Niciun drept nu poate fi exercitat in scopul de a vatama sau pagubi pe altul ori intr-un mod excesiv si nerezonabil, contrar bunei-credinte.
Art. 15 are drept corespondent in vechea legislatie:
Art. 1 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice:
"Drepturile civile ale persoanelor fizice sint recunoscute in scopul de a satisface interesele personale, materiale si culturale, in acord cu intere- sul obstesc, potrivit legii si regulilor de convietuire socialista"
Comentariu
Rostul fundamental al abuzului de drept, calificat drept delict civil, nu poate fi diferit de cel al raspunderii civile delictuale si consta in protectia victimei, nu in sanctionarea autorului.
(Noul Cod Civil : comentarii / coord.: prof. univ. dr. Marilena Uliescu. – Ed. a 3-a, rev. si adaug. - Bucuresti : Universul Juridic, 2011)
O modificare substantiala adusa de Noul Cod Civil („NCC”), cu impact asupra viitoarelor solutii jurisprudentiale, consta in codificarea doctrinei si a jurisprudentei cu privire la abuzul de drept. Abuzului de drept ii este, astfel, consacrata o reglementare expresa: pe de o parte, art. 15 din NCC („niciun drept nu poate fi exercitat in scopul de a vatama sau pagubi pe altul ori intr-un mod excesiv si nerezonabil, contrar bunei-credinte”), pe de alta parte, art. 1353 din NCC („cel care cauzeaza un prejudiciu prin chiar exercitiul drepturilor sale nu este obligat sa-l repare, cu exceptia cazului in care acesta este exercitat abuziv”). In acest sens, de pilda, punerea in executare silita a unei hotarari judecatoresti executorii nu constituie un abuz de drept: neminem laedit qui suo jure utitur (cel ce uzeaza de dreptul sau nu lezeaza).
In esenta, exercitarea unui drept va fi considerata abuziva atunci cand dreptul nu este utilizat in vederea realizarii finalitatii sale, ci cu intentia de a vatama o alta persoana sau contrar bunei-credinte.
In materia abuzului de drept, rolul inovator al NCC este cu atat mai salutar cu cat legislatia civila anterioara nu cuprindea referiri exprese la acesta. Totusi, nu mai putin, dispozitiile art. 57 din Constitutia Romaniei si cele art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, printr-o interpretare sistematica, puteau constitui temei legal pentru invocarea abuzului de drept. Potrivit dispozitiilor art. 54 din Constitutia Romaniei, „[c]etatenii romani, cetatenii straini si apatrizii trebuie sa-si exercite drepturile si libertatile constitutionale cu buna-credinta, fara sa incalce drepturile si libertatile celorlalti”, iar, potrivit dispozitiilor art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, “[d]repturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic si social”.
In schimb, in materie procesual-civila, Codul de procedura civila (art. 723) sanctioneaza exercitarea drepturilor procedurale cu rea-credinta si contrar scopului in vederea caruia au fost recunoscute de lege, partii care foloseste aceste drepturi in mod abuziv revenindu-i obligatia de a raspunde pentru prejudiciile cauzate. In tacerea Codului de procedura civila, care nu arata criteriile pentru determinarea abuzului de drept, simpla respingere a unei cereri de chemare in judecata nu inseamna, eo ipso, ca reclamantul a actionat abuziv, astfel incat sa fie tras la raspundere pentru invocarea unor pretentii nejustificate. Ca atare, s-a considerat ca numai demersul judiciar, declansat cu rea-credinta sau dintr-o eroare grava ce o apropie de dol, cu intentia de a produce o paguba, morala sau materiala, poate constitui abuz de drept.
In doctrina juridica romana, abuzul de drept a fost definit ca fiind „exercitarea unui drept subiectiv civil cu incalcarea principiilor exercitarii sale”.
Au fost identificate patru caractere care se circumscriu notiunii de abuz de drept, respectiv exercitarea dreptului subiectiv civil (i) prin nesocotirea scopului economic si social pentru care a fost recunoscut, (ii) cu nesocotirea legii si moralei, (iii) cu rea-credinta si (iv) cu depasirea limitelor sale.
In acest sens, dupa caz, pot fi incidente doua modalitati de sanctionare a abuzului de drept: pe de o parte, refuzul concursului fortei de constrangere a statului, in sensul ca instanta, constatand ca este in prezenta exercitarii abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea reclamantului, iar daca exercitiul abuziv emana de la parat, va inlatura o atare aparare; pe de alta parte, atunci cand abuzul de drept se concretizeaza intr-o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, poate fi antrenata raspunderea autorului exercitiului abuziv fata de cel vatamat intr-un drept al sau, prin obligarea la daune-interese.
In egala masura, jurisprudenta a calificat abuzul de drept ca fiind o fapta ilicita, savarsita cu vinovatie, in structura careia trebuie sa coexiste cele doua elemente, unul subiectiv – reaua credinta si unul obiectiv – deturnarea dreptului de la finalitatea sa.
Cu toate acestea, in tacerea Codului Civil, instantele de judecata au fost destul de reticente in a obliga persoana vinovata de exercitarea abuziva a drepturilor sale la repararea prejudiciului cauzat unei alte persoane. In practica judecatoreasca, problema abuzului de drept a fost legata de cele mai multe ori de raporturile de vecinatate, de raporturile de munca, de raporturile comerciale sau de cele de contencios administrativ. In concret, pornindu-se de la definitia abuzului de drept, retinuta in literatura de specialitate, in jurisprudenta s-a statuat, de pilda, ca se circumscrie unui abuz de drept refuzul nejustificat al paratului de a-si manifesta acordul necesar in vederea obtinerii de catre reclamant a autorizatiei de construire ori situatia in care acordul paratului pentru obtinerea autorizatiei de construire a fost conditionat de plata unor sume de bani. In materie comerciala, potrivit jurisprudentei, notiunea in discutie poate exista sub forma abuzului de majoritate (atunci cand hotararile adunarii generale sunt luate contrar interesului social si in singurul scop de a favoriza membrii majoritatii in dauna membrilor minoritatii) si abuzului de minoritate (atunci cand actionarii minoritari detin o pozitie de blocaj al adunarii generale, care astfel nu poate adopta hotarari importante pentru societate). De altfel, Curtea de Casatie Franceza a retinut ca „atitudinea contrara interesului general al societatii, dovedita prin faptul interzicerii efectuarii unei operatiuni esentiale pentru aceasta si in unicul scop de a favoriza propriile interese in detrimentul ansamblului celorlalti asociati” constituie abuz, citata in Curtea de Apel Timisoara – Sectia Civila, Decizia nr. 158/26.10.2009, publicata pe website-ul www.jurisprudenta.org. Art. 1361 din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale cuprinde o dispozitie expresa in materie, si anume: “Actionarii trebuie sa isi exercite drepturile cu buna-credinta, cu respectarea drepturilor si a intereselor legitime ale societatii si ale celorlalti actionari”.
Nu in ultimul rand, cu titlu de exemplu, in materia raporturilor de munca, au fost considerate apte sa se circumscrie unui abuz de drept situatii precum concedierea prin desfiintarea abuziva a postului, exercitarea abuziva a dreptului la detasare sau delegare, utilizarea perioadei de proba exclusiv in vederea obtinerii fortei de munca gratuite, fara ca persoana sa fie ulterior angajata.
In opinia noastra, reglementarea in terminis a notiunii de abuz de drept in cuprinsul NCC este oportuna si, altminteri, de mult asteptata, fata de numeroasele situatii din practica in care s-a dovedit a fi necesara antrenarea raspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat prin exercitiul abuziv al drepturilor unei persoane.
De aceea, fata de situatiile din practica in care s-a acreditat ideea existentei unui abuz de drept, coroborat insa cu reticenta instantelor de judecata de a-l sanctiona, explicabila si prin lipsa unei norme juridice exprese, reglementarea acestei notiuni in NCC este binevenita, creand premisele extinderii solutiilor jurisprudentiale in materie. Raspunderea pentru abuzul de drept ramane in noua reglementare o forma particulara de manifestare a raspunderii civile delictuale, astfel incat aceasta nu poate fi angajata in absenta vinovatiei si a prejudiciului cauzat unei alte persoane.
In concret, in ceea ce priveste prima ipoteza avuta in vedere de art. 15 din NCC, respectiv exercitarea unui drept in scopul de a vatama sau pagubi pe altul, din punctul nostru de vedere, textul nu ar trebui sa ridice probleme deosebite de interpretare in practica judecatoreasca. Raportat la modalitatea de reglementare a textului, apreciem ca savarsirea abuzului de drept in situatia data este particularizata de legiuitor, in ceea ce priveste vinovatia, prin intentie. Cu alte cuvinte, va putea fi antrenata raspunderea civila a titularului pentru savarsirea unui abuz numai in situatia in care dreptul este exercitat cu intentia de a cauza altuia un prejudiciu, de natura materiala sau morala. In masura in care nu poate fi retinuta vinovatia autorului, sub forma intentiei de a vatama sau pagubi pe altul, raspunderea acestuia va putea fi angajata numai daca este incidenta cea de-a doua ipoteza reglementata de art. 15 din NCC. Astfel, potrivit celei de-a doua ipoteze a art. 15 din NCC, autorul va fi tinut raspunzator in situatia in care dreptul subiectiv este exercitat in mod excesiv si nerezonabil, contrar bunei-credinte si daca, prin aceasta, se cauzeaza altuia un prejudiciu. Si in cazul abuzului de drept, pentru a se putea antrena raspunderea civila, este necesara intrunirea conditiilor generale, respectiv existenta faptei ilicite, concretizate in exercitarea abuziva a dreptului, prejudiciul, legatura de cauzalitate si vinovatia.
In opinia noastra, caracterul excesiv al exercitarii dreptului, necesar pentru antrenarea raspunderii, are in vedere situatia valorificarii acestuia de catre titular intr-un mod exacerbat, cauzandu-se altuia un prejudiciu mai oneros decat cel care ar putea fi, in mod obiectiv, creat prin exercitarea acestui drept, in mod firesc, in conformitate cu scopul in virtutea caruia a fost recunoscut de leguitor si in limitele sale. Caracterul excesiv al exercitarii dreptului impune, per a contrario, necesitatea existentei unui raport de proportionalitate intre exercitiul dreptului de catre titular si prejudiciul care ar putea fi cauzat unui terte persoane pe aceasta cale. Depasirea acestui raport de proportionalitate si, implicit, situarea dreptului subiectiv inafara limitelor sale, face ca exercitiul dreptului sa fie excesiv si de natura sa atraga raspunderea titularului. De altfel, chiar NCC, in art. 1353, stabileste, ca principiu general, ca cel care cauzeaza altuia un prejudiciu prin chiar exercitiul drepturilor sale nu este obligat sa il repare.
In plus, caracterul nerezonabil al exercitarii dreptului intareste imperativul consfintit implicit de legiuitor ca dreptul subiectiv sa fie valorificat cu respectarea limitelor sale si a scopului in considerarea caruia a fost edictat. Instituirea in mod expres a conditiei ca exercitiul dreptului sa fie excesiv si nerezonabil pentru a se putea retine existenta unui abuz de drept este o reflectare in noua reglementare a conceptiei doctrinare potrivit careia dreptul subiectiv nu-si poate produce efectele si nu se poate bucura de ocrotirea legii decat prin raportare la finalitatea pe care o are si la functiile pentru care legea il consacra. O astfel de abordare legala permite fiecarui titular de drept subiectiv sa-l valorifice in interesul sau, cu respectarea insa a drepturilor si a intereselor tertilor.
In egala masura, legiuitorul NCC reglementeaza abuzul de drept in stransa legatura cu notiunea de buna-credinta. Fata de dispozitiile art. 15 din NCC, savarseste un abuz de drept cel care exercita un drept subiectiv intr-un mod excesiv si nerezonabil, contrar bunei-credinte. De aceasta data, insusi legiuitorul NCC face referire la buna-credinta, prevazand ca „orice persoana fizica sau persoana juridica trebuie sa isi exercite drepturile si sa isi execute obligatiile civile cu buna-credinta, in acord cu ordinea publica si cu bunele moravuri” (art. 14 din NCC). Existenta bunei-credinte va constitui un element important de apreciere privind savarsirea unui abuz de drept. Cu alte cuvinte, acolo unde exista buna-credinta nu poate fi abuz de drept, iar, in masura in care dreptul este exercitat cu rea-credinta, prin deturnarea acestuia de la scopul economic si social in vederea caruia a fost recunoscut si, respectiv, prin incalcarea drepturilor unei alte persoane, acesta nu mai poate beneficia de protectie juridica.
In aceste conditii, o problema discutabila in jurisprudenta va fi aceea de a stabili pana la ce limita o persoana, exercitandu-si un drept, poate fi considerata de buna-credinta. Aceasta, cu atat mai mult cu cat, in ipoteza analizata, legiuitorul NCC nu mai prevede drept conditie savarsirea abuzului de drept cu intentie (cum este cazul primei ipoteze,„in scopul de a vatama sau pagubi pe altul”), ci acesta ar putea fi cauzat si din culpa.
In conditiile in care NCC nu stabileste modul in care poate fi sanctionat abuzul de drept, cel ce se face vinovat de abuz de drept va putea fi obligat de instanta, in temeiul principiilor generale ale raspunderii civile, la repararea prejudiciului in forma pe care judecatorul o va aprecia potrivita in raport cu circumstantele concrete ale cauzei deduse judecatii (inlaturarea efectelor dreptului exercitat abuziv, acordarea de daune-interese etc.).
Conchizand, in configuratia NCC, registrul situatiilor in care un drept poate fi exercitat abuziv, este unul foarte larg, sens in care va reveni instantei de judecata sarcina sa stabileasca, in concret, in functie de particularitatile fiecarei spete, daca acesta a fost deturnat de la finalitatea sa, aspect care, in practica, va putea da nastere unor solutii jurisprudentiale neunitare.
(Christina Vladescu - "Abuzul de drept in reglementarea Noului Cod Civil", 2011, www.juridice.ro)
Jurisprudenta
"In cadrul raspunderii delictuale, nu orice fapta a omului ii angajeaza raspunderea pentru prejudiciul cauzat victimei, ci numai aceea care s-a savarsit din culpa. Or, pentru a imputa o culpa celui ce a comis fapta ilicita este necesar ca autorul ei sa fi fost capabil a-si da seama de fapta savarsita si de urmarile ei.
Totusi, ar fi contrar echitatii si regulilor de convietuire socialista ca victima sa suporte singura paguba iar autorul ei sa nu fie obligat macar in parte sa o repare, daca are posibilitati materiale, tinandu-se deci seama de situatia patrimoniala a partilor in proces."
(Tribunalul Suprem, Sectia Civila, decizia nr. 175 din 22 ianuarie 1972, publicata in „Repertoriu de practica judiciara in materie civila a Tribunalului Suprem si a altor instante judecatoresti pe anii 1969-1975)”
