Se cunoaste ca in practica aplicarii vechii legislatii, in special in materie comerciala, pactele comisorii au reprezentat veritabile clauze de rigoare contractuala. În functie de iscusinta juridica a partilor sau avocatilor acestora, pactele comisorii se regaseau in mai toate contractele si aveau ca obiectiv obisnuit posibilitatea desfiintarii pe cale extra-judiciara a unui contract, in caz de neexecutare culpabila a obligatiilor de catre una dintre parti. Printre diversele grade de pacte comisorii, rolul de super-star ii era atribuit in mod incontestabil asa-numitului pact comisoriu de grad IV, care, daca era scris in mod corect, asigura desfiintarea de drept a contractului. Nu staruim in detalii, pentru ca exista o literatura juridica bogata si accesibila asupra acestui subiect.
Redactorii Noului Cod Civil (NCC), sensibilizati de reglementarile internationale care le-au servit ca sursa de inspiratie, au renuntat la regula potrivit careia desfiintarea contractului pentru neexecutarea culpabila de insemnatate a obligatiilor debitorului se realizeaza numai pe cale judiciara si au admis, in art.1550 si 1552 NCC ca rezolutiunea poate opera si pe baza unei declaratii unilaterale de rezolutiune emisa de partea indreptatita, in oricare dintre urmatoarele trei situatii: (a) atunci cand partile au convenit astfel, (b) cand debitorul se afla de drept in intarziere sau (c) cand acesta nu a executat obligatia in termenul fixat prin punerea in intarziere.
Asadar, chiar in lipsa unei clauze contractuale exprese, creditorul obligatiei neexecutate va putea pasi la desfiintarea unilaterala a contractului, sub simpla rezerva a punerii in intarziere. Aceasta din urma institutie ascunde propriile capcane, in special atunci cand intarzierea nu se produce de drept, ci la initiativa creditorului, conform art.1522 NCC. În acel caz, creditorul are datoria de a acorda, prin notificare, un termen rezonabil de executare debitorului sau, in lipsa caruia punerea in intarziere nu este eficienta. Ce inseamna „rezonabil” urmeaza a se decide de la caz la caz, asa incat creditorul este invitat sa reziste tentatiei de a adopta o atitudine prea agresiva fata de debitorul sau. Chiar si cu acest asterisc, noua legislatie civila intareste pozitia creditorului, deoarece dispare necesitatea de a negocia si a agrea o clauza care sa confere posibilitatea rezolutiunii.
În acest context, se pune intrebarea utilitatii reglementarii in premiera, pe langa declaratia unilaterala de rezolutiune, a pactului comisoriu. Conform art.1553 NCC, acesta are doua particularitati: (a) produce efecte numai daca prevede, in mod expres, obligatiile a caror neexecutare este sanctionata cu rezolutiunea (altfel spus, o prevedere generica de tipul „in caz de neexecutare a obligatiilor stipulate in prezentul contract, acesta va fi desfiintat …” va fi ineficienta juridic) si (b) rezolutiunea se produce de drept. Aceasta ultima mentiune este ea insasi inselatoare pentru ca nu vedem nici un motiv logic pentru care nu s-ar pastra concluziile doctrinare mai vechi care au retinut ca, fie si in prezenta unui pact comisoriu de grad IV, este necesara totusi manifestarea de vointa a creditorului in sensul de a se prevala de survenirea rezolutiunii, asa incat, in realitate, aceasta nu opereaza chiar „de drept”.
Problema mai mare din punct de vedere pur practic este insa ca nu se intrevede un motiv realist pentru care creditorul ar putea prefera sa recurga la mecanismul pactului comisoriu (care necesita un acord contractual expres al partilor) in locul facultatii conferite de lege de a pasi la declararea unilaterala a rezolutiunii. Sub noua reglementare, pactul comisoriu, in special vechiul pact de grad IV, isi pierde functia de facilitare a disparitiei contractului compromis prin neexecutarea obligatiilor. Este mult mai usor acum pentru creditor sa recurga la mecanismul declaratiei unilaterale de rezolutiune, pentru ca aceasta nu presupune uneori dificila negociere a unei clauze contractuale care sa deschida posibilitatea desfiintarii contractului si nu cere nici identificarea precisa a clauzelor contractuale a caror nerespectare atrage moartea contractului. Desigur, neexecutarea trebuie sa fie de insemnatate sau, in cazul contractelor cu executare succesiv, repetata (art.1551 alin.(1) NCC), dar chiar si asa optiunea pentru mecanismului rezolutiunii unilaterale va fi mai tentanta pentru creditor.
Nu intamplator asadar, pactul comisoriu nu beneficiaza de un statut propriu in marile reglementari-sursa ale Noului Cod Civil. În general, pe plan international, se opteaza pentru mecanismul desfiintarii contractului pe baza mecanismului de declaratie unilaterala reglementat la noi de art.1550 – 1552 NCC. Faptul ca avem o reglementare a pactului comisoriu la nivelului noului cod pare asadar mai degraba o reverenta facuta jurisprudentei si doctrinei de prestigiu din trecut decat rodul unei analize practice sau de drept comparat cu privire la utilitatea practica a pastrarii acestei institutii.
Nu trebuie inteles ca mecanismul declaratiei unilaterale de rezolutiune, pentru ca izvoraste din lege, ar fi incompatibil cu amenajarile contractuale efectuate de parti. În functie de imprejurari, spre exemplu, un contract bine redactat va putea reglementa mai explicit decat o face Noul Cod Civil pragul de la care putem vorbi despre o neexecutare de insemnatate suficienta pentru a declansa posibilitatea rezolutiunii, ce inseamna neexecutare cu caracter repetat, cum opereaza punerea in intarziere sau care ar putea fi termenul de remediere de catre debitor a unor eventuale incalcari de contract. Mai spinoasa se anunta insa situatia, inevitabila din punct de vedere practic, in care partile, credincioase vechilor formulare de contracte, insereaza in acordul lor, dupa data de 1 octombrie 2011, un pact comisoriu de un grad oarecare, dar a carui redactare originala dateaza din epoca vechii legislatii. Problema in astfel de cazuri va fi sa se determine raportul dintre posibilitatea rezolutiunii unilaterale, consacrata legal si aplicarea pactului comisoriu, consacrata contractual. În functie de redactarea efectiva a pactului, nu excludem situatiile in care se va putea sustine, de exemplu, ca partile au renuntat la posibilitatea emiterii unei declaratii unilaterale de rezolutiune sau, dimpotriva, ca aceasta din urma coexista cu pactul comisoriu.
Autor: Cornel Popa
