"DNA-ul padurilor", anuntat cu fast de echipa parlamentara PNL, a fost desfiintat la CCR prin Decizia nr. 681 din 2020. Directia de Investigare a Infractiunilor de Mediu nu va deveni realitate.
Curtea Constitutionala a Romaniei (CCR) a decis ca Legea privind infiintarea "DNA-ului padurilor", adica a Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, este neconstitutionala. Sesizarea Guvernului condus de presedintele PNL, Ludovic Orban, a fost acceptata.
Mai mult, solicitarea punctelor de vedere ale sefilor celor doua camere ale Parlamentului a ramas fara raspuns.
Totodata, va reamintim ca ministrul Mediului, Costel Alexe, si-a dat demisia pentru a fi presedinte al Consiliului Judetean Iasi.
Mai jos regasiti motivele pentru care "DNA-ul padurilor" a fost desfiintat la CCR din initiativa Guvernului.
In motivarea obiectiei de neconstitutionalitate se arata, din punct de vedere extrinsec, ca actul normativ criticat are impact financiar, determinand o crestere a cheltuielilor bugetare, intrucat, chiar daca personalul necesar functionarii Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu va fi asigurat cu incadrarea in numarul maxim de posturi prevazut, in prezent, pentru Ministerul Public, prin Hotararea Guvernului nr.39/2014 privind stabilirea numarului maxim de posturi pentru Ministerul Public, salarizarea procurorilor directiei va fi, conform art.25 pct.3 din Legea pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative, la nivelul salarizarii procurorilor de la Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, adica mai mare decat nivelul de salarizare al procurorilor care functioneaza la parchetele de pe langa judecatorii. Se sustine ca situatia este aceeasi in cazul personalului auxiliar de specialitate, a carui salarizare este, conform art.9 alin.(2) din legea analizata, cea prevazuta pentru aceeasi categorie de personal a Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, dar si in cazul ofiterilor si agentilor de politie judiciara din cadrul directiei nou infiintate, care sunt salarizati, potrivit art.7 alin.(10) din aceeasi lege, conform dispozitiilor legale aplicabile ofiterilor si agentilor de politie judiciara din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie si care, potrivit art.7 alin.(7) din actul normativ criticat, beneficiaza, in mod corespunzator, de drepturile prevazute la art.11 si 23 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.27/2006 privind salarizarea si alte drepturi ale judecatorilor, procurorilor si altor categorii de personal din sistemul justitiei. Se mai arata ca functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu presupune, in mod cert, efectuarea de cheltuieli curente si de capital (pentru asigurarea de sedii, parcuri auto, aparatura IT etc.) si ca, prin art.19 din legea supusa controlului de constitutionalitate, se prevede obligativitatea constituirii anuale a unui depozit de cel putin 1.000.000 lei pentru actiuni privind organizarea si constatarea infractiunilor flagrante, la dispozitia procurorului-sef al Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu.
In acest context, se arata ca, potrivit art.30 alin.(1) lit.a) si alin.(2) raportat la art.31 alin.(1) lit.c) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, orice propunere legislativa trebuie sa fie insotita de expunerea de motive, element de prezentare si motivare care trebuie sa cuprinda, printre altele, o sectiune privind impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atat pe termen scurt, pentru anul curent, cat si pe termen lung (pe 5 ani), inclusiv informatii cu privire la cheltuieli si venituri. Se arata, de asemenea, ca, potrivit art.15 alin.(1) lit.a) din Legea responsabilitatii fiscal-bugetare nr.69/2010, in cazul propunerilor de introducere a unor masuri/politici/initiative legislative a caror adoptare atrage majorarea cheltuielilor bugetare, initiatorii au obligatia sa prezinte fisa financiara prevazuta la art.15 din Legea nr.500/2002 privind finantele publice, cu modificarile si completarile ulterioare, insotita de ipotezele si metodologia de calcul utilizata. Se sustine ca aceasta fisa trebuie sa cuprinda schimbarile anticipate in veniturile si cheltuielile bugetare pentru anul curent si pentru urmatorii 4 ani, estimari privind esalonarea creditelor bugetare si a creditelor de angajament, in cazul actiunilor anuale si multianuale care conduc la majorarea cheltuielilor, precum si masurile avute in vedere pentru acoperirea majorarii cheltuielilor sau a minusurilor de venituri pentru a nu influenta deficitul bugetar. Se sustine ca expunerea de motive a Legii pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative nu contine nicio mentiune referitoare la impactul financiar al propunerii legislative si ca aceasta a fost adoptata in lipsa fisei financiare. Se arata, totodata, ca nici initiatorii, nici Camerele Parlamentului nu au solicitat Guvernului, in temeiul art.15 alin.(2) din Legea nr.500/2002, intocmirea fisei financiare, singura solicitare adresata Guvernului fiind cea de a transmite, in conformitate cu art.111 alin.(1) din Constitutie, punctul de vedere privind sustinerea sau respingerea propunerii legislative. Se mentioneaza faptul ca acesta aspect a fost semnalat initiatorilor atat de catre Guvern, prin Adresa nr.669/DPSG din 30 aprilie 2020 (pct.IV din sectiunea II - Observatii), cat si de catre Consiliul Legislativ, prin pct.3 din Avizul nr.287 din 1 aprilie 2020.
Referitor la incidenta in prezenta cauza a dispozitiilor constitutionale ale art.111 alin.(1) si ale art.138 alin.(5), se face trimitere la considerentele Deciziei Curtii Constitutionale nr.56 din 5 februarie 2020, aratand-se ca, intrucat legea criticata implica o cheltuiala bugetara, initiatorii acesteia trebuie sa faca dovada ca au solicitat Guvernului fisa financiara, care nu trebuie confundata cu punctul de vedere emis de Guvern, ca urmare a solicitarii formulate in temeiul art.111 alin.(1) din Constitutie. Se sustine ca in lipsa fisei financiare anterior mentionate, Legea pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative a fost adoptata cu incalcarea prevederilor constitutionale cuprinse la art.138 alin.(5) referitoare la stabilirea sursei de finantare.
Din perspectiva intrinseca, se sustine ca dispozitiile art.11 din Legea pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative contravin prevederilor art.1 alin.(3) si (5) si art.131 alin.(1) din Constitutie. Se arata, in acest sens, ca, in jurisprudenta sa, instanta de contencios constitutional a constatat atat relevanta calitatii formularii normei, cat si importanta corelarii acesteia cu alte acte normative si a aptitudinii ei de a fi aplicata efectiv si eficient. Se face trimitere la Decizia Curtii Constitutionale nr.513 din 4 iulie 2017 si se arata ca, in verificarea calitatii normei, Curtea a facut trimitere la normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, aratand ca, „desi acestea nu au valoare constitutionala, prin reglementarea lor legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricarui act normativ, a caror respectare este necesara pentru a asigura sistematizarea, unificarea si coordonarea legislatiei, precum si continutul si forma juridica adecvate pentru fiecare act normativ”, si , de asemenea, ca „respectarea acestor norme concura la asigurarea unei legislatii care respecta principiul securitatii raporturilor juridice, avand claritatea si previzibilitatea necesare”.
Se sustine, totodata, ca prevederile art.11 alin.(1) lit.i) si k) din Legea pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative incalca principiul legalitatii. Referitor la norma de trimitere de la art.11 alin.(1) lit.i) din legea supusa controlului de constitutionalitate, se sustine ca aceasta ar trebui sa faca referire la art.26 alin.(5) din Legea nr.292/2018, si nu la intreg art.26 din legea anterior mentionata, intrucat numai alin.(5) al acestui articolul reglementeaza o fapta de natura penala. Cu privire la art.11 alin.(1) lit.k) din Legea pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative, se sustine ca acesta face trimitere la prevederile art.65 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.23/2008 privind pescuitul si acvacultura, omitand sa faca referire si la art.64 din acelasi act normativ care, de asemenea, reglementeaza infractiuni de mediu care, in aceste conditii, vor fi investigate in continuare de parchetele de pe langa judecatorii, solutie legislativa ce vine in contradictie cu art.1 alin.(1) din legea criticata, conform caruia Directia de Investigare a Infractiunilor de Mediu este infiintata ca structura specializata in combaterea infractiunilor impotriva mediului inconjurator. Se arata ca, potrivit celor retinute in jurisprudenta Curtii Constitutionale, o reglementare contradictorie incalca standardele de calitate a legii prevazute la art.1 alin.(5) din Constitutie. Se arata, totodata, ca, din enumerarea prevazuta la art.11 alin.(1) din Legea pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative, lipsesc infractiunile prevazute la art.23 din Legea sigurantei digurilor nr.259/2010, cu toate ca, pentru respectarea principiului legalitatii, in reglementarea competentei materiale a Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu este absolut necesara identificarea, printr-o enumerare exhaustiva, a infractiunilor care intra in competenta sa, cu consultarea Ministerului Mediului Apelor si Padurilor.
In ceea ce priveste dispozitiile art.11 alin.(2) din legea suspusa controlului de constitutionalitate, se sustine ca acestea intra in contradictie cu normele de competenta ale Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism (D.I.I.C.O.T.), deoarece, de lege lata, atunci cand infractiunile de mediu ce intra in scopul unui grup infractional organizat se afla in legatura cu infractiuni de competenta D.I.I.C.O.T., in conditiile art.43 din Codul de procedura penala, competenta de efectuare a urmaririi penale cu privire la toate aceste infractiuni revine D.I.I.C.O.T., potrivit art.11 alin.(1) pct.5 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.78/2016 pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative, operand astfel o prorogare de competenta in favoarea D.I.I.C.O.T. pentru infractiuni care altfel nu ar fi in competenta sa. Se arata ca aceasta solutia legislativa criticata va genera dificultati in activitatea procurorilor, impiedicand indeplinirea rolului constitutional al Ministerului Public, prevazut la art.131 alin.(1) din Legea fundamentala, intrucat, atunci cand se investigheaza un concurs real de infractiuni, dintre care unele sunt de competenta D.I.I.C.O.T., iar altele de competenta Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, interesul bunei administrari a justitiei in faza urmaririi penale impune cercetarea penala impreuna a tuturor infractiunilor aflate in concurs de catre D.I.I.C.O.T. Se sustine, totodata, ca reglementarea supusa analizei este criticabila si prin raportare la principiul previzibilitatii legii, intrucat, prin modul in care este formulata, permite interpretarea ca investigarea cauzelor reunite se realizeaza de catre Directia de Investigare a Infractiunilor de Mediu, desi aceasta are competenta de a realiza urmarirea penala exclusiv asupra infractiunilor de mediu.
Referitor la art.11 alin.(3) din Legea pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative, se sustine ca aceasta dispozitie legala este preluata din reglementarea D.I.I.C.O.T. unde a fost introdusa pentru a permite prorogarea de competenta in ipoteza in care, fiind investigate impreuna infractiuni de competenta D.I.I.C.O.T. si infractiuni aflate in legatura cu acestea, procurorul apreciaza utila disjungerea cauzei in privinta celor din urma; astfel, daca, potrivit art.63 alin.(2) raportat la art.44 alin.(2) din Codul de procedura penala, care constituie dreptul comun in materie, intr-un asemenea caz procurorul trebuie sa decline competenta de solutionare a cauzei disjunse, in temeiul prevederilor art.11 alin.(3) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.78/2016, care constituie legea speciala, procurorul D.I.I.C.O.T. poate retine cauza disjunsa pentru a continua urmarirea penala in privinta acesteia. Se arata ca in cazul Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu o astfel de posibilitate nu exista, intrucat, potrivit art.1 alin.(1) din legea analizata, competenta de urmarire penala a acestei noi structuri de parchet se limiteaza la infractiunile de mediu, art.11 din aceeasi lege necuprinzand o dispozitie similara art.11 alin.(1) pct.5 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.78/2016, care sa reglementeze prorogarea competentei Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu in privinta altor infractiuni decat cele de mediu. Se arata ca, intrucat in cazul Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu situatia premisa a art.11 alin.(3) din legea criticata nu este legal posibila, textul criticat nu satisface exigentele instituite de prevederile art.6 din Legea nr.24/2000 de a institui reguli necesare, suficiente si posibile care sa conduca la o cat mai mare stabilitate si eficienta legislativa.
Cu privire la art.11 alin.(4) din Legea pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative, se arata ca natura cauzelor ce intra in competenta noii structuri de parchet si gravitatea acestora nu justifica efectuarea urmaririi penale de catre procuror in toate cazurile si ca, avand in vedere numarul si frecventa infractiunilor de mediu, in conditiile reducerii numarului procurorilor cu competenta in investigarea lor, dispozitiile legale criticate ar putea avea efectul contrar celui urmarit de initiatorii legii, determinand intarzieri in solutionarea cauzelor cu acest obiect si afectand astfel indeplinirea rolului constitutional al Ministerului Public.
Referitor la art.17 alin.(1) din Legea pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative, se sustine ca acesta contravine prevederilor art.1 alin.(3) si (5) din Constitutie. Se arata ca, intrucat fac referire la „concurs”, ca modalitate de ocupare a posturilor de ofiteri si agenti de politie judiciara din cadrul Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, dispozitiile legale criticate incalca prevederile Legii nr.360/2002 privind Statutul politistului si ale Legii nr.364/2004 privind organizarea si functionarea politiei judiciare, intrucat permit interpretarea ca dobandirea calitatii de ofiter sau agent de politie judiciara se poate realiza printr-un concurs organizat de Directia de Investigare a Infractiunilor de Mediu, structura de parchet unde acestia vor functiona. Or, potrivit art.2 alin.(1) din Legea nr.364/2004, politia judiciara este constituita din ofiteri si agenti de politie, care au dobandit statutul de politist in conditiile Legii nr.360/2002 privind Statutul politistului, iar, conform art.9 din Legea nr.360/2002, acest statut se dobandeste numai de absolventii institutiilor de invatamant ale Ministerului Afacerilor Interne, de catre fostii politisti, respectiv de persoane incadrate pe functii de executie vacante de politist, direct sau prin transfer din institutiile din sistemul de aparare, ordine publica si securitate nationala. Pe de alta parte, se arata ca, potrivit art.6 alin.(22) lit.a) din Legea nr.364/2004, calitatea de organ de cercetare penala al politiei judiciare inceteaza la data incetarii raporturilor de serviciu ale politistului, iar, conform art.69 alin.(1) lit.e) din Legea nr.360/2002, numirea intro alta functie publica atrage incetarea raporturilor de serviciu ale politistului. Astfel, daca politistul angajat intr-o structura a Politiei Romane s-ar prezenta la concursul organizat de Directia de Investigare a Infractiunilor de Mediu si l-ar promova, in temeiul art.17 alin.(1) in legea criticata, el nu si-ar putea desfasura activitatea ca ofiter sau agent de politie judiciara, pentru ca, odata cu parasirea structurii de politie in care isi desfasoara activitatea, isi pierde calitatea de politist, necesara pentru dobandirea calitatii de ofiter sau agent de politie judiciara in cadrul Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu. Prin comparatie cu cele anterior mentionate, se arata ca, in cazul detasarii, persoana detasata nu isi pierde calitatea de politist, ci, potrivit art.278 din Legea nr.360/2004, schimba temporar locul de munca si, in mod exceptional, felul muncii. Pentru aceste motive, se sustine ca dispozitiile legale criticate, care prevad ocuparea prin concurs a posturilor de ofiteri si agenti de politie judiciara din cadrul Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, sunt in contradictie cu dispozitiile legale mai sus mentionate ce reglementeaza domeniul analizat, motiv pentru care incalca prevederile art.1 alin.(3) si (5) din Constitutie.
Referitor la dispozitiile art.21 alin.(1) din Legea pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative, se sustine ca termenul de 5
zile lucratoare prevazut de acestea pentru transmiterea pe cale administrativa a cauzelor care sunt de competenta Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, aflate in curs de solutionarea la nivelul altor unitati de parchet, este prea scurt, avand in vedere incarcatura prea mare a activitatii la nivelul parchetelor.
Cu privire la dispozitiile art.25 alin.(4) din Legea pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative, se sustine ca prevederile art.798 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciara, nouintroduse prin textul criticat - ce reglementeaza obligativitatea elaborarii de catre Directia de Investigare a Infractiunilor de Mediu a unui raport privind activitatea desfasurata, care trebuie prezentat Consiliului Superior al Magistraturii - sunt identice cu prevederile art.20 din legea criticata, aspect de natura a crea un paralelism legislativ.
Se arata, totodata, ca legea nu stabileste un termen rezonabil in care directia nou-infiintata sa poata deveni operationala; or, in conditiile in care parchetele competente de lege lata sa investigheze infractiuni de mediu isi vor pierde aceasta competenta odata cu intrarea in vigoare a legii, orice intarziere in operationalizarea directiei poate avea repercusiuni asupra modului de administrare a urmaririi penale in cazul infractiunilor de mediu si, implicit, poate afecta indeplinirea de catre Ministerul Public a rolului sau constitutional, prevazut la art.131 alin.(1) din Legea fundamentala.
In conformitate cu dispozitiile art.16 alin.(3) din Legea nr.47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, sesizarea a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, precum si Avocatului Poporului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
Punctele de vedere solicitate Presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si Avocatului Poporului nu au fost comunicate.
CURTEA,
examinand obiectia de neconstitutionalitate, raportul judecatorului-raportor, dispozitiile legii criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr.47/1992, retine urmatoarele:
Curtea a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art.146 lit.a) din Constitutie si ale art.1, art.10, art.15, art.16 si art.18 din Legea nr.47/1992, sa se pronunte asupra constitutionalitatii prevederilor legale criticate.
Obiectul controlului de constitutionalitate, astfel cum a fost formulat, il constituie Legea pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative.
Se sustine ca legea criticata contravine dispozitiilor constitutionale ale art.1 alin.(3) si (5) cu privire la statul de drept si la calitatea legii, ale art.131 alin.(1) cu privire la Rolul Ministerului Public si ale art.138 alin.(5) referitor la bugetul public national (1) Admisibilitatea obiectiei de neconstitutionalitate.
In vederea solutionarii prezentei obiectii de neconstitutionalitate, este necesar ca instanta de contencios constitutional sa procedeze la verificarea indeplinirii conditiilor de admisibilitate a acesteia, prevazute la art.146 lit.a) teza intai din Constitutie si la art.15 alin.(2) din Legea nr.47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului in care acesta este indrituit sa sesizeze instanta constitutionala, precum si al obiectului controlului de constitutionalitate.
In jurisprudenta sa, Curtea a statuat ca primele doua conditii se refera la regularitatea sesizarii instantei constitutionale, din perspectiva legalei sale sesizari, iar cea de-a treia vizeaza stabilirea sferei sale de competenta, astfel incat acestea urmeaza a fi cercetate in ordinea mentionata, constatarea neindeplinirii uneia avand efecte dirimante si facand inutila analiza celorlalte conditii (a se vedea, in acest sens, Decizia nr.67 din 21 februarie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.223 din 13 martie 2018, paragraful 70, sau Decizia nr.385 din 5 iunie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.488 din 13 iunie 2018, paragraful 32).
Referitor la titularul dreptului de sesizare, prezenta obiectie de neconstitutionalitate a fost formulata de Guvernul Romaniei, care, in temeiul art.146 lit.a) teza intai din Constitutie si al art.15 alin.(1) din Legea nr.47/1992, are dreptul de a sesiza Curtea Constitutionala pentru exercitarea controlului de constitutionalitate a priori, fiind, asadar, indeplinita aceasta prima conditie de admisibilitate.
Cu privire la termenul in care poate fi sesizata instanta de control constitutional, potrivit art.15 alin.(2) din Legea nr.47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor doua Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, incepand de la acelasi moment, daca legea a fost adoptata in procedura de urgenta. Totodata, in temeiul art.146 lit.a) teza intai din Legea fundamentala, Curtea Constitutionala se pronunta asupra constitutionalitatii legilor inainte de promulgarea acestora, care, potrivit art.77 alin.(1) teza a doua din Constitutie, se face in termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament. Cu privire la acest aspect, se constata ca Legea pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative a fost adoptata, in procedura ordinara, de Senat, drept Camera decizionala, in data de 16 iunie 2020, a fost depusa, in data de 17 iunie 2020, la secretarul general al Camerei Deputatilor si la secretarul general al Senatului pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstitutionalitatea legii si apoi trimisa spre promulgare, in data de 21 iunie 2020. Prezenta sesizare a fost inregistrata la Curtea Constitutionala pe data de 9 iulie 2020. Intr-o atare situatie, luand act de faptul ca sesizarea de neconstitutionalitate a fost formulata in termenul de 20 de zile, prevazut de art.77 alin.(1) teza a doua din Constitutie, Curtea constata ca obiectia de neconstitutionalitate este admisibila sub aspectul respectarii termenului in care poate fi sesizata instanta de control constitutional (a se vedea, in acelasi sens, Decizia Curtii Constitutionale nr.58 din 12 februarie 2020, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.205 din 13 martie 2020, paragraful 39).
Asadar, nefiind incident un fine de neprimire a sesizarii astfel formulate, obiectia de neconstitutionalitate poate fi analizata pe fond de catre Curtea Constitutionala.
Analizand criticile de neconstitutionalitate extrinseca formulate prin raportare la dispozitiile constitutionale ale art.138 alin.(5), Curtea retine ca, asa cum a statuat, in mod constant, in jurisprudenta sa, obligativitatea indicarii sursei de finantare pentru aprobarea cheltuielilor bugetare, prevazuta de norma constitutionala, constituie un aspect distinct de cel al lipsei fondurilor pentru sustinerea finantarii din punct de vedere bugetar. Astfel, prin Decizia nr.1.093 din 15 octombrie 2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.711 din 20 octombrie 2008, Curtea Constitutionala a retinut ca stabilirea sursei de finantare si insuficienta resurselor financiare din sursa astfel stabilita sunt doua aspecte diferite:
primul aspect este legat de imperativele art.138 alin.(5) din Constitutie, iar
al doilea nu are caracter constitutional, fiind o problema exclusiv de oportunitate politica, ce priveste, in esenta, relatiile dintre Parlament si Guvern.
Prin aceeasi jurisprudenta, Curtea a statuat ca art.138 alin.(5) din Constitutie impune stabilirea concomitenta atat a alocatiei bugetare, ce are semnificatia unei cheltuieli, cat si a sursei de finantare, ce are semnificatia venitului necesar pentru suportarea acesteia, spre a evita consecintele negative, pe plan economic si social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fara acoperire (a se vedea Decizia nr.36 din 2 aprilie 1996, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.75 din 11 aprilie 1996). Asadar, norma constitutionala analizata nu se refera la existenta in concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptarii legii, ci la faptul ca acea cheltuiala sa fie previzionata in deplina cunostinta de cauza in bugetul de stat pentru a putea fi acoperita in mod cert in cursul anului bugetar.
Prin Decizia nr.22 din 20 ianuarie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.160 din 2 martie 2016, paragraful 58, Curtea a retinut ca, intrucat „nu are competenta sa se pronunte cu privire la caracterul suficient al resurselor financiare, rezulta ca aceasta are doar competenta de a verifica, prin raportare la art.138 alin.(5) din Constitutie, daca pentru realizarea cheltuielii bugetare a fost indicata sursa de finantare”. Or, aceasta verificare se poate realiza doar prin raportare la prevederile legale cuprinse in art.15 alin.(1) si (2) din Legea nr.500/2002 privind finantele publice, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.597 din 13 august 2002 si in art.15 alin.(1) lit.a) din Legea responsabilitatii fiscalbugetare nr.69/2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.472 din 4 iunie 2020, care stabilesc obligatia de intocmire a fisei financiare si care ii confera acesteia un caracter complex, dat de efectele financiare asupra bugetului general consolidat. Aceasta trebuie sa cuprinda, potrivit legii, schimbarile anticipate in veniturile si cheltuielile bugetare pentru anul curent si urmatorii 4 ani; estimari privind esalonarea creditelor bugetare si a creditelor de angajament, in cazul actiunilor anuale si multianuale care conduc la majorarea cheltuielilor; masurile avute in vedere pentru acoperirea majorarii cheltuielilor sau a minusului de venituri pentru a nu influenta deficitul bugetar.
In ceea ce priveste incidenta dispozitiilor care impun solicitarea fisei financiare, Curtea a considerat ca fiind necesara lamurirea mai multor aspecte.
Un prim aspect vizeaza faptul ca, atata vreme cat dispozitiile legale genereaza impact financiar asupra bugetului de stat, obligatia solicitarii fisei financiare incumba tuturor initiatorilor, in temeiul art.15 alin.(1) lit.a) din Legea responsabilitatii fiscal-bugetare nr.69/2010, potrivit carora, „In cazul propunerilor de introducere a unor masuri/politici/initiative legislative a caror adoptare atrage majorarea cheltuielilor bugetare, initiatorii au obligatia sa prezinte fisa financiara prevazuta la art.15 din Legea nr.500/2002 [... ]”, iar daca acestea sunt rezultatul unor amendamente admise in cadrul procedurii legislative, prima Camera sesizata sau Camera decizionala, dupa caz, are obligatia de a solicita fisa financiara (a se vedea in acest sens Decizia nr.764 din 14 decembrie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.104 din 7 februarie 2017, paragraful 23).
Totodata, Curtea a retinut faptul ca nu deputatul sau senatorul trebuie sa intocmeasca fisa financiara, ci Guvernul, art.15 alin.(2) din Legea nr.500/2002 stabilind expres ca, „In cazul propunerilor legislative, Guvernul va transmite Camerei Deputatilor sau Senatului, dupa caz, fisa financiara prevazuta la alin.(1), in termen de 45 de zile de la data primirii solicitarii”. Prin urmare, pentru a respecta procedura constitutionala de adoptare a unui act normativ care implica o cheltuiala bugetara, respectiv art.138 alin.(5) din Constitutie, este suficient ca initiatorii actului normativ sa faca dovada ca, in temeiul dispozitiilor legale anterior mentionate, au solicitat Guvernului fisa financiara. Netransmiterea fisei financiare in termenul legal de catre autoritatea publica careia ii incumba obligatia de a intocmi acest document nu poate constitui un impediment in continuarea procedurii de legiferare. Sub acest aspect, prin Decizia nr.767 din 14 decembrie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.131 din 21 februarie 2017, paragraful 59, Curtea a stabilit ca „a ridica aceasta competenta a Guvernului la nivel de regula constitutionala implicit admisa de art.138 alin.(5) din Constitutie ar echivala cu o conditie potestativa pura in sensul ca orice lege ce are implicatii bugetare ar putea fi adoptata numai daca Guvernul a intocmit si a transmis Parlamentului fisa financiara. Or, daca Guvernul nu sustine initiativa legislativa/nu este de acord cu ea si, prin urmare, nu transmite fisa financiara, nu poate bloca procesul legislativ printr-o atitudine omisiva.”
Un alt aspect vizeaza faptul ca fisa financiara prevazuta de art.15 alin.(2) din Legea nr.500/2002 nu trebuie confundata cu punctul de vedere emis de Guvern, conform art.25 lit.b) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.57/2019 privind Codul administrativ [dispozitie legala in cuprinsul careia au fost preluate prevederile art.11 lit.b1) din Legea nr.90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului Romaniei si a ministerelor, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.164 din 2 aprilie 2001, in prezent abrogate prin art.597 alin.(2) lit.c) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.57/2019 privind Codul administrative], punct de vedere emis ca urmare a solicitarii formulate in temeiul art.111 alin.(1) din Constitutie, cele doua documente generate de Guvern avand un regim juridic si, implicit, finalitati diferite. Prin urmare, atunci cand o propunere legislativa are implicatii bugetare, Guvernul trebuie sa prezinte ambele documente mentionate, asadar atat punctul de vedere, cat si fisa financiara (a se vedea Decizia nr.767 din 14 decembrie 2016, precitata, paragraful 60).
In fine, cu privire la efectele pe care le produce lipsa fisei financiare, Curtea a stabilit, de exemplu, prin Decizia nr.22 din 20 ianuarie 2016, precitata, paragraful 59, sau Decizia nr.593 din 14 septembrie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.886 din 4 noiembrie 2016, paragraful 30, ca „in lipsa unei fise financiare reactualizate la momentul adoptarii legii conform art.15 alin.(3) din Legea nr.500/2002, [...] si in lipsa unui dialog real intre Guvern si Parlament [...], nu se poate trage decat concluzia ca la adoptarea legii s-a avut in vedere o sursa de finantare incerta, generala si lipsita de un caracter obiectiv si efectiv, nefiind asadar reala”.
Avand in vedere toate aceste considerente, prin aceeasi jurisprudenta, Curtea a constatat ca, in ceea ce priveste legea supusa prezentului control de constitutionalitate, in procedura de legiferare nu a fost solicitata fisa financiara nici de catre initiatorii propunerii legislative si nici de catre Camera Parlamentului in care au fost propuse si adoptate amendamente. Prin urmare, s-a statuat ca neindeplinirea obligatiei solicitarii fisei financiare conduce, in mod firesc, la concluzia ca la adoptarea legii s-a avut in vedere o sursa de finantare incerta, generala si lipsita de un caracter obiectiv si real, astfel ca au fost incalcate prevederile constitutionale cuprinse in art.138 alin.(5) referitoare la stabilirea sursei de finantare. Curtea a observat, cu acelasi prilej, ca argumentul potrivit caruia „desi a fost solicitata, verbal, fisa financiara a masurilor propuse, initiatorii amendamentelor au precizat ca nu exista impact financiar pentru anul in curs intrucat cele doua autoritati sunt finantate integral din venituri proprii”, prezentat in comunicarea adresata Curtii de presedintele Comisiei pentru munca si protectie sociala din cadrul Camerei Deputatilor, nu poate complini niciuna dintre obligatiile constitutionale, respectiv cea privind solicitarea fisei financiare care trebuia sa insoteasca propunerea legislativa [art.138 alin.(5) din Constitutie] sau cea privind solicitarea informarii din partea Guvernului [art.111 alin.(1) din Constitutie], aspecte, de altfel, evidentiate si de Consiliul Legislativ in avizul emis in procedura de legiferare.
In concluzie, Curtea a retinut ca, intrucat cheltuielile preconizate prin textele de lege criticate greveaza asupra bugetului de stat, adoptarea lor ar fi fost posibila doar dupa stabilirea sursei de finantare in conditiile Legii fundamentale si dupa solicitarea informarii Parlamentului de catre Guvern. Neindeplinirea obligatiei initiatorilor legii de a solicita Guvernului fisa financiara, conform art.138 alin.(5) din Constitutie coroborat cu art.15 alin.(2) din Legea nr.500/2002, si a obligatiei presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului sau a presedintelui Comisiei pentru munca si protectie sociala de solicitare a informarii din partea Guvernului, potrivit prevederilor art.111 alin.(1) din Constitutie, conduce la concluzia ca intre Parlament si Guvern nu a existat un dialog real cu prilejul adoptarii legii supuse controlului, iar Parlamentul a decis asupra majorarii unor cheltuieli bugetare bazandu-se pe o sursa de finantare incerta, generala si lipsita de un caracter obiectiv si efectiv.
Raportand prezenta obiectie de neconstitutionalitate la jurisprudenta mai sus invocata, Curtea constata ca, in prezenta cauza, potrivit informatiilor comunicate de secretarul general al Camerei Deputatilor, prin Adresa nr.5009 din 27 august 2020, Camera Deputatilor, in calitate de prima Camera sesizata, a solicitat informarea si punctul de vedere al Guvernului, conform art.111 alin.(1) din Constitutie, cu privire la initiativa legislativa care a stat la baza legii ce face obiectul controlului de constitutionalitate. Prin aceeasi adresa, se arata ca a fost transmis Camerei Deputatilor punctul de vedere al Guvernului, neinsotit de fisa financiara prevazuta la art.15 din Legea nr.500/2002, precum si faptul ca, din analiza documentelor atasate la dosarul initiativei legislative, rezulta ca initiatorii propunerii legislative nu au solicitat si nu au depus, separat, fisa financiara prevazuta de dispozitiile legale in vigoare. Totodata, potrivit informatiilor comunicate de secretarul general al Senatului, prin Adresa nr.5128 din 3 septembrie 2020, Guvernul a comunicat Senatului punctul sau de vedere referitor la legea analizata, Senatul nesolicitand nicio alta informatie cu privire la Legea pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative.
In aceste conditii, Curtea constata ca legea supusa controlului de constitutionalitate nu indeplineste exigentele impuse de dispozitiile art.138 alin.(5) din Constitutionale, astfel cum acestea au fost analizate de Curtea Constitutionala prin Deciziile nr.56 din 5 februarie 2020, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.199 din 12 martie 2020, si nr.58 din 12 februarie 2020. Astfel, initiatorii propunerii legislative nu au solicitat Guvernului fisa financiara prevazuta de dispozitiile art.138 alin.(5) din Constitutie si art.15 din Legea nr.500/2002, document distinct, ce nu poate fi asimilat informarii solicitate Guvernului de catre Camera Deputatilor, ca prima Camera sesizata, si transmisa acesteia de Guvern, conform art.111 alin.(1) din Constitutie. Acest aspect determina neconstitutionalitatea extrinseca a Legii pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative, motiv pentru care Curtea apreciaza ca se impune admiterea de catre Curtea Constitutionala a prezentei obiectii de neconstitutionalitate.
Fata de temeinicia motivelor de neconstitutionalitate extrinseca, retinuta prin raportare la dispozitiile art.138 alin.(5) din Constitutie, care afecteaza Legea pentru organizarea si functionarea Directiei de Investigare a Infractiunilor de Mediu, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative, Curtea constata ca nu mai este cazul sa examineze criticile de neconstitutionalitate intrinseca referitoare la incalcarea dispozitiilor art.1 alin.(3) si (5) si ale art.131 alin.(1) din Constitutie, care implica analiza continutului normativ al legii.
Pentru considerentele aratate, in temeiul art.146 lit.a) si al art.147 alin.(4) din Constitutie, precum si al art.11 alin.(1) lit.A.a), al art.15 alin.(1) si al art.18 alin.(2) din Legea nr.47/1992, cu unanimitate de voturi,
E-JURIDIC.RO
