii, in termen legal, procurorul a declarat recurs, invocand cazul de casare  prevazut  in  art. 3859  alin. (1)  pct. 18 C. proc. pen. si sustinand ca s-a comis o grava eroare de fapt, avand drept consecinta pronuntarea unei hotarari gresite de achitare.

 Inalta Curte de Casatie si Justitie, examinand atat motivele de recurs invocate, cat si din oficiu ambele hotarari, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) combinate cu art. 3856 alin. (1) si art. 3857 C. proc. pen., constata urmatoarele:

Desi procurorul a sustinut ca ambele instante - prima instanta si cea de apel - au ajuns la concluzia achitarii inculpatului, respectiv a retinerii nevinovatiei acestuia in comiterea faptei, prin ignorarea mai multor probe, Inalta Curte de Casatie si Justitie constata ca, dimpotriva, atat prima instanta, cat si cea de apel au facut o analiza amanuntita a tuturor probelor administrate pe parcursul cercetarilor.

Mai mult, instanta de apel, pentru a-si forma propria convingere cu privire la vinovatia ori, dimpotriva, nevinovatia inculpatului, a readministrat intregul probatoriu, a reaudiat inculpatul si a dispus admiterea de probe noi.

In Codul de procedura penala roman, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumtia de nevinovatie este inscrisa intre regulile de baza ale procesului penal, in art. 52 statuandu-se ca „orice persoana este considerata nevinovata pana la stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva.”

Prin adoptarea prezumtiei de nevinovatie ca principiu de baza, distinct de celelalte drepturi care garanteaza si ele libertatea persoanei - dreptul la aparare, respectarea demnitatii umane - s-au produs o serie de restructurari ale procesului penal si a conceptiei organelor judiciare, care trebuie sa raspunda urmatoarelor cerinte:

- vinovatia se stabileste in cadrul unui proces, cu respectarea garantiilor procesuale, deoarece simpla invinuire nu inseamna si stabilirea vinovatiei;

 - sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face in fiecare etapa a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii si definitive pentru urmatoarea faza a procesului;

- la adoptarea unei hotarari de condamnare, pana la ramanerea definitiva, inculpatul are statutul de persoana nevinovata; la adoptarea unei hotarari de condamnare definitive prezumtia de nevinovatie este rasturnata cu efecte „erga omnes”;

- hotararea de condamnare trebuie sa se bazeze pe probe certe de vinovatie, iar in caz de indoiala, ce nu poate fi inlaturata prin probe, trebuie sa se pronunte o solutie de achitare.

Toate aceste cerinte sunt argumente pentru transformarea conceptiei asupra prezumtiei de nevinovatie, dintr-o simpla regula, garantie a unor drepturi fundamentale, intr-un drept distinct al fiecarei persoane, de a fi tratata ca nevinovata pana la stabilirea vinovatiei printr-o hotarare penala definitiva.

Faptul ca inculpatul S.A. a fost inconsecvent in declaratiile date in fata organelor judiciare este irelevant, intrucat, conform art. 66 alin. (1) C. proc. pen., „inculpatul beneficiaza de prezumtia de nevinovatie si nu este obligat sa-si dovedeasca nevinovatia.” Potrivit art. 69 C. proc. pen. „declaratiile inculpatului facute in cursul procesului penal pot servi la aflarea adevarului, numai in masura in care sunt coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza.” Inculpatul nu a recunoscut niciodata ca ar fi impins-o pe plita pe sotia sa sau ca in urma loviturii pe care i-a aplicat-o cu dosul palmei aceasta ar fi cazut pe plita sobei, astfel cum a retinut procurorul.

Ca evenimentele s-au derulat in modul prezentat de inculpat rezulta din declaratiile martorilor S.C. si  D.A., care au relatat ca au asistat la discutia ce a avut loc intre cei doi soti, generata de atitudinea victimei, care a refuzat sa-i coasa inculpatului o pereche de pantaloni si de faptul ca se afla sub influenta bauturilor alcoolice; ca desi inculpatul a lovit-o cu palma peste fata, victima nu s-a dezechilibrat in vreun mod, intrucat statea pe scaun; ca dupa acest incident, inculpatul a plecat in camera alaturata si nu a revenit in camera in care se afla sotia sa, pana la plecarea celor doi martori din locuinta.

 Pe parcursul cercetarilor au fost audiate mai multe persoane din comunitatea din care faceau parte cei doi soti, precum si martora A.C. (mama victimei), care au confirmat starea perpetua de ebrietate a victimei, fapt care-l afecta pe inculpat si ca, in mai multe randuri, aceasta a fost salvata de la moarte - determinata de consumul de alcool - de catre sotul sau.

Or, un asemenea comportament al inculpatului sustine varianta acestuia, in sensul ca nu a impins victima pe plita sobei incinse si ca numai starea de ebrietate in care aceasta s-a aflat a determinat dezechilibrarea ei, cu consecinta producerii multiplelor arsuri ce au condus la deces.

Sustinerile inculpatului, in sensul ca numai starea avansata de ebrietate in care victima s-a aflat a fost cauza dezechilibrarii acesteia si a caderii peste plita sobei, se coroboreaza cu concluziile actului medico-legal intocmit in cauza.

In ceea ce priveste expertiza privind detectia psihologica, efectuata la 27 mai 2005, care a concluzionat ca inculpatul a prezentat modificari ale stresului emotional caracteristice comportamentului simulat, aceasta nu poate constitui o proba certa care sa formeze instantei convingerea ca inculpatul a savarsit fapta, in conditiile in care nu se coroboreaza cu nicio alta proba administrata in cauza.

Avand in vedere ca, la pronuntarea unei condamnari, instanta trebuie sa-si intemeieze convingerea vinovatiei inculpatului pe baza de probe sigure, certe si intrucat in cauza probele in acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lasand loc unei nesigurante in privinta vinovatiei inculpatului, se impune a se da eficienta regulii potrivit careia „orice indoiala este in favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumtiei de nevinovatie, un principiu institutional care reflecta modul in care principiul aflarii adevarului, consacrat in art. 3 C. proc. pen., se regaseste in materia probatiunii. Ea se explica prin aceea ca, in masura in care dovezile administrate pentru sustinerea vinovatiei celui acuzat contin o informatie indoielnica tocmai cu privire la vinovatia faptuitorului in legatura cu fapta imputata, autoritatile judecatoresti penale nu-si pot forma o convingere care sa se constituie intr-o certitudine si, de aceea, ele trebuie sa concluzioneze in sensul nevinovatiei acuzatului si sa-l achite.

Inainte de a fi o problema de drept, regula in dubio pro reo este o problema de fapt. Infaptuirea justitiei penale cere ca judecatorii sa nu se intemeieze, in hotararile pe care le pronunta, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobandita pe baza de probe decisive, complete, sigure, in masura sa reflecte realitatea obiectiva (fapta supusa judecatii).

Numai asa se formeaza convingerea, izvorata din dovezile administrate in cauza, ca realitatea obiectiva (fapta supusa judecatii) este, fara echivoc, cea pe care o infatiseaza realitatea reconstituita ideologic cu ajutorul probelor.

Chiar daca in fapt s-au administrat probe in sprijinul invinuirii, iar alte probe nu se intrevad ori pur si simplu nu exista, si totusi indoiala persista in ce priveste vinovatia, atunci indoiala este „echivalenta cu o proba pozitiva de nevinovatie” si deci inculpatul trebuie achitat.

Fata de considerentele ce preced, recursul procurorului a fost respins ca nefondat.         

 
Sursa: Scj.ro