Pactul comisoriu este o clauza contractuala solida, dar adesea neinteles corect, care permite partilor sa prevada in avans consecinta cea mai severa a neexecutarii unei obligatii: desfiintarea contractului prin rezolutiune sau reziliere de plin drept. In noul Cod Civil reglementarea este mai clara decat sub vechea legislatie, iar folosirea unei asemenea clauze cere atentie redusa la formulare si la conditiile de operare pentru a evita surprizele litigioase.
Pactul comisoriu este, in esenta, o stipulare contractuala prin care partile convin in mod expres ca anumite obligatii, daca nu sunt executate, vor atrage desfiintarea contractului. Conform art. 1553 din Codul Civil (Legea nr. 287/2009):
"Pactul comisoriu produce efecte daca prevede, in mod expres, obligatiile a caror neexecutare atrage rezolutiunea sau rezilierea de drept a contractului. In cazul prevazut la alin. (1), rezolutiunea sau rezilierea este subordonata punerii in intarziere a debitorului, afara de cazul in care s-a convenit ca ea va rezulta din simplul fapt al neexecutarii. Punerea in intarziere nu produce efecte decat daca indica in mod expres conditiile in care pactul comisoriu opereaza."
Din textul legii rezulta doua idei esentiale si obligatorii pentru orice pact comisoriu eficient:
(1) obligatiile care pot declansa rezolutiunea trebuie mentionate expres si nu pot fi lasate la exprimari generice;
(2) in principiu, rezolutiunea este conditionata de pusul in intarziere al debitorului, deci exista o garantie procedurala pentru debitor, cu exceptia cazului in care partile au convenit expres ca efectul survine automat.
Pactul comisoriu nu este o „magie” care desfiinteaza contractul automat pentru orice mica scapare; este o clauza speciala care trebuie formulata cu atentie si care, prin aplicarea sa, urmareste sa protejeze interesul creditorului fara a anula complet dreptul la aparare al debitorului, decat in cazul in care partile au ales expres o varianta mai aspra (operare de plin drept fara intarziere).
Documentarea doctrinara si practica de specialitate subliniaza ca pactul comisoriu trebuie sa defineasca clar esenta neexecutarii: nu merge o formulare vaga de genul „daca nu executi” - legea cere sa se specifice exact ce obligatii, in ce termene si in ce conditii declanseaza rezolutiunea.
- Primul element de control este specializarea clauzei: textul clauzei trebuie sa indice, in mod expres si limitativ, care sunt obligatiile a caror neexecutare va permite rezolutiunea. Daca clauza e vag formulata, instanta o poate considera inaplicabila. Prin urmare, la redactare este obligatoriu sa se indice natura obligatiei (ex.: plata sumei X in termen de Y zile, predarea unui bun anume, realizarea unei lucrari in conditii de calitate convenite), precum si eventual conditiile concrete ale neexecutarii (intarziere mai mare de Z zile, defectiuni repetate, refuz justificat sau nejustificat etc.). Aceasta cerinta de expresie are scopul de a evita abuzul si surpriza debitorului si izvoraste direct din art. 1553 C. civ. care cere expres astfel de precizari. In practica, cu cat clauza este mai precis formulata, cu atat mai putine sanse vor exista pentru contestarea ei in instanta.
- Al doilea element este pusul in intarziere: legea spune ca, de regula, rezolutiunea sau rezilierea convenita prin pact comisoriu este supusa punerii in intarziere a debitorului - adica creditorul trebuie sa-i acorde debitorului un mijloc formal de a remedia neexecutarea (o somatie sau o notificare care sa contina prevederile pactului si termenul de executare). Totusi, partile pot conveni altfel; ele pot prevedea expres ca simpla neexecutare va produce rezolutiunea de plin drept. Din punct de vedere practic aceasta inseamna ca, daca nu s-a stabilit explicit operarea automata, inainte de a declara rezolutiunea creditorul trebuie sa puna debitorul in intarziere si sa respecte conditiile formale impuse de clauza. Punctul de echilibru este tocmai acesta: legea garanteaza debitorului o ultima sansa, dar partile pot renunta explicit la ea, daca vor.
- Regula interpretativa suplimentara este aceea ca punerea in intarziere trebuie sa indice in mod expres conditiile in care pactul comisoriu opereaza; daca notificarea nu prevede acele conditii, ea nu produce efectul de a declansa rezolutiunea. In consecinta, redactarea atenta a literei notificarii, trimiterea la clauza, indicarea exacta a obligatiei neindeplinite si fixarea unui termen clar de remediere sunt elemente practice de suprapus asupra cerintei legale. Doctrinele si practica de specialitate subliniaza aceasta regula ca fiind protectoare a ordinii publice contractuale si ca instrument de prevenire a abuzului.
Va recomandam
Teste distractive pentru clasa pregatitoare
Antrenament eficient pentru clasa pregatitoare Intrarea in clasa pregatitoare, presupune un antrenament special care: sa previna eventualele socuri emotionale; sa ofere copilului confort si placere; sa il ajute sa invete bucurandu-se de noi experiente. In acest scop, va propunem cel mai nou instrument pentru antrenamentul copiilor care...
Efectul principal al aplicarii pactului comisoriu este rezolutiunea contractului, iar efectele legale ale rezolutiunii sunt stabilite tot in Codul Civil. Conform art. 1554 Cod Civil:
"Contractul desfiintat prin rezolutiune se considera ca nu a fost niciodata incheiat. Daca prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este tinuta, in acest caz, sa restituie celeilalte parti prestatiile primite. Rezolutiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la solutionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate sa produca efecte chiar in caz de rezolutiune. Contractul reziliat inceteaza doar pentru viitor."
Cu alte cuvinte, legea spune ca partile trebuie sa restituie ceea ce au primit, iar contractul se considera ca n-ar fi existat, cu exceptiile prevazute de lege. Asta inseamna ca aplicarea pactului comisoriu poate genera obligatii de restituire, compensatii si calcule de daune-interese pentru perioadele intermediare.
In practica, aplicarea pactului comisoriu poate decurge fie prin exercitarea unui drept unilateral de catre creditor (declaratie de rezolutiune in temeiul clauzei), fie, daca clauza sau imprejurarea o impun, prin verificare judiciara ulterioara. Chiar si atunci cand clauza prevede desfiintarea de plin drept, instanta poate fi ulterior chemata sa constate legalitatea rezolutiunii, sa verifice indeplinirea conditiilor convenite si sa solutioneze litigiile privind restituirea si daunele.
Doctrinele relevante si practica jurisdictiei evidentiaza ca, desi legea permite o desfiintare „automata” in anumite ipoteze, rolul instantelor nu dispare in totalitate: acestea pot cenzura aplicarea clauzei si pot fi sesizate pentru reconstituirea drepturilor. Prin urmare, chiar un pact comisoriu sever nu elimina complet riscul controlului judiciar posterior.
Rezolutiunea unilaterala este o institutie separata, reglementata tot in sectiunea rezolutiune/reziliere a Codului Civil. Textul legal stabileste ca, in general, creditorul care nu cere executarea silita are dreptul la rezolutiune sau la reziliere si la daune-interese daca sunt datorate. In termeni simpli, rezolutiunea unilaterala inseamna ca partea indreptatita poate, prin manifestarea sa de vointa, sa opteze pentru incetarea contractului ca urmare a neexecutarii, fara a cere imediat executarea fortata.
Pactul comisoriu, in schimb, este o cale convenita prin contract care defineste in avans ce neexecutari pot permite rezolutiunea. In esenta, el poate fi privit ca o forma „conventionala” sau un cadru de operare a rezolutiunii unilaterale, dar cu reguli specifice impuse de lege (precizarea obligatiilor si regula privind punerea in intarziere). Doctrinele de specialitate au dezbatut mult daca rezolutiunea bazata pe pact comisoriu este o specie a rezolutiunii unilaterale sau un mecanism distinct. In practica judiciara se constata insa ca invocarea pactului comisoriu ramane in final o manifestare de vointa a creditorului, verificabila ulterior de instanta dupa criteriile legale.
In doctrina si practica veche s-a vorbit adesea de patru „grade” ale pactului comisoriu (I — IV), clasificare care descria modalitatile diferite de operare: de la pactul care functioneaza doar dupa procedura judiciara pana la pactul de grad IV, cel mai „energic”, care produce rezolutiunea de plin drept fara somatie sau intarziere.
Astfel, in termeni simpli:
- pactul de grad I era cel care in practica reproducea regimul rezolutiunii judecatoresti;
- pactul de grad II era compatibil cu rezolutiunea ce opereaza prin simpla declaratie a creditorului;
- pactul de grad III prevedea operarea de plin drept la implinirea unui termen fara drept de gratie,
- pactul de grad IV producea rezolutiunea imediata la neexecutare, fara alte formalitati.
Aceasta clasificare apare in numeroase comentarii si dictionare juridice si ramane utila ca instrument de intelegere a intensitatii efectelor prevazute de parti. Totusi, dupa noul Cod Civil, accentul legislativ s-a mutat pe cerinta expresiei si a indicarii conditiilor - iar unele voci din doctrina apreciaza ca vechea clasificare in grade si-a pierdut partial utilitatea practica, deoarece legea actuala armonizeaza modalitatile de operare prin conditii clare. Pe scurt, clasificarea e utila pedagogic, dar aplicarea efectiva depinde de textul clauzei si de vointa partilor, in conditiile reglementarii actuale.
Din perspectiva practica, risc principal apare atunci cand clauza este vag formulata sau cand creditorul invoca automatitatea rezolutiunii fara a respecta conditiile formale (de ex. fara o notificare corecta).
Un text bine redactat trebuie sa mentioneze expres obligatia concreta, termenul de executare, modul de calcul al intarzierii, modalitatea de comunicare a notificarii (scrisoare, email cu confirmare, notificare contestabila), precum si daca partile au convenit sau nu asupra operarii de plin drept.
De asemenea, ar trebui reglementata si situatia in care debitorul a executat partial sau a remediat problema inainte de declararea rezolutiunii: legea si doctrina recunosc posibilitatea ca debitorul sa scape de consecinta desfiintarii daca executarea intervine inainte de aplicarea efectiva a masurii. Recomandarea practica a avocatilor si notarilor este sa se redacteze clauza cu precizie maxima si sa se prevada mecanisme de dovada a comunicarii si a remedierii, pentru a diminua sansele de contestare ulterioara.
Mai mult, chiar si o clauza de grad IV, severa si aparent „automata”, nu elimina posibilitatea ca instanta sa fie chemata sa constate legalitatea rezolutiunii. Instanta, de regula, verifica daca neexecutarea invocata corespunde cu definirea contractuala si daca aplicarea clauzei respecta principiile ordinii publice si bunele moravuri.
De aceea, pentru debitor exista totdeauna un remediu procedural: contestarea faptelor, evaluarea caracterului esential al neexecutarii si, acolo unde legea o permite, invocarea masurilor de echitate. Aceste aspecte se regasesc pe larg in literatura de specialitate si in analizele jurisprudentiale.
Copiaza Link-ul catre aceasta sectiune: Ce este pactul comisoriu?
E-JURIDIC.RO
