Hotararea CEDO in Cauza Lungu vs. Romania

Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului in Cauza Lungu vs. Romania a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 680/2021. O puteti consulta integral mai jos.

In Cauza Lungu impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a patra), reunita intr-un comitet compus din: Gabriele Kucsko-Stadlmayer, presedinte, Iulia Antoanella Motoc, Pere Pastor Vilanova, judecatori, si Ilse Freiwirth, grefier adjunct de sectie,
avand in vedere:
- cererea (nr. 22.078/13) indreptata impotriva Romaniei, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Manuel-Viorel Lungu („reclamantul“), a sesizat Curtea la 27 martie 2013, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale („Conventia“);
– decizia de a aduce prezenta cerere la cunostinta Guvernului roman („Guvernul“);
– observatiile partilor,

dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la 17 noiembrie 2020,

pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

INTRODUCERE
1. Prezenta cerere are ca obiect caracterul echitabil, in raport cu art. 6 din Conventie, al procesului penal indreptat impotriva reclamantului, trimis in judecata pentru trafic de influenta. De asemenea, ridica o problema cu privire la obligatiile autoritatilor nationale ce decurg din art. 34 din Conventie.

IN FAPT
2. Reclamantul s-a nascut in 1979 si locuieste in Bucuresti. A fost reprezentat de D. Hatneanu, avocata.
3. Guvernul roman („Guvernul“) a fost reprezentat de agentii guvernamentali, doamna C. Brumar si, in final, O. Ezer, reprezentante permanente ale Romaniei la Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
4. Reclamantul era, la momentul faptelor, agent de politie in cadrul Directiei Generale de Politie a Municipiului Bucuresti.

Vezi si: Depunere plangere CEDO

I. Procedura penala pentru trafic de influenta
A. Urmarirea penala
5. La 29 februarie 2008, numitul N.R. a sesizat autoritatile cu un denunt penal impotriva reclamantului si a unui alt agent de politie, O.F., sustinand ca acestia i-au dat de inteles ca, in schimbul unei mite, il pot „ajuta“ in „rezolvarea favorabila“ a unui dosar penal aflat in lucru. Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti („parchetul“) a dispus inceperea urmaririi penale si, la solicitarea sa, a obtinut autorizatii de interceptare si inregistrare a convorbirilor reclamantului, ale lui N.R. si O.F. Obiectul acestor autorizatii il constituiau convorbirile telefonice dintre persoanele in cauza, precum si inregistrarea convorbirilor purtate in mediul ambiental intre acestia sau cu terti.
6. Organele de urmarire penala au realizat interceptarea si inregistrarea convorbirilor in cauza la 4 martie, 16, 17 si 18 aprilie, precum si 8 si 26 mai 2008. Aceste convorbiri au fost inregistrate pe CD-uri, continutul lor fiind transcris in procese-verbale depuse la dosarul cauzei. Potrivit sustinerilor reclamantului in fata Curtii, transcrierile contineau pasaje neinteligibile si numeroase puncte de suspensie.
7. In data de 26 mai 2008 s-a realizat prinderea in flagrant. Cu aceasta ocazie, reclamantul a fost prins avand asupra sa suma de 2.000 de euro (EUR), suma pe care N.R. tocmai i-o inmanase.
8. La 19 iunie 2008, O.F. s-a prezentat la parchet pentru prezentarea materialului de urmarire penala si a solicitat inlaturarea, din dosar, a inregistrarilor care nu erau utile pentru examinarea cauzei. Procurorul i-a aprobat cererea.
9. La 24 iunie 2008, reclamantul s-a prezentat, la randul sau, la sediul parchetului pentru prezentarea materialului de urmarire penala. Potrivit Guvernului, cu aceasta ocazie, a avut posibilitatea sa ia cunostinta, printre altele, de procesele-verbale de transcriere a inregistrarilor convorbirilor sale si nu a formulat nicio cerere in acest sens.
10. In cursul urmaririi penale efectuate de parchet, N.R. a fost audiat de mai multe ori. Potrivit reclamantului, declaratiile depuse la dosarul de urmarire penala contin discrepante in ceea ce priveste scrisul de mana al acestui martor.
11. Prin rechizitoriul emis la 15 iulie 2008, parchetul a dispus trimiterea reclamantului in judecata sub aspectul savarsirii infractiunii de trafic de influenta.

B. Judecata pe fond
12. Dosarul cauzei a fost inregistrat pe rolul Tribunalului Bucuresti („tribunalul“). Instanta i-a ascultat pe inculpati si a dispus audierea nemijlocita a lui N.R. ca martor.

13. Lui N.R. i s-a trimis citatie pentru prima data la adresa din dosarul de urmarire penala, dar acesta nu s-a prezentat.
14. La 15 februarie 2010, tribunalul a emis fata de acesta un mandat de aducere cu aceeasi adresa, cu dispozitia sa se prezinte, in caz contrar riscand o amenda in cuantum de 5.000 de lei romanesti (RON). Din dosar reiese ca mandatul de aducere a fost pus in executare si ca, in cadrul acestei executari, proprietarul imobilului situat la adresa indicata a declarat ca nu facuse decat sa ii permita lui N.R. stabilirea ca loc de domiciliu, dar ca acesta nu locuise niciodata la acea adresa si nici nu a mai dat de stire.
15. La sfarsitul sedintei din 15 martie 2010, tribunalul a solicitat Biroului de evidenta a persoanelor sa comunice actualul domiciliu al lui N.R.
16. Cu ocazia sedintei din 12 aprilie 2010, instanta a reinnoit mandatul de aducere, de aceasta data cu domiciliul mentionat in registrele de evidenta a persoanelor, iar la sfarsitul sedintei a procedat la verificarea dosarului de urmarire penala pentru a identifica o alta adresa a lui N.R., dar fara succes. Potrivit reclamantului, nu exista nicio proba ca aceasta verificare a fost efectuata corespunzator. In ceea ce priveste executarea mandatului de aducere reiese din dosar ca proprietarul imobilului in cauza a declarat ca nu il cunostea pe N.R. si ca acesta nu locuise niciodata la adresa respectiva.
17. In vederea sedintei din 7 iunie 2010 in fata tribunalului, reclamantul a depus la dosar o nota continand o alta adresa a lui N.R. Instanta a emis o noua citatie pentru infatisarea acestuia din urma, dar citatia a fost returnata si depusa la dosar cu mentiunea destinatar mutat.
18. Pe 21 iunie 2010, reclamantul a depus o a doua nota la dosar. Preciza in aceasta ca l-a intalnit pe N.R. din intamplare si ca acesta din urma i-a spus ca nu a primit nicio comunicare de la tribunal. Mai preciza ca N.R. nu i-a dat adresa sa, dar i-a comunicat numarul sau de telefon. Dand curs dispozitiei judecatorului cauzei, grefierul a sunat la acel numar de mai multe ori, dar nu a raspuns nimeni.
19. La 4 august 2010, tribunalul l-a audiat pe martorul M.A., care a dat informatii, printre altele, despre angajatorul si locul de munca al lui N.R. In sedinta din 27 septembrie 2010, instanta a dispus citarea lui N.R. la adresa corespunzatoare locului de munca si a dispus ca martorul sa se prezinte, in caz contrar riscand o amenda in cuantum de 5.000 RON. Martorul tot nu s-a prezentat. La 4 octombrie 2010, angajatorul a informat instanta ca N.R. nu mai era angajatul sau din 26 august 2010.
20. In sedinta din 22 noiembrie 2010, instanta a constatat imposibilitatea audierii nemijlocite a lui N.R., demersurile efectuate in cursul anului pentru localizarea acestui martor neavand succes, si a facut aplicarea normelor procedurale, care prevedeau citirea, in sedinta publica, a depozitiei date de martor in cursul urmaririi penale efectuate de parchet (infra, pct. 44).

21. In sedinta publica din 18 ianuarie 2010, avocatul reclamantului a solicitat o copie a inregistrarilor „pentru efectuarea anumitor verificari“. Instanta i-a respins cererea, cu motivarea ca apararea avea in continuare posibilitatea de a asculta inregistrarile pe parcursul procesului penal.
22. In fata Curtii, Guvernul sustine ca nici reclamantul, nici avocatul sau nu au solicitat ascultarea inregistrarilor pe parcursul procesului in fata tribunalului. In replica, reclamantul sustine ca problema ascultarii inregistrarilor a fost discutata de mai multe ori in instanta, dar ca nu a fost inclusa in incheierile de sedinta, si ca a intentionat sa asculte inregistrarile ca sa poata contesta continutul acestora, daca era necesar.

23. Prin sentinta penala din 3 decembrie 2010, tribunalul l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa de 3 ani inchisoare, cu suspendare. Instanta a statuat ca reclamantul, actionand in complicitate cu O.F., i-a solicitat lui N.R. suma de 2.000 EUR, in schimbul promisiunii sa intervina in favoarea sa intr-un dosar penal aflat in lucru. Instanta s-a exprimat astfel:
"Situatia de fapt a fost retinuta de instanta din coroborarea declaratiilor martorului denuntator cu procesele-verbale de constatare a infractiunii flagrante, de inseriere a bancnotelor folosite la realizarea flagrantului si de predarea catre martorul denuntator N.R. si de transcriere/redare a inregistrarilor convorbirilor telefonice si audio/video realizate in mediu ambiental, precum si in parte cu declaratiile inculpatilor date pe parcursul procesului penal."
24. Tribunalul si-a continuat rationamentul rezumand partile din declaratiile lui N.R. si ale inculpatilor, precum si transcrierile convorbirilor acestui martor cu reclamantul, care, in opinia sa, au dovedit atat comportamentul acestuia din urma, cat si intentia sa de a savarsi infractiunea retinuta impotriva sa. In ceea ce priveste solicitarea reclamantului pentru inlaturarea, din dosar, a inregistrarilor convorbirilor sale, tribunalul a respins-o cu motivarea ca interceptarea convorbirilor a fost autorizata si efectuata in mod legal.

C. Apelul
25. Reclamantul a declarat apel impotriva sentintei penale pronuntate de tribunal. Dosarul a fost inregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti („curtea de apel“). In motivele de apel, reclamantul a criticat, printre altele, omisiunea audierii lui N.R. in cursul judecatii in fond si a sustinut ca probele erau nelegale deoarece, in opinia sa, interceptarea convorbirilor sale nu a fost autorizata si s-a efectuat in faza actelor premergatoare cu incalcarea normelor procedurale.
26. In sedinta din 31 martie 2011, curtea de apel a dispus audierea lui N.R. si i-a trimis citatie la adresele cunoscute, aflate la dosar. Din probele aflate la dosar reiese ca citatia a fost afisata pe usa cladirilor, deoarece agentul procedural al curtii de apel nu a putut sa il localizeze pe N.R. ca sa i-o inmaneze.
27. In sedinta din 21 aprilie 2011, curtea de apel a emis un mandat de aducere pe numele lui N.R., dar acesta nu a putut fi localizat. In cursul executarii mandatului s-a aflat din nou ca proprietarul imobilului situat la adresa din dosarul de urmarire penala nu facuse decat sa ii permita lui N.R. sa il aleaga ca loc de domiciliu, dar ca N.R. nu a locuit niciodata acolo (supra, pct. 14).
28. La 16 mai 2011, curtea de apel a emis un al doilea mandat de aducere cu o alta adresa. In cursul executarii acestui mandat, proprietarul imobilului respectiv a declarat ca N.R. era concubinul nepoatei sale, ca nu locuia in imobilul sau si ca aceasta nu cunostea adresa lui actuala pentru ca nu avea o relatie buna cu el.
29. La 7 iunie 2011, curtea de apel a emis un al treilea mandat de aducere cu o alta adresa. Mandatul nu a putut fi executat deoarece adresa continea erori care nu au facut posibila identificarea imobilului.
30. In sedinta din 21 iulie 2011, curtea de apel a constatat ca s-au facut suficiente demersuri pentru audierea martorului N.R. si nu mai exista nicio masura procesuala care se poate lua fata de acesta pentru a fi audiat. In plus, curtea de apel a respins cererea de efectuare a unei expertize tehnice audio a inregistrarilor convorbirilor reclamantului cu motivarea ca nu s-au formulat obiectii cu prilejul prezentarii acestora la parchet, in faza de urmarire penala si nici in fata instantei de fond, astfel incat considera ca cererea este lipsita de pertinenta. Curtea de apel a acordat apoi cuvantul avocatului reclamantului.
31. Din incheierea de sedinta din 21 iulie 2011 reiese ca, in fata curtii de apel, avocatul reclamantului a contestat in principal legalitatea probelor si a afirmat, printre altele, ca clientul sau nu a contestat ca acele convorbiri au avut loc, dar ca transcrierile erau incomplete si, prin urmare, continutul acestora era trunchiat. Reiese, de asemenea, ca aparatorul reclamantului a precizat ca a solicitat audierea acelor inregistrari telefonice, ca audierea a fost incuviintata, dar in final nu a fost posibila datorita imposibilitatii tehnice a instantei de a face acea audiere. Nici cererea de audiere a inregistrarilor, nici incuviintarea unei astfel de masuri de catre instante nu sunt incluse in dosarul depus la Curte. In plus, reclamantul nu ofera nicio clarificare cu privire la natura motivelor tehnice care ar fi facut imposibila audierea acestor inregistrari. La randul sau, Guvernul contesta ca ar fi existat un astfel de impediment si semnaleaza ca in nicio incheiere de sedinta nu se consemneaza imposibilitatea de a audia sau de a viziona inregistrarile.
32. Printr-o decizie penala din 25 iulie 2011, curtea de apel a respins apelul si a confirmat sentinta penala pronuntata de tribunal.

D. Recursul
33. Reclamantul a declarat recurs. In motivele de recurs s-a plans ca nu a avut posibilitatea sa formuleze intrebari martorului N.R. in sedinta publica si ca a fost condamnat pe baza inregistrarilor convorbirilor sale, chiar daca, potrivit acestuia, probele au fost obtinute in mod nelegal. A sustinut, de asemenea, ca nu a avut posibilitatea sa asculte aceste inregistrari si ca acestea nu se mai aflau la dosarul cauzei.
34. Recursul a fost inregistrat la Inalta Curte de Casatie si Justitie („Inalta Curte“). In sedinta din 2 aprilie 2012, avocatul reclamantului a criticat omisiunea audierii de catre instante a martorului N.R. si imposibilitatea de a lua cunostinta de inregistrarile convorbirilor interceptate in integralitatea acestora cu care sustine ca s-a confruntat. Procurorul de sedinta a sustinut ca o copie a CD-ului cu inregistrarile se afla in dosarul de urmarire penala.
35. Intr-o decizie pronuntata in aceeasi zi, Inalta Curte a respins recursul si a confirmat hotararile pronuntate in prima instanta si in apel. Cu privire la audierea lui N.R., Inalta Curte a constatat ca aceasta nu fusese posibila, chiar daca martorul fusese citat sa se prezinte in conformitate cu normele procedurale. Referitor la interceptarea convorbirilor, Inalta Curte a statuat ca masura a fost dispusa in mod legal si ca procesele-verbale de transcriere a inregistrarilor au necesitat sa fie examinate prin raportare la celelalte probe. Inalta Curte a adaugat urmatoarele:
"Se observa [...] ca inculpatii nu au contestat continutul [proceselor-verbale de transcriere a inregistrarilor] in faza de urmarire penala, iar in cursul judecatii, instanta de apel s-a pronuntat, apreciind ca proba nu este utila cauzei.
[...]
Ulterior insa, invinuitul sau inculpatul are dreptul de a lua la cunostinta despre inregistrari, cu posibilitatea contestarii acestora, drepturi ce au fost respectate in cauza, instanta admitand, in cursul cercetarii judecatoresti, efectuarea unei expertize criminalistice."
36. Dintr-un certificat emis de Inalta Curte rezulta ca decizia din 2 aprilie 2012 a fost intocmita la 24 mai 2012, tehnoredactata la 15 iunie 2012 si a devenit disponibila partilor la 28 septembrie 2012.

E. Problema suporturilor inregistrarii convorbirilor reclamantului
37. In fata Curtii, reclamantul a prezentat un certificat despre care sustine ca l-a obtinut de la grefa tribunalului si care contine o stampila considerata a fi a acestei instante, precum si semnaturile presupuse a fi cele ale unui judecator si ale unui grefier, ale caror nume nu au fost mentionate. Conform acestui document, suporturile audiovideo ale inregistrarii convorbirilor reclamantului au fost distruse in decembrie 2011.
38. In aceasta privinta, reclamantul a aratat ca, in august 2015, a depus o plangere administrativa la tribunal, denuntand distrugerea acestor suporturi, precum si lipsa din dosar a declaratiilor lui N.R. - presupuse de el - si i s-a raspuns de catre instanta ca suporturile nu au fost distruse si ca declaratiile chiar se afla in dosar. A adaugat ca, in consecinta, in octombrie 2015, a depus plangere penala si ca examinarea plangerii este inca pendinte.
39. Guvernul a raspuns contestand autenticitatea certificatului prezentat de reclamant in fata Curtii. A prezentat o nota din data de 4 iulie 2018 emisa de tribunal. Potrivit acestui document, autorii semnaturilor aplicate pe certificat nu au putut fi identificati, stampila folosita nu corespundea cu cea a tribunalului, iar termenii juridici nu erau folositi corespunzator. Tot potrivit acestui document, probele folosite in dosarele penale nu se distrug niciodata, doar bunurile care au facut obiectul unei confiscari putand sa fie distruse.
40. Anterior, la 29 iunie 2018, Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti a informat Guvernul ca pastrase suporturile inregistrarilor convorbirilor realizate la 4 martie, 16, 17 si 18 aprilie, precum si 8 mai 2008.

II. Procedura penala pentru fals in inscrisuri demarata de autoritati ulterior comunicarii cererii
41. La 6 iulie 2018, tribunalul a sesizat parchetul in vederea verificarii modului in care a fost redactat certificatul prezentat de reclamant in fata Curtii. Parchetul a procedat la deschiderea unui dosar penal.
42. La 18 septembrie 2018, reclamantul a fost audiat ca martor in cadrul acestui dosar. La 2 octombrie 2018 a fost audiat din nou si, cu aceasta ocazie, a aflat ca plangerea sa penala depusa in 2015 (supra, pct. 38) a fost atasata la acest dosar. La 4 octombrie 2018 a solicitat parchetului comunicarea de copii dupa inscrisurile depuse la dosar, cu motivarea ca are nevoie de ele pentru a le depune la Curte. I s-a acordat doar o copie dupa plangerea sa penala.
43. Partile nu au informat Curtea cu privire la solutia pronuntata in cadrul acestei proceduri.

CADRUL LEGAL INTERN RELEVANT
44. Vechiul Cod de procedura penala, in vigoare pana la 1 februarie 2014, continea urmatoarele dispozitii relevante in prezenta cauza:

 

IN DREPT
I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 din Conventie
45. Reclamantul se plange de inechitatea procesului penal indreptat impotriva sa, ca urmare a omisiunii audierii de catre instante a martorului N.R. si a folosirii transcrierilor inregistrarilor convorbirilor sale pe care nu a avut posibilitatea sa le consulte si pentru care nu a putut sa obtina efectuarea unei expertize. Acesta invoca art. 6 din Conventie, formulat dupa cum urmeaza, in partile sale relevante:

A. Cu privire la admisibilitate
46. Guvernul ridica o exceptie de tardivitate a cererii. Sustine ca, in prezenta cauza, termenul de 6 luni ar trebui calculat incepand cu 2 aprilie 2012, data la care Inalta Curte a pronuntat decizia definitiva, nu la data, ulterioara, la care decizia a devenit disponibila partilor. In opinia sa, capetele de cerere ale reclamantului nu sunt legate de motivarea deciziei si se refera la aspecte anterioare redactarii deciziei definitive, iar acesta nu a oferit nicio justificare pentru faptul ca a asteptat ca decizia definitiva sa devina disponibila partilor inainte sa sesizeze Curtea. In subsidiar, solicita Curtii sa aiba in vedere faptul ca decizia definitiva ar fi putut fi redactata inainte de 28 septembrie 2012, tinand seama de faptul ca, potrivit certificatului emis de Inalta Curte, decizia a fost tehnoredactata la 15 iunie 2012, si isi exprima opinia ca reclamantul ar fi putut, de fapt, sa ia cunostinta de continutul deciziei inainte de 27 septembrie 2012.
47. Reclamantul precizeaza ca a luat cunostinta de decizia definitiva a Inaltei Curti la 28 septembrie 2012 si considera ca termenul de 6 luni ar trebui sa se calculeze de la aceasta data. A declarat ca a facut demersuri inainte de aceasta data pentru a lua cunostinta de continutul deciziei definitive, dar fara succes. De asemenea sustine ca nu putea sa sesizeze in mod corespunzator Curtea fara sa fi luat cunostinta de motivarea Inaltei Curti.
48. Curtea aminteste ca, in cazul in care reclamantul are dreptul sa i se comunice din oficiu o copie dupa decizia interna definitiva, este in mai mare conformitate cu obiectul si cu scopul art. 35 § 1 din Conventie sa se considere ca termenul de 6 luni incepe sa curga de la data comunicarii copiei dupa decizie si ca, in cazul in care in dreptul intern nu se prevede comunicarea, este oportun sa se ia in considerare data „redactarii“ deciziei, data de la care partile au posibilitatea reala sa ia cunostinta de continutul acesteia [Papachelas impotriva Greciei (MC), nr. 31.423/96, pct. 30, CEDO 1999-II].
49. In prezenta cauza, Curtea observa ca Guvernul nu contesta faptul ca reclamantul a luat cunostinta de decizia definitiva a Inaltei Curti la 28 septembrie 2012. Cu toate acestea, Guvernul sustine ca reclamantul ar fi putut sa sesizeze Curtea inainte sa ia cunostinta de motivarea Inaltei Curti (supra, pct. 46). Insa un astfel de argument nu este in concordanta cu jurisprudenta Curtii (Papachelas, citata anterior, pct. 30). In ceea ce priveste posibilitatea reclamantului de a face demersuri pentru a obtine o copie dupa decizia definitiva la o data anterioara datei comunicarii acesteia (supra, pct. 46), Curtea constata ca o astfel de sugestie din partea Guvernului este o chestiune ce tine de speculatii, cat timp acesta nu mentioneaza baza legala si nici nu mentioneaza o practica constanta a instantelor nationale pe care reclamantul ar fi putut sa o invoce. Curtea constata ca decizia definitiva a Inaltei Curti a devenit disponibila partilor la 28 septembrie 2012 (supra, pct. 36) si ca termenul de 6 luni a inceput sa curga, in prezenta cauza, de la aceasta data. Prin urmare, exceptia ridicata de Guvern trebuie sa fie respinsa.
50. Constatand ca acest capat de cerere nu este vadit nefondat si nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate in sensul art. 35 din Conventie, Curtea il declara admisibil.

B. Cu privire la fond
51. Curtea constata ca acest capat de cerere formulat de reclamant are doua parti, care trebuie examinate separat.

a) Argumentele partilor
52. Reclamantul considera ca declaratiile martorului N.R. au fost decisive in justificarea condamnarii sale. Sustine ca, daca ar fi avut posibilitatea confruntarii acestui martor in sedinta publica, ar fi putut sa prezinte argumente complete privind legalitatea celorlalte probe, inclusiv modul in care s-a realizat interceptarea convorbirilor sale. Arata ca eforturile autoritatilor pentru localizarea martorului nu au fost suficiente si ca absenta acestuia din urma nu a fost justificata printr-un motiv intemeiat. Potrivit reclamantului, probele aflate la dosar indica mai degraba ca N.R. pur si simplu nu a dorit sa depuna marturie in fata instantelor, desi avea o obligatie legala in acest sens. Tot potrivit acestuia, demersurile efectuate de instante pentru a asigura infatisarea martorului nu au fost eficiente si nu au fost insotite de masuri precum aplicarea unei amenzi. Potrivit reclamantului, N.R. era parte intr-un proces penal desfasurat in acelasi timp cu procesul care face obiectul prezentei cauze si, in cadrul acestui prim proces, a putut fi localizat de politie si s-a prezentat la sectia de politie unde el insusi l-a intalnit la 21 iunie 2010.
53. Reclamantul sustine ca nu a beneficiat de nicio garantie procedurala pentru a contrabalansa neinfatisarea martorului inaintea instantelor. Citirea in sedinta publica a declaratiilor lui N.R. - a caror veridicitate este pusa la indoiala de reclamant din cauza diferentelor de scriere din declaratiile depuse la dosar - nu reprezenta o astfel de garantie.
54. Guvernul raspunde ca autoritatile au efectuat demersurile necesare pentru localizarea lui N.R. si ca absenta acestui martor nu li se poate imputa. Considera ca nu mai exista nicio masura procesuala care se putea lua pentru a afla locul de domiciliu al acestui martor. In opinia sa, acesta din urma nu a dorit sa se prezinte in fata instantelor, iar atitudinea sa a facut imposibila localizarea sa. Prin urmare, Guvernul solicita Curtii sa constate ca au existat motive intemeiate pentru ca instantele nationale sa admita declaratiile martorului absent, avand in vedere imposibilitatea localizarii martorului in pofida eforturilor depuse. In plus, Guvernul considera ca declaratiile lui N.R. nu au constituit proba unica sau determinanta in aceasta cauza, acestea fiind luate in considerare de instantele nationale prin raportare la celelalte probe administrate, ca de exemplu declaratiile reclamantului si ale altui martor si inregistrarile realizate. Concluzioneaza ca procesul a fost echitabil in ansamblu.

b) Motivarea Curtii
i. Principii generale
55. Curtea face trimitere la principiile relevante in materie referitoare la criteriile de examinare a capetelor de cerere formulate in contextul art. 6 § 1 si § 3 lit. d) din Conventie cu privire la absenta martorilor de la sedinta de judecata, astfel cum au fost expuse in hotararile Al-Khawaja si Tahery impotriva Regatului Unit [(MC), nr. 26.766/05 si 22.228/06, pct. 118-147, CEDO 2011] si Schatschaschwili impotriva Germaniei [(MC), nr. 9.154/10, pct. 100-131, CEDO 2015].
56. In hotararea Schatschaschwili, Curtea a reamintit ca, in conformitate cu principiile enuntate in hotararea Al-Khawaja si Tahery (citata anterior), examinarea compatibilitatii cu art. 6 § 1 si § 3 lit. d) din Conventie a unui proces in care declaratiile unui martor care nu s-a infatisat si nu a fost audiat in cursul procesului sunt folosite ca probe se face in trei etape (Schatschaschwili, citata anterior, pct. 107). Astfel, Curtea trebuie sa cerceteze:
i. daca a existat un motiv intemeiat care sa justifice neinfatisarea martorului si, in consecinta, admiterea ca proba a declaratiei scrise a acestuia (ibid., pct. 119-122);
ii. daca declaratia scrisa a martorului absent a constituit fundamentul unic sau determinant pentru condamnare (ibid., pct. 123-124); si
iii. daca au existat elemente compensatorii, inclusiv garantii procedurale solide, suficiente pentru a contrabalansa dificultatile cauzate apararii ca urmare a admiterii unei astfel de probe si pentru a asigura echitatea procesului in ansamblu (ibid., pct. 125-131).
57. Este necesar sa se accentueze faptul ca absenta unor motive intemeiate care sa justifice neinfatisarea unui martor nu poate, in sine, sa duca la un proces inechitabil. In aceste conditii, lipsa unor asemenea motive constituie un element important in raport cu aprecierea caracterului echitabil in general al unui proces: acest element poate sa incline balanta in favoarea constatarii unei incalcari a art. 6 § 1 si § 3 lit. d) din Conventie (ibid., pct. 113 in fine). In plus, avand in vedere ca preocuparea Curtii este sa se asigure caracterul echitabil al procesului in ansamblu, aceasta trebuie sa cerceteze daca au existat elemente compensatorii suficiente nu doar in cauzele in care declaratiile scrise ale unui martor absent constituiau temeiul unic sau determinant pentru condamnarea inculpatului, dar si cele in care a constatat ca este dificil de stabilit daca aceste elemente constituiau proba unica sau determinanta, dar este totusi convinsa ca acestea aveau o anumita importanta si ca admiterea lor i-ar fi putut cauza dificultati apararii. Impactul factorilor compensatorii necesari pentru ca procesul sa fie considerat echitabil va depinde de importanta pe care o au declaratiile martorului absent. Cu cat aceasta importanta este mai mare, cu atat elementele compensatorii vor trebui sa fie mai solide pentru ca procesul in ansamblu sa fie considerat echitabil (ibid., pct. 116; Seton impotriva Regatului Unit, nr. 55.287/10, pct. 59, 31 martie 2016).
58. Prin urmare, Curtea trebuie sa verifice cele trei etape ale criteriului Al-Khawaja si Tahery - in ordinea definita in aceasta hotarare -, avand in vedere ca aceste masuri sunt interdependente si, impreuna, servesc la stabilirea caracterului echitabil in general al procesului penal in prezenta cauza (Schatschaschwili, citata anterior, pct. 118).

ii. Aplicarea in prezenta cauza
59. In ceea ce priveste problema daca absenta martorului N.R. era justificata de un motiv intemeiat, Curtea constata ca atat tribunalul, cat si curtea de apel au trimis martorului citatie pentru infatisare, dar acesta nu s-a prezentat (supra, pct. 20 si 30). Din probele prezentate Curtii reiese ca respectivul nu a putut fi gasit la adresele indicate de parti si de ceilalti martori sau la cele identificate de instante pe parcursul procesului penal (supra, pct. 13-19 si 26-29). Totusi, Curtea se indoieste ca instantele nationale au efectuat demersuri suficiente pentru localizarea martorului. Intr-adevar, din sustinerile reclamantului, care nu sunt contrazise de Guvern, rezulta ca N.R. a fost in contact direct cu politia in cadrul unui proces penal desfasurat in acelasi timp cu procesul care face obiectul prezentei cauze (supra, pct. 52 si 54; a se vedea, de asemenea, supra, pct. 18). De altfel, Guvernul admite ca acest martor nu a dorit sa se prezinte (supra, pct. 54), cu toate ca, potrivit Codului de procedura penala, persoanele citate ca martori au obligatia legala de a se prezenta in fata instantelor si de a da declaratie (supra, pct. 44). In aceste conditii, Curtea este sceptica cu privire la problema de a sti daca instantele romane au depus toate eforturile care ar fi putut fi de asteptat in mod rezonabil din partea lor pentru a asigura infatisarea lui N.R.
60. In ceea ce priveste importanta declaratiilor scrise ale martorului absent pentru condamnarea reclamantului, Curtea constata ca tribunalul s-a bazat pe declaratiile date de N.R. in calitate de martor denuntator si pe alte probe referitoare la persoana lui N.R., ca de exemplu procesele-verbale de constatare a infractiunii flagrante la care a participat si martorul, sau inregistrarile convorbirilor pe care acesta din urma le-a avut cu reclamantul (supra, pct. 23 si 24). Curtea deduce de aici ca declaratiile lui N.R. au avut o anumita importanta in masura in care au determinat desfasurarea urmaririi penale de catre parchet si masurile care s-au dispus in acest context, ca de exemplu interceptarea convorbirilor reclamantului si organizarea procedurii flagrantului. Curtea observa, in plus, ca situatia de fapt retinuta de tribunal pe baza acestor mijloace de proba a fost confirmata ulterior de instantele de apel si de recurs (supra, pct. 32 si 35). In aceste conditii, Curtea este convinsa ca declaratiile lui N.R. au avut o anumita importanta, daca nu chiar o mare importanta, si ca administrarea acestora a cauzat dificultati apararii (Valdhuter impotriva Romaniei, nr. 70.792/10, pct. 49, 27 iunie 2017).
61. In continuare, Curtea trebuie sa examineze daca au existat suficiente elemente compensatorii pentru a contrabalansa dificultatile cauzate apararii de imposibilitatea audierii in contradictoriu a lui N.R. Constata ca, neputand sa il audieze pe martor, tribunalul a procedat la citirea in sedinta publica a declaratiilor date de N.R. in cursul urmaririi penale (supra, pct. 20). O astfel de posibilitate, care decurge din normele de procedura penala (supra, pct. 44), poate constitui un factor compensator care trebuie luat in considerare (a se vedea, in acest sens, D si altii impotriva Romaniei, nr. 75.953/16, pct. 107 in fine, 14 ianuarie 2020). Cu toate acestea, alte elemente trebuie abordate cu precautie. Curtea observa intr-adevar ca atat curtea de apel, cat si Inalta Curte s-au limitat la a constata ca procedura de citare a fost legal indeplinita (supra, pct. 30 si 35), fara sa verifice daca absenta martorului ar putea avea un impact asupra caracterului echitabil al procesului. Considera ca instantele nationale nu au abordat cu prudenta declaratiile scrise ale martorului absent, iar tribunalul a retinut situatia de fapt pe baza declaratiilor date de N.R. in faza de urmarire penala (supra, pct. 23-24). Curtea face trimitere la constatarea sa potrivit careia celelalte probe care au justificat condamnarea reclamantului, ca de exemplu procesele-verbale de constatare a infractiunii flagrante sau de transcriere a inregistrarilor sus-mentionate, s-au bazat pe declaratiile lui N.R. (supra, pct. 60) si apreciaza ca, in acest context, nu se poate considera ca existenta altor probe in afara acestor declaratii a putut sa contrabalanseze in mod corespunzator dificultatile cauzate apararii (a se vedea, a contrario, Virgil Dan Vasile impotriva Romaniei, nr. 35.517/11, pct. 69, 15 mai 2018).
62. Avand in vedere procesul in ansamblu, Curtea observa ca nu s-a demonstrat in mod valabil ca absenta martorului N.R. a fost justificata de un motiv intemeiat. Constata, de asemenea, ca declaratiile scrise ale lui N.R. au avut o anumita importanta in condamnarea reclamantului si ca elementele compensatorii de care a beneficiat acesta din urma nu au fost suficiente si capabile sa contrabalanseze dificultatile intampinate de aparare.
63. Prin urmare, au fost incalcate art. 6 § 1 si § 3 lit. d) din Conventie.

64. Reclamantul critica folosirea pe parcursul procesului penal a transcrierii inregistrarilor convorbirilor sale pe care nu a avut posibilitatea sa le consulte si pentru care nu a putut sa obtina efectuarea unei expertize.
65. Avand in vedere concluzia la care a ajuns cu privire la omisiunea audierii martorului N.R. (supra, pct. 62), Curtea considera ca nu este necesara examinarea acestei parti a capatului de cerere formulat de reclamant in raport cu art. 6 din Conventie.

II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 34 din Conventie
66. Ulterior comunicarii cererii, reclamantul a sustinut ca procesul penal pentru fals in inscrisuri declansat la cererea tribunalului (supra, pct. 41) a fost consecinta introducerii cererii sale la Curte si a declarat ca se teme ca va deveni suspect in cadrul procesului respectiv. Acesta invoca art. 34 din Conventie, care prevede urmatoarele:
"Curtea poate fi sesizata printr-o cerere de catre orice persoana fizica, orice organizatie neguvernamentala sau de orice grup de particulari care se pretinde victima a unei incalcari de catre una dintre inaltele parti contractante a drepturilor recunoscute in conventie sau in protocoalele sale. Inaltele parti contractante se angajeaza sa nu impiedice prin nicio masura exercitiul eficace al acestui drept."
67. Guvernul precizeaza ca functionarii publici, in conformitate cu dispozitiile relevante din Codul penal, au obligatia sa sesizeze parchetul daca, in exercitarea atributiilor de serviciu, iau cunostinta de savarsirea unei infractiuni. Adauga urmatoarele: in prezenta cauza, sesizarea parchetului de catre tribunal s-a facut in aplicarea acestor dispozitii legale; s-a procedat la sesizare la 5 ani dupa sesizarea Curtii de catre reclamant si nu s-a adus atingere in niciun fel drepturilor reclamantului; acesta din urma a avut astfel posibilitatea sa prezinte argumentele sale in fata Curtii, precum si observatii suplimentare in aceasta privinta; in plus, scopul urmaririi penale este sa verifice contradictia dintre continutul certificatului prezentat de reclamant - potrivit caruia suporturile inregistrarilor au fost distruse - si realitate, confirmata de parchet, care inca dispune de suporturi.
68. Guvernul considera ca faptul ca reclamantul a fost adus sa depuna marturie ca martor in cursul procesului respectiv nu a adus atingere dreptului sau de a sesiza Curtea. Precizeaza ca declaratia reclamantului a fost necesara pentru a lamuri modul in care acesta a obtinut certificatul in discutie si ca nu se punea problema, prin intermediul acestei urmariri penale, a verificarii comportamentului reclamantului. Acesta adauga ca reclamantul, in cursul audierilor sale, nu a fost amenintat si nu a fost constrans sa dea informatii despre cererea sa in fata Curtii, in afara celor necesare pentru lamurirea circumstantelor in care a obtinut certificatul.
69. Reclamantul raspunde ca procesul penal pentru fals in inscrisuri este de fapt indreptat impotriva sa, deoarece a fost singurul care a folosit certificatul in cauza. Imputa parchetului ca i-a refuzat comunicarea de copii dupa inscrisurile aflate la dosar. Arata ca s-a plans deja autoritatilor nationale in 2015 cu privire la distrugerea - invocata de el - a suporturilor continand inregistrarile convorbirilor sale si a fost surprins ca autoritatile au reactionat incepand urmarirea penala abia dupa ce Curtea a comunicat cererea sa. Potrivit acestuia, o eventuala condamnare a sa in cursul acestui proces ar fi consecinta directa a introducerii cererii sale in fata Curtii, in timp ce o clasare a urmaririi penale ar fi avut ca efect punerea la indoiala a temeiniciei afirmatiilor sale in fata Curtii.
70. Curtea reaminteste ca, pentru ca mecanismul de cerere individuala instituit in art. 34 din Conventie sa fie eficient, este extrem de important ca reclamantii, declarati sau potentiali, sa fie liberi sa comunice cu Curtea fara ca autoritatile sa ii supuna presiunilor in vreun fel ca sa retraga ori sa modifice capetele lor de cerere. Sintagma „a face presiune/i“ se refera nu doar la constrangerea directa si actele flagrante de intimidare a reclamantilor, declarati sau potentiali, a familiilor sau a reprezentantilor lor in instanta, ci si la actele sau contactele indirecte si rau intentionate avand ca scop sa ii faca sa se razgandeasca ori sa ii descurajeze cu privire la exercitarea actiunii oferite de Conventie [Iambor impotriva Romaniei nr. 1), nr. 64.536/01, pct. 212, 24 iunie 2008].
71. In prezenta cauza, Curtea constata ca reclamantul nu este privat de libertate, ca este reprezentat in fata sa de un avocat ales si ca a avut si inca are posibilitatea sa comunice liber cu aceasta. In plus, constata ca reclamantul a fost citat sa se prezinte in cursul procesului penal pentru fals in inscrisuri in calitate de martor si ca temerile sale de a deveni suspect in cursul procesului nu sunt sustinute de probe. Intr-adevar, in lipsa unor informatii recente cu privire la cursul acestui proces, Curtea concluzioneaza ca, la aproximativ 2 ani de la declansarea acestuia, reclamantul isi pastreaza calitatea de martor. In plus, constata ca nu s-a stabilit in fata sa ca, in timpul audierii sale ca martor in cursul acestui proces, reclamantul a fost supus presiunii sau intimidarii din partea politiei sau a procurorului ori ca s-au facut remarci referitoare la cererea sa [a se vedea, a contrario, Salman impotriva Turciei (MC), nr. 21.986/93, pct. 131, CEDO 2000-VII]. Prin urmare, considera ca desfasurarea procesului penal pentru fals in inscrisuri nu a afectat examinarea, de catre aceasta, a prezentei cereri (a se vedea mutatis mutandis, Blaj impotriva Romaniei, nr. 36.259/04, pct. 164-165, 8 aprilie 2014).
72. In consecinta, Curtea concluzioneaza ca autoritatile romane nu au incalcat in prezenta cauza obligatiile care le revin in temeiul art. 34 a doua teza din Conventie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
73. Art. 41 din Conventie prevede:
"Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

A. Prejudiciu
74. Reclamantul solicita 10.000 de euro (EUR) cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral pe care considera ca l-a suferit.
75. Guvernul considera ca o constatare a incalcarii ar putea constitui o reparatie suficienta si ca suma solicitata este excesiva in raport cu jurisprudenta Curtii.
76. Curtea considera ca trebuie sa i se acorde reclamantului suma de 6.000 EUR pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecata
77. Reclamantul solicita 4.633,92 EUR cu titlu de cheltuieli de judecata si solicita ca aceasta suma sa fie platita direct in contul bancar al avocatei sale. Acesta prezinta o adeverinta de plata specificand tipul de servicii prestate de reprezentanta sa si tariful orar corespunzator, precum si un contract de asistenta juridica in conformitate cu care plata onorariului datorat se va efectua direct catre aceasta.
78. Guvernul considera ca suma solicitata este excesiva in raport cu serviciile prestate de aparatoarea reclamantului.
79. Tinand seama de documentele de care dispune si de jurisprudenta sa, Curtea acorda reclamantului suma de 1.550 EUR, care se va plati direct avocatei acestuia.

C. Dobanzi moratorii
80. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca au fost incalcate art. 6 § 1 si § 3 lit. d) din Conventie ca urmare a faptului ca martorul N.R. nu a fost audiat in cursul dezbaterilor;
3. hotaraste ca nu este necesara examinarea capatului de cerere formulat in baza art. 6 din Conventie sub aspectul folosirii inregistrarilor convorbirilor reclamantului;
4. hotaraste ca statul parat nu a incalcat obligatiile care ii revin in raport cu art. 34 din Conventie;
5. hotaraste:
a) ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de trei luni, urmatoarele sume, care trebuie convertite in moneda statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii:
(i) 6.000 EUR (sase mii de euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(ii) 1.550 EUR (o mie cinci sute cincizeci de euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuielile de judecata, suma care se va plati direct avocatei sale;
b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;
6. respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
 
Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la 8 decembrie 2020, in temeiul art. 77 §2 si §3 din Regulament.