Frauda este elementul cel mai greu de dovedit intrucat implica un element de natura psihica. Acesta se poate proba , de regula, prin mijloace indirecte, respectiv prin cercetarea imprejurarilor in care a fost incheiat actul fraudulos. Daca din analiza acelor imprejurari rezulta ca debitorul la data incheierii actului (sau anterior) cunoaste ca prin aceasta creeaza un prejudiciu creditorului, atunci frauda este dovedita.
Legat de aspectul psihic, mental al fraudei atat in doctrina cat si in practica, au fost numeroase controverse. Initial, s-a considerat ca doar intentia este de natura a dovedi frauda, ulterior, dupa mai multe oscilatii ale practicii judiciare, a fost sanctionata si forma de vinovatie cunoscuta sub denumirea de culpa cu prevedere.
Majoritatea doctrinelor atat straine cat si romanesti a imbratisat astfel, cu privire la frauda, solutia cunoasterii de catre debitor a repercusiunilor care pot avea loc in patrimoniul sau, urmare incheierii actului si implicit, a prejudiciului pe care il poate cauza creditorilor sai. In acest sens s-a aratat ca este dificil de conceput ca un debitor insolvabil sau intr-o stare patrimoniala precara, cunoscand efectele actului sau asupra platii datoriilor sale, ar putea sa opuna buna-credinta creditorilor sai.
Sintetic, s-a considerat ca exista frauda cand: (i) debitorul a stiut ca incheind actul va prejudicia pe creditorul sau, (ii) debitorul isi cunoaste insolvabilitatea si cu toate acestea isi instraineaza bunurile, desi nu a avut intentia de a prejudicia in mod expres un/vreun creditor; (iii) actul pretins fraudulos are un caracter anormal si debitorul a stiut ca astfel cauzeaza un prejudiciu creditorilor; (iv) debitorul are constiinta ca actul l-ar face insolvabil sau mai putin solvabil si, prin urmare, creditorul ar fi astfel, prejudiciat.
In privinta caracterului “normal” sau “anormal” al actului juridic incheiat de debitor se iau in calcul aspecte precum: (i) momentul incheierii acestuia, (ii) locul incheierii acestuia, (iii) persoana cocontractanta (grad de rudenie, afinitate, solvabilitate), (iv) discrepanta intre prestatii.
Tot din analiza art.1562 din noul Cod Civil, rezulta si o alta conditie necesara pentru intentarea cu success a actiunii revocatorii si anume, complicitatea la frauda a tertului cocontractant. Este necesar a preciza ca aceasta conditie se aplica doar in cazul incheierii unui contract oneros sau a unei plati facute in executarea unui astfel de contract.
Asa cum s-a aratat in partea I, in cazul contractelor cu titlu gratuit acestea sunt inopozabile creditorului in temeiul principiului echitatii, caci acesta din urma, spre deosebire de tert, incearca sa evite o paguba si nu sa mentina un castig.
Revenind la categoria contractelor cu titlu oneros, daca tertul este de buna-credinta, acesta din urma va avea castig de cauza in raport cu creditorul care a intentat actiunea, in baza principiului ca ambii urmaresc evitarea unei pierderi, dar in acest caz, creditorul este cel care sufera consecintele conduitei debitorului sau, intrucat s-a considerat in practica judiciara, ca si titularul creantei trebuia sa manifeste mai multa diligenta atunci cand a contractat cu debitorul sau.
Ca si in cazul fraudei debitorului, in jurisprudenta s-au cristalizat anumite situatii ce pot fi considerate ca reprezentand o prezumtie pentru complicitatea la frauda a tertului dobanditor, si anume: (i) instrainarea tuturor bunurilor debitorului, (ii) incheierea actului de catre debitor cu persoane apropiate, rude, afini sau cu persoane juridice in care debitorul sau apropiatii acestuia detin direct sau indirect controlul, fie prin marimea capitalului social detinut, fie prin participarea in organele de supraveghere si conducere, (iii) retinerea posesiei/folosintei bunului vandut, etc.
Autor: cons. Jur. Ana-Maria Borz
Sursa: Buletinul Informativ Recuperarea Debitelor
