Definita ca fiind ansamblul de drepturi si indatoriri care privesc atat persoana, cat si bunurile copilului, autoritatea parinteasca apartine, potrivit Noului Cod Civil („NCC”), ambilor parinti, care trebuie sa o exercite numai in interesul superior al copilului (Titlul IV din NCC – Autoritatea parinteasca). In acest sens, urmeaza a fi avute in vedere si dispozitiile legii speciale in materie, anume Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului („Legea nr. 272/2004”), care afirma prevalenta principiului interesului superior al copilului in toate demersurile si deciziile care privesc copiii, intreprinse de autoritatile publice si de organismele private autorizate, precum si in cauzele solutionate de instantele judecatoresti (art. 2 din Legea nr. 272/2004).
Interesul superior al copilului este punct de reper si atunci cand exista neintelegeri intre parinti asupra modului de indeplinire a indatoririlor parintesti; in aceasta ipoteza, instanta de tutela are autoritate de a decide cu privire la exercitiul drepturilor si indatoririlor parintesti, cu ascultarea parintilor, a copiilor, dupa caz, precum si in functie de concluziile raportului de ancheta sociala.
In materia ascultarii copiilor, NCC introduce o noutate, in sensul ca poate fi ascultat si copilul care nu a implinit varsta de 10 ani, daca instanta de tutela considera acest lucru necesar in justa solutionare a cauzei. Mai mult, textul legal consacra dreptul copilului de a fi ascultat, precum si importanta opiniilor copilului, ce urmeaza a fi luate in considerare, raportat la varsta si gradul sau de maturitate (art. 264 NCC – Ascultarea copilului).
Data fiind noua reglementare, credem ca probleme mai interesante si, probabil, solutii jurisprudentiale pe masura vom regasi in materia raporturilor dintre parinti si copiii lor minori, in caz de divort si in situatia copilului din afara casatoriei.
De la bun inceput, facem precizarea ca situatia copilului din afara casatoriei a carui filiatie a fost stabilita potrivit legii ramane in noua reglementare aceeasi ca a copilului din casatorie, in caz de neintelegeri aplicandu-se prin asemanare regulile de la divort.
Potrivit art. 397 NCC, regula o reprezinta exercitarea autoritatii parintesti de catre ambii parinti, „afara de cazul in care instanta decide altfel” (art. 397 NCC – Exercitarea autoritatii parintesti de catre ambii parinti). La randul ei, decizia instantei se circumscrie interesului superior al copilului, urmand a se raporta, in mod firesc, si la concluziile raportului de ancheta psiho-sociala, la invoiala parintilor, daca exista si/sau la opinia copilului in aceasta privinta. Per a contrario, decizia instantei va putea fi alta, daca din probele administrate in cauza, va rezulta ca o alta solutie este in interesul superior al copilului. O alta solutie ar urma sa fie reprezentata de situatiile de exceptie de la regula sus-mentionata, si anume exercitarea autoritatii parintesti de catre un singur parinte sau de catre alte persoane.
Astfel, dispozitiile art. 398 NCC prevad situatia exercitarii autoritatii parintesti de catre un singur parinte, „daca exista motive intemeiate, avand in vedere interesul superior al copilului” (art. 398 NCC – Exercitarea autoritatii parintesti de catre un singur parinte).
In acest context, prin coroborarea art. 397 si art. 398 NCC cu art. 506 NCC, instanta de tutela ar putea dispune exercitarea autoritatii parintesti de catre un singur parinte, exclusiv in baza acordului exprimat de parinti in acest sens, desigur cu luarea in considerare si a dispozitiilor art. 264 NCC. [1] Aceasta intrucat, pe de o parte, art. 506 NCC stabileste ca parintii se pot intelege cu privire la exercitarea autoritatii parintesti, daca este respectat interesul superior al acestuia si, dupa caz, cu ascultarea copilului, iar, pe de alta parte, art. 398 NCC consacra exceptia de la regula, operanta pentru motive intemeiate (or, invoiala partilor, in coroborarea articolelor sus-mentionate, ar putea fi circumstantiata motivelor intemeiate, in interesul superior al copilului).
In mod corespunzator, celalalt parinte pastreaza dreptul de a veghea asupra modului de crestere si educare a copilului, precum si dreptul de a consimti la adoptia acestuia.
Numai in mod exceptional si, cu aceeasi cerinta, a respectarii interesului superior al copilului, instanta poate hotari plasamentul copilului la o ruda sau la o alta familie ori persoana sau la o institutie de ocrotire.
Desigur, si in noua reglementare instanta de tutela are caderea de a modifica masurile cu privire la drepturile si indatoririle parintesti fata de copiii minori, in cazul schimbarii imprejurarilor care au fost avute in vedere la decizia initiala.
Conchizand, NCC ofera o reglementare ampla, de detaliu, mult mai bine adaptata contextului social existent si, desigur, prevederilor dreptului comunitar, materia raporturilor dintre parinti si copii fiind una dintre acelea in care solutiile jurisprudentiale, aparent facile, pot ridica in realitate probleme complexe, de apreciere subtila a situatiei de fapt existente, a probelor administrate si, nu in ultimul rand, de impact real in formarea personalitatii copilului, in dezvoltarea sa fizica si emotionala.
Note:
[1] Potrivit art. 506 NCC, „cu incuviintarea instantei de tutela parintii se pot intelege cu privire la exercitarea autoritatii parintesti sau cu privire la luarea unei masuri de protectie a copilului, daca este respectat interesul superior al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozitiile art. 264 fiind aplicabile”.
(Christina Vladescu - "Exercitarea autoritatii parintesti in Noul Cod Civil. Specificul noii reglementari", 2011, www.noulcodcivil.ro)
