O decizie recenta a CJUE este importanta pentru consumatori, intrucat arata cand nu se aplica Directiva 93/13 privind clauzele abuzive in contractele de imprumut. Aceasta este cu atat mai importanta cu cat aflam ca Banca Transilvania este implicata.
In anul 2006, NG si OH au incheiat un contract de credit cu Banca Transilvania, prin care banca le imprumuta suma de 90 000 lei romanesti (RON) (aproximativ 18 930 de euro). In anul 2008, acestia au incheiat un alt contract de credit in franci elvetieni, destinat refinantarii contractului initial.
Ca urmare a puternicei devalorizari a leului romanesc, suma care trebuia rambursata aproape s-a dublat in anii urmatori.
La 23 martie 2017, NG si OH au introdus o actiune la Tribunalul Specializat Cluj (Romania) prin care solicitau constatarea caracterului abuziv al unei parti a contractului de refinantare, care, desi stipula ca plata trebuia efectuata in moneda in care fusese acordat creditul, prevedea ca imprumutatii puteau solicita bancii conversia monedei creditului intr-o alta moneda, fara ca banca sa fie obligata sa accepte. Se preciza de asemenea ca banca era mandatata de catre imprumutat sa stinga obligatiile de plata scadente utilizand propriul curs de schimb.
NG si OH sustineau de asemenea ca Banca Transilvania nu isi indeplinise obligatia de informare, intrucat nu ii avertizase, cu ocazia negocierii si a incheierii contractului, cu privire la riscul pe care il implica conversia monedei contractului initial intr-o moneda straina. In plus, clauza privind rambursarea in moneda straina ar crea, in opinia acestora, un dezechilibru in defavoarea lor, intrucat ei erau singurii care trebuiau sa suporte riscul de schimb valutar.
Acesta este contextul in care Curtea de Apel Cluj (Romania) solicita Curtii de Justitie sa stabileasca, in primul rand, daca Directiva 93/13 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii1 se aplica unei clauze contractuale care nu a facut obiectul unei negocieri individuale, ci reflecta o norma care, potrivit legii nationale, se aplica intre partile contractante in lipsa unui acord diferit in aceasta privinta. In al doilea rand, aceasta instanta intreaba Curtea care sunt consecintele pe care o instanta nationala trebuie sa le deduca, daca este cazul, din constatarea caracterului abuziv al unei clauze referitoare la riscul de schimb valutar.
Prin hotararea sa, Curtea aminteste, mai intai, ca aceasta directiva nu se aplica daca sunt indeplinite doua conditii: pe de o parte, clauza contractuala trebuie sa reflecte un act cu putere de lege sau o norma administrativa si, pe de alta parte, actul sau norma respectiva trebuie sa fie obligatorie. Aceasta excludere se justifica prin faptul ca este, in principiu, legitim sa se prezume ca legiuitorul national a stabilit un echilibru intre ansamblul drepturilor si obligatiilor partilor la numite contracte.
Pentru a stabili daca conditiile excluderii sunt indeplinite, Curtea aminteste ca ii revine instantei nationale sarcina sa verifice daca clauza contractuala respectiva reflecta dispozitii de drept national care se aplica in mod imperativ intre partile contractante independent de alegerea lor sau dispozitii de natura supletiva si, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte in lipsa unui acord diferit intre parti in aceasta privinta.
In ceea ce priveste prima conditie, din moment ce, potrivit instantei de trimitere, clauza din conditiile generale al carei caracter abuziv este invocat de reclamantii din litigiul principal reflecta o dispozitie de drept national care este de natura supletiva, ea intra sub incidenta excluderii prevazute de directiva.
In ceea ce priveste a doua conditie, Curtea arata ca expresia „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” acopera si normele care, potrivit legii nationale, se aplica intre partile contractante cu conditia sa nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, aceasta dispozitie nu face nicio distinctie intre dispozitiile care se aplica independent de alegerea partilor contractante si dispozitiile supletive.
In aceasta privinta, pe de o parte, imprejurarea ca se poate deroga de la o dispozitie de drept national supletiva este lipsita de relevanta in ceea ce priveste verificarea aspectului daca o clauza contractuala care reflecta o asemenea dispozitie este exclusa. Pe de alta parte, faptul ca o clauza contractuala care reflecta una dintre dispozitiile vizate de directiva in cauza nu a facut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.
Curtea concluzioneaza ca
Directiva 93/13 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii nu se aplica unei clauze contractuale care nu a facut obiectul unei negocieri individuale, ci reflecta o norma care, potrivit legii nationale, se aplica intre partile contractante in lipsa unui acord diferit in aceasta privinta.
Curtea de Justitie a UE nu solutioneaza litigiul national. Este de competenta instantei nationale sa solutioneze cauza conform deciziei Curtii. Aceasta decizie este obligatorie, in egala masura, pentru celelalte instante nationale care sunt sesizate cu o problema similara.
E-JURIDIC.RO
